Arborele Învierii…

În perioada când cercetam la Arhive Socotelile primăriei clujene medievale, am găsit că prin Clujul sfârşitului de secol XVI (în zilele de 7 şi 8 aprilie 1593 şi în 20 mai şi luna iunie 1594) au trecut nişte soli ai Florenţei prin urbea noastră. Emoţionat de întâlnirea cu una din patriile Civilizaţiei Evului Mediu, am scris următoarea proză istorico-fantastică.

Era (în visul meu) cel mai falnic copac pe care Clujul l-a avut în toate veacurile existenţei sale. Domina cu măreţia lui tot centrul urbei, fiind mai înalt şi mai impozant decât chiar turnul medievalei şi bătrânei biserici Sfântul Mihail. Se făcea că tot oraşul era în fierbere şi în sărbătoare. Urmau să învie – potrivit regulii deja stabilite – în centrul urbei noastre doi oameni din apuse, dar deloc uitate vremi: unul, foarte important pentru Umanitate, şi unul de condiţie umilă, a cărui viaţă a trecut fulgerător pe pământ şi s-a stins în anonimatul cel uriaş, enorm-enorm, pe care Istoria îl trenează după ea şi unde s-a înghesuit să meargă, volens-nolens. majoritatea absolută a celor ce au trăit sub generosul soare. Se făcea că toţi locuitorii asistau la înviere: copii, tineri, maturi, vârstnici, toţi aşezaţi ca pe un stadion parcă megalitic, circular, cu centrul în jurul Arborelui Învierii şi al Bisericii Sfântul Mihail, edificiu martor şi garant al trecutului istoric şi al întâlnirii pe care cei doi urmau să o aibă cu o „navă” ce venea din apropierea timpului celor doi.

Pe întreg cercul de sus al stadionului tronau arbuşti înfloriţi, cu flori minunate multicolore, intercalate fiind magnolii roz şi albe cu trandafiri galbeni, roz, roşii şi de toate culorile, şi cu alte şi alte inflorescenţe aflate în plenitudinea deschiderii şi prospeţimii lor, admirate de tot publicul de faţă. Era, într-adevăr, atmosfera unei mari sărbători. Mii de crengi ale bogatei coroane a Arborelui Învierii, cu frunzele lor strălucind in soare cu irizări de un verde crud, aduceau în sufletele tuturor pace şi linişte sufletească, un echilibru emoţional perfect şi o voinţă puternică de a trăi atât frumosul naturii şi al artei, cât şi tainele, încă nedescoperite, ale trecutului, iubirea faţă de părinţi, fraţi, surori, moşi şi strămoşi, căldura solidarităţii umane, promisiunile unui viitor al normalităţii şi prosperităţii pentru ca fiecare să ne putem realiza. Aveam sufletul proaspăt şi extrem de viu, ca în epoca strălucitoare şi fericită a copilăriei, şi toate acestea din cauză că eram în apropierea Arborelui Învierii. Lumea era curioasă să-l vadă viu pe un om care a fost una dintre cele mai luminoase şi mai pătrunzătoare inteligenţe, cel mai mare arhitect al unei lumi sublime, al unui măreţ edificiu, al unei fantasme care a eclipsat prin puterea frumuseţii şi înţelepciunii însăşi realitatea. Toţi eram emoţionaţi şi speram, deşi în van, ca odată cu Dante să învie şi frumoasa Beatrice, steaua călăuzitoare pe pământ a marelui florentin. De la moartea sa trecut-au atâtea veacuri contorsionate de răutate, ură şi războaie, de ucideri în masă, de sărăcie lucie, foamete, uragane, potopuri şi cutremure cumplite care au ucis într-o clipită mii de oameni deodată, epidemii după epidemii şi, mai nou, groaznicele ameninţări şi accidente atomice. În „pauze”, doar, creat-au câte un bine omenirii vreun ales al destinului: savanţi, artişti, literaţi, filozofi, oameni cu conştiinţă morală, care ne-au dat câte o speranţă prin atâtea urgii ale lumii.

Cugetând la acest aspect al posterităţii lui Dante (cel născut în anul 1265 şi mort în plină activitate creatoare în 1321), deodată, ocrotite de arborele cel falnic, s-au arătat două suluri de lumină perfect de drepte pe verticală, din care au apărut, ca-n filmele cu teleportări, cei doi mult aşteptaţi oaspeţi de peste veacuri, spre surprinderea şi murmurul mulţimii şi în tonalitatea sublimă a muzicii lui Beethoven din Simfonia a IX-a „Odă bucuriei”. Pitoresc îmbrăcaţi, pentru secolul nostru, erau parcă nişte fiinţe grandioase tocmai prin fragilitatea lor, prin seriozitatea şi naturaleţea cu care aşteptau parcă ultimele acorduri ale Simfoniei unui mare creator din posteritatea lor. Deodată marele stadion a dispărut şi eu urmăream traseul celor doi prin cetate. Se deschisese însă alt peisaj tulburător.

În jurul Arborelui Învierii, în toată piaţa erau numai crini albi înfloriţi, Florenţa lui Dante era cunoscut ca oraş al crinilor şi municipalitatea clujeană s-a gândit să-i asigure marelui său oaspete o oază de familiaritate, întocmai ca în cetatea veacului său. Dante a privit cu împăcare sufletească, atât crinii “florentini”, cât şi marca secolelor vechi ce o inspira Biserica Sfântul Mihail şi s-a îndreptat apoi spre Biblioteca Universitară “Lucian Blaga”, iar cerşetorul francez de la Notre-Dame de Paris a luat-o din instinct spre uşa bisericii, dar puterea Arborelui Învierii l-a luminat şi toată viaţa lui şi-a privit-o într-o clipită, dându-şi seama cu durere că a irosit o comoară, conştient că şi din vina lui. În această zi care i-a fost dat să mai vadă lumina vieţii, s-a hotărât să facă numai fapte bune cu aceste mâini pe care atâţia ani le-a întins la îndurarea trecătorilor de la Notre-Dame din chiar centrul spiritual al lumii epocii sale. Dante i-a înţeles hotărârea lui aprigă şi l-a aprobat, cu o uşoară înclinare a capului şi s-au despărţit. În acea zi de primăvară frumoasă, dacă a văzut cineva pe stradă un om îmbrăcat, ca un actor de astăzi, adunând hârtii, curăţând iarba proaspătă din parcuri, plivind rondouri de flori, stropind plăntuţe ofilite, ştergând de praf monumente publice, toate făcute cu o disperare a trecerii timpului în ideea răscumpărării unei vini de acum câteva secole, acela a fost tovarăşul de înviere al lui Dante Alighieri.

Eu urmăream însă paşii creatorului Divinei Comedii. S-a oprit la trecerea de pietoni din colţul pieţei spre Bibliotecă. Tocmai treceau pe acolo o profesoară cu un cârd de elevi zglobii de la clasele mici. Pe chipul lui Dante se vedea toată iubirea şi adoraţia faţă de copii, care reprezentau pentru el însăşi poezia vie a lumii. I se părea că o fetiţă seamănă puţin cu Beatrice şi se mira că umanitatea aduce cu fiecare generaţie alte şi infinite minuni de frumuseţe feminină. Cu multă durere a realizat că o asemenea fetiţă putea să fie rodul iubirii lui nemărginite faţă de Beatrice, pe care a căutat-o atât de mult în viaţă. Tocmai era răscolit de această constatare, când o fată foarte frumoasă a trecut pe lângă el vorbind cu pasiune la telefonul mobil cu iubitul ei şi i-a strecurat lui Dante câţiva lei, luându-l drept cerşetor şi zâmbindu-i cu căldură. „Umilinţa nu mi-e străină, cum nici orgoliu nemăsurat nu mi-e străin”, se gândea Dante, în timp ce-i rămăsese în suflet parfumul şi zâmbetul fetei care i-a încrucişat drumul. A trecut strada şi deodată a zărit venind probabil dinspre vreun spital, o femeie extrem de palidă şi de tristă, pe chipul căreia se citeau semnele unei boli cumplite. Durerea din suflet, la vederea acestei realităţi din lumea noastră, i-a stârnit un val uriaş de mânie la constatarea că au trecut atâtea secole de la veacul său şi umanitatea s-a ocupat de distrugere şi nu a găsit încă leacul pentru nişte boli în faţa cărora omul este neputincios şi acum. A pornit mai hotărât spre bibliotecă să vadă ce a realizat totuşi omenirea şi ce s-ar putea face pentru salvarea ei, pentru ca pe pământ să fie mai puţine suferinţe, să fie scutiţi de rele măcar cei din generaţia celor mici, cu care s-a întâlnit recent, cu puţin timp înainte.

Aceeaşi disperare l-a cuprins, ca şi pe cerşetorul de la Notre-Dame. Tocmai a trecut pe lângă o curte unde erau nişte superbe tufe de liliac înflorit (pe actuala stradă Napoca), unele liliachiu şi unele alb, minunate, când un dor puternic i-a străbătut toată fiinţa după Florenţa sa, unde, peste acoperişuri se legănau frumoşii smochini de odinioară, care nici ei nu vor mai fi existând. Dar nostalgiile nu trebuiau să-l învingă. Mai avea ceva de făcut pentru umanitate, chiar dacă îi transmite doar această însetare de cunoaştere, spiritul neliniştit al căutării, sentimentul de privire asupra omului cu o măsură uriaşă, în opoziţie cu clişeul de sentimente chircite care s-a înstăpânit acum, ba chiar de sentimente cumplit de ucigaşe, că populaţia trebuie redusă, bătrânii sunt inutili etc. „Voi apela la Virgiliu, Socrate, Platon, Democrit, Thales, Anaxagora, Euclid, Avicenna şi la alţi învăţaţi ai antichităţii care mi-au fost îndrumători prin operele lor…”, îşi zicea Dante cu continuă disperare izvorâtă din sentimentul trecerii timpului. Aşa înainta deja prin Piaţa Lucian Blaga spre bibliotecă.

*

M-am trezit brusc, parcă cineva bătuse destul de puternic la uşă. Era un cerşetor. Cât am regretat că nu am putut să-l însoţesc pe Dante până la bibliotecă şi să aflu ce anume a descoperit în căutările sale.