În perioada când cercetam Arhivele Primăriei Clujene, am dat de un document care atestă faptul că în Clujul de la cumpăna secolelor XVIII-XIX erau câţiva prizonieri francezi ai armatei lui Napoleon Bonaparte. De aici inspiraţia prozei istorico-fantastice de mai jos.
În timpul războaielor Austriei cu Franţa de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, Transilvania făcând parte din Imperiul Austriac era angajată şi ea, inclusiv prin regimentele imperiale de graniţă româneşti de la Năsăud şi Orlat, contra lui Napoleon Bonaparte. În această perioadă au fost captivi în Cluj şi câţiva prizonieri francezi. Printre ei se distingea un ofiţer aflat în floarea tinereţii, glumeţ şi ingenios în a face tot felul de scamatorii cu obiecte care apăreau şi dispăreau, de stârnea tot hazul.
Francezii erau închişi în Turnul Clujului, închisoarea oraşului, din centrul cetăţii, dar erau scoşi la lucru aproape zilnic în afara zidurilor dinspre sud ale oraşului, aproape de Turnul Croitorilor. Erau escortaţi nu numai de străjeri ci şi de o ceată de copii atraşi de distracţiile pe care le oferea ofiţerul francez cu tot felul de giumbuşlucuri, începând din Piaţa Mare, de lângă Biserica Sf. Mihail până pe strada Turzii Dinăuntru (zidurilor) (azi str. Universităţii) şi până pe strada Turzii Dinafară (azi str. Avram Iancu). Spunea oricui că el este când Voltaire, când Jean-Jacques Rousseau, ba chiar se numea pe sine şi Diderot, dar nu stârnea decât ridicări din umeri neştiutoare din partea trecătorilor care nu auziseră de marii enciclopedişti francezi, excepţie observa câte o tresărire din partea vreunui profesor sau student de la colegiul din apropiere de drumul lor, adică de la Colegiul Academic latin piarist de la începutul străzii Lupului (azi str. Kogălniceanu).
Într-o zi, aflat prin piaţă, s-a apropiat de escortă şi studentul român de la piarişti Vasile Crainic, nobil de Urisiu de Jos (din zona Gurghiului), care l-a întrebat în limba latină pe ofiţerul francez, care atunci s-a dat drept Diderot, astfel: „Dacă tu eşti filozoful francez Denis Diderot şi nu un simplu comediant, atunci oferă-ne prilejul să cunoaştem care-i sensul profund al vieţii. Doar ai spus cândva, «domnule Diderot» (aici spus persiflat), că geniul este acela care ştie să imite natura, nu prin copiere, ci prin revelarea sensului ei profund. Ai mai spus şi că frumosul nu este adevărul, ci verosimilul, adică ceea ce pare adevărat. Numai astfel te vom putea crede că eşti Diderot”.
Studentului român, ca oricărui tânăr, nu-i lipsea îndrăzneala şi înfumurarea, gelos fiind şi pe faptul că de faţă era şi o fată foarte frumoasă, de care el era îndrăgostit în taină şi locuia pe strada Lupului, şi care îl privea cu simpatie pe francez pentru umorul său. Ar fi aşteptat răspuns de la francez, dar chiar atunci au trecut pe acolo soldaţii imperiali de la Corpul de Gardă din Piaţa Mare, pentru ei convorbirile cu francezii fiind periculoase privind ordinea publică, întrucât puteau să se răspândească în oraş – Doamne fereşte – idei de-ale Revoluţiei Franceze. Studentul a mai auzit pe prizonier că a spus parcă să vină a doua zi cu prietenii săi la Turnul Croitorilor.
A doua zi, francezii nu au mai fost scoşi la lucru la Pepenişte pentru că se pornise o furtună mare, cu fulgere şi trăsnete peste oraş, încă de dimineaţă. Un trăsnet puternic a distrus mare parte din Turnul Croitorilor şi s-a văzut acolo o lumină ciudată, ca de zi însorită de iulie, în mijlocul turnului, chiar când mai fumegau nişte bucăţi de şindrilă şi grinzi căzute ale vechiului bastion.
*
Într-o zi, mi-a adus cineva să descifrez un document în limba latină, scris cu grafia de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Textul era închis într-un plic vechi pe care scria Basilius Krainic şi avea următorul cuprins (începutul şi sfârşitul fiind din păcate ilizibile, din cauza faptului că hârtia avea marginile arse): „… din Piaţa Mare spre Turnul Croitorilor. Gândul meu era să ne întâlnim cu ofiţerul francez pe care l-am provocat ziua trecută. Ofiţerul ne aştepta în faţa turnului, şi părea liber şi neescortat, discutând – spre strângerea mea de inimă – cu fata cea frumoasă pentru care sufăr atâta în taină. Francezul ne-a poftit într-un salon imens din Turnul Croitorilor, luminat alb, ca ziua, şi împărţit în fâşii cu raze de lumină viorie, abia vizibilă, cam din cinci în cinci paşi şi cu perspective, la margini, spre curtea şcolilor din cetate, prin nişte uşi mari, transparente, ale imensului salon. Spre Feleacu se vedea o grădiniţă nou înfiinţată pe locul pepeniştei oraşului, cu copii zglobii care tocmai se bucurau de prima zăpadă ce cădea peste Cluj. Francezul ne-a spus: «Vom trece acum prin încăperile salonului despărţite de luminiţele viorii şi vom vedea cum un eveniment ce ni se pare totdeauna magic: prima ninsoare, pe lângă bucurii strălucitoare provoacă şi imbolduri de a ne vedea mai curaţi sufleteşte, mai buni, de a vedea viaţa mai în profunzime şi de a medita asupra rosturilor noastre.
…Ştiţi cât de fragil este omul. Important este că atâta timp cât suntem sănătoşi, să preţuim fiecare clipă, ca pe o sărbătoare a primilor fulgi de zăpadă, şi să lucrăm la progresul societăţii, care este încă atât de neputincioasă şi se zbate în întuneric, nepăsare şi ignoranţă».
Au fost ultimele cuvinte auzite de la ofiţerul francez, desigur, influenţat fiind de Revoluţia lor de la 1789, şi totul parcă s-a pierdut în întuneric. Salonul Primilor Fulgi de Zăpadă şi Turnul Croitorilor s-au depărtat şi eu m-am trezit în internatul Colegiului, după o febră provocată de o răceală puternică. A fost o ultimă scamatorie a francezului, sau un vis al meu?…”
Lasă un răspuns