Un Album de Istoria a României, secolul XX, deceniul 7 (1961- 1970)

Este una dintre cele mai frumoase cărţi ale mele, în care am reconstituit acel deceniu comunist, absolut numai cu imagini de epocă, totul color, 996 de pagini, apărut în 2015. Am selectat imagini reprezentative numai din lumea culturală, sportivă şi ştiinţifică, precum şi din lumea poporului de rând, harnic, demn şi onest.

Scriam atunci că din zestrea biologică, dar şi culturală a unui popor, a unei naţiuni, se nasc – indiferent de epocile istorice care s-au succedat, fie ele întunecat-medievale, fie totalitariste, fie democrate (ordinea de succedere a lor poate fi bulversată, aşa cum s-a dovedit) – personalităţi mari, deosebit de frumoase, atât sub aspect fizic, cât şi moral şi spiritual. Fiecare generaţie aduce astfel de „excepţii” numeroase – apărute unde şi când nici nu te aştepţi. Această „avalanşă” de frumuseţi, haruri, inteligenţe, graţii, eleganţe, plenitudini, farmece, performanţe, miracole şi talente nu se opreşte ca să aştepte timpuri mai bune, ci ele apar şi în timpuri grele, ca o frondă, parcă, împotriva întunericului, a dictaturii, a răului inclusiv din societăţi democrate, pentru că nu au fost până în prezent şi nici în prezent nu există societăţi umane perfecte, lumea vie este în continuă „tranziţie” spre perfecţiune, incluzând aici şi căderile inerente acestor „treceri”. Şi lumea se încheagă, fireşte, în jurul acestor personalităţi frumoase, pentru că un om, o societate nu pot trăi fără frumos (material, fizic, moral, spiritual), dragostea noastră funciară (care aparţine naturii/fiinţei umane) faţă de frumos e semnul vitalităţii noastre, semnul iubirii noastre faţă de Viaţă.

Trăitorii deceniului 7 al secolului XX (anii 1961-1970) „consumau”, cu nesaţ, frumuseţi după frumuseţi: filme numeroase (atunci erau de trei categorii: bune, rele şi … sovietice) – fie comedii, fie de dragoste, fie de acţiune (western-uri, mai ales), fie drame etc. –, apoi spectacole de teatru, de operă, muzical-simfonice, de muzică populară, de muzică uşoară (inclusiv grandiosul pe-atunci Festival „Cerbul de Aur”), dar şi teleenciclopedii, cărţi din populara şi valoroasa colecţie „Biblioteca pentru toţi”, în primul rând, şi nu numai, apoi reviste colorate: „Cinema”, „Flacăra”, „Magazin istoric”, „Femeia”, „Săteanca”, „Dolgozo Nö” („Femeia Muncitoare” – pentru cei de limbă maternă maghiară), reviste literare şi de cultură generală numeroase etc. E drept că au fost ocultate de regim unele opere literar-artistice şi filozofice mari, în special cercetarea filozofică a avut de suferit. Dar românii mai erau – chiar cu voia stăpânirii – şi cetăţeni ai lumii, din interiorul „lagărului socialist”: vedeau filme americane, engleze, franceze, italiene etc, cu un Peter O’Toole, cu magnifica feminitate de atunci Elisabeth Taylor şi cu alte şi alte staruri de vârf ale lumii – o întreagă constelaţie de talente şi frumuseţi pentru care o „armată invizibilă” de regizori şi scenarişti a creat modele exemplare de umanitate. Tuturor li se cuvine gratitudine şi din partea românilor pentru mesajul lor de sprijin moral în viaţa de zi cu zi din interiorul „lagărului”.

Dacă românii nu aveau libertatea cuvântului, dacă nu aveau puterea financiară, libertatea şi posibilitatea de a trece graniţele şi a călători, dacă nu aveau dreptul de asociere liberă împotriva răului din societate, dacă alegerile erau o mascaradă, ţara fiind captivă (ca şi alte onorabile ţări europene, precum Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, Bulgaria, Ungaria ale lagărului sovietic), libertatea interioară a cetăţeanului de a iubi şi crea frumosul nu i-o putea lua nimeni. Şi aceasta era fronda şi răzbunarea acelei generaţii, aceea de fi mereu cu faţa spre frumos şi nu spre grotesc.

Tot astfel, şi în viaţa de fiecare zi, românii deceniului 7 erau în permanenţă cu faţa spre marile frumuseţi ale naţiunii lor, iar vânzoleala „politicienilor” comunişti în spaţiul public, cu cât era mai agresivă şi mai insistentă, cu atât era mai respinsă, mai demnă de ridiculizare şi mai ignorată de libertatea interioară a cetăţeanului. Altfel nici nu se explică faptul că absolut nimeni din societatea civilă nu a luat apărarea comunismului în decembrie 1989.
Albumul se vrea o reconstituire a istoriei României reale şi vii, cea care a rămas în memoria afectivă a naţiunii. Când se va putea face acces la documente fotografice din această perioadă cu mari peronalităţi româneşti aflate atunci în închisorile comuniste – dacă se păstrează – vor fi integrate, într-o nouă ediţie, la anii respectivi 1961-1970, pentru a întregi chipul cel nobil al României reale şi vii.

Anii 1961-1970 au fost marcaţi de o relativă prosperitate economică, deja în prima parte a deceniului începuse derusificarea României, s-au ridicat edificii importante care dau aspectul arhitectonic şi astăzi al oraşelor, populaţia României era în creştere (Ceauşescu şi Maurer au primit, în 1969, într-un cadru festiv, pe al douăzecilea milion locuitor, nou născut, al ţării), mai existau saşi/germani în România în comunităţi închegate, mai trăia generaţia de ţărani autentici care aducea din timpurile vechi comorile artei populare româneşti. Parcă „în umbra vieţii publice” se afirmau, creau, cercetau, proiectau şi inventau mari valori ale artei şi ale lumii ştiinţifice academicienii României de atunci: Horia Hulubei, Costin D. Neniţescu, Elie Carafoli, Grigore Benetato, Nicolae Cernescu, Henri Coandă, Constantin Daicoviciu, ca să amintim aici doar pe câţiva care apăreau uneori în prim planul vieţii publicistice.

Reiese astfel o Românie reală a deceniului 7 al secolului XX de-a dreptul frumoasă prin amploarea talentelor, vitalităţii de a trăi, crea şi munci a acelei generaţii, o Românie demnă de tot respectul nostru.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*