Prințesa și cavalerul medieval de la US Open

Când Johanna Konta a intrat pe teren, voiam să schimb canalul, credeam că am nimenit greșit, fiindcă am văzut un personaj scos parcă din arhiva istoriei, din Renașterea engleză, un cavaler gata de luptă. Costumul ei era ceva nemaivăzut pe terenurile de tenis, iar atitudinea sportivei de temut. Un costum ca o armură, cu un înscris pe piept în formă de cruce, ca la cavalerii teutoni. Doar fusta bufantă, cu pliuri negre și roșii, mă trimitea la un paj shakespearian. Jocul ei perfect, gândit milimetric, ca în jocurile cu roboți, nu lăsa nici o șansă adversarului. Numai și prin prezența sa, presonajul părea invincibil.

Și primul set cu Sorana Cîrstea așa a fost, la discreția cavalerului medieval. Nu mai aveai nici o îndoială cu privire la învingător. Și totuși, în setul doi, un înger s-a arătat și Sorana a înviat. S-a petrecut o minune, așa cum s-a petrecut și în cazul lui Murray în meciul cu Nishioka, când, de la 0-2, a întors partida. Așa avea să facă și Sorana, să-l învingă pe cavalerul britanic după trei ore de joc fantastic, de ordinul rezistenței supraomenești.

Așa ceva nu am mai văzut. În ultimul ghem, Sorana lovea precis și imbatabil, exact ca Johanna la început. Se inversaseră parcă rolurile, deși Sorana păstra aceeași eleganță precum rochia ei argintie, de prințesă. Față în față erau o prințesă, ca un înger bun, cu un Arhanghel nemilos. Johanna s-a purtat impecabil, ca o mare sportivă. Fumusețea victoriei a stat în frumusețea învinsului. Johanna arăta ca într-un tablou de Holbein. Nu e frumoasă o victorie când învinsul nu se ridică la înălțimea învingătorului. Aici, ambele jucătoare au ieșit victorioase, căci au oferit deopotrivă un spectacol neprevăzut, balanța jocului înclina echilibrul când într-o parte, când în cealaltă parte. Nici victoria Soranei nu ar fi fost atât de frumoasă dacă Johanna nu juca precum un calvaler invincibil, neînvățat să piardă. Nici ea nu a înțeles probabil ce s-a întâmpat, la sfârșit se uita împietrită, dar a trebuit să depună spada (racheta) și să se recunoască învinsă. Și a făcut-o cavalerește.

US Open 2020 rămâne în istorie, cel puțin în istoria tenisului românesc, cu acest meci de chinogramă. Timp de 3 ore, Sorana și Johanna ne-au făcut să ieștim din timp. Ele au depășit, datorită frumseții feminine, și ideea de luptă, de competiție, de rezistență mentală și fizică pe care ne-a transmis-o un Andy Murray, de pildă. Ele au intrat pe poarta mare a spectacolului, a artei, aș spune, fiindcă ne-au oferit o lecție de emoție sportivă și de suspans, de atitudine curată, de fairplay desăvârșit.

Rar se poate vedea așa ceva. Mirarea mea este ce fel de antrenori a avut Sorana în cariera ei, dacă nu a ajuns acolo unde îi este locul, acolo unde ea merită și simte că poate. Așa cum a jucat cu Konta, cred că ar fi învins orice jucătoare din top, așa cum a spus și ea după meci: „Simt că atunci când joc bine, pot învinge pe oricine”. Acum are 30 de ani. Era bine să fi simțit așa la 20. Rămânem cu regretul că tenisul românesc a trecut pe lângă o mare jucătoare. Oricum, până acum, un joc atât de complet, cu servicii minunate, cu lovituri perfecte pe fundul terenului, cu loburi artistice, cu veniri la fileu, cu o priză a mingii și a spațiului perfectă, intuind toate loviturile adverse, cu un firesc nefiresc, nu am mai văzut la nici un jucător român.

Dacă restul meciurilor de la US Open ne aminteau de competiție, de miza pecuniară a jocurilor, de pariuri, de tot ce e lumesc, această partidă dintre Sorana și Johanna a dovedit că și sportul se poate atinge cu arta, poate să transmită emoții estetice.

*

US Open 2020 a arătat altceva, cel puțin în competiția feminină, că jocul în forță, stil Serena Williams, e înlocuit de un joc tactic, de un joc gândit, chiar rafinat, așa cum a dovedit bulgăroaica Pironkova care a eliminat-o pe Muguruza, care a practicat un joc în forță. Bulgăroaica a contraatacat-o numai cu mingi subtile și precise. În timp ce loviturile în forță ale Muguruzei părăseau suprafața de joc, cele ale Pironkovei își atingeau ținta. Ceva increbibil s-a petrecut, ca o jucătoare așa de completă ca Muguruza, dotată excepțional, un exemplar de rasă, să nu găsească cheia să o învingă pe o adversară mai puțin dotată. Era așa de simplu dacă gândea tactic, dacă un gând îi spunea atât, să pună mingile în teren. Nu a făcut-o, a făcut-o bulgăroaica și a învins. Și a făcut-o atâta de natural, fără efort parcă, deși ea a lipsit trei ani de pe terenurile de tenis, datorită unui accident. Tactica învinge forța. Foarte aproape de un eșec a fost și Osaka în meciul cu senzaționala ucrainiancă Marta Kostyuk (18 ani). Făcea aceleași greșeli ca și Muguruza. Dar abia în final și-a revenit și a găsit calea victoriei. Kostyuk a avut și neșansa că a jucat accidentată la un picior.

Sigur, este păcat, trist chiar că US Open continuă fără Muguruza, fără Konta, fără Pliskova, care nu mă mir că a pierdut la Garcia, o jucătoare a surprizelor. Serena și Kenin s-au calificat fără emoții, dar turul trei este la fel de nemilos cu starurile americane, findcă Serena a căzut la sorți să joace cu Sloane Stephens, neșansă pentru amercani, care mai pierd o jucătoare de top.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*