Printre documentele Comisiei de Împăciuire din anii `50-`60 din Silivaşu de Câmpie se află şi o decizie a Sfatului Popular comunal, din 1 august 1958, care intra în vigoare după un termen de cinci zile de la publicarea ei, fiind stabilită pe timp de un an de la data intrării în vigoare, adică din 5 august 1958 până la 5 august 1959. Este semnată de preşedintele Sfatului popular şi de secretarul Sfatului…
Decizia reglementează, prin normele ei, regulile de convieţuire socială în satul de atunci şi expune interdicţiile pe care oamenii trebuiau să le respecte, sub pedeapsa unor amenzi de la doi la 50 de lei, pentru fapte „mărunte”, care nu intrau la delictul de furt, de exemplu, sau la alte delicte mari. Pentru un „roman istoric” al vieţii satului nostru din acei ani de început ai comunismului, decizia este deosebit de interesantă şi de pitorească. Ea s-a luat „Având în vedere dispoziţiunile art. 1-2 din decretul nr. 184 publicat în Buletinul Oficial nr. 25 din 21 mai 1954 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor”. Normele prevăzute în articolele deciziei poartă amprenta individualităţii vieţii satului Silivaşu de Câmpie din acea perioadă.
Emoţionantă este peste timp, de exemplu, grija Sfatului pentru evitarea violenţei contra animalelor. La art. 4. se prevede sancţionarea cu amendă de la 20 la 50 de lei sau cu avertisment pe cel care „săvârşeşte acte de cruzimi sau tulburări faţă de animale şi păsări prin: Supunerea animalelor la povări mai mari decât puterea lor; Părăsirea animalelor infirme, rănite sau bolnave; Transportul de păsări cu capul în jos”. Şi la art. 2. Se prevedea amendă între zece şi 50 de lei pentru cel „care fără intenţie cauzează moartea sau rănirea animalelor altora”. Dacă ar şti celebra actriţă Brigitte Bardot de această atât de „timpurie” şi de umană grijă a silivăşenilor pentru bietele animale, cu siguranţă că ne-ar cita ca exemplu pe toată Uniunea Europeană. Simpatică este plasarea la articolul cu protecţia animalelor şi prevederea cu protecţia „animalului social” (zoon politikon), adică a omului, astfel: „Acela care apare în public în stare de beţie sau care provoacă scandal, precum şi acela care cu voinţă îmbată pe altul”, este pasibil să fie sancţionat tot cu amendă de la 20 la 50 de lei sau cu avertisment.
Grija faţă de îndiguire, faţă de întreţinerea şanţurilor şi a pârâului mare, zis neoficial „matcă”, este prevăzută la articolul 1, fiind pasibil de sancţionare cu amendă de la 25 la 50 de lei sau cu avertisment cel„“care refuză sau nu se prezintă la prestaţie (muncă obştească, zisă atunci „voluntară”) atunci când a fost programat de autoritatea competentă pntru contribuţie în muncă, la repararea şi întreţinerea drumurilor, podurilor şi lucrărilor de indiguire şi protecţia drumurilor de interes local”, apoi cel „care nu desfundă şanţurile sau aruncă în şanţuri diferite lucruri sau obiecte care împiedică scurgerea normală a apelor” şi cel „care nu întreţine canalul care curge (în direcţia) Visuia-Dâmb şi care trece prin dreptul gospodăriei sale, şi cei care aruncă murdării în canal, precum şi cei care trec cu animalele prin canal”. Tot la articolul 1 sunt prevăzute aceleaşi sancţiuni pentru cel „care dezlipeşte, rupe sau distruge în orice mod afişele, extrasele de hotărâri, deciziunile imprimate sau manuscrisele lipite din ordinul autorităţii sau cu autorizaţia ei în locurile anumite destinate” şi cel „care afişează orice anunţ cu caracter oficial în afara locului destinat acestui scop de către autorităţile competente şi fără aprobarea prealabilă a acestora”.
Interesante sunt şi dispoziţiile de la articolul 2, care prevedeau amendă de la zece la 50 de lei sau cu avertisment pentru cel „care fără drept intră în grădinile, livezile sau viile altuia şi culege fructe în cantităţi mici, care exclude idea de furt” (în cantităţi mari era, fireşte, considerat ca delict de furt), apoi cel „care fără voia celor în drept coseşte şi ia iarbă ori culege orice fel pentru hrana sau pentru foc de pe locuri străine în cantităţi care exclude idea de furt” şi cel „care fără drept calcă sau strică cu picioarele, cu vitele sau cu orice vehicul culturile altora, precum şi acela care fără drept introduce vite la păşunat pe loc străin”.
O observaţie personală: când eram mic, deci „contemporan” cu decizia respectivă, într-adevăr, am văzut urme de care peste culturi de cucuruzi şi grâu, călcate de roţi, la margine, pentru că oamenii erau nevoiţi să ocolească vreo mlaştină din drum. Tot la articolul 2 era pasibil de aceeaşi amendă cel „care împiedică pe cei în drept să prindă, să conducă sau să închidă la obor vitele aflate fără pază sau găsite pe locul ce nu aparţine proprietarului vitelor”.
Alte pitoreşti reglementări sunt cele de la articolul 3, care prevăd sancţionarea cu amendă de la 30 la 50 lei sau cu avertisment pe cel „care jupoaie coaja de pe copac, ori rupe crăcile arborilor sau a[le] pomilor de pe proprietatea altora. Obiectele care au folosit la săvârşirea contravenţiei se vor confisca”, respectiv „brişca” sau toporul. Tot aici este amendat cel „care nu îngrădeşte locurile pe care se află fântâni sau orice fel de gropi, care pentru viaţa oamenilor sau a animalelor este primejdioasă”, respectiv cel „care aruncă în fântâni, apaducte, ape curgătoare sau izvoare ce servesc alimentarea cu apă potabilă orice obiect sau substanţă murdară care pot vătăma sănătatea publicului”. Altă observaţie personală: în copilărie aveam o mare frică să mă apropii de fântâni de la hotar care nu erau îngrădite, mă îngrozea adâncimea lor.
La articolul 5, pragul sancţiunii minime este mult diminuat, astfel era sancţionat cu amendă de la cinci la 20 lei sau cu avertisment cel „care din nesocotinţă pune pe ferestre, balcoane, garduri sau orice alte lucruri asemănătoare, lucruri care prin căderea lor sau mişcarea lor pot răni sau murdări pe trecători. Dacă autorul faptei nu este cunoscut, se va sancţiona deţinătorul imobilului sau apartamentului respectiv sau deţinătorul lucrului respectiv”. Aici a fost „implantată”, desigur, o prevedere după vreo decizie similară urbană, deoarece în sat nu prea erau drumuri pe sub ferestre şi balcoane din care să le cadă în cap ceva bietului cetăţean. Casele de la noi erau retrase în ograda omului. Doar La Curte era o casă lungă, foarte veche, jelerească, neîngrădită, cu aspect urban, ca neîngrădire, şi cu aspect de Ev Mediu pentru că era acoperită cu trestie şî paie afumate, unde nu ştiu să fi pus ţigăncile de acolo ghivece de flori în „fereşti”. La articolul 5 se prevăd aceleaşi sancţiuni şi pentru cel „care lasă liber animalele sale periculoase sau nu ia măsurile necesare pentru a evita orice pericol sau pagube ce ar proveni din acest fapt. Animalele aflate libere se conduc la obor”, apoi cel “care nu se supune ordinului autorităţii competente ca să repare sau să dărâme zidurile, grajdurile, podurile, construcţiile sau clădirile care ameninţă cu prăbuşirea”. Acelaşi articol 5 are prevederi şi pentru câini, care erau frica mea cea mare în copilărie. Se prevedea aceeaşi amendă pentru cel „care aţâţă câinele sau nu-l opreşte sau când se repede la trecători, chiar dacă nu le-a cauzat nici o vătămare” (Este vorba de vătămare fizică, dar sperietura, cine o „reperează”, vorba lui Caragiale?) şi pentru cel „care nu leagă câinele ziua şi noaptea şi mai ales în timpul coacerii porumbului, pentru evitarea pagubelor”.
Prevederi pentru curăţenie erau la articolul 5 următoarele: aceeaşi sancţiune pentru „Proprietarul sau posesorul unui imobil deţinut în interiorul localităţii, care nu se îngrijeşte în permanent de curăţirea străzii în dreptul imobilului”, sancţiune pentru cel „care aruncă sau depozitează înaintea locuinţei sau grădinii din faţa casei sau în împrejurimi, precum şi pe stradă gunoi sau orice astfel de murdării de natura de a vătăma sănătatea publică şi pentru cel „care nu îngroapă animalele sau păsările moarte ce-i aparţin şi le aruncă în curte, pe străzi, pieţe sau în alte locuri nepermise”.
În sfârşit, la articolul 6, se prevăd sanţiuni pentru menţinerea Parcului Mare în stare de curăţenie şi contra distrugerii frumuseţii lui, astfel: „Se sancţionează cu amendă de la zece-50 lei sau cu avertisment: a). Acela care cu piciorul sau cu animalele distruge iarba din parc; b). Acela care va rupe flori şi rupe plantaţiile care se vor pune în toamna anului 1958 şi în primăvara anului 1959; c). Priponirea şi staţionarea porcilor în parc este interzisă”.
Avem astfel conturat un statut de viaţă socială din chiar anii copilăriei mele, de care evident că nu ştiam atunci şi nu-l va fi citit nimeni din sat de pe afişele unde era pus în mod oficial, viaţa ancestrală a satului copilăriei mele îşi urma regulele ei nescrise.
Lasă un răspuns