Pe poetul, prozatorul, eseistul și criticul literar Eugen Dorcescu nu l-am întâlnit de foarte multe ori, pe cărările acestei vieți dăruite de Dumnezeu, însă mărturisesc acum, cu sinceritate, că toate întâlnirile noastre, „Aceste negrăite bucurii/Întreaga viață mă vor însoți”. Port în suflet, spre pildă, bucuria pe care am trăit-o în data de 2 februarie 1996 la Caransebeș, când, în calitate de director al Seminarului teologic, am găzduit o amplă prezentare de carte, organizată de Editura Amarcord, la care au participat scriitorii timișoreni Cornel Ungureanu, G. I. Tohăneanu, Ion Anghel, Mircea Mihăieș și, de bună seamă, Eugen Dorcescu.
După stabilirea la Timișoara (1 iulie 2001), am avut posibilitatea de a afla mai multe despre „poetul social și religios, Eugen Dorcescu […], cu surâsul său enigmatic pe buze, afabil ca întotdeauna, ducându-și înainte, cu sfială și neclintită reculegere, povara propriei conștiințe, ca și pe cea a propriei poezii, până la lumina sfântă a împlinirii sale spirituale, de la marginile nopții”.
Mai întâi l-am cunoscut pe Eugen Dorcescu prin intermediul lucrărilor sale de referință, „uneori direct inspirate de texte biblice, alteori de lirica subiectivă în toată rotunjimea ei”, care includ „dimensiunea religioasă a omului, alături de anxietățile sau bucuriile lirice inevitabil prezente în orice poezie a lumii”, apoi am avut negrăita bucurie de a-l întâlni față către față și de a descoperi că „poetul cu o smerenie fără egal” nu este un simplu „homo viator”, un simplu trecător prin lume, ci este o prezență luminoasă în viața culturală, socială, publicistică și bisericească a urbei de pe Bega.
Ceea ce m-a frapat și m-a încântat, de la bun început, la Eugen Dorcescu este atitudinea sa creștin-mărturisitoare, fundamentată pe credința în Dumnezeu, frământările lăuntrice și lupta sa cu sine însuși, pentru a se ridica deasupra teluricului.
Intelectual creștin practicant, în strânsă legătură cu Biserica, Eugen Dorcescu mi s-a revelat ca un trăitor al adevărului credinței, aflat, mereu, în stare de epectază, în căutarea și înțelegerea profundă a sensului vieții, așa după cum, în chip minunat, scria Dostoievski: „Taina existenței umane nu constă în a trăi, ci a ști pentru ce trăiești. Fără o rațiune precisă a rostului pe lume, în vecii vecilor omul n-ar accepta să trăiască”.
Ancorat mereu în agora inefabilă a ideilor spirituale, Eugen Dorcescu se dovedește a fi un artizan al înălțimilor duhovnicești, pentru care adevărata cunoaștere vine din iubire, iar iubirea este cel mai profund „act de cunoaștere” a lui Dumnezeu.
Constatările acestea se desprind din întâlnirile avute cu Eugen Dorcescu la parohia noastră, Timișoara Iosefin, unde Domnia sa a conferențiat despre stihuirea Psalmilor (pe care consilierul cultural de altădată al Arhiepiscopiei Timișoarei a refuzat să-i tipărească, motivând că nu sunt bani, iar „eu, stihuitorul, nu sunt teolog”, a participat la dezvelirea și binecuvântarea unor busturi realizate de sensibilul, talentatul și modestul său prieten, sculptorul, scriitorul și dramaturgul Aurel Gheorghe Ardeleanu, despre a cărui operă a grăit atât de convingător, cu verva și forța oratorică bine cunoscute și recunoscute.
Ziditoare întâlniri am mai avut, apoi, la Filiala locală a Uniunii Scriitorilor, cu prilejul lansării unor cărți, inclusiv ale subsemnatului, în cadrul unor emisiuni televizate, la care am avut onoarea de a fi împreună cu dânsul și cu stimata-i soție și, mai cu seamă, la Centrul eparhial, pentru a retipări Pastoralele și Predicile mitropolitului martir Vasile Lazarescu, admirabilă inițiativă a doamnei conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, îmbrățișată din tot sufletul de soțul său Eugen Dorcescu.
Prezentarea Pastoralelor și a Predicilor mitropolitului Vasile Lazarescu, vrednic de cinstire și de pomenire, a avut loc, în prezența Înaltpreasfințitului Ioan, la Catedrala mitropolitană din Timișoara, pe care fostul ierarh bănățean a ctitorit-o și sub altarul căreia își odihnește trupul, până la obșteasca înviere. Momentul lansării a fost emoționant și impresionant, atât pentru urmașii ierarhului bănățean, între care s-a aflat și Mirela-Ioana Dorcescu, strănepoata sa, cât și pentru credincioșii prezenți în număr mare, nu mai puțin pentru Eugen Dorcescu și pentru subsemnatul, împreună ostenitori la inspiratul proiect de punere în valoare a lucrărilor rămase de la acest ierarh cărturar al Banatului.
Comemorarea mitropolitului Vasile Lazarescu la 50 de ani de la plecarea sa la ceruri, ținută în satul său natal Cornești (fost Jadani), a fost un alt moment de suflet, înfrumusețat de participarea Părintelui Mitropolit Ioan, a clericilor din administrația eparhială, a părinților protopopi și a preoților din parohiile vecine, a credincioșilor din parohie, a nepoților și strănepoților din localitatea natală a mitropolitului, cărora s-a alăturat și familia Eugen și Mirela-Ioana Dorcescu.
De la acest moment comemorativ, mi-au rămas în suflet cuvintele poetului Eugen Dorcescu, străbătute de fiorul emoției, pe care le consemnez pentru posteritate: „Mitropolitul Vasile Lazarescu a fost un oștean vrednic și o căpetenie înțeleaptă în trupele de elită ale Împăratului slavei, Iisus Hristos. A luptat lupta cea bună, a săvârșit călătoria – cum spunea apostolul Pavel – și s-a jertfit pentru valorile naționale și cele creștine. Și a biruit. Drumul său este un drum al Crucii”.
O altă temă a întâlnirilor și a dialogurilor noastre a fost dedicată dorinței scriitorului Dorcescu de a-și dona manuscrisele Bibliotecii Arhiepiscopiei Timișoarei. De altfel, preocuparea lui Eugen Dorcescu „de a face ordine în manuscrise și, eventual, de a le preda unei biblioteci” este mai veche și apare de mai multe ori în Jurnalul său.
După expunerea acestei onorante dorințe, ne-am pus de acord și prețioasele sale manuscrise (Psalmii în versuri, Ecclesiastul în versuri, Pildele în versuri, Poezii publicate (manuscrise olografe), Cronică – versuri, Cărți de poezie (manuscrise), Moartea tatălui, În Piața Centrală, Drumul spre Tenerife, Basme și povestiri feerice, Piticul arămiu, Elegiile de la Bad Hofgastein, Traducere: Pierre Loti, Doamna Crizantema) îmbogățesc și împodobesc colecțiile și fondurile bibliotecii noastre eparhiale.
Întrebat asupra motivului care l-a determinat să doneze o parte din lucrările și manuscrisele sale Bibliotecii Centrului eparhial din Timișoara, Eugen Dorcescu a răspuns: „Opera mea – atâta cât este și așa cum este – are o justificare, o semnificație, o factură spirituală. Așadar, mi s-a părut cu totul în firea și în logica intimă a lucrurilor ca mărturia olografă a muncii (a slujirii mele) scriitoricești, întinsă pe mai multe decenii și însumând un număr de cărți, să fie așezată, de la un anumit moment, sub veghea, sub purtarea de grijă a Bisericii – a Mitropoliei Banatului, căreia îi sunt recunoscător că mi-a acceptat donația. Am îndrăznit întotdeauna să cred că locul meu, al familiei mele, al cărților mele este sub streașina Bisericii, în căușul de azur al palmei lui Dumnezeu. Această modestă donație nu este altceva decât o discretă mărturie de credință”, conchide scriitorul.
În altă ordine de idei, distinsul stihuitor al cărților biblice sapiențiale, Eugen Dorcescu, mi-a făcut bucuria de a-mi oferi, nu de mult, Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991 – 1998), „cartea vieții mele”, (dedicație), pe care nu am citit-o cu „ochi de scriitor”, ci cu ochi de teolog și de slujitor al Bisericii. Mărturisesc, așadar, de la bun început, că Îngerul Adâncului este pentru mine, ca preot, o revelație. Sunt profund impresionat de faptul că, în aceast Jurnal voluminos, autorul își mărturisește, sincer și cu bucurie, credința care i-a luminat cărările vieții și l-a ajutat să biruie nu puținele încercări prin care a trecut. De altfel, Eugen Dorcescu nu-și poate imagina viața fără credință, fără spiritualitate și fără morală creștină. Trăitor într-o lume tot mai seculară și tot mai văduvită de valori morale, creștine și culturale, „poetul anahoret, avid de libertate, liniște și singurătate”, citește „impasibil Biblia” și își transformă casa într-o „chilie […], în care au loc epifanii”.
Îndurerat de spectacolul dezarmant și chiar trist pe care-l oferă societatea post-decembristă și de decăderea morală tot mai vizibilă, poetul, scriitorul, omul de cultură, credinciosul Eugen Dorcescu se refugiază din tumultul lumii în liniștitoarea descifrare a tainelor scripturistice, asupra cărora meditează îndelung, pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu prin credință și la asemănarea cu El, adică la dobândirea mântuirii.
„Fără Dumnezeu, omul se smintește”, afirmă intelectualul creștin Eugen Dorcescu și, asemeni unui teolog, precizează: „Credința e forma cea mai de sus, cea mai evoluată a științei, a cunoașterii”.
Biblia este pentru el „Cartea Cărților”, cartea de suflet, Cartea care îl hrănește spiritual, atunci când, în „chilia” sa, în „cămara” sufletului său, petrece clipe de isihie, în rugăciune și meditație duhovnicească. Pacea lăuntrică, isihia, îl preocupă, de altfel foarte mult, de aceea își dorește ca ea „să fie emblema bătrâneții” sale. Confesiunile, pe alocuri tulburătoare, sunt o oglindă a frământărilor sale lăuntrice, a momentelor în care se caută pe sine, caută sensul vieții și descoperă, precum Goethe, că „două suflete locuiesc în pieptul meu”. Pesimismul, care pare să-l copleșească, uneori, neliniștile cotidiene, tensiunea interioară sunt depășite „citind Cartea și ascultând seraficele cântări bizantine” de la Catedrala mitropolitană.
Legătura spirituală a scriitorului creștin Eugen Dorcescu cu impresionantul lăcaș mitropolitan al Banatului este, ea însăși, impresionantă. În Catedrală se regăsește pe sine, se întoarce către omul lăuntric, zidit după chipul lui Dumnezeu, se primenește și se întărește prin lucrarea Liturghiei și prin primirea Sfintelor Taine, după cum însuși mărturisește: „Toamnă frumoasă. Un dram de iubire mi se instalează parcă în suflet. Am fost la Catedrală azi, de dimineață. M-am spovedit și m-am împărtășit… Acum mă simt mai pur. Ciudat a fost că, apropiindu-mă de Catedrală, am înaintat greu, foarte greu. Ca și când ceva, cineva ar fi dorit să mă întorc din drum, să renunț. M-am dus totuși, am împlinit ce-mi pusesem în gând. Și ce eliberare apoi”.
Intelectual creștin, dedicat cu trup și suflet unei intense, migăloase și admirabile munci de versificare a câtorva cărți biblice, Eugen Dorcescu consideră că, „în prezent, poate una din cele mai mari nenorociri ale noastre rămâne aceea că elita, intelectualitatea, e atee. Mai mult, intelectualii sunt mândri de ateismul lor, considerând virtute această infirmitate gnoseologică”, așa după cum și-a definit și cunoscutul filosof Friedrich W. Nietzsche necredința sa.
Eugen Dorcescu nu se ascunde și nu se rușinează să-și mărturisească, hotărât, fără dubii, credința, calitatea sa de membru al Bisericii: „Eu sunt creștin. Eu sunt poet creștin. Eu sunt poet mistic”. Când simte că îi dă târcoale sentimentul inutilității și al irosirii, „credința e singurul reazem […]. Credința este coroana de aur a inteligenței”.
Credincios practicant, Eugen Dorcescu regretă „întârzierea cu care m-am inițiat în Scripturi. Am dorit de copil să citesc Biblia, dar n-am început lectura ei sistematică decât după terminarea facultății”.
Biblia și Catedrala sunt cei doi stâlpi pe care se sprijină în momentele grele ale vieții, sunt cei doi luceferi spirituali care-i luminează sufletul și-l transpun pe celălalt tărâm al existenței. „Am plecat spre Catedrală – mărturisește scriitorul Dorcescu – și am rămas, ca de obicei, să luăm anafură. Am mestecat-o încet, în fața altarului. Duminica trecută am trăit o puternică emoție (transă?, extaz?), în timp ce gustam anafura. Am avut simțământul adânc, total, nespus de concret, al împărtășirii, al părtășiei, al tainei, al participării mele la mister, al răpirii și, poate, al salvării mele. Câteva clipe. Câteva secunde, când, aparținând lumii, nu-i mai aparții. Iar apoi, revenind, nu mai ești același. Fiindcă acele câteva clipe schimbă în tine totul. În tine și în afara ta”.
Inefabila revelație trăită de Eugen Dorcescu în Catedrala mitropolitană din Timișoara îmi readuce în memorie impresionantele trăiri avute de sfântul apostol Pavel, mărturisite, cu smerenie, credincioșilor din Corint: „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu știu, fie în afară de trup, nu știu, Dumnezeu știe – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer […]. Că a fost răpit în rai și a auzit cuvintele de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască …” (II Corinteni 12, 2-4).
Poetul Eugen Dorcescu, pentru care poezia este ca o rugăciune, a trăit momente cutremurătoare. A simțit că Dumnezeu lucrează în El, că, punându-și în lucrare harul primit, „nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el” (Galteni 2, 20). Trăitor profund al adevărului credinței, cunoscător al perceptelor evanghelice, scriitorul Dorcescu constată că „sunt multe probele pe care un creștin (și un poet creștin) trebuie să le treacă. Și nu ușoare, pentru o ființă lâncedă cum e omul: credința într-un Dumnezeu nevăzut, recunoașterea, în fața Lui, în fața Treimii, a greșelilor omenești, iubirea aproapelui, indiferent ce face și cum arată, viețuirea permanentă (cvasipermanentă în Duh). Studiul Scripturii. Părtășia cu Biserica. Acordul între credința sa, arta sa și viața sa”. Un adevărat program duhovnicesc, potrivit nu doar pentru un credincios mirean, ci și pentru un slujitor al Bisericii.
Prin părtășia și împărtășirea în Biserică, Eugen Dorcescu a statornicit, de-a lungul anilor, relații spirituale, culturale și afective cu mulți slujitori bisericești: ierarhi (Nicolae Corneanu, Bartolomeu Anania, Emilian Birdaș, Teoctist Arăpașu), profesori de Teologie (Nicolae Neaga, Ioan Bude, Eugen Jurca), preoți (Ilie Maier, Vasile Sechereș, Ioan Popeți, Theodor Damian din New York), cu clerici foști deținuți politici (Ioan Negruțiu, Teodor V. Damșa, Gheorghe Calciu Dumitreasa).
Ales membru în Adunarea Eparhială, Eugen Dorcescu a creat o punte solidă de legătură între Biserică și Cultură, între slujitorii Bisericii și oamenii de cultură, împreună conectați la opera spirituală de desăvârșire a ființei umane prin viața spirituală și prin cultură, potrivit principiului: „sufletul culturii este cultura sufletului”.
Lectura cărții Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) conturează personalitatea cu totul deosebită a autorului, cu gândurile, zbuciumările, nemulțumirile, căutările, legăturile cu elita intelectuală a Timișoarei, reflecțiile sale memorabile, creațiile minunate pe care le dăruiește contemporanilor și posterității, împreună cu atașamentul și dragostea sa față de Sfânta Scriptură și de spiritualitatea creștină, fiind, totodată, și o sursă bogată de informație despre perioada post-decembristă de la Timișoara, cu toate neajunsurile și frământările ei.
Impresionante sunt, apoi, destăinuirile sale personale despre comuniunea intra-familială, dragostea și grija aparte față de soție și de părinții de lângă Hobița nemuritorului Brâncuși, bucuriile trăite cu familia în concediile efectuate la Predeal și la Clopotiva, în Țara Hațegului.
Uneori critic și chiar necruțător cu viciile, scăpările, incompetențele, intrigile anumitor colaboratori, Eugen Dorcescu și-a păstrat verticalitatea morală și spiritul academic, a refuzat funcțiile oferite și a preferat să-și trăiască viața modest, în singurătate adeseori, în lumea ideilor înalte și a cărților, în demnitate, în rugăciune și isihie, așa cum însuși mărturisește: „Stau la masă, cu noul volum alături, cu Ecclesiastul în dreapta, cu Biblia în față. Ca de obicei. Pildele (dactilograma) sunt în stânga, plasate simetric față de Ecclesiast. Lângă Biblie e crucea de lemn, cumpărată acum vreo doi ani la Catedrală, și o vază, de care se sprijină o filă subțire de hârtie cu citatul 3, 23-24 din Coloseni”.
Pentru final, aș fi dorit să găsesc, în adâncul sufletului, un șirag de mărgăritare, care să surprindă frumusețea, profunzimea și măreția Îngerului Adâncului, structurat pe capitole cu denumiri biblice mai mult decât sugestive. Întrucât nu am reușit să însăilez un cuvânt pe măsură, Vă rog să-mi permiteți, MAESTRE – dacă vă pot numi așa – , să închei cu un citat minunat, în care grăiți, ca nimeni altul, despre sătenii străvechiului sat, Clopotiva, în care am copilărit, din rândul cărora fac parte și neamurile mele: „… mă gândesc că pe noi, pe toți, ne salvează, poate, de mânia divină, acele femei simple din Clopotiva, pe care le-am văzut, de Rusalii, la Cincizecime, îndreptându-se, curate, smerite, înnobilate de credință, mergând grăbite, cu trandafiri în mână, spre biserică”.
O prezentare de Preot Dr. Ionel Popescu
Lasă un răspuns