Căminul Cultural, în copilărie şi adolescenţă

Îmi exprim rezerva de la bun început că nu voi putea descrie sentimentul meu extraodinar de puternic din copilărie şi adolescenţă numit Căminul Cultural, evident, cel vechi, din satul meu natal, Silivaşu de Câmpie. Prin anii `50-`60 nu erau în sat televizoare (în România televiziunea a început să emită abia în 1956), iar radiouri aveau doar câţiva din sat. Avea radio, de exemplu, vecinul badea Iacob, aparat care scârţâia groaznic din cauza bruiajului, deoarece în fiecare seară badea Iacob asculta constant „Europa Liberă”, sub geamul din camera dinspre drum şi dinspre noi. Şi atunci tot tineretul se aduna la filme, la serbări, la spectacole de muzică populară la Căminul Cultural, care mi-a fost şi mie o a doua casă. Când eram copil mergeam rar acolo, cu şcoala, la serbări, sau cu mama la adunări populare unde-i admiram pe câţiva oameni din sat care vorbeau cu curaj şi demnitate contra unor stări rele de lucruri din sat, cum erau nănaşu Iuănu Miii, apoi fratele dumisale, invalid de război, cecea Zaharie Furnea – Zacuţu, apoi badea Iuăn Bunău din Uliţă şi alţii.

Eu nu receptam decât atitudinea lor curajoasă în atmosfera aceea tăcută şi îngheţată de acolo. Când am crescut mai mare, mergeam seara cu prietenii de pe strada noastră la filme. Atât de drag îmi era Căminul Cultural pentru aureola lui de nesecată spiritualitate, de permanent nou, încât mi-am sădit în suflet un sentiment de nedescris faţă de acest loc al întâlnirii cu Lumea: cu cowboy-ii din romanticul vest sălbatic al Americii, cu istoria medievală a Franţei, cu filme româneşti de epocă, unele frumoase, cu Anglia istorică, cu Italia cea însorită în comedii, mai erau şi filme sovietice, unele bunicele, la cele mai rele râdeam şi ne distram ce comentarii mai făceau câte unul din sală, cu voce tare.

În câte o seară, când erau filme bune, adeseori nu găseam loc pe bănci şi stam în picioare pe lângă pereţi, privind spre ecranul din fundul binei (scenei). Ceea ce era mai minunat o constituia societatea de prieteni care ne întâlneam acolo, uniunea noastră sufletească în râs şi distracţii. Când erau serbări, îmi erau dragi toate femeile bătrâne şi mamele colegilor care umpleau căminul, venind nu numai din sat, ci şi din cătunele Farcaşteu, Iobăi, Draga, Fânaţe, Mireş, de După Tău, din Drâmboaia, de la Saica, din Hodaie. Nu-mi pot explica de ce eram fericit să văd pe oamenii din sat adunaţi la serbări, dar şi vara prin Parcul Mare să se plimbe şi să se distreze.

Aşa le-am „fotografiat” eu chipul şi l-am reţinut viu în suflet şi i-am iubit pe toţi din comună, fie români, fie romi, ca pe nişte membri ai familiei, fără să-mi dau seama, chiar dacă după nume i-am uitat apoi. Îngrozitor a fost peste ani, venit la oraş, când auzeam de la mama că au murit cutare şi cutare din sat. Se ducea o lume din vremea fericirii mele din copilărie şi adolescenţă şi aveam sentimentul frustrării că nici n-am apucat să mai vorbim împreună şi acel om drag s-a dus pentru totdeauna.

Sentimentul numit „Cămin” includea şi atmosfera politică a epocii, cu portretele pe pereţi ale lui Karl Marx, Friedrich Engels şi Lenin, apoi pe peretele dinspre sud al Căminului erau mai mulţi „tovarăşi” de-ai noştri: Gheorghe Gheorghiu-Dej (figură frumoasă şi demnă), Chivu Stoica (figură încruntată şi nesuferită), Petru Groza (figură demnă), Emil Bodnăraş (o faţă lipsită de ceva intelectualitate), Gheorghe Apostol şi mai mulţi, semn de aparentă democraţie, că apoi doar unul era peste tot. Politica putea coabita liniştită, ca fundal, fără să ne limiteze distracţiile noastre sau să aibă vreo centralitate sau vreo atenţie în timpul nostru de la Cămin.

La filme bune, nu se auzea în Cămin decât rotirea monotonă a suportului de rulat şi pe deasupra noastră treceau luminile filmului. Ne mai înfuriam şi vociferam toţi când se întrerupea filmul, câteodată chiar când erau scenele cele mai importante. Se aprindea lumina, până se lipea la loc pelicula. Râdeam cu mare zgomot la comediile cu Stan şi Bran, cu Chaplin şi la alte producţii, fie româneşti, fie străine. S-a întâmplat chiar, când erau filme foarte bune, cum era de exemplu Vagabondul, cu Raj Kapoor, să nu mai găsim nici loc să intrăm în Cămin, era plin până la uşă, atât de mult tineret era atunci în sat. Prietenii mei mai curajoşi se urcau pe ceva şi intrau pe geamul de la bină în cămin. Astfel misterul cel sublim al Căminului era acel liant sufletesc al generaţiei de copii şi tineri de atunci, intrând cu mari speranţe şi cu mari aşteptări de nou şi sublim în acel loc magic al bucuriilor şi cunoaşterii Lumii.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*