Poreclele oamenilor…

Un adevărat tezaur de cuvinte originale, reprezentând porecle date oamenilor, circulau în sat în timpul copilăriei mele. Cum silivăşenii erau oameni foarte batjocoroşi, poreclele fixau trăsături ale firii unora, ale defectelor fizice şi psihice, ale unor fapte „nefăcute”, respectiv ridicole sau aiurite, aspectul purtării şi al comportării, un cuvânt nelalocul lui spus cândva şi care a fost de râsul satului, temperamentul cuiva, fie foarte molatic, fie foarte vulcanic, fie preluarea numelui cam neobişnuit al unui strămoş sau reprezentarea acelui strămoş cam de la marginea societăţii de altădată, foarte sărac cu averea sau poate chiar cu duhul.

La noi în sat, cuvântului a porecli i se spunea „a ciufuli”, de la maghiarul csúfol – a batjocori. Exista, desigur, şi cuvântul a batjocori, dar avea o încărcătură de jignire, iar a ciufuli includea o notă de umor, de sarcasm. Interesant este că şi maghiarii au împrumutat de la români cuvinte din această zonă a batjocurii: acăţos. chilav, tanda-manda, cotingoi, guşat, nătântoc, nătărău, tăntălău, tăpălagă, gângav etc. Majoritatea poreclelor erau făcute în batjocură, ca să stârnească râsul. Şi erau câţiva în sat care deţineau această artă a batjocurii şi autobatjocoririi.

Aşa era, de exemplu, vărul meu Relu, băiatul lui cecea Gică Boanta, fratele mamei mele. Era poreclit Ştabu, şi cu acest nume era cunoscut peste tot. El zicea mereu „Io îs ştabu…”, într-o circumstanţă sau alta, autoironizându-se, ştab fiind şef, conducător, persoană influentă. De fapt era mic de stat, cu vorba ascuţită, plină de francheţe, pentru îndreptat moravurile, cu aluziile lui neaşteptate, cu glumele lui foarte acide inventate pe loc, era foarte solicitat în toate întrunirile dintre tineri, pentru că distracţia era reuşită, era asigurată veselia şi voia bună. Mai târziu l-am asemănat cu un Aristofan (c.446 î.Hr. – c.386 î.Hr.) al Silivaşului de Câmpie, pentru că şi satira lui era neiertătoare, fără reţineri, fie că interlocutorul era primarul satului de atunci, Alexandru Matei, fie că erau în faţa lui vlăjgani de doi metri, el nu-i ierta şi nu-şi sacrifica libertatea de a nu spune ce are pe suflet, spre râsul celor de faţă.

Porecle mai batjocoroase se refereau la firea unora: Rapidu (pentru că mergea cu mare viteză spre casă, pe dumul ţării), Nebunu (vorbea foarte repede şi deseori cu vorbe „nerumegate”), Norocu, Bănieru (care ar fi găsit mulţi bani), Iuăn Prostu (sărac cu duhul şi abia dacă înţelegeai vreo vorbă ce o spunea). Molia (avea o purtare constant foarte înceată), Ţâvlicu (mărunţel la făptură, dar cu gură mare şi ascuţită), Ceauănu (unul care-i mereu neatent şi pierdut din realitate), A Drumului (era toată ziua pe drum prin sat), Foamea (mâncău mare), Încinsoarea (unuia căruia îi plăcea „încinsoarea” – sosul de la tocană), Plăcintă-Apă-Goală (pentru că era nemulţumit că se făceau clătitele doar cu apă şi nu cu lapte şi zahăr), Lenea (unul căruia îi plăcea să stea mai mult la umbră, decât să fie la lucru), Găvana (pentru că a plecat cu alţi doi copii în spirit de aventură la pădure şi s-au pierdut, fiind găsiţi cu miliţia în pădurea Găvana de la Şopteriu) etc.

Unii/unele erau „ciufuliţi” după particularităţi fizice: Uărbu (Orbu), Ciocuşa (defect la ochi), Şciopu (şchiop), Şontorogu (cu mers şchiopătat), Holbatu/Holbău (privire cu ochii mari larg deschişi), Strâmbu (defect de coloană), Colţău (cu dinţi iesiţi in evidenţă), Ciocălaia (probabil tot defect la ochi), Firfirică (cu comportare uneori mai ridicolă), Schiletu (slab fizic), Chinchi (nu putea pronunţa bine unele consoane) etc. Unele porecle ciudate au fost atunci o enigmă pentru mine privind provenienţa lor, de exemplu Uăilă şi Momantu, dar ulterior am descoperit că pe un strămoş al acestor familii, din secolul al XIX-lea, l-a chemat Ioilă (prenume), respectiv Momantu (tot prenume). Apoi erau porecle după ocupaţii: Căuaciu (fierarul), Sfeclaru (angajat la achiziţionat sfecla de zahăr), Casiru (casierul), Ghepesu (maşinistul de la moară), Meşceru (meşter dulgher/lemnar), Făgădaru (cârciumaru), Fătoaia (soţia fătului de la biserică), Giecişiţa (dieciţa, soţia diacului de la biserică), Gibolaru, mai sarcastic Gibolu (îngrijitor de bivoli) etc. Unii aveau porecla după un părinte sau strămoş: Boncica (mamei şi fratelui dumisale, cecea Gică, le zicea “a lui Boncica”, de la Boanta diminutivat), Bontiţa (alt diminutiv de la altă familie Boanta), Chiriluţ (un strămoş Chirilă), Cişiliipuc (un strămoş Filip), cu numle tot diminutivat, probabil pentru că erau mici de statură).

Unii aveau porecle batjocoroase din regnul animal, din diferite motive: Purcelu, Puica, Şoricu, Bonzaru, Ţarca. Alţii aveau porecle pe care nu le-am putut explica până astăzi: Pia, Dingleoaia, Burucu, Cătătoarea (să fie oare de la prezicătoare?), Roanca/Roncu (să fie oare de la un strămoş Ranc, o familie din Silivaşu secolului al XVIII-lea, azi dispărută), Ciomilă, Tăciuca, Dăbâia, Colibău (de la vreun strămoş ce locuia în colibă?), Loban, Bodrilă, Jâdogelu, Pciştolu, Miţuş, Pârşa (probabil de la pârşă, o boală de piele la oi, dar şi la oameni, manifestată prin jupuirea pielii pe membre, pe faţă), Pancica (era poreclit badea Aurel Moldovan), Bâca, Badogu (de la vas de „pleu”/tinichea), Clobanţu, Pleşcuţa etc.

Lista urmează să fie adăugată iar poreclele cu sens deocamdată necunoscut să fie explicate. Foarte probabil că şi cercetarea documentelor istorice va aduce noi porecle, din vechime, care să completeze acest tezaur lingvistic creat de comunitatea satului nostru de demult.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*