Mă poartă gândul înapoi, spre anii când eram copil şi când trăiam Sărbătoarea Rusaliilor în satul natal, încărcat de tradiţii şi credinţă. Rusaliile! Reprezintă cincizecimea, când Duhul Sfânt se coboară în limbi de foc asupra apostolilor în muntele Sion, îmbogăţind cunoaşterea şi trăirea acestora. De atunci, întreaga creştinătate cinsteşte în fiecare an acest dar mare al Cerului.
În satul nostru, se obişnuia ca după oficierea Sfintei LIturghii în biserică, să se pornească întreaga comunitate ,,între holde”, spre a le sfinţi. Cel mai bine-mi amintesc anul când s-a ieşit la Crucea Guruieţului, în apropiere de Izvorul Ileana, pe câmpurile din împrejurimi fiind cultivate cerealele. Întreaga mulţime de săteni se pornea din biserică spre acest obiectiv, pe jos, în cântec şi bucurie duhovnicească. Erau străjuiţi de praporii falnici, steagurile biruinţei binelui asupra răului, care-i conduceau precum altădată pe Sfântul Constantin în luptele sale împotriva duşmanilor. În frunte preotul şi cântăreţii, urmaţi de alaiul credincioşilor care străluceau prin puritatea, acurateţea şi sobrietatea costumelor populare, dominate de alb şi negru, de lumină şi întuneric, de bucurie şi tristeţe.
Tot acest tablou magnific era completat de lumina izvorâtă pe chipurile arse de soare ale oamenilor, care trăiau cu sufletele deschise acest moment şi care se angajau cu toată fiinţa în rugăciunea care-i călăuzea. Toată procesiunea se desfăşura în ritmul imprimat de cântecul religios, ,, Sfinte Dumnezeule” sau troparul Rusaliilor, la care participau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei într-o bucurie greu de descris. Se sfinţea totul în calea lor prin rugăciunile ţâşnite din piepturile curate: drumul pe care-l străbăteau cu paşii lor, casele, grădinile.
Aici, la intersecţia drumurilor de la Crucea Guruieţului, creştinii îmbrăţişează pământul prin aplecarea genunchilor pentru fiecare din cele şapte rugăciuni adânci aduse cerului, care-i străjuia precum bolta unei catedrale nesfărşite. Întreaga natură li se alătură, aici se împreunează cerul cu pământul într-un mod plin de taine. Aici coboară cu uşurinţă Duhul Sfânt care deschide pivniţele pământului de unde sunt slobozite sufletele înaintaşilor care se roagă împreună cu cei vii. Se înalţă spre cer rugăciuni de mulţumire pentru rodul gliei, pentru sănătate, rugăciuni prin care creştinii Îl roagă pe Dumnezeu să participle cu milostivirea Sa la ocrotirea holdelor, materia primă a pâinii cea de toate zilele. Vântul văratec poartă rugăciunile lor peste întregul hotar care răspunde tăcut printr-o unduire lină a rodului său, printr-o tresărire a fiecărui fir de grâu care se apleacă smerit în faţa atotputerniciei Cerului. Uneori glia răsuflă uşurată împrăştiind un parfum suav de cicoare, maci, sânziene. Întreaga suflere aduce prinosul de recunoştinţă faţă de darurile Cerului.
Cum să nu se bucure românul nostru de rodul pământului când el ştie să împletească munca lui cu rugăciunea spre Dumnezeu? Se sfinţeşte apa care stropeşte hotarul şi chipurile celor prezenţi. Câtă împăcare sufletească! Câtă speranţă că vor pune în curând pe mesele lor pâinea dospită şi aburindă! Câtă înţelepciune în toate! Nimic fără Dumnezeu! Fără intervenţia Lui, nu creşte nici holda, nici ploaia nu cade la timp, nici soarele nu coace bobul, nici omul nu are puterea să le îngrijească pe toate! Da, omul a trăit în armonie perfectă cu Dumnezeu! De aceea era fericit! Îşi iubea familia, semenii, animalele, ogoarele…
Dar astăzi? Da, şi astăzi s-a desfăşurat rugăciunea sub bolta cerului, cu aceleaşi cuvinte ca pe vremea copilăriei mele, dar lipseau lanurile mănoase, mulţimea în costume româneşti, glasul pământului…
S-au adus cununi de spice, simbolic, dar parcă lipsea lumina şi bucuria de pe chipurile oamenilor. Sau această bucurie era ascunsă sub măştile antiepidemice?
Oricum este mare dar că ne putem bucura de existenţa cuvântului sfânt, că avem speranţa coborârii Sfântului Duh, că putem spune:
„Doamne, ajută!”
Lasă un răspuns