Arhiva zilnică: 11 iunie 2020

Expoziția „Aurul de la Brukenthal” – la „Art Safari”- București

Muzeul Brukenthal din Sibiu aduce în capitală, la „Art Safari”, în perioada 27 iunie – 28 iulie 2024, o colecție extraordinară de piese preistorice, romane și medievale din aur, argint aurit și pietre prețioase, bijuterii și obiecte de cult realizate de meșteri aurari sibieni, ce strălucesc prin complexitatea tehnicilor și prin frumusețea motivelor decorative. Muzeul Naţional Brukenthal şi-a format, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un adevărat tezaur de piese din metale preţioase – argintărie liturgică şi uzuală, obiecte de podoabă şi bijuterii. Nucleul acestei colecţii l-a constituit cabinetul de numismatică al baronului Samuel von Brukenthal, amenajat în palatul său din Piaţa Mare. În paralel, colecția de orfevrărie („Tezaur”) s-a format și îmbogățit prin donații sau achiziții de la bisericile evanghelice, bresle, bijutieri-colecționari, proprietari privați sau prin descoperiri arheologice. Cea mai importantă parte a „Tezaurului” este colecţia de argintărie liturgică – una dintre cele mai bogate şi mai valoroase din Europa Centrală și de Est –, majoritatea pieselor fiind opere ale meşterilor argintari sibieni, considerate capodopere ale artei prelucrării metalelor preţioase în Transilvania. Acestora li se adaugă piesele provenite din cercetări arheologice mai vechi sau mai noi, din detectări de metale şi, mai rar, din achiziţii – cel puţin în ultimii 50 de ani.

Expoziția „Aurul de la Brukenthal”, curatoriată de Alexandru Constantin Chituță, managerul Muzeului Național Brukenthal, aduce în premieră la București lucrări din tezaurul Muzeului de Istorie „Casa Altemberger” din cadrul celebrului muzeu sibian. Tezaurul Muzeului Național Brukenthal cuprinde peste 2000 de piese. Vor fi expuse la „Art Safari” în București piese preistorice din aur, piese romane (bijuterii și monede), piese medievale timpurii (din secolele VI-VII), monede de aur bătute la Sibiu, inele cu gemă, podoabe săsești și obiecte de cult realizate de breasla aurarilor sibieni. Sunt piese spectaculoase realizate printr-o complexitate de tehnici și motive decorative decorate cu pietre prețioase: diamante, perle naturale, rubine etc. Printre piesele de excepție expuse se numără: crucea-relicvar de la Cisnădie, făcută în jurul anului 1440 (cea mai spectaculoasă piesă de argintărie de cult transilvăneană, realizată la comanda bisericii romano-catolice din Cisnădie), potirul din nucă de cocos din 1650, cupa din corn de rinocer din 1694, paharul de fecioară din secolul al XVII-lea, paftaua de tip Marienheftel, cu Fecioara Maria, din secolul al XVI-lea, și numeroase alte piese spectaculoase.

Una dintre cele mai interesante exponate, de importanță istorică remarcabilă, este, însă, moneda „Sponsianus” – o monedă rară, cercetată atent de specialiștii de la „University College London” din Marea Britanie. Britanicii susțin că ar fi existat un împărat numit Sponsian și care ar fi condus Dacia romană într-un timp, concluzie la care au ajuns analizând moneda aceasta, care provine dintr-un tezaur descoperit în Transilvania în anul 1713. Cercetările în acest sens continuă… Atestat documentar încă din anul 1191, Sibiul a fost, în epoca medievală, unul dintre cele mai importante orașe din Europa Centrală și de Est. Breasla aurarilor din Sibiu a avut parte de o istorie îndelungată și înfloritoare, localitatea devenind unul dintre cele mai importante centre de prelucrare a aurului și argintului din acea vreme. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, aurarii sibieni ocupau diferite funcţii politico-administrative. Pe lângă comenzile primite de meşteri pentru obiecte de cult, cererile de executare a unor podoabe trebuie să fi fost din ce în ce mai numeroase. Portul orăşenesc săsesc punea mare preţ pe anumite accesorii specifice: ace de păr, paftale, cordoane etc. În timpul domniei regelui Matei Corvin, mare iubitor de artă, argintăria sibiană a fost la mare preț și meșteșugul a cunoscut o dezvoltare extraordinară. Când regele a venit la Sibiu în fruntea armatei sale pentru a înăbuși revolta nobilimii, reconcilierea a constat în primul rând în argintărie, mantale lungi de blană, alimente și alte bunuri.

Faima aurarilor sibieni le-a adus acestora numeroase comenzi de peste munți. Se cunoaște cea din 1492 a domnului Țării Românești – Vlad Călugărul. De asemenea, la Sibiu a fost realizată o minunată cruce de altar, la comanda domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Totodată, la comanda lui Constantin Brâncoveanu, meșterii aurari din Sibiu au realizat diferite obiecte. Fascinați de somptuoasele piese pe care le executau meșterii sibieni, unii domnitori români le-au transmis comenzi importante, fiind create, astfel, lucrări de referință pentru istoria orfevrăriei țărilor române. Astăzi, numeroase muzee din țară și din străinătate se pot bucura de piesele de o mare valoare realizate la Sibiu. Expoziția „Aurul de la Brukenthal” de la Art Safari este realizată în colaborare cu Muzeul Național Brukenthal și cu Parohia Evanghelică CA din Sibiu, precum și cu sprijinul Ministerului Culturii. (G.V.G.)


„Peștera de sub Zgurăști” (jud. Alba) – peste cinci kilometri de galerii și cel mai mare lac subteran permanent din România

„Peștera de sub Zgurăști” mai este cunoscută și ca Peștera-Aven ori „Ghețarul de sub Zgurăști”. Este o peșteră complexă și activă situată pe teritoriul comunei Gârda de Sus, județul Alba, în Munții Bihorului. Peștera este situată în versantul abrupt ce coboară din Dealul Mununa spre Valea Ordâncușii, la altitudinea de 921 m. Se ajunge la ea fie urcând din Valea Ordâncușii pe versantul drept pe o potecă greu de găsit ce începe aval de Peștera „Corobana lui Gârtău”, fie coborând din Dealul Mununii, din marcajul cruce roșie care duce din comuna Gârda de Sus la Cabana Scărișoara. Prima mențiune a peșterii este făcută de R. Jeannel și Emil Racoviță (1929), care dau o descriere, o schiță de hartă și prezintă diferite fenomene hidrologice, biologice și meteorologice. Ei denumesc peștera „Ghețarul de la Zgurăști”. Porțiunea explorată cuprinde avenul de intrare, „Sala lacului temporar” și cinci scurte galerii. În 1984 speologii Liviu Vălenaș și Gabi Halashi explorează și recartează partea cunoscută a peșterii și profitând de nivelul scăzut al sifonului de la capătul „Galeriei V”, îl depășesc și descoperă o galerie de 35 de metri, dar declară peștera terminată. În 1986 această concluzie a fost infirmată de următoarea echipă de speologi sosită în zonă, formată din Roru Ludușan și Jenel Cindrea, de la Clubul Polaris.

Printr-o cățărare dificilă, după opt metri, pătrund într-o galerie care promite continuare. Ei descoperă și explorează în mai multe ture „Sala de Mese”, Galeria „Jenel Cindrea”, „Galeria Cehilor” și marele lac „Minunea Mununii”. Zona nou descoperită este foarte frumos împodobită cu coralite, clusterite, precum și clasicele stalactite, stalagmite, scurgeri parietale, cristale și draperii. Dincolo de lac este descoperită galeria „Roru Ludușan”, cu „Sala Lacului cu Nuferi”, „Lacul Necunoscut”, „Băile de Nămol”, „Lacul Lung”, „Sala Catastrofei” și „Lacul Styx”, lungimea peșterii trecând de 5 km. (5100 m. până în prezent). Accesul e destul de dificil şi solicitant, fiind îngreunat de vegetaţia deasă a versantului. Practic, accesul se face pe poteci neclare şi pe pante repezi care pornesc din zona Zgurăşti (situată deasupra Cheilor Ordâncuşii), sau de la peştera „Poarta lui Ionele”, faţă de care „Peştera de sub Zgurăşti” se află la circa 100 metri distanţă. Însă oricât ar fi de greu, efortul merită din plin. Atât peisajele din exterior, cât mai ales interiorul acestei magnifice peşteri uimesc prin pitorescul lor încă neatins de mâna omului. Sculptată în calcare albe masive (de Wetterstein), peştera e de mare interes turistic şi, fireşte, ştiinţific, fiind un aven continuat cu peşteră. Iar apa care se pierde aici, în calcar, apare în peştera „Poarta lui Ionele”.

Pentru cine dorește o călătorie subterană în acest cavernament cu două intrări, trebuie să știe că în versantul abrupt al Văii Ordâncușa, pe o porțiune limitată se formează o platformă care este perforată de deschiderea unui aven cu diametru de 40 metri, cu o adâncime de 50 metri; peretele dinspre nord (cel dinspre versant) este vertical, atingând o înălţime de 80 metri, aici se deschide o dublă arcadă: la dreapta (est) un mare portal de 20 m lățime și 30 metri înălțime, iar la stânga (vest) un portal mai mic, de zece metri lățime și trei-patru metri înălțime. Deasupra acestor deschideri peretele avenului mai are până la buză circa 50 metri înălțime. În aven se coboară fără dificultate cei 30 metri prin colțul de sud-vest și se ajunge pe marele grohotiș care se prelinge pe sub cele două portaluri. La jumătatea acestei pante în peretele din dreapta pe lângă care coborâm se deschid două mici guri de galerii. Cea inferioară se închide la câțiva zeci de metri, dar cea superioară, mai complicată, se termină în abruptul muntelui, formând cea de-a doua intrare a peșterii. După portal se mai coboară 30 m și se ajunge într-o vastă sală, impresionantă prin dimensiuni, luminată din belșug de lumina ce se revarsă prin marele portal. Sala, alungită est-vest, are 120 m lungime, 60 m lățime, 50 m înălțime și fundul plat, constituit din argilă, pe care se dezvoltă o bogată vegetație de mușchi. De peretele opus intrării este lipit un grohotiș ce se întinde pe o mare lungime și care ajunge la o înălțime de circa 25 m față de fundul sălii. De jur împrejurul sălii diverse nivele de argilă indică înălțimea până la care se ridică apa, nivelul maxim fiind la circa 25 metri, când întreaga sala este inundată și transformată în lac.

Din „Sala Mare” se pornesc patru galerii la diferite nivele. În extrema stângă găsim „Galeria U”, ca o nișă descendentă de patru metri ce începe la nivelul sălii cu o deschidere de 50 cm. Ea se înalță apoi la doi metridiametru, terminându-se cu un puternic colmataj de argilă. Urmează spre dreapta „Galeria V” care, după câțiva zeci de metri, debușează în „Sala de sub Poartă”. În partea opusă sala urcă, ca apoi să cadă într-o săritoare de doi metri, terminându-se în „Sala Sifonului”. Următoarea, „Galeria H” e ceva mai sus și paralelă cu „V”, dar strâmtă și joasă. Aici găsim o poartă metalică, numită „Poarta Egoiștilor” montată de „Clubului Sfinx” din Garda de Sus. Galeria se termină în tavanul „Sălii de sub Poartă” de care o leagă două puțuri. Ultima, „Galeria Y” începe câțiva metri mai la dreapta, neinteresantă deocamdată și se termină după 40 m. Continuarea peșterii se face prin trecerea sifonului din capătul galeriei „V”. După câțiva metri se ajunge sub hornul de 10 m care, odată urcat, dă acces într-o galerie largă, puternic ascendentă, plină cu bolovani imenși. Galeria se transformă în „Sala de Mese”, orizontală, plină cu numeroase scurgeri parietale, stalactite, stalagmite, gururi… Totul e de o culoare roșu-maroniu depresantă. Din această sală se poate continua pe „Galeria Jenel”, o diaclază înaltă de până la 22 m. Se poate înainta pe podeaua întreruptă pe alocuri de gururi de un alb ireal înconjurate de negrul funebru al stâncii sau pe terase de eroziune superioare, printre ciorchini de clusterite, coralite, coloane, draperi… Culorile sunt aici ireale, de la albul de cocos al gururilor și perlelor de cavernă, la galben și maro, roșu și vânăt până la negru pe speleotemele de la înălțime. Galeria se termină după câteva sute de metri. Continuarea peșterii se face pe a doua galerie ce pornește din „Sala de Mese”, spre „Galeria Cehilor”.

Largă și plină de speleoteme, galeria duce la „Lacul Minunea Mununii”, cel mai mare lac subteran din România. Pentru traversarea lui e necesară o barcă de cauciuc. Ajuns pe malul opus, direct din barcă se urcă pe coardă o verticală de 14 m., până într-un balcon care continuă cu „Galeria Roru Ludușan”. Este cea mai lungă galerie a peșterii. După o primă treaptă dificilă se pătrunde în „Sala Lacului cu Nuferi” pe podeaua căreia sunt câteva gururi cu fundul plin de cristale. O altă treaptă trebuie urcată pe coardă și după câțiva zeci de metri se coboară până la buza „Băilor de Nămol”. E locul în care podeaua galeriei s-a prăbușit formând un puț larg de 14 metri în fundul căruia e cantonat un lac. Nivelul lui e variabil, dovadă stând nămolul proaspăt lăsat pe pereți și pe scurgerile parietale. Continuarea e la același nivel în peretele opus. Se ajunge acolo traversând pe peretele din stânga. Galeria se îngustează și printr-o poartă între două coloane se trece într-un balcon deasupra „Lacului cu Arcadă”. Acesta, ca și cel anterior se traversează la nivel superior folosind spațiul de sub tavan plin de scurgeri parietale ce oferă suficiente prize pentru cățărare. Galeria de după lac e largă și ușor descendentă. Pe podea apar straturi de nămol, semn că se apropie un alt lac.

„Lacul Lung”, cantonat în fundul diaclazei pe care s-a format galeria, duce după câteva meandre la baza unui perete aproape vertical care trebuie cățărat. Cu fiecare metru urcat, nămolul dispare și culoarea din jur trece de la brun la maro deschis, roșu, galben și apoi alb. Formațiuni de dimensiuni mari apar în golul ce se deschide pe măsură ce se urcă. Podeaua e acoperită de mici gurui cu perle și cristale albe. Din vârful treptei ce se află cu aproape 50 m deasupra lacului, poate fi văzută în continuare toată „Sala Catastrofelor”. Se coboară pe coardă 8 m în sala a cărei podea e înclinată dinspre dreapta spre stânga, partea de jos duce la „Styx”, un lac îngust și lung, parțial explorat. În partea superioară a sălii, printre coloane se poate ajunge într-o diaclază adâncă în fundul căreia se zărește iarăși „Stixul”. Peștera este unul din marile goluri subterane ale țării, depășește cinci kilometri lungime, are 4 mari lacuri subterane, galerii și formațiuni extraordinare. Potențialul locului este însă foarte mare. Lungimea rețelei e apreciată de Roru Ludușan la cel puțin 100 km de galerii. O reală provocare pentru speologii romani. Și nu numai…
Este o peșteră foarte dificilă. Se recomandă numai echipelor de speologi foarte versați. Echipament necesar: costume impermeabile, cizme de cauciuc, multiple surse de lumină, coardă, blocatoare, coborâtoare, bărci de cauciuc.

În această peșteră a fost semnalat de către R. Jeannel și E. G. Racovita (1929) un interesant fenomen meteorologic, formarea ceții în cadrul fasciculului de raze luminoase care pătrund pe gura peșterii la ora prânzului. Autorii presupun că este vorba de un proces de condensare a apei în jurul ionilor în formare, adică de un proces analog celui din camerele Wilson. Un alt element interesant îl constituie prezența mușchilor de pe podeaua sălii. Este vorba de speciile „Thamnium alopecurum L.” și „Oxyrrhynchium praelongum” (Hedw.), forme ce cresc sub apă și care indică ca atare nivelul de creștere maximă a lacului. Faunistic peștera este puțin studiată. Sunt prezente multe elemente trogloxene (moluște, coleoptere), dar în părțile întunecate ale culoarelor abundă „Pholeuon proserpinae glaciale”. Cel mai mare lac subteran permanent din România, denumit și „Minunea Mununii” aflat în această peșteră are următoarele dimensiuni: 65 metri lungime, 20 metri lăţime, 12 metri adâncime – valori pentru nivel mediu al apelor. Ultimele date înregistrate prevăd altitudinea de 921 metri, dezvoltarea de 5424 metri, denivelarea totală de 75 metri, denivelare negativă de 45 m. Informaţii de contact se pot obține de la A S „Sfinx” Gârda – Christian Ciubotarescu, Codul ariei protejată este 2.74, conform Act.constitutiv L 5/2000. Asociaţii contributoare la toate aceste cercetări au fost Clubul de Speologie Cristal, Asociaţia Speologică Sfinx Bucureşti, Asociaţia Speologică Focul Viu, Clubul de Speologie Politehnica și Clubul de Speologie „Z” Oradea. Cercetările continuă… (George. V. Ggrigore)


Ultimul tezaur dacic descoperit în zona Mediaș, de la Sibiu, din nou „acasă” la Muzeul Municipal Mediaș

În cadrul Complexului de la Mediaș se află locul unde este adăpostit tezaurul de la Șeica Mică (sec I î.Hr.), de factură dacică și romană, având elemente numismatice (monede) și de podoabă (brățări, pandantive, cercei și alte obiecte de mare valoare din argint decorate cu capete de șerpi stilizate (simbol al reînvierii, al schimbării corpurilor). Ca importanța istorică, tezaurul oferă o perspectivă prețioasă asupra vieții și culturii dacilor din acea perioadă. Este o sursă de informații despre modul în care aceștia confecționau și purtau bijuterii, precum și despre relațiile comerciale și culturale dintre daci și romani. Această comoară istorică reprezintă o fereastră către trecut și merită să fie admirată și studiată cu atenție. Aici se mai află parte din tezaurul de la Pănade (care a fost trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial și nu a fost niciodată returnat în întregime) și piese de ceramică populară din diferite perioade.

În anul 2019, medieșeanul Victor Dima a descoperit un alt tezaur dacic pe teritoriul municipiului, format din 54 de piese din argint (podoabe dacice cu capete de șerpi stilizate și o monedă romană ce poate ajuta la identificarea perioadei din care provine tezaurul).

Muzeul Municipal din Mediaș nefiind acreditat oficial, chiar dacă are 123 de ani de la înființare, nu a putut solicita acest tezaur pentru colecțiile sale. Acesta a ajuns pentru curățare, restaurare și conservare la Muzeului de Istorie din Sibiu, care este parte integrantă a Muzeului Naţional Brukenthal, găzduit fiind de Primăria Veche, în strada Mitropoliei nr. 2 și care a fost inaugurat în anul 1988. Prin Ordinul nr. 3.809 din 22 decembrie 2021, Ministerul Culturii aprobă acreditarea Muzeului Municipal Mediaș, ordin publicat în Monitorul Oficial nr. 17 din 6 ianuarie 2022. În baza Hotărârii Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor nr. 8.140 din 14.12.2021,în conformitate cu prevederile art. 12 din Criteriile și normele de acreditare a muzeelor și a colecțiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.057/2007,în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al prevederilor art. 11 alin. (1) și (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare; ministrul culturii emite prezentul ordin. Articolul 1 Se acreditează Muzeul Municipal Mediaș, cu sediul în municipiul Mediaș, județul Sibiu. Articolul 2: Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

După ce a trecut de aceste proceduri legale, în anul 2021 Muzeul Municipal din Mediaș trece la solicitarea către Muzeului de Istorie din Sibiu de a returna tezaur tracic descoperit pe teritoriul municipiului în anul 2019, format din 54 de piese din argint. Tezaurul s-a „întors” pe meleagurile unde a fost descoperit, spre bucuria muzeografilor de la Muzeul Municipal din Mediaș, îmbogățind colecțiile acestuia și „chemând” iubitorii de istorie la întâlnirea cu strămoșii… (G.V.G.)


Șansa noastră de a ne trezi…

Românii ca popor niciodată nu au fost agresivi, nu s-au dus peste nimeni să-i jefuiască, să-i cotropească, să-i subjuge. Și-au văzut de viața lor, de gospodăria lor și mai degrabă s-au dat în lături de la primejdii decât să le înfrunte, așteptând să treacă furtuna. Un popor blând și la locul lui, trăind mulțumit și comod în spațiul său geografic generos în resurse și condiții de viață. Comoditatea sa uneori ori l-a dus la o stare de exagerată îngăduință, exploatată nu o dată de dușmani care au mizat pe lipsa lor de reacție, întinzând coarda peste măsură și jucând țonțoroiul peste răbdarea lui. Ei bine, acestea au fost momentele când românii au ieșit din somnolență, s-au trezit, au pus mâna pe bâtă și au zis „dar până când?”, iar principiul III al mecanicii (acțiunea și reacțiunea) și-a avut ilustrația perfectă. Dacă românul nu a acționat niciodată cu violență, întotdeauna a reacționat însă pe măsură. Cu întârziere, dar cu aceeași forță de magnet cu polii inversați. Această forță de reacțiune întârziată a fost dublată de ambiția și de încrâncenarea dusă până la limitele ei extreme, pornită din orgoliul lor călcat în picioare: Mai bine mor cu ei de gât decât să-i las să mă calce. Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Mărăști, Mărășești și Oituz, când cu capitala ocupată de dușmani, când aliații dăduseră bir cu fugiții, când nu se mai zărea nici o speranță, mii de români au murit de gât cu invadatorii, dând peste cap orice teorie logică a războiului.

Întotdeauna după aceste momente de trezire români au avut parte de perioadele lor de renaștere, de conștientizare națională, de creștere în ochii lor și ai adversarilor. Dușmanii îi treziseră, dușmanii îi smulseseră și salvaseră din starea lor de comoditate și de păguboasă indulgență, îi făcuseră să reacționeze.

O mână de ajutor le dau astăzi românilor și cei care le contestă istoria, trecutul, originea. Cei care mint sfruntat și penibil, urmărind să se insinueze în mijlocul lor. Poate că sunt crezuți de semidocții de aiurea, dar reușesc cu siguranță să atragă atenția românilor, să îi avertizeze de veninul care se revarsă asupra lor, să îi trezească. Dacă înainte de ’90, datorită relațiilor frățești proclamate cu insistență de la catedra partidului, românul trăia cu iluzia inexistenței ideilor revanșarde, astăzi, când vede steaguri străine atârnate la poarta lui, își ia seama și deschide ochii. Dușmanul îl trezește și de data aceasta, îl salvează de somnolență.

În vechime romanii se săturaseră să mai plătească tribut dacilor pentru a le păzi frontiera de pe Dunăre de invaziile barbare. Și atunci i-au cucerit, le-au luat aurul, grânele și mierea, dar au stârnit roiul de albine pe care l-au scos din stup, albine întărâtate care, până la urmă, au roit chiar la Roma cu împărații Maximin Tracul, Regalianus, Galerius (Leru-i Ler și n-ai ce-i face), Constantin cel Mare si Iustinian cel Mare, toți de origine traco-geto-dacă. Acțiune și reacțiune, principiul III al mecanicii. Și gândul mă duce la cei patru-cinci milioane de români care au roit după ’90. Sigur, există pericolul ca principiul III al mecanicii să nu fie întotdeauna respectat în totalitate. Se poate întâmpla ca reacțiunea să fie mai mare decât acțiunea. Se poate, dar nu e vina celui sculat din somn de sperietură. Riscul și-l asumă acțiunea. Dar de valurile de imigranți care invadează Europa, cine ne păzește? Cine a răspândit în lume imaginea monstruoasă a urmașilor lui Dracula care dacă te prind îți beau tot sângele de nu-ți mai lăsă nici măcar pentru analize? Cine a băgat în ei frica de tiranul Ceaușescu și de succesorii lui ascunși pe de te miri unde și care ies noaptea pe furiș sub protecția nemuritoarei securități? Dar despre sărăcia lucie a românilor care bagă oamenii în pământ de foame și de sete și despre poziționarea lor invariabilă pe ultimul loc la toate capitolele contabilizate de Bruxelles cine vorbește sus și tare peste tot în lume? Cine? Dușmanii noștri. Ei ne păzesc de imigranți. Se zice că unul care voia să o ia prin Serbia, Ungaria și Austria ca să ajungă în Germania, după ce a trecut Dunărea și s-a trezit în România a început să plângă. Lasă, băiatu, nu te speria, lasă că nu te mâncăm, îți arătăm noi drumul. Du-te la Roma secolului nostru, du-te în toate Romele Europei că acolo e de tine.

Participasem de curând la un colocviu literar în care se punea problema zgâlțâirii din temelii a statuii lui Eminescu. Ce era de făcut se întrebau participanții. Nu e nimic de făcut. Și de această dată salvarea ne va veni tot de la dușmani. În ciuda denigrărilor, acuzațiilor, contestărilor venite din toate punctele cardinale și din chiar interiorul casei, Eminescu este astăzi mai viu în conștiința românilor cum n-a fost niciodată. De prea multă insistență pe poezia sa patriotică și socială, Eminescu ajunsese înainte de 90 să se cam banalizeze, să fie resimțit ca un dulce turnat prea mult și des pe gât. Tinerii se uitau mai degrabă la un Marin Sorescu, la un Nichita Stănescu, sau Jacques Prévert. Acum, când e scos din manuale, Eminescu s-a mutat cu totul în sufletele și în conștiințele românilor care citesc tot mai puțin, dar știu tot mai mult despre el și tot mai mult îl prețuiesc. De ce Eminescu e mai prezent azi în Basarabia decât în România? Pentru că în Basarabia a fost mai prigonit decât în Romania, a avut dușmani în vremea când în România începea să fie neglijat. Eminescu avea nevoie de mai mulți dușmani ca să fie salvat, să fie readus la dimensiunea sa gigantică și în Romania, iar acum îi are cu prisosință, așa cum îi merită pentru reînvierea lui biblică.

Românii au fost întotdeauna singuri pentru că au fost singulari. Singurul popor latin ortodox și nu catolic, singurul popor latin estic înfipt între popoarele slave. Cum au rezistat românii de-a lungul istoriei? Ca o piatră în drumul dușmanilor, dușmani care, în afară de faptul că i-au trezit din când în când, pentru a-i scoate din amorțeală, mai au și beneficul obicei (pentru noi) de a se ciondăni între ei, neînțelegându-se cum și unde să încadreze acest popor surprinzător, care când zici că-i terminat se scoală de jos învârtind ghioaga deasupra capului.


Doar cifre care omoară ucigașul…

„O singură moarte este o tragedie; un milion de morți este o statistică!. Această frază este atribuită lui Joseph Stalin, liderul Uniunii Sovietice. Această declarație reflectă o perspectivă rece și inumană asupra vieții și pierderilor umane. A fost un răspuns dat lui Winston Churchill în timpul Conferinței de la Ialta din 1945. Este interesant de observat că aceste două personalități istorice importante au exprimat o viziune similară cu privire la impactul emoțional al pierderii umane. Churchill spune: „Dacă omori ucigașul, numărul ucigașilor nu va scădea”. Să căutăm statistica cu numărul morților din al doilea război mondial, desigur, în această statistică fiecare dintre noi regăsește unchiul, bunicul, pe cineva. Eu îl regăsesc pe unchiul Petre pe care tata l-a crezut prizonier pe undeva în Rusia, chiar dacă amândoi au fost în același război nu a acceptat moartea fratelui său. Iată cifrele estimative pentru numărul de morți în al doilea război mondial pe țări. Uniunea Sovietică: aproximativ 26 milioane. Germania: aproximativ 6 milioane. Polonia: aproximativ 6 milioane. Japonia: aproximativ 2 milioane. China: aproximativ 20 milioane. Regatul Unit: aproximativ 450.900. Franța: aproximativ 567.600. Statele Unite ale Americii: aproximativ 416.800. În România se estimează că aproximativ 380.000 de oameni au murit în timpul celui de-al doilea război mondial, incluzând soldații și civilii. Cifre triste ce ne arată impactul devastator al războiului asupra populației române. Acum să vedem cine a făcut această statistică? Dar cum China? China a fost activ implicată în al doilea război mondial, mai ales în conflictul din Pacific împotriva Japoniei. Japonia a invadat China în anii 1930 și războiul sino-japonez a continuat în timpul celui de-al doilea război mondial. China a fost unul dintre aliații principali ai forțelor aliate în Asia și a suferit pierderi semnificative de vieți omenești pe parcursul conflictului. Aproximativ 20 de milioane de chinezi au murit în timpul războiului, inclusiv soldați și civili, în confruntările cu forțele japoneze.

Acum înțelegem cum oamenii sunt cifre, iar ucigașii doar ucigași care nasc alți ucigași…? Sau cum „Propaganda învingătorilor devine istoria celor învinși” (fraza a fost scrisă de R.W. Trevanian. Scriitor American. Sau cu numele său real: Rodney William Whitaker) Dar eu voiam să scriu despre alt scriitor, James Bacque. Cartea lui James Bacque, intitulată „Other Losses: An Investigation into the Mass Deaths of German Prisoners at the Hands of the French and Americans after World War II” a fost publicată în 1989 și a stârnit un val de controverse și dezbateri pe tema tratamentului prizonierilor germani după cel de-al Doilea Război Mondial. Bacque argumentează că un număr semnificativ de prizonieri germani au decedat ca urmare a unor condiții inumane în lagărele de detenție ale forțelor aliate, mai ales ale francezilor și americanilor. Lucrarea lui Bacque a fost criticată și contestată de mulți istorici, care au considerat că argumentele și datele prezentate în carte nu sunt suficient de solide sau sunt interpretate tendențios. Mai multe recenzii și studii ulterioare au pus sub semn de întrebare concluziile lui Bacque și au evidențiat că cifrele prezentate de el privind numărul prizonierilor germani morți sunt exagerate sau inexacte.

În ziarul „incorectpolitic. com” pe data de 7 Ianuarie 2023 a apărut un articol cu titlul: „Cât de răi au fost cei buni” din care am selectat un pasaj. „Cifrele reci și seci dau în vileag tot adevărul. În ele nu încap ideologii, propagande, mistificări, considerații. În fața lor nu poți decât să te pleci și să admiți. Îți spui „asta e”, chiar dacă nu îți convine. Prin urmare, să vedem cifrele: Marea Britanie –victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 375.000 vieți omenești; S.U.A. – victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 405.399 vieți omenești. Germania –victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial – total 15.798.000 vieți omenești. Genocid? Iată-l: Militari morţi în luptă 27 la sută; civili, bătrâni, femei, copii 73 la sută, civili uciși de bombardamentele de teroare 500.000; morţi de foame în cele patru zone de ocupație 5.700.000 în plin secol al XX-lea; militari nemți morți în prizonierat 1.584.000. Total morți germani 15.798.000 de victime…, cu câți să umpli o țară întreagă, țara Morții) ce ne-am hotărât, în pofida avertismentelor și a temerilor noastre, să publicăm această lucrare, convinși că până la urmă istoria nu acceptă decât faptele și că lupta eternă dintre bine și rău nu trebuie să fie confundată cu durerosul drum al cuceririi adevărului”. Editorii

Compari cifrele între ele, te freci la ochi și îți spui „nu se poateˮ. Enorma diferență de 15 milioane de vieți, dintre victimele anglo-americane (total totuși estimativ 780.399) și cele germane (total verificat 15.798.000) este strigătoare la cer. Hecatomba germană nu se poate compara decât cu cea sovietică, de 8.668.400 căzuți în luptă și de peste 12 milioane de civili raportate de autorități, însă cifrele acestea din urmă sunt cu totul nesigure, amestecându-se aici secretomania comunistă, victimele terorii interne și a celei de pe front – plutoanele de baraj ale N.K.V.D. Mitraliindu-i din spate pe militarii sovietici care încercau să fugă din fața dușmanului -, plus alte zeci de impedimente. Singurele cifre sigure sunt cele furnizate de nemți și de japonezi, nații corecte care au investit ani și resurse în elaborarea minuțioasă a cumplitelor statistici.

Acum înțeleg cum am ajuns doar cifre care a omorât mereu ucigașul!


Numărul 677

Descarcă PDF


Seniorii militari între demnitate și umilință…

Multe, foarte multe sunt evenimentele din istoria atât de zbuciumată a acestui minunat și excesiv de tolerant popor, în care armata română s-a manifestat cu o tenacitate și un eroism de toată admirația. Imediat, după punerea bazelor moderne ale acesteia, de către marele domnitor Alexandru Ioan Cuza: în războiul de independență a României (1877-1878); apoi, succesiv, în al doilea război balcanic (1913), în Marele Război de Întregire a Neamului Românesc (1916-1919) și în Al Doilea Război Mondial (1941-1945). Aceasta, ca să nu mai socotim toate momentele de grea cumpănă, în care populația scanda: „Armata este cu noi” ori „Să vină Armata!”: la marile cutremure sau la inundațiile catastrofale, precum și contribuția efectivă a militarilor la realizarea importantelor edifici, chiar în plină „epocă de aur”: Transfăgărășanul, Canalul Dunăre-București, Metroul bucureștean, Casa Poporului etc. Indiferent de grad ori de funcție, militarii români s-au implicat, fără de nicio ezitare, în soluționarea unor inconveniente de ordin strategic, prilej cu care și-au probat neprecupețitul efort și au conferit siguranță patriei și poporului, în slujba cărora s-au pus, cu atâta devotament.

În august 1968, când cinci state din vecinătatea imediată au invadat Cehoslovacia ori în decembrie 1989, când era plănuită dezmembrarea României, valorosul corp de cadre militare (indiferent de ministerul aparținător), potrivit doctrinei de apărare (care niciodată nu trebuie identificată cu persoana cuiva) a dovedit înțelepciunea și diplomația corespunzătoare pentru a nu implica țara în incidente regretabile. Iar, dacă atunci – în acel decembrie sângeros și rece – când forțe ostile românimii, organe de informații special pregătite în operațiuni de destabilizare a ordinii de drept nu au reușit să-și pună în aplicare planurile diabolice de distrugere a României, aceasta s-a datorat aceluiași corp de cadre (adesea nevăzute), care au știut cum să le contracareze intențiile și să prevină declanșarea unui război civil. Aspecte reale, puțin cunoscute, care la acel moment au fost devansate de seria de emisiuni mediatice dușmănoase și manipulatorii, de scenarii anume regizate și de apariții editoriale speculative, categoric, menite să discrediteze toate categoriile militare, în ideea declanșării unui conflict între armată și securitate (în sarcina cărora s-a inventat peste măsură). Nu s-a putut, în principal din considerentele sus-menționate, și totul, absolut totul, s-a datorat seniorilor noștri de astăzi (insist: indiferent de structura, din care au făcut parte), care la acea vreme aveau comanda respectivelor compartimente operative, pe care le-au mânuit (fie și din umbră) cu o pricepere demnă de toată recunoștința.

Din nefericire, spolierea indusă și exagerată a unora dintre aspectele de suprafață, asupra cărora s-a plusat cu o îndârjire antiromânească, a înăbușit adevărata realitate și a deturnat atenția majorității înspre aspecte de „interes imediat”. Iar, cu sprijinul acelorași alogeni – extrem de frustrați de nereușita inițială – în fruntea instituțiilor, inclusiv a armatei și a compartimentelor de interne, au fost ajuns indivizi care, în folos propriu, au călcat în picioare idealuri naționale sfinte, pe care – așa, ca pentru o „acoperire” – le-au pus pe seama acelui regim de „tristă amintire”. Asta a fost situația atunci și, cel mai probabil, aceasta (am în vedere ce a urmat) a reprezentat „varianta B” a celor care, întotdeauna, ne-au râvnit teritoriul și bogățiile.

Da, cândva, armata țării, poliția, organele de informații și celelalte elemente înregimentate în structuri de tip militar constituiau fala națiunii și reprezentau un serios impediment pentru cei care ar fi atentat la suveranitatea, independența și integritatea teritorială a României. Atunci, când armata era obligatorie și constituia o adevărată forță de temut, iar numărul celor aflați în serviciu militar activ depășea 300.000 (orice comparație cu efectivele din prezent, chiar dacă unele statistici le ridică la peste 100.000, fiind superfluă). Desigur, cu toate neajunsurile supralicitate de neromâni, care încă sunt puse pe seama militarilor, de către „analiști”, care nu au executat nicio zi de armată.

Da, graba cu care s-a acționat pentru epurarea cadrelor valoroase, ca și tăcerea care, intenționat, s-a așternut asupra meritelor lor, este pe cât de condamnabilă, pe atât de nemeritată, pentru că – la fel de nemeritat – aruncă o pată pe obrazul poporului, care și astăzi, în sondajele privind încrederea în instituțiile statului, o situează armata pe locul fruntaș.

Acei bravi ostași, sunt seniorii care, în prezent, suportă o umilință gravă, doar pentru că și-au iubit țara – mai presus decât familia, decât propria lor viață – și pentru că, întotdeauna, au avut îndrăzneala să le fie alături românilor în demersul lor justificat pentru un trai mai bun, pentru liniște și pace, într-o lume mai dreaptă.

Pentru eforturile acestora, conducerea acelor vremuri, indiferent de natura politică, în virtutea înaltelor atribuții încredințate de organismele legiuitoare și în asentimentul poporului, conștient de rolul și necesitatea lor în societate, le-au conferit militarilor, pe bază de contract, o serie de drepturi, ca o contraprestație la suita de obligații și privațiuni la care au fost supuși. Drepturi, pe care, guvernele de după anii 1990 – odată cu reducerea efectivelor și distrugerea tehnicii de luptă de proveniență românească – le-au diminuat considerabil. Adesea, fără de nicio noimă, chiar în dauna legii, aservind țara unor interese străine de cel național și întreținând, adesea fără asentimentul poporului, unitățile altora, care se grăbesc să-și apere propriile interese, chiar și pe teritoriu românesc. Fără de nicio remușcare ori considerație, ca și când Grădina Maicii Domnului le-ar fi fost pusă la dispoziție prin nu știu ce fel de pronie.

Concomitent, prin nepermise mistificări, pentru a-și justifica noua manifestare, atitudinea și obediența – prin acea parte a mass-mediei aservită străinătății – s-a promovat o intensă campanie de denigrare a corpului militar, lovind, deopotrivă, atât partea activă, cât și pe cea în rezervă. Acțiuni care, sub atenta încurajare și alimentare din exterior, s-au extins treptat asupra întregului sistem de siguranță și de ordine publică, încât astăzi profesia de militar este pusă într-un cântar, care arar mai deservește și interesele națiunii. Pentru că eroii noștri de azi – sau, mai exact, ai lor – se afirmă pe teatre de operațiuni care, adesea, nu au nicio legătură cu dispozițiile constituționale românești. De aici, și desconsiderarea, pe care, din nefericire, cei în activitate o resimt cu totul altfel; ori, dacă o resimt, se ascund, precum lașii, sub paravanul „ocrotitor” al altor doctrine. Așa s-a ajuns la acea gravă nerecunoștință din partea unora, care nu vor sau nu pot gândi dincolo de aprecierea de moment, desconsiderându-i pe foștii lor comandanți ori pe camarazii trecuți, potrivit unui alt fel de statut, în rezervă sau în retragere. Iar de aici, și aberațiile care inundă spațiul virtual, prin care se induc fel de fel de idei menite să producă o ruptură între categoriile sociale, îndeosebi față de militari. Poveștile despre „pensiile nesimțite” sunt promovate cu atâta nerușinare și cu atât dispreț, încât până și între cei în rezervă și în retragere au apărut contrarietăți. Pentru că nimeni nu se mai preocupă să le demonstreze că, în prezent, prestația unora dintre cei care conduc (hai să zicem: cei care au condus) – de la cel mai înalt nivel – sistemul militar, este deplorabilă; fapt, ce se repercutează negativ asupra tuturor contingentelor active, în rezervă ori în retragere.

Din nefericire, odată cu degradarea structurilor și nesocotirea unor norme legale instituite în timp îndelungat, precum și prin implantarea în organismul cândva sănătos al armatei, al poliției și al altor elemente de ordine și siguranță națională a arivismului, obedienței, inculturii și a mai tuturor racilelor – care niciodată nu au fost caracteristice poporului român – se riscă afectarea gravă a însăși existenței neamului românesc. Dar, cine să mai observe și o asemenea stare, când interesele altora capătă prioritate în fața oricărei tendințe naționale, firești, de redresare și de revenire grabnică la tradițional și la normalitate.

Pe un asemenea fond, au proliferat atitudinile antinaționale, alogenii au prins curaj și, cu fiecare zi în adaos, mușcă din mâna care îi hrănește; în timp ce „aliații” se „mândresc” cu un „întovărășit”, pe care-l pot manevra și dirija la liberă alegere. Și, toate acestea, din cea mai simplă motivație: vrem ori nu vrem să acceptăm, armata română, ca și celelalte elemente – care nu mai sunt reunite în vreun sistem organizat de apărare – nu mai prezintă importanță, când teritoriul românesc este împânzit de trupe și tehnică străină. Iată, de ce nu mai trebuie să surprindă pe nimeni că plaiurile mioritice pot deveni oricând un teatru de război, dincolo de scena căruia, mai marii lumii se pot desfăta cu un „grandios” spectacol, aducător de mari profituri.

Între timp, pentru a se șterge orice urmă de demnitate, în mai toate planurile, se intensifică acțiunile de ponegrire și îndepărtare a poporului român de sigurul apărător atestat de istorie: armata activă și rezerva sa, încă validă, în caz de necesitate. Și, ca să se elimine orice posibilitate de încredere în acestea, la fel se procedează cu celelalte forțe de interne și cu serviciile de informații, în sarcina cărora se născocesc năzdrăvănii, în același scop, vădit denigrator. Chestiuni grave, ce știrbesc autoritatea românească în multiple planuri și care o înjosesc în fața populației, grabnic predispusă la interpretări; cu deosebire, a tinerilor, prea puțin avizați în asemenea escamotări.

Cu doar câteva zile în urmă – în speranța că se va găsi cineva, dintre potentații puterii, care să le elimine nedreptățile și să echilibreze cumva balanța care se înclină, din ce în ce mai mult, înspre inechitate – o masă însemnată de rezerviști (n-are importanță numărul, ci manifestarea, ca atare), care nicicând n-ar fi trebuit să fie forțată de realitatea unor fapte îngrijorătoare, se deplasa disciplinat înspre sediul guvernamental din Piața Victoriei. Scopul era să-și apere cumva drepturile, respectiv acele stricte obligații de stat, pe care actualii, ca și foștii responsabili de starea armatei și a rezervei sale, le-au trimis în desuetudine. În majoritate însă – cum înșiși o afirmau – nu au venit, așa, doar pentru a-și „rotunji” pensia cum sunt tentați unii să mai creadă (fără să ia seama că, între cuantumurile reale, pentru aceleași servicii în slujba țării, decalajul este undeva de la 1/20) – ci și pentru acele deziderate majore, care privesc nemijlocit soarta țării. Acum, când se insistă pe implicarea României într-un război, în care se învălmășesc interese ce presupun apărarea unor drepturi, care niciodată nu vor fi de folos românesc. Pentru că, înainte de orice avantaj personal, militarii de carieră au pus și încă mai pun interesele generale la loc de frunte și nu le este deloc indiferent ce se întâmplă dincolo de cortina, în dosul căreia acestea sunt scoase la mezat (mare atenție cu ce va ieși în întâmpinarea celor interesați șeful statului la summitul de la Vilnius, din luna aceasta).

Indiferent de vârstă, persoane cu sănătatea măcinată adânc de boli profesionale și dezgustate de neîmplinirea idealurilor, prin care sperau ca evenimentele din decembrie 1989, să le situeze patria printre cele mai sigure state din Europa, din mai toate punctele de vedere (atunci, când România nu mai era îndatorată cuiva) suportă azi o dezamăgire de nedescris. Umilința la care sunt supuși, de peste trei decenii, nu le-a afectat însă acel simțământ nobil și sfânt, ce se numește onoare, după cum nici angajamentele asumate în considerarea jurământului militar și a celor depuse sub drapelul patriei. Și, ca buni patrioți, încă speră în mai bine, dacă nu pentru ei, atunci pentru urmași, pentru țara aceasta, încă a noastră (așa ne place să credem), care merită mult mai mult, decât să fie despuiată de tot ce reprezintă avuție națională.

I-am urmărit atent, cu privirea cunoscătorului, care le-a împărtășit considerațiile aproape o jumătate de veac, și nu pot spune că nu m-a încercat un sentiment amar, de inchietudine, când i-am observat cum – în pofida oricăror afecțiuni fizice, ca și a unei călduri insuportabile – se străduiau să se deplaseze cu fruntea sus și cu pas ferm. Și, la fel, cum se salutau voios, camaraderește, și cât se bucurau de revederea celorlalți și cum, în privirile lor pline de înțelegere, acordau credit unor indivizi, cărora nu le pasă nicidecum de soarta tuturor. Prea multe sunt cărțile, cu care se pariază interesul românesc, ca la masa de joc să mai aibă loc și chestiuni atât de simple și „elementare”, care nu se regăsesc nicicum în doctrina sub umbrela căreia suntem năpădiți de obligații și prea puțin de avantaje. Unde, ca parteneri – cum ne considerăm – nu mâncăm toți aceeași pâine, chiar dacă este dospită în grâu românesc; căci, egalitatea de tratament între cei puternici și aspiranți rămâne for „ever” un deziderat. Dar, cum umilința la care este supus acest popor, în propria grădină, excede orice apreciere, ce mai contează o rezervă (fie ea și armată), în condițiile în care țara, de ceva timp, este tributară altora, care ne oferă asigurări ferme, că atâta timp cât le vom fi de folos – ca forță umană și, desigur, ca resursă materială – nimic nu ne poate atinge.

Cât despre demnitate, nicio pricopseală: o simplă calitate, pentru unii și o înaltă autoritate, pentru alții; iar, între cele două talere ale balanței – așa, ca pentru echilibru – umilința. Umilința generală, a noastră a tuturor, ca un bonus care, treptat, dar sigur, estompează orice alt simțământ românesc.

Acolo, pe caldarâmul încins al neputinței din Piața Victoriei, am avut deosebita onoare să mă întâlnesc cu oameni mari – în adevăratul înțeles al cuvântului – cu personalități, care au comandat armate, mari unități și unități, cu stat-majoriști de excepție, cu șefi de inspectorate, cu polițiști de un înalt profesionalism, cu atâția ofițeri și subofițeri (inclusiv, de la penitenciare), a căror prestație a colorat atât de frumos activitatea unor ministere și comandamente. Și, mărturisesc: mi-a fost atât de greu să accept că, în respectiva ipostază, parcă toți se jenau că au fost nevoiți să se întâlnească într-o asemenea nefericită împrejurare. Iar, dacă pentru majoritatea celor care privesc lucrurile dintr-o laterală, fără să aibă habar de ce urmează să se întâmple, militarii aceștia chiar conștientizează nevoile țării și, în plus, încă le pot fi de folos celor de la vârful puterii, pentru că au pregătirea, experiența și înțelepciunea atât de necesare în contextul în care în apropierea frontierelor scânteiază pericolul unui război devastator. Dar, nimic din toate acestea, pentru că, în obtuzitatea minții (nu a tuturor, ca să nu exagerăm), unii mai cred că atâta vreme cât suntem sub apanajul cuiva, nimic nu ne poate atinge.

Deșarte speranțe! Istoria, care acum nu se prea mai învață în școli, istoria artei militare, care a fost eradicată definitiv din spațiul academic, în favoarea unei altfel de „istorie”, ne-ar demonstra cu totul altceva. Dar, până la urmă, dacă este să fim corecți, nu trebuie multă strădanie, ca să observăm cam ce s-a întâmplat pe acolo, pe unde ce-i care s-au erijat în unicii „apărători ai democrației” au intervenit. Până și Ucraina ne oferă un edificator exemplu și nu ne rămâne decât să luăm bine aminte. Asta – să se înțeleagă, la fel de bine – nu înseamnă că repudiem, din start, alianțele militare ori uniunile de tip economic (care ar trebui să se rezume doar la acest obiectiv „economic”), sub condiția de a nu se erija cineva, din interiorul „aliat”, deasupra celorlați. Iată, de ce ne îngrijorează atât de tare afirmația comandantului suprem al Armatei române, potrivit căruia, summitul de la Vilnius: „are mize importante, care țin de prioritățile noastre de politică și de securitate”. Pentru că, adesea, nici noi, militarii, nu reușim să-i descifrăm intențiile; cu deosebire, atunci când consultarea națională e trecută în plan secund.

Citeam undeva, într-un editorial, că „România este o țară care și-a pierdut demnitatea. Și nu a pierdut-o în timpul turcilor, așa cum nu a pierdut-o nici în timpul fanarioților și nici măcar al comuniștilor”; iar, „acum, când nu e nicio cizmă vizibilă pe gâtul nostru (aici, am serioase rețineri – n.n.), când suntem în poziții care să ne permită să facem istorie (idem – n.n.), trăim cel mai mare declin al demnității noastre din toată istoria”. Departe de mine achiesarea la etichetarea înfiorătoare, dar pot să vă asigur că, până și în nedreapta umilință, la care sunt supuși, fără de niciun respect, majoritatea personalului militar și a celor asimilați acestuia, în rezervă ori în retragere, încă nu și-a pierdut demnitatea. Educația primită, nivelul superior de instruire, înaltele comandamente morale și de credință, dragostea necondiționată față de patrie și popor nu le permit așa ceva, independent de orice altă considerație.

Față de o asemenea realitate, la rându-mi, mă întreb și-i întreb și pe cei cu atribuții exprese în referire la apărarea țării și a poporului român, pe comandanții și șefii actuali, care-și desfid foștii camarazi, ca și pe comandanții care le-au pus arma în mână, și se umilesc în fața unor străini, care nicicând nu vor gândi românește: Domnilor, când și unde ne-am pierdut noi, militarii, demnitatea? Iar, dacă veți aștepta răspunsul până când, la rându-vă, veți ajunge și voi seniori – cu toate decorațiile din teatre de operații îndepărtate – vă asigur, că atunci va fi prea târziu. Și pentru voi și, din nefericire, și pentru patria lăsată de izbeliște. Doamne ocrotește-i pe români!


Valchava – o localitate de valahi „romanși” din sud-estul Elveției

Retoromanii sunt o populație străveche de limbă romanică, care trăiește în sud-estul Elveției. Această populație cu o limbă de origine latină s-a cantonat pe crestele înverzite ale Alpilor, ocupându-se cu păstoritul și muncile legate de instrumentarul agricol montan. E o populație cu origini ce sunt insuficient cercetate de către istorici și lingviști. Am putea spune parafrazând pe Gheorge Brătianu că sunt „o enigmă și un miracol” istoric, pentru că o populație latinofonă a supraviețuit într-o „mare etnică” germană și germanofonă. Această populație are clare și distincte origini celtice și ilirice (deci și tracice), de altfel și antopologic se evidențiază față de germanicii în mijlocul căruia trăiesc. Începând din anii 800 î.Hr., rețianii celto-iliri au început să colonizeze spațiul cuprins între actuala Elveție, Liechtenstein și partea vestică a Austriei, unde erau așezați deja helveții. Imperiul Roman a încercat de câteva ori să ocupe ținutul locuit de rețieni, inclusiv Cezar. Dar, abia, în anul 15 î.H., imperialii Tiberius și Drusus i-au împins pe rețiani în nord, peste Alpi. Armata acestora i-a învins, iar teritoriul acestora a devenit provincie romană. Destinele Reției au fost strâns legate de cele ale Germaniei Superioare. Civilizația romană aici, luată ca un întreg, s-a dezvoltat lent. Două legiuni, staționate probabil lângă Augusta Vindelicorum, au fost retrase în anul 9 d.H., iar provincia a fost apărată de către armatele Rinului și guvernată de un praefectus ecvestru. (M. Cary, H.H. Scullard-Istoria Romei până la domnia lui Constantin cel Mare).

Retoromanii au fost nevoiți să se retragă pe crestele Alpilor înspre Austria de vest și estul Elveției de azi. Reprezintă o populație care numără azi, circa 35 mii, de vorbitori de retoromană. Pășunile alpine pe care și-au dus viețuirea le-a asigurat supraviețuirea și identitatea celto-ilirică și păstrarea unei limbi romanice. De aceea, consider retoromanii că fac parte din acele insule de „romanii populare”, cea mai vestică. Melanjul etnic celto-iliro-traco-roman le-a permis prezervarea identității, total diferită față de populațiile din zonă. Interesant, că denumirea lor apare în cronicile germane de valahi/vlahi specific denumirilor acordate de germano-slavi populațiilor celto-ilirico-trace romanizate și considerate latinofone. Aceste populații erau denumite cu etnonimul walachen în germană, valacchi în italiană, vlachs sau wallachians în engleză, valaques în franceză, valacos în spaniolă sau olah în maghiară. (Ion Arginteanu, „Istoria Aromânilor din timpurile cele mai vechi pâna în zilele noastre”, 2 vol., Bucuresti: Tip. L’indépendance roumaine: 1904). Retoromanii sunt o populație, cu origini celto-ilirice, romanizată, care a fost numită așa de către istoricii și cercetătorii moderni. Au fost numiți astfel, folosindu-se conexiunea celor două cuvinte „romani” și provincia „Reția”. În realitate retoromanii nu se numesc așa pe ei înșiși, ci ca și în cazul valahilor din Balcani și Europa Centrală, care se auto-numesc rumâni, populația retoromană se auto-definește ca „rumantsch” (se citește rumanși, cu accent pe ș ca și cum ar fi un c înainte, datorită germanizării fonetice). Retoromana e scrisă cu alfabetul latinesc și, în cea mai mare parte a situațiilor, respectă ortografia fonemică, având o potrivire ridicată între litere și sunete. Ortografia se diferențiază un pic, în funcție de varietățile dialectale. Retoromana din Graubünden este vorbită de aproximativ 35.000 de persoane și constă în mai multe dialecte cu deosebiri mari între ele.

În secolul XIX și XX s-a încercat construirea unei limbi unitare retoromane, un fel de limbă literară, dar însă artificială. Populația vorbește graiurile locale în Graubünden. Graziadio Isaia Ascoli, care a trăit între anii 1829 și 1907, a fost un filolog italian, și evreu de naționalitate, ce a devenit membru de onoare al Academiei Române, pentru studiile sale lingvistice privind originile limbii retoromane din partea de est a Elveției, care diferă de limba retoromanilor din zona centrală a țării. Savantul a studiat unitatea etno-lingvistică a acestei populații latinofone cu valahii din estul-european. În evul mediu limba romanși era vorbită pe un vast teritoriu, dar invaziile au obligat pe vorbitorii ei să-și restrângă spațiul. Primele documente de limbă retoromană datează din secolul al XII-lea. Cu caracter religios la început, literatura retică s-a laicizat încă din secolul al XIV-lea, procesul s-a accentuat în secolul al XIX-lea, odată cu mișcarea de renaștere a retoromanilor, reprezentată prin organizația Società Retorumanscha. În anul 1938, limba retoromană a fost declarată a patra limbă națională a Elveției (alături de germană, franceză și italiană). În prezent, retoromana este vorbită de aproximativ 50.000 de locuitori din provinciile Graubünden și Engadin și se află în pericol de dispariție. Pentru a o revitaliza, autoritățile elvețiene au creat în 1982, cu ajutorul specialiștilor, pe baza celor cinci graiuri retoromane existente (sursilvan, sutsilvan, surmiran, ladinic puter și ladinic vallander), o limbă retoromană literară scrisă, denumită romantsh grischun, menită să stăvilească procesul de abandonare a retoromanei în fața celorlalte trei limbi vorbite în Elveția. Elveția retoromană, ca și țară-regiune, se cheamă oficial în retoromană Rumantschia (Rumanșia). Foarte asemănător cu etnonimul vlahilor din Balcani, care își denumeau „romaniile populare” pur și simplu: Rumania. De subliniat este faptul că limba locală friulana, vecină cu limba romanși, este o limbă romanică aparținând grupei limbilor romanice retice, vorbită în regiunea Friuli-Venezia Giulia, situată în nord-estul Italiei. Această „coloană vertebrală” lingvistică latinofonă leagă Elveția de Alpii Dolomiți și Peninsula Istria. Poate fi considerat și un drum a unei transhumanții „lingvistice” a valahilor balcanici. Azi, vorbitorii de friuliană sunt circa 600 de mii, dar sunt bilingvi, adică vorbesc și italiana. Deși îndepărtate geografic, româna şi retoromana sunt conexate. Lingvişti români prestigioşi (printre care Iorga şi Densuşianu) au dovedit că aceste două limbi sunt rude autentice. Limba retoromană, una dintre cele patru limbi naţionale ale Elveţiei (începând din 1938) desemnează de fapt un grup de dialecte, fiind una dintre cele trei limbi romanice retice, în prezent izolate geografic. (Lector dr. Christina Miţariu, Retoromana – Renașterea unei limbiîn contextul mozaicului lingvistic european).

Nicolae Iorga le spunea „frați mai mici” ai românilor. În studiul său „Paralelisme româno-helvetice”, marele istoric îi socotea înrudiţi cu traco-ilirii, dar şi cu celţii, de la care au moştenit un fond de cuvinte prezente şi în limba noastră. Iorga afirma ca e cel dintâi român care a ajuns pe înalţimile Alpilor, între romanşi. „Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasă la dânşii, să le vorbească limba asa de asemănătoare cu a noastră şi să se uite în ochii aceia negri, deştepţi, care luminează faţa rotundă sub părul des şi dârz”, mărturisindu-şi regretul că nu le poate înfăţişa românilor „şi vederi din satele lor şi nu le pot aduce înainte figurile aşa de asemănătoare cu ale oamenilor noştri.” Uimitor de multe dintre cuvintele acestei limbi „curate” pot fi înţelese de orice român. Cel mai surprinzător din punct de vedere al semnificaţiei asemănării cu limba română este cuvântul „carp”, care în romanşă înseamnă „piatră”, „stânca”, cu etimologie necunoscută. Acesta e folosit pentru a desemna numeroase toponime de munţi şi de văi, cum ar fi: Carp, Carpet, Carppa… În afară de acesta, mai sunt semnalate şi alte cuvinte şi sintagme cu o puternică asemănare cu limba română: „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „scolar”, „corp”, „alb”, „eu sun”, „el fa”, „ce faci?”, „dorm bain?” (ai dormit bine?),”buna saira”, „bun di”, „buna not”. Ceea ce uimeşte îndeosebi este intonatia lor, o cadenţă, o anumită muzică a graiului, atât de asemănătoare cu româna, încât parcă nici nu ai nevoie de cuvinte pentru a comunica. Scuol este capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ ţinut romanși, în ce priveşte limba şi tradiţiile. Iorga a fost aici. Într-o conferință rostită la Radio în 1937, marele istoric Nicolae Iorga vorbea chiar despre „o singură unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic și mergea până la Marea Neagra… Între noi (românii), care ne întindem pe amândoua malurile Tisei (…) și între ceea ce au rămas ei (romanșii) nu e nici o discontinuitate. O singură pânză de rasă influențată de romani, o singura limbă, cuprinzand elemente sufletești dominante ale marelui popor iesit dinvechea rasa ilirico-tracă și din Roma străbuna…”

Ovid Densusianu, marele lingvist, a studiat ani la rând nume de munţi, de piscuri, de văi sau de ape, realizând un curs de „Toponimie retoromană” la Universitatea din Bucuresti. (vezi Ovid Densușianu, „Histoire de la langue roumaine, vol. I: 1901, vol. II: 1914-1938, Lector dr. Christina Miţariu, op. cit.). Limba retoromană are două varietăți mai importante: sursilvana și engadineza, dar și un grai specific, izolat, care se vorbește în localitatea de frontieră cu Italia și Austria: Valchava. La 1560 a fost tradusă Biblia în retoromana din partea occidentală a Elveției, iar D. Chiampel la 1562 traduce Psalmii în această limbă înrudită cu stră-româna. În zona centrală avem puține mărturii scrise medievale, iar în zona graiului romanși și friulian apropiat de limbile romanice din est, inclusiv de româna veche sunt doar registre de nume și un poem din secolul XIV, din teritoriul Alpilor dolomiți. (Mioara Avram, Enciclopedia limbilor romanice, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, Buc., p. 207 -209).

Reporterul Bogdan Lupescu de la revista „Formula As” a efectuat o cercetare în zona de locuire a retoromanilor în anul 2005, publicând un interesant reportaj despre „frații noștri”. Dar să lăsăm autorul să ne introducă în atmosfera pastorală a călătoriei, unde între ciobanii crescători de oi, capre și vaci s-a simțit ca acasă: „Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite. Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiectează pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirați. După atâtea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai cătunului dintre stânci. Gospodari, stăpâni de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Îl cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbește bine franțuzește – lucru cam rar întâlnit în ținuturile astea – și-mi spune că deși familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romanși „vechi de cinci generatii”, doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crăpate de munca. Pe haine are urme de fân. E vremea cositului. Tot satul miroase a fân. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tânărul cel chipeș o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neapărat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor strămoșilor a început încă din vremuri medievale. Răul a urcat spre romanși dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romanșii au urcat tot mai sus, pe munți, căutând sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemții din nord. I-au prins ca într-o menghină. Vreni e mândru ca e romanș. Când vorbeste despre asta, îsși pune palma pe inima. A facut „școala de țărani” în orășelul Santa Maria, acolo a învățat tot ce stie. Pe urmă s-a intors în sătucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri să plece la oraș și chiar in străinatate, el n-a vrut. A ales să trăiasca mai departe în satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, să porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mâinile de atâta muncă, sa priveasca seara, culcat în fân, cele mai strălucitoare stele de pe pământ. Asta a vrut. Și zice că aici ar vrea să rămână până la moarte. In Pashun Craista. Creasta pășunilor. Vreni îi traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente când cei doi râd intre ei, hâtri, cercetându-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi căutând niste români pe coclaurile astea. La început, cei doi nu-și dau seama că eu pricep cam tot ce vorbesc”. Jurnalistul ne spune că a „înțelege o gramadă de cuvinte: „plug”, „moș”, „casă”, „munt”, „ram”, „muma”, „frar”, „sour”, „scolar”, „corp”, „alb”, „eu sun”, „el fă”, dar înteleg mai cu seama intonația lor, o cadență, o anumita muzică a graiului, atât de asemănătoare cu a noastră, încât parcă nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din înclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare exclamatie. Așa vor fi toți oamenii pe care ii voi intalni aici, în bătrânii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parcă vorbesc direct cu sufletul.” (Bogdan Lupescu, Frații nostri din Alpi – Urme aproape românești în Elveția, Revista, Formula As, Anul 2005, Numarul 688).

La punctul cel mai vestic al Eveției de sud-est se află localitatea Valchava (Vâlceaua, tradus de reporterul Bogdan Lupescu) locuită în marea majoritate de romanși. Este de subliniat faptul că localitatea poartă un nume strident – etnonimul locuitorilor de origine celto-traco-romană – provenind de la „valahi”. Valchava este un sat din Val Müstair (valea Müstair) din cantonul Graubünden, în Elveția. Limba de aici este un grai al limbii romanși. Localitatea este destul de mica, cu puțin peste 200 de locuitori și a fost o municipalitate independentă în districtul Inn până la 1 ianuarie 2009. Valchava a fuzionat apoi cu Fuldera, Lü, Müstair, Santa Maria Val Müstair și Tschierv pentru a forma Val Müstair. Localitatea Valchava este menționată pentru prima dată în 1331 ca Valchava. Locuitorii se ocupă cu păstoritul și agricultura montană. Steagul localității cuprinde litera V de culoare albastră de la etnonimul „valah”, pe un scut galben. Până în 1943, Valchava a fost cunoscută sub numele de Valcava. Cea mai mare parte a populației (începând cu anul 2000) vorbește retoromană (80,7 la sută), germană fiind al doilea cel mai frecvent (18,3 la sută) și italiană fiind al treilea (1,0 la sută).Valchava are o populație (din 2008 ) de 203, din care 3,4 procente sunt cetățeni străini.Populația vorbitoare de romanșă vorbește dialectul Jauer. În 1880, aproximativ 69 la sută din populație vorbea romanșa ca primă limbă. În 1910 era de 72 la sută, în 1941 era de 75 la sută iar în 1970 era de 90 la sută. În 1990 aproximativ 92 lasută înțelegeau romanșa chiar dacă nu era prima lor limbă, iar în 2000 era și 92 la sută. (Dicționarul istoric online al Elveției). În această localitate se află un muzeu al romanșilor, în care sunt expuse exponate tradiționale ale localnicilor și instrumentarul agricol și păstoresc foarte asemănător cu cel al valahilor din Moravia cehă sau din sud-estul Austriei. Identitatea așa-numiților retoromani care-și spun „rumansch” este extrem de similară cu cea a păstorilor valahi din regiunile goralilor polonezi sau din Carpații Păduroși, precum și cu istro-românii din peninsula Istria. Vorbim de un etnotip înrudit cu cel din fostele „romanii populare” din arealul Balcanic și din Panonia din perioada formării statelor medievale recunoscute. Sărbătorile locuitorilor din această mică localitate de romanși sunt legate de păstorit. Localnicii din Valchava cresc capre, oi și cirezi de vaci. Antropologic, dacă suntem atenți atunci când vizităm localitatea vom vedea aceleași figuri specifice de păstori valahi care trăiesc din Epir până în Carpații Păduroși. În comunitate este cunoscut un celebru scriitor retoroman, care a iubit România. Peider Lansel s-a născut pe 15 august 1863 și a decedat pe 8 decembrie 1943. Peider Lansel a fost un poet elvețian de limbă romanșă. Îi este cunoscut meritul de a fi reînviat limba romanșă ca limbă literară. El a fost și primul traducator al baladei noastre „Miorița”, precum și autorul celebrului dicton „Nici italieni, nici germani, romanși vrem să rămânem!”, lozinca devenită apoi adevarat imn. În acest context generaizat, nu susțin teoria transhumanței valahe până în Alpii elvețieni, deși nu este exclus, dacă păstorii valahi au ajuns până în Carpații Păduroși și Silezia pe „drumul oilor” de pe pășunile alpine, dar desigur putem vorbi depre un autohtonism local celto-iliro-traco-roman, de un etno-tip genetic specific, care conferă o înrudire etnică, cultural-pastorală și lingvistică cu valahii balcanici.


Muzeul „Casa Umorului și Satirei” din Gabrovo (Bulgaria): „Lumea a supraviețuit pentru că a râs”…

Gabrovo este recunoscut ca oraşul umorului şi glumelor, iar aici se află un muzeu unic în lume, prin specificul tău. Este vorba despre Muzeul „Casa Umorului și Satirei”, acesta fiind un institut cultural unic pentru arta umoristică și satirică de importanță internațională. Simbolul Casei Umorului şi Satirei din Gabrovo este pisica cu coada tăiată. O ştiam din povestea lui Hagi Tudose al lui Barbu Delavrancea, dar românul a întârziat să o înregistreze la OSIM și atunci a devenit „internațională”. Noi, în schimb, chinuim de douăzeci de ani un câine căruia nu reuşim să-i tăiem suportul pentru covrigi. Colecţia acestui aşezământ de cultură serveşte ca bază de studiu şi la popularizarea satirei. În luna mai, aici are loc o manifestare internaţională dedicată umorului. A fost înființat pe fundațiile unei vechi tăbăcării, de „Ziua păcălelii” 1 aprilie (Ziua Internațională a Glumelor) din 1972 și este un „moștenitor” mândru al umorului popular local și al tradițiilor de carnaval vesel din Gabrovo – capitala bulgară a umorului. Sub motto-ul „Lumea a supraviețuit pentru că a râs”, muzeul dezvoltă activități de colectare, cercetare, expoziții și oferă un program dinamic de evenimente și atracții turistice pentru tineri și vârstnici. Casa umorului și a satirei este un adevărat palat cu cele 10 săli de expoziție, studiou de înregistrări, sală de conferințe, stand de suveniruri și bibliotecă. Are o colecție proprie numită „Umorul popoarelor”, care cuprinde 147.500 de valori muzeografice-documentare și 38.200 de opere de artă (realizate de către 9.050 de artiști din 173 de țări) în domeniile pictură, sculptură, caricatură, grafică, fotografie și afișaj. Acest lucru permite reînnoirea continuă a expozițiilor și prezentarea unei varietăți de expoziții individuale, de grup și tematice.

Situată în centrul orașului Gabrovo, lângă stația de autobuz și gară, „Casa umorului și a satirei” își întâmpină vizitatorii cu salutul vesel al personajelor umoristice preferate, ale căror compoziții sculpturale formează „Parcul Râsului – Hitar Petar”. Este vorba despre Charlie Chaplin și inseparabilii Don Quijote și Sancho Panza, operă artistică a profesorului Georgi Chapkanov. Dacă doriți să vibrați pe lungimea de undă a umorului, puteți vizita acest unic muzeu. Oraşul Gabrovo se găseşte în centrul Bulgariei, având în apropiere versantul nordic al muntelui Stara Planina sau Balcanii Mari. Are o populaţie de 60.281 de locuitori (în 2009). Este capitala regiunii Gabrovo şi este scăldat de râul Yantra. Se găseşte la 274 km sud – vest de Varna, la 150 km nord – est de Plovdiv, la 46 km sud – vest de Veliko Tarnovo, la 48 km nord de Kazanlak şi la 28 km sud – est de Sevlievo. Și dacă tot ați ajuns în zona Gabrovo, treceți și prin „Muzeul Satului Etar”, unde puteți vizita frumoasele sale căsuțe și atelierele meșteșugarilor locali, de unde puteți cumpăra diverse suveniruri. De asemenea, tot acolo vă puteți delecta cu o cafea turcească, cu plăcinte sau cu delicioase dulciuri bulgărești. Foarte aproape de Muzeul Satului Etar, puteți vizita frumoasa Mănăstire Sokolski. În aceeași zonă Gabrovo este recomandat să vizitați și un muzeu al satului în continuare locuit, Bozhentsi (Bojențite). Un sătuc de vis, rămas în timp ca pe la 1800, în care puteți petrece liniștiți câteva ore. Tot în Bojențite veți găsi câteva restaurante și taverne tradiționale, plus o mulțime de oferte de cazare, pentru toate buzunarele. În Tryavna vă puteți răcori la Berăria Lucs, unde se poate mânca de fiecare dată foarte bine și la prețuri decente și unde se poate bea o bere artizanală excelentă, făcută chiar acolo după rețete belgiene. La limita regiunii Gabrovo, puteți vizita frumoasa biserică rusească din Shipka sau Mormântul tracic de la Kazanlak, sau alte morminte tracice și celebra Vale a Regilor Traci.

În septembrie 2023 și-a deschis porțile și la noi „Casa umorului desenat” la Brăila. Înființarea acestei instituții reprezintă un eveniment de importanță atât națională, cât și internațională. Aceasta devine un obiectiv cultural distinct în țara noastră și cu siguranță va atrage numeroși iubitori ai artei caricaturii și nu numai. Dar puteam avea și noi un „Muzeul al Umorului I. L. Caragiale”, la Ploiești (sau altundeva), dar nu avem decât un proiect cultural ploieștean, desfășurat pe durata a peste 30 de ani, care nu are un spațiu de desfășurare. Până acum, acest proiect cultural a fost ignorat, sabotat și umilit în urbea lui Caragiale. Graficianul Nicolae Ioniță din Ploiești a intrat el însuși în „Cartea Recordurilor”, fiindu-i apreciată nu doar colecția impresionantă de portrete, ci și faptul că a reușit să convingă caricaturiști din întreaga lume să se implice în proiectul său. Sub genericul „Mari personalități românești în grafica internațională”, colecția sa numără astăzi peste 12.000 de lucrări pe care le prezintă periodic online. Este autorul „Muzeului Virtual al Neamului Românesc”, care poate fi „vizitat” pe internet, ce reunește portrete și caricaturi ale celor mai importante personalități românești din toate timpurile, realizate de aproximativ 1.500 de artiști din 141 de țări. Astfel, demersul pornit în urmă cu aproximativ 30 de ani când a fost lansată provocarea din postura de președinte pentru Europa de Est a Asociației Internaționale a Caricaturiștilor „Cartoonists Rights Network”, continuă și astăzi. Graficieni de pe toate continentele au portretizat, după cum și-au imaginat, dar și după talentul propriu, mari nume ale neamului românesc, de la Ovidiu, la Nichita Stănescu și de la Burebista, la Ilie Ilașcu. A publicat o serie de albume, printre care „Ion Luca Caragiale –un omagiu planetar” și „Mihai Eminescu în grafica mondială” și, de-a lungul vremii, a prezentat peste 3.000 de ilustrații și caricaturi în importante publicații românești. Nicolae Ioniță a urmat studii superioare tehnice, însă marea sa pasiune a însemnat caricatura, grafica și desenul în general.

Născut în 1951 în România, debutul său a avut loc în 1969, în paginile bine revistei „Urzica”. Distins cu peste 50 de premii românești și mai mult de 30 de premii internaționale, artistul a expus lucrările sale în peste 250 de saloane expoziționale din Belgia, Brazilia, Bulgaria, Croația, Canada, Cuba, Marea Britanie, Franţa, Grecia, Olanda, Iran, Israel, Italia, Japonia, Iugoslavia, Polonia, Portugalia, Rusia ori Turcia. Dar ceea ce este interesant, expoziția de portrete ale marelui dramaturg Ion Luca Caragiale (1852-1912) conține peste 200 de desene din marea colecție mondială de gen, reunite de caricaturistul Nicolae Ioniță. În același fel, în urma trimiterii către colegi de breaslă, a unor fotografii ale lui Caragiale, Ioniță a primit peste 1.500 de portretizări din partea unor artiști graficieni și caricaturiști din 123 de țări, dintre care 29 din Spania. Această colecție a devenit un record „Guiness Book” omologat pentru cel mai portretizat autor din lume („Colecția Caragiale”, cea mai mare colecţie din lume, de portrete ale unei personalităţi a culturii universale). La concursul organizat online au participat 44 de șefi de organizații și asociații naționale de artiști plastici, reprezentanți ai peste 500 de ziare de importanță mondială, trei câștigători ai Premiului Pulitzer pentru caricatura de presă, artiști de pe toate continentele. Inedita expoziție a lui Caragiale este considerată o operă istorică fără precedent în grafica mondială. Colecție la care au contribuit peste 1.000 de artiști din 142 de țări, ni-l înfățișează uneori pe Caragiale ca fiind mexican, japonez, turc, rus, negroid, caucazian, etc. Un ziarist din Tunis, observând interesul artiștilor locali pentru Caragiale, se întreba retoric: „Este Caragiale tunisian sau român?” Poate ar fi interesant un studiu al acestei încercări de „confiscare” al Marelui Ploieștean; de ce primește atât de multă iubire pe toate meridianele lumii și atât de multă împotrivire, a întregii clase politice prahovene, la el acasă?

Cu toate acestea, chiar dacă avem o Casă memorială „I.L. Caragiale” în comuna I.L. Caragiale din județul Dâmbovița și Muzeul Ion Luca Caragiale din Ploiești (pe str. Kutuzov, nr. 1), un Muzeu al Umorului Românesc era binevenit oricând, atâta timp cât vor exista turiști. Dacă nu se dorește în Ploiești, poate fi în București, sau la Baia Mare. Totul este să putem pune în valoare spiritul nostru românesc hâtru, starea „de-a râsul – plânsul”. Aici, pe aceste meleaguri s-a născut Caragiale, – dramaturgul nostru național, care ne-a dezvelit sâmburele ascuns al neamului și l-a lăsat să încolțească liber, Eugen Ionescu – creatorul Teatrului Absurd, Mihai Eminescu – poetul cu cel mai lung poem de dragoste din lume și Constantin Brâncuși cu uimitoarele sale Păsări cosmice… Deocamdată, Muzeul „Casa Umorului și Satirei” din Gabrovo (Bulgaria), este un institut cultural unic pentru arta umoristică și satirică de importanță internațională din Peninsula Balcanică și sud-estul Europei. Pașii vă pot conduce în această zonă, iar starea de bună dispoziție vă va acapara. Dacă mai alegeți pentru vizită și prima săptămână din luna iunie, când se organizează Festivalul Trandafirilor în regiune, va fi și mai parfumată vizita!


Un monument de slovă ridicat lui Eminescu…

Editura „Mircea cel Bătrân” a publicat un volum de 800 de pagini, dedicat inegalabilului EMINESCU, tom ce conține studii și comentarii din diverse domenii sociale, culturale și științifice, majoritatea dedicate poetului. Cartea se deschide cu „Un scurt argument ” semnat de coordonatorul (Puiu Răducanu) acestui tom, ce se găsește sub auspiciile „Colocviile Eminescu ”, în care autorul explică de unde i-a venit ideea alcătuirii acestui volum. Este vorba despre Festivalul Internațional de literatură „Mihai Eminescu” de la Turnu Severin, în anul 2023, la care au participat somități ai culturii române. Printre altele, Puiu Răducanu mărturisește: „Grație propunerii prof. univ. dr. Zenovie Cârlugea, ziditorul întru cuvânt al revistei „Portal Măiastra ” am continuat activitatea de a inventaria și a aduna între două coperte, din aceeași perspectivă istorică, cercetările unor istorici, profesori, scriitori, cu alte cuvinte iubitori de slovă scrisă, referitoare la „zeul tutelor al spiritualității noastre ”-Mihai Eminescu.”

Citind acest tom dedicat nemuritorului Om cu nume Eminescu mi-am zis că omul sfințește locul și CUVÂNTUL. În cartea Proverbelor, poziția 23:7 descoperim textul: „Omul devine ceea ce gândește în inima sa“. Astfel se explică că omul devine literalmente ceea ce gândește , caracterul acestuia fiind suma totală a gândurilor lui.

Fiecare acțiune a omului derivă din gândurile ascunse ale acestuia. Această realitate este valabilă inclusiv pentru acțiunile așa zis „spontane “sau „nepremeditate“, și cele comise în mod deliberat.

Orice activitate a omului este consecința gândirii, iar sentimentele, reacțiile sufletului, inclusiv bucuria și suferința sunt fructele gândurilor. Omul este ceea ce crede că este, în plan mintal. Dacă în mintea omului există gânduri rele, acesta suferă. Dacă gândurile sunt optimiste, sincere, optimiste, ele conduc inevitabil la bucurie. Creșterea umană este un fenomen natural, și nu o creație artificială precum roboții. Legea cauzei și efectului este absolută și operează în egală măsură în lumea invizibilă a gândurilor și în cea vizibilă a obiectelor materiale. Un caracter nobil și plăcut lui Dumnezeu nu se naște întâmplător și nu este consecința norocului și al întâmplării, ci rezultatul natural al unui efort continuu și al unei gândiri corecte. El este efectul nemijlocit al cultivării pe termen lung a gândurilor curate. Un caracter animalic și ne educat, lipsit de bunele maniere este rezultatul cultivării continue a unor gânduri cu aceeași natură, adică rele, invidioase, criminale. Omul își creează singur caracterul și viața, dar așa cum le creează, le și poate transforma la fel de ușor prin voință și conștiință, Omul prin gândurile sale poate făuri uneltele prin care ne putem autodistruge, dar tot el poate crea la fel de bine instrumentele prin care poate construi un rai al bucuriei, puterii și al păcii interioare.

Dacă omul face alegerile cele bune și corecte și dacă orientează gândurile către ceea ce este bun , se poate înălța către Perfecțiunea Divină., Dar dacă orientăm gândurile către răul cel mai rău, cum o fac dictatorii, omul coboară la nivelul fiarelor. Între cele două capete ale vectorului există variate tipuri de caractere umane. Exemplu astăzi: Papa Francisc este de partea binelui, Vladimir Putin este partea răului. Cu alte cuvinte, omul este stăpânul destinului, al lui și-al altora și propriul său creator. Lucru ce reiese din studiile publicate în acest volum și semnate de multe personalități din cultura română, din țară și străinătate, printre care : Mihaela Albu, George Baciu, Veronica Bălaj, Elena Buică, Mihai Cimpoi, Florian Copcea, Zenovie Cârlugea, Crig Modorcea, Vavila Popovici, Elena Dabija, Nicolae Dabija, Theodor Damian, Nicolae Dincă, Ștefan Dumitrescu, George Filip, Constantin Geantă, nina Gonța, ÎPS Ioachim, Ion Ionescu-Bucovu, Daniel Ioniță, Cezar Ivănescu, Ioan Șt. Lazăr, Miron Manega, Simona Modreanu, Elena Agiu Neacșu, Mircea Popa, Spiridon Popescu, Ion Predescu, Paula romanescu, Victor Rusu, Anca Sârghie, Dumitru Sîrghie,, Felix Sima, Al. Stănciulescu-Bărda, Nicolae Suciu, Vasile Tărâțeanu, Al. Florin Țene, Traian Vasilcău, Ana Vasile, Tiberiu Zamfir și lista ar putea continua cu profesori universitari, scriitori, oameni de cultură din țară și diasporă. Însă mă opresc aici, cu scuzele că nu i-am amintit pe toți.

Lucrarea aceasta este o piatră de temelie la Marele Edificiu dedicat lui Eminescu, lucrare ce poate fi una din cupolele ansamblului ce-l construim Culturii Române.