Înconjurând strâns ca un inel capitala noastră, județul Ilfov își are partea sa de contribuție la evenimentele de marcă legate de Marele Război și Unirea cea Mare. Aici s-au născut personalități de prim rang ale României ce și-a înscris numele în lista celor ce au contribuit la aceste evenimente istorice marcante. Astfel mareșalul Constantin Prezan (1861 – 1943), s-a născut la 27 ianuarie 1861, în satul Sterianul de Mijloc, comuna Butimanu, plasa Snagov, districtul Ilfov, iar Prințul Barbu Alexandru Știrbey s-a născut la 4 noiembrie 1872, la Buftea. Ca evenimente istorice de marcă ce au avut loc pe teritoriul administrat acum de județul Ilfov trebuie menționată „Pacea de la Buftea”, din anul 1918.
Ca și personalitate de prim rang a României, mareșalul Constantin Prezan (1861 – 1943) și-a înscris numele alături de marile personalități ale Marii Uniri. S-a afirmat în perioada Primului Război Mondial, când a deținut funcții militare înalte, precum cele de comandant al Armatei a IV-a de Nord (15 august – 9 noiembrie 1916) – cea care a participat la ofensiva română din Transilvania, apoi comandant al Grupului de Armată „General Prezan” (noiembrie – decembrie 1916) și șef al Marelui Cartier General (decembrie 1916 – aprilie 1918; noiembrie 1918 – aprilie 1920). De numele lui se leagă faptele eroice de la Mărăști, Mărășești și Oituz din vara anului 1917. După „Pacea de la București” (1918), el a coordonat demobilizarea temporară, iar, după reintrarea României în război, a devenit șef al Statului Major General (octombrie 1918 – aprilie 1920). Trecut în rezervă în aprilie 1920, Constantin Prezan s-a bucurat de onoruri, fiind senator de drept și membru de onoare al Academiei Române, din anul 1923. A primit numeroase distincții și medalii, fiind numit Cap al Ordinului „Mihai Viteazul”. A parcurs cu profesionalism toate treptele militare pânã la cea de Mareșal (1930).
Cea mai frumoasã descriere care i s-a fãcut lui Constantin Prezan a fost cea a lui Pamfil Șeicaru, în ziarul „Cuvântul” din 30 august 1943: „Ofițer de rară eleganță, aristocrat în gestul stăpânit, în liniștea cu care întâmpina adversitățile s…t, Mareșalul Prezan nu avea elocvența, gestul care fascinează, dar iradia în jurul lui autoritate, încredere. Autoritatea mareșalului Prezan nu strivea, nu înconvoia caracterele; câteodată când descoperea o valoare excepțională nu se ferea să-i lase libertatea de acțiune. Nu era preocupat să-si pună în evidență personalitatea, îl interesa doar să pună la îndemâna unei mari acțiuni naționale tot ce-ar fi putut să-i grăbească biruința.” Mai mult, pentru A. Tomiță Răzeșul, Prezan era „un titan al echilibrului și al liniștii olimpice”. La vârsta de 82 de ani, mareșalul Constantin Prezan s-a stins din viață la 27 august 1943, în satul Schinetea (comuna Dumești, județul Vaslui), fiind înmormântat cu funeralii naționale, în curtea reședinței sale. A fost condus pe ultimul drum de înalte oficialități ale statului român, în frunte cu regele Mihai I și „conducătorul statului”, mareșalul Ion Antonescu, miniștri, generali, academicieni, înalți diplomați, oameni de cultură etc. Astfel, o dreaptă recunoaștere a meritului său de a apăra România în Primul Război Mondial i s-a oferit Mareșalului, el înnobilând jertfa a numeroși soldați români, fără de care nu s-ar fi realizat reîntregirea țării și nu s-ar fi înfãptuit marele act al Unirii de la 1 Decembrie 1918. Tocmai de aceea, marele istoric Nicolae Iorga l-a caracterizat astfel pe mareșalul ce-și găsise odihna de veci la Schinetea: „Constantin Prezan se dovedise nesimțitor la curentele populare care avuseseră atâta influență asupra celuilalt mare general al războiului, Alexandru Averescu. Acțiunea sa de străbatere în Ardeal fusese eficace și se menținuse și după catastrofa din Muntenia. Ajuns conducător al defensivei din Moldova, arătase sânge rece, dreaptă măsură, atât optimism cât trebuia pentru a domina dezorientarea și demoralizarea și pentru a fi gata oricând de hotărârile reparatoare ale revanșei. Iesise complet curat, numai cu moșioara sa din Schinetea-Vaslui, dintr‑o situație în care atâția au făcut avere. Avea o singură dorință: de a putea să organizeze, fără servituți de partid, Armata pe care o condusese cu atâta demnitate”. A înnobilat numele țării și al oștirii sale. Mareșalul Constantin Prezan a fost cel care s-a recules lângã gloria căpătată cu armele, devenind o legendă, un simbol. Odată cu trecerea în veșnicie a mareșalului Constantin Prezan a dispărut un martor și un participant al războiului unității naționale. A rămas, însă, amintirea militarului sobru, de o discretă autoritate, de o eleganță morală, nici un moment dezmințită. Constantin Prezan trebuie adus în actualitate nu doar de către militari sau oameni de cultură, ci de către întreg neamul românesc.
Tot în județul Ilfov se naște și Prințul Barbu Alexandru Știrbey. Acesta a jucat un rol deosebit în politica țării până în anul 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea. Elegant, distins, frumos, de o inteligență remarcabilă, iubitul Reginei Maria, prezență dorită în înalta societate, și-a meritat din plin supranumele de „Prințul alb”. Născut la 4 noiembrie 1872, la Buftea, coborâtor și din neamul Brâncovenilor prin bunica Elisaveta, Prințul Barbu A. Știrbey a urmat atât liceul, cât și cursurile Facultății de Științe Juridice din Paris. Întors în țară, s-a căsătorit cu Nadeja Bibescu, verișoara sa primară, cu care a avut patru fiice: Maria, Adina, Elisa și Jeana. Personalitatea lui Barbu Știrbey de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru, de o ținută tipic englezească i-a adus supranumele de „Prințul alb”. Cum Prințul moștenitor Ferdinand suferise în 1897 de o febră tifoidă care îl urâțise îngrozitor, Prințesa Maria avea toate motivele să se îndrăgostească de fermecătorul Prinț Știrbey, aflat mai tot timpul în cercul de persoane al prințesei. Iar dacă desele vizite ale lui Barbu la Palatul Cotroceni puteau stârni bănuieli, Regele Carol I l-a numit pe acesta din 1913 administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Mai târziu, devenit rege, Ferdinand chiar îl va lua consilier personal pe Știrbey. Și între Maria și familia lui Știrbey relațiile au fost foarte prietenești. S-a spus despre Știrbey că a jucat rolul lui Pigmalion față de viitoarea Regină Maria, întrucât acolo, în salonul mare al Palatului de la Buftea, prințul descurca pentru ea încurcatele ițe ale politicii interne și externe, făcând-o să priceapă această artă și știință deseori nesuferită femeilor, instrucție care i-a folosit mai târziu reginei. Barbu Știrbey mai avea o calitate: era cumnatul lui Ion I.C. Brătianu, marele lider politic liberal, cu influență în politica țării, sora lui Barbu, Eliza, fiind căsătorită cu Brătianu. Camarila regală formată de Maria, Brătianu și Știrbey a fost acuzată adesea de oamenii politici ai momentului, ca și de Carol al II-lea, acesta fiind și motivul pentru care, ajuns rege, a îndepărtat-o pe mama sa de la curtea regală. Revenind la Barbu Știrbey, acesta a influențat hotărârile lui Ferdinand mai mult decât oricine. Împreună cu Regina Maria, Știrbey l-a convins pe Regele Ferdinand că trebuie să renunțe la gândul că România trebuia să intre în război alături de Puterile Centrale, argumentându-i că Antanta va ieși învingătoare.
Pe timpul primului război mondial, când familia regală s-a retras la Iași, Prințul Știrbey le-a fost din nou alături. Pentru a evita o răscoală a ostașilor români, în 1917, asemănătoare celei din Rusia, unde țarismul fusese înfrânt, Știrbey, Brătianu, Iorga și Maria l-au sfătuit pe Regele Ferdinand să promită ostașilor de pe front că va face reforme agrare. Textul promisiunii, redactat de Știrbey și rostit de rege, a fost un succes și, datorita lui, popularitatea regelui a crescut. Când Rusia a ieșit din război, în noiembrie 1917, România a trebuit să semneze pacea separat cu Puterile Centrale, negocierile s-au ținut, ca o ironie la adresa lui Barbu Știrbey, la Palatul de la Buftea, din Ilfov. În 1890, după moartea tatălui său, Barbu devenea moștenitorul Palatului de la Buftea și tutorele fraților săi mai mici. Și-a iubit cu patimă domeniul, poate pentru că aici își petrecuse copilăria, dar și pentru că era pasionat de agricultură. Este primul care a introdus în Vechiul Regat cultura bumbacului și a orezului. Moșiile sale se întindeau pe terenuri vaste, la Buftea, în Olt, în Iași, dar și în Teleorman. De asemenea, era președintele unor consilii de administrație ale unor mari bănci, societăți și uzine: Steaua Română, Uzinele Reșița, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din București, Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier și altele. Prin urmare, Știrbey era posesorul uneia dintre cele mai fabuloase averi din România, iar după părerea lui Ion Antonescu era chiar „cel mai bogat om” din țară. Aproape imediat după moartea Regelui Ferdinand în 1927, a murit și liberalul Ion I.C. Brătianu, iar situația politică din țară era destul de neclară. Printre adversarii lui Carol al II-lea se număra și Barbu Știrbey, iar când Carol a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a stat 10 ani. Viața lui era însă spionată de oamenii regelui. La Paris, Prințul Știrbey a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu. Revenit din exil, după înlăturarea în 1940 a lui Carol al II-lea, Barbu Știrbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo și Moscova, în încercarea de a trata cu Aliații. În anul 1945, partidele politice istorice și Regele Mihai doreau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui Barbu Știrbey, în timp ce țara era în tranziția de la guvernul lui Rădescu, la cel al lui Petru Groza. Din păcate, la 2 martie 1945, Petru Groza este impus de Moscova, iar Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. Prințul Știrbey a murit în mod neașteptat în 1946 de cancer hepatic. Întrucât Știrbey era considerat inamicul numărul unu al Moscovei, s-a spus că a fost asasinat. Prințului i s-a făcut rău în urma participarii la o recepție dată în cinstea diplomatului rus la București, Andrei Vișinski.
„Prințul alb” al politicii românești a fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Știrbei, la Capela din parcul Palatului din Buftea. „Era suficient de bogat, avea o ținută demnă, se simțea mândru de ascendența sa princiară, astfel încât s-a mulțumit să fie sfătuitorul Regelui Ferdinand și amantul Reginei Maria. I-a plăcut jocul politic de culise și a avut un rol important în evoluția României, punând în umbră mulți lideri de partid și miniștri” avea să spună despre acesta Prof. univ. dr. Ioan Scurtu, în articolul „Eminențe cenușii – Barbu Știrbey”, apărut în revista Magazin istoric nr. 6/1999. „Cine va scrie odată despre domnia Regelui Ferdinand va trebui, dacă va voi să spună adevărul, să pună mai în evidență această figură enigmatică, plină de umbre și lumini, plină de contraste și goluri și totuși de o unitate impresionantă în acțiune”, scria și Constantin Argetoianu („Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri” – Editura Humanitas, 1992)
Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca „Pacea de la Buftea-București”, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului Război Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea. Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război. Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917. În această situație dramatică, Guvernul român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului. Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc. Preliminariile tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei. Preliminariile păcii semnate la Buftea au fost transformate în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții/dispoziții dure, dintre care se menționează: România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă „Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja „Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv; România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați; România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere; șantierele navale intrau în stăpânirea statului german; dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.
Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război. Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a condus la Unirea din 1 decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritar românească au intrat în componența României Mari („Dodoloața”).
Lasă un răspuns