„Spre nicăieri”: Romanul anului 2014

De aproape trei ani, din iarna lui 2015, citesc, recitesc, reflectez îndelung la cele citite și iar citesc o carte extraordinară și contradictorie, care mă atrage și, în egală măsură, mă alungă, ceea ce ar putea însemna că mă fascinează. O carte plină de energie și de vervă, polemică, vindicativă, patetică, probabil în exces, inegală, lirică, realistă până la cruzime, până la ce numeam eu altă dată mimesis tautologic și, simultan, nesfârșit de ficțională și de himerică. Alternând enunțuri diafane, povești pure de dragoste, rememorări încărcate de emoție și farmec (Bunica Lucreția, Bunicul, mătușa Emilia, Mama, fratele Dan, Tata, colegii universitari etc.) cu inadmisibile concesii făcute limbajului mizerabilist al nefericitului moment actual din literatura noastră, animată, parcă, de ură de sine și porniri sinucigașe. O carte care nu poate lăsa indiferent pe nimeni, o carte care – de ce oare? – , în ciuda mesajului său de copleșitor interes, a paralizat spiritul critic: mulți au citit-o și o citesc, mulți o discută în fel și chip, mulți o elogiază, mulți o neagă, dar nimeni – absolut nimeni, din câte știu eu, nu a găsit timp, pricepere și, poate, curaj s-o comenteze, la lumina literei scrise. Fapt regretabil, stingheritor, pentru așa-zisa angajare a criticii în slujba valorii.

Fiindcă, declar deschis și categoric, Spre nicăieri, romanul în două volume (I. Piatra de silex; II. Întâmplător sau nu?), 1200 de pagini, semnat de Mirela Radu Lazarescu și George Safir și apărut la Editura Eurostampa, Timișoara, în 2014, este o carte de indiscutabilă valoare, unică în peisajul sărac și în van gălăgios al literelor contemporane din România.

O carte de indiscutabilă valoare, atât prin miza ei tematică, precum și prin miza ei estetică – ambele realizate la cote foarte ridicate. O carte de mare valoare și în privința valențelor compoziționale și stilistice. Păcătuind, însă, cum ziceam, la nivelul așa-zicând microscopic, al pauzelor din tumultul discursului, atunci când curentul epic, învârtejit, devastator, se oprește spre a-și trage sufletul. Din nefericire, în asemenea clipe, lipsa de discernământ și de gust, a unuia din autori (sau a amândurora?) preia temporar inițiativa, contrazicând, jignind chiar, cu gratuite trivialități, sublimul stilului înalt și al problematicii înalte, ce caracterizează întregul. Dar, curios, inclusiv aceste scăderi (pe care, în ce mă privește, le detest) capătă, contaminate de contextul superior, o valoare hermeneutică: anume, generează întrebări și îndeamnă la discutarea serioasă a adecvării limbajului la natura și structura mesajului. Altfel spus, formația intelectuală și talentul unuia din autori (cel puțin) transferă, în cele din urmă, volens – nolens, întregul text pe teren academic, aulic.

Tăcerea criticii (a receptării manifeste), deloc justificată, deloc scuzabilă, deloc îndreptățită, poate fi, însă, explicată. Mai întâi, prin originalitatea frapantă, prin ineditul formulei compoziționale: întregul roman este construit pe dialogul celor doi autori, ei fiind rezoneurii, personajele prim-planului acestei uriașe construcții epico – scenice. În plan secund, pe estradă, evoluează nenumărați ipochimeni, se derulează evenimente epocale (al doilea război cu urmările sale, Revoluția din 1989 etc.) și, mai ales, în plină și crudă lumină, se confruntă, faptic, dar și ideal, principial, metafizic, doi actanți, doi actori impozanți, două prezențe memorabile, deopotrivă în istorie și în ficțiunea romanescă: Mitropolitul de pioasă memorie, „martir” (după spusa unui ierarh drag mie) Vasile Lazarescu (victima) și Mitropolitul N.C., preopinentul (pretind autorii, sprijinindu-se pe ample documente) răuvoitor, chiar malefic.

Nu mă interesează, acum și aici, adevărul istoric, ci numai și numai adevărul artistic, forța estetică a dramei, tensiunea care o străbate și o susține. Or, măreția, tragismul, tenebra și lumina încleștării sunt teribile. Ajută enorm și frazarea, avântul enunțurilor, plasticitatea evocărilor. Să se vadă, între multe altele, scena „răpirii” mitropolitului defunct de la Cernica și transportarea clandestină a cadavrului, în noapte, până la Timișoara. De fapt, vehemența atacurilor, dar și a elogiului, ar fi putut, eventual, inhiba, și ele, comentariul specializat. Tonul pătimaș îndepărtează și irită. Cu o precizare: îndepărtează și irită la nivel empiric, referențial. În orizontul participării lirice și înalt-justițiare, mai puțin, sau deloc. Și aici, originalitatea scrierii a putut fi un obstacol pentru comoditatea receptării rutiniere.

În fine, spre a fi cu totul prozaici, vom spune că puterea de care dispunea atunci eroul negativ (N.C.), notorietatea sa, numele său bun, simpatia pe care o trezise în juru-i (inclusiv la semnatarul acestor șiruri), toate acestea și altele încă au dat argumente lașității umane, împăcând-o cu gândul că e mai bine să stea deoparte.

„Mais, la vérité c’est la vérité”, a rostit, odată, răspicat, poetul sicilian Rolando Certa.

Iată și cuvântul greu al unei autorități de necontestat: „Nous ne nous approchons de la vérité que dans la mesure où nous nous éloignons de la vie” (Socrate).

Îndepărtându-ne, așadar, de blocajele, firești, desigur, până la un punct, pe care le ivește viața, va trebui să recunoaștem câteva adevăruri, privitoare la valoarea literar-artistică a romanului Spre nicăieri:

– Rolul epic asumat de dialog, fără ca el să-și submineze menirea dramatică. Dimpotrivă. Ambivalența dialogului în acest roman.

– Identitatea funcțională, și ficțională, dintre subiectul enunțului și subiectul enunțării. Autorii intră în scenă și ocupă prim-planul. Personajele (cele două amintite) se retrag în plan secund, dar capătă dimensiuni hiperbolice.

– Tensiunea epică este absorbită de limbaj, până la confruntări severe între stilul înalt și cuvintele joase. De aici, necesitatea implicată a dezbaterii teoretice, privitoare la raportul dintre forma enunțului și conținutul enunțului.

– Romanul este într-atât de realist, încât trece dincolo de realism, revendicându-se de la iluzia dureroasă a realului.
– Ș.a.m.d. (Parce que la valeur c’ est la valeur).

Avem nădejdea (convingerea?) că exegezele calme și extinse nu vor întârzia.

One Response to „Spre nicăieri”: Romanul anului 2014

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

    *