Arhiva zilnică: 19 octombrie 2017

De ce persistă în unele greșeli sistemele de Inteligență Artificială?

Data: 3 septembrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Cea mai mare confuzie a publicului larg este credința că Inteligența Artificială învață de la noi în mod permanent, așa cum un copil reține o corecție de la profesorul său și nu mai repetă greșeala niciodată. În realitate, un sistem IA are două memorii complet separate, care nu comunică direct între ele: 1) memoria de lucru (locală) și 2) memoria de bază (globală). Cât timp fereastra de chat este deschisă, utilizatorul se află în memoria de lucru a sistemului. Imaginați-vă că deschideți un caiet dictando curat. Tot ce scrieți în acea sesiune – întrebările dumneavoastră și corecțiile aduse – este citit de algoritm în timp real. Sistemul IA analizează textul din „caiet”, vede dovada imbatabilă și își ajustează răspunsul pe loc pentru a fi politicos și corect în fața interlocutorului. Însă din momentul în care ați închis fereastra de chat sau ați apăsat pe butonul de „Conversație nouă”, din acel moment acel caiet virtual dispare (nu mai poate fi văzut) pentru totdeauna. Din motive stricte de confidențialitate și securitate, sistemul nu are voie să păstreze datele dintr-o sesiune privată pentru a-și modifica structura generală. La o nouă pornire, el redevine o pagină complet albă, care a uitat tot ce a discutat cu o secundă în urmă. Când pornește o sesiune nouă, de unde își extrage sistemul IA răspunsurile, dacă pe cele anterioare le-a uitat? El apelează la memoria sa globală, care este o bază de date uriașă, un fel de „fotografie înghețată” a întregului internet. Aici intervine capcana statistică. Pe internetul din România există mii de articole de presă, bloguri, postări pe rețelele sociale și discuții pe forumuri unde oamenii cred greșit că dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române, în realitate platforma dexonline.ro fiind un proiect privat, creat și întreținut de o echipă de voluntari, fără niciun sprijin instituțional, financiar sau logistic din partea Academiei Române.

Algoritmii de Inteligență Artificială nu gândesc ca un cercetător și nu verifică ștampile instituționale; ei funcționează pe bază de probabilități matematice. Dacă pe internet numărul textelor care spun eronat că „dexonline.ro este DEX-ul Academiei Române” este covârșitor mai mare decât numărul articolelor riguroase care explică adevărul juridic (că „dexonline.ro NU este DEX-ul Academiei Române”), sistemul IA va alege întotdeauna varianta majoritară. Când deschidem un chat nou, softul redevine o oglindă fidelă a internetului general. De aceea, el va reda din nou și din nou minciuna colectivă, pentru că așa a fost programat statistic să facă. Această vulnerabilitate structurală a fost demonstrată indubitabil în testul comparativ detaliat în studiul precedent al subsemnatului, menționat mai sus. Pus în fața întrebării clare, un singur sistem (Grok) a oferit de la început răspunsul corect. În schimb, celelalte mari platforme globale (Gemini, Modul AI, Claude și ChatGPT) au preluat orbește eroarea statistică la prima interogare, demonstrând că sunt profund dependente de volumele de date eronate de pe web și incapabile de un discernământ juridic autonom la nivelul memoriei globale.

Oamenii se întreabă, pe bună dreptate: dacă sistemul a văzut clar argumentele Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcrița, din articolul menționat anterior, de ce nu le salvează în memoria centrală pentru ca toată omenirea să beneficieze de răspunsul corect? Răspunsul ține de ingineria software. Baza de date globală a unei Inteligențe Artificiale nu este un fișier de text simplu în care poți șterge o linie și scrie alta. Ea seamănă cu o statuie uriașă din bronz. Pentru a schimba o singură trăsătură a statuii (o informație greșită despre DEX), nu poți lipi o bucățică de metal pe exterior. Trebuie să topești întreaga statuie într-un furnal, să adaugi noul aliaj și să o torni din nou în matriță. În termeni tehnici, acest proces se numește antrenare sau aliniere globală (fine-tuning). Corectarea nu se poate face pe loc, ci doar prin campanii periodice conduse de inginerii de date ai marilor companii tehnologice din lume (Google, OpenAI, Anthropic). Aceștia adună erorile factuale semnalate de specialiști, le verifică și le introduc manual în noul program de reantrenare globală. Este un proces laborios care se realizează la intervale mari de timp, adesea după luni sau chiar ani de zile, deoarece operațiunea costă milioane de dolari și consumă resurse energetice și de calcul uriașe. Până când un articol de autoritate și de strictă certitudine juridică, precum cel semnalat mai sus, nu este asimilat ca o pondere statistică majoră în procesul de reantrenare central, sistemele IA vor tinde mecanic să reproducă „eroarea majoritară” de pe internet.

Până la finalizarea unei astfel de actualizări globale a softului, sistemul va rămâne prizonierul aceleiași amnezii de o secundă. Această limitare structurală majoră a modelelor actuale provine din comprimarea greșită a incertitudinii într-o singură valoare probabilistică, binară sau fuzzy. Soluția de fond pentru o arhitectură IA cu adevărat anti-fragilă vine din geniul de gândire românesc și universal, mai exact din Logica Neutrosofică fundamentată de profesorul Florentin Smarandache. Prin introducerea tripletului neutrosofic (Adevăr, Nedeterminare, Falsitate – T, I, F), sistemele software nu ar mai fi obligate să aleagă orbește o variantă majoritară, ci ar putea măsura nativ componenta „I” (Nedeterminarea și ambiguitatea internetului). Tratând necunoscutul ca pe o variabilă măsurabilă, mașina ar învăța, în sfârșit, să recunoască atunci când nu deține date sigure, transformând unghiul mort al algoritmilor într-o acțiune controlabilă de rutare. În termeni de strictă specialitate, marile companii tehnologice actualizează extrem de greu aceste ponderi matematice interne (prin tehnici complexe de aliniere numite RLHF – Reinforcement Learning from Human Feedback sau Fine-Tuning).

Acest experiment sociologic și tehnic demonstrează cu o claritate izbitoare că Inteligența Artificială nu deține adevărul absolut și nu este un arbitru al realității. Ea este doar un ecou al textelor scrise de oameni pe internet, preluând deopotrivă genialitatea, dar și ignoranța sau confuziile colective ale societății. Faptul că sistemul oferă un răspuns greșit, îl corectează la presiunea cercetătorului și apoi revine la greșeală arată că tehnologia actuală este lipsită de conștiință și de logică morală. În lipsa unor minți luminate, a unor cercetători independenți care să conteste permanent varianta oficială a algoritmilor, omenirea riscă să își lase cultura și limba națională în seama unor mașinării care suferă de o amnezie structurală incurabilă. Adevărul nu se naște din statistica internetului, ci din rigoarea verificării umane. Acest experiment demonstrează că marile companii globale de tehnologie au datoria morală de a acorda o atenție sporită limbilor naționale. Lăsarea spațiului digital cultural la cheremul unor algoritmi pur statistici, fără o validare factuală riguroasă a instituțiilor oficiale, duce la distorsionarea realității. Tehnologia trebuie să fie un instrument în slujba adevărului, nu o mașinărie care multiplică la nesfârșit confuziile colective ale internetului.

Camera de filmat ca destin…

Data: 3 septembrie 2026 by Ben Todică

(comentariu inspirat de filmul mut al cineamatorilor reuniți la Băile Herculane în anul 1970)

Există filme care impresionează prin complexitatea lor artistică și există filme care emoționează prin ceea ce conservă. Acest scurt film mut, realizat de cineamatorii cineclubului Metalurgistul din Reșița cu ocazia Festivalului Național de Film Turistic desfășurat la Băile Herculane în anul 1970, aparține celei de-a doua categorii. Nu este doar un document cinematografic. Este o capsulă a timpului. O fereastră deschisă către o Românie care nu mai există și, în același timp, o mărturie despre o generație care a crezut în puterea imaginii de a învinge uitarea. Privindu-l după mai bine de o jumătate de secol, am avut surpriza și emoția rară de a mă descoperi pe mine însumi printre participanți. O clipă suspendată în timp. O figură tânără, aproape uitată, reapărută dintre umbrele trecutului. Sentimentul a fost asemănător gustului unei bomboane fondante din cofetăriile anilor ’70, când dulceața avea încă răbdare, iar bucuria nu era industrializată. Filmul începe prin prezentarea participanților și a atmosferei festivalului. Vedem oameni tineri, entuziaști, veniți din toate colțurile țării, uniți de aceeași pasiune. Privirea contemporană observă imediat ceva aproape dispărut astăzi: lipsa grabei. Oamenii nu alergau după notorietate, după contracte sau după algoritmi. Ei alergau după lumină, după cadre și după posibilitatea de a spune o poveste. Locul ales pentru întâlnire nu era întâmplător. Băile Herculane reprezenta una dintre marile bijuterii ale Banatului și ale României. Așezată pe valea Cernei, între munți spectaculoși și izvoare termale cunoscute încă din epoca romană, stațiunea păstra aerul unei aristocrații naturale. Romanii care cuceriseră Dacia descoperiseră aici izvoare cu proprietăți terapeutice excepționale și construiseră primele băi. De-a lungul secolelor, împărați, nobili, artiști și oameni simpli au venit aici în căutarea sănătății. În imaginile filmului, Herculane apare exact așa cum era atunci: elegant, viu și plin de speranță. Clădirile imperiale încă păstrau strălucirea vremurilor de glorie. Parcurile erau îngrijite. Hotelurile respirau istorie. Iar râul Cerna, curgând nestingherit printre stânci și vegetație, devenea parcă personajul principal al întregii povești. Dar adevărata temă a filmului nu este stațiunea. Tema sa este comunitatea.

Vedem adunați laolaltă oameni proveniți din medii foarte diferite. Muncitori, tehnicieni, profesori, elevi, mineri, ingineri, funcționari. Toți deveniți cineaști prin pasiune. În acea perioadă, cinecluburile reprezentau una dintre cele mai importante forme de exprimare culturală accesibile oamenilor obișnuiți. Astăzi este greu de explicat generațiilor care filmează cu telefonul mobil ce însemna atunci să realizezi un film. Pelicula era scumpă. Aparatura era puțină. Montajul necesita răbdare și dexteritate. Fiecare secundă filmată costa bani și efort. Nu exista posibilitatea de a șterge și relua la infinit. Fiecare cadru trebuia gândit înainte de a apăsa pe declanșator. Alergam prin fiecare oraș mare din țară după role de film virgin de trei minute, puse la dispoziția turiștilor în magazinele ONT. Așa îmi procuram pelicula. Apoi nu mai vorbesc de chimicalele din compoziția soluțiilor de developare și fixare a imaginii pe suportul de celuloid. Trebuia să merg prin combinatele chimice din țară ca să le obțin și apoi să le combin în laboratorul meu improvizat. Cineamatorul e un fel de Haiduc sau Samurai al filmului – pentru că el e toate funcțiile unei echipe profesioniste într-unul: scenarist, regizor, montaj, sunet, lumini, compozitor etc. Din această lipsă s-a născut însă o disciplină artistică extraordinară.

Filmul surprinde tocmai această generație care a învățat să creeze din puțin. O generație pentru care imaginația suplinea lipsurile materiale. Poate tocmai de aceea privirile celor surprinși pe peliculă emană o energie atât de specială. Ei nu erau consumatori de imagini. Ei erau creatori. În acea perioadă reprezentam „Cineclubul Apollo” al Exploatării Miniere Banat din Oravița, cu activitatea desfășurată la Clubul Muncitoresc din Ciudanovița. Pentru mine participarea la festival însemna mai mult decât o simplă competiție artistică. Însemna reprezentarea unei comunități. În spatele fiecărui film se aflau oameni adevărați: mineri, familii, sate și orașe. Fiecare cineast devenea un ambasador al locului din care venea. Era o responsabilitate asumată cu mândrie. Filmul cu care am participat se intitula „Cheile Nerei”. Era o călătorie cinematografică prin una dintre cele mai spectaculoase zone naturale ale Banatului. Urma cursul Nerei și evoca, într-o manieră poetică, traseele istorice pe care odinioară înaintaseră cohortele romane în confruntarea cu Dacia.

Astăzi, privind retrospectiv, înțeleg că acel film nu vorbea doar despre peisaj. Vorbea despre continuitate. Despre istorie. Despre legătura dintre om și pământ. Despre memoria locurilor. Am obținut doar o mențiune. Pentru un tânăr cineast, premiul părea atunci important. Astăzi însă înțeleg că adevăratul premiu a fost cu totul altul. Oamenii, prieteni, întâlnirile. discuțiile purtate până târziu în noapte. schimburile de idei, sentimentul că faci parte dintr-o familie spirituală. Aceste lucruri nu apar în clasamente și nici în arhive. Dar ele reprezintă adevărata istorie a oricărei mișcări culturale. Filmul mut surprinde tocmai această fraternitate invizibilă. Vedem oameni zâmbind, discutând, explorând împrejurimile, schimbând experiențe. Fără să știe, ei construiau o cultură paralelă, una bazată pe pasiune și solidaritate.

Privit astăzi, documentul are și o valoare sociologică remarcabilă. Observăm felul în care arătau oamenii, cum se îmbrăcau, cum se raportau unii la alții. Nu există ostentație. Nu există vedetism. Există naturalețe. Chipurile transmit o încredere simplă în viitor. Este imposibil să nu te întrebi ce s-a ales de toți acești oameni. Câte destine au înflorit? Câte s-au frânt? Cine mai este printre noi și cine a plecat deja către tăcerea eternă? Filmul devine astfel mai mult decât o înregistrare. Devine un memorial. Pe măsură ce îl privești, realizezi că pelicula conservă nu doar imagini, ci și prezențe umane. Oameni care continuă să existe prin lumina reflectată de ecran. Din aceste experiențe s-a născut și evoluția noastră artistică. Mișcarea cineamatorilor din România a reușit să obțină recunoaștere și sprijin. Au fost organizate cursuri, tabere și ateliere. Specialiști de la studiourile bucureștene veneau să împărtășească experiența lor. Pentru generația mea, una dintre figurile emblematice a fost marele cineast și animator român Ion Popescu-Gopo. Întâlnirea cu el a reprezentat o lecție de libertate artistică. Mai târziu aveam să-l întâlnesc și pe Sergiu Nicolaescu, personalitate majoră a cinematografiei românești. Am avut chiar ocazia să-l filmez într-un scurt material de un minut, păstrat ca o amintire prețioasă. Totuși, cea mai importantă realizare personală din acea perioadă a fost filmul „Perseverența”, realizat pentru Casa Pionierilor din Oravița. Filmul a obținut Marele Premiu național și a reprezentat pentru mine o declarație de dragoste adresată orașului copilăriei. Privind astăzi acest film mut de la Herculane, înțeleg mai bine drumul parcurs. Mai târziu am părăsit România. Viața m-a purtat prin douăzeci și două de țări și, în cele din urmă, în Melbourne. Dar camera de filmat a rămas aceeași. Ea a devenit patria mea mobilă. Prin ea am continuat să documentez oameni, locuri, tradiții și povești. Am filmat comunități românești din diaspora, am înregistrat obiceiuri, sărbători și mărturii care altfel s-ar fi pierdut. Camera a devenit puntea dintre lumi. Între trecut și prezen, între România și Australia, între copilul care filma la Herculane în 1970 și omul care privește astăzi acele imagini. Acesta este, poate, marele mesaj al filmului. Nu tehnologia contează. nu premiile, nu ideologiile, nu regimurile politice. Toate trec. Rămâne doar capacitatea omului de a se mira. Rămâne curiozitatea. Rămâne dorința de a înțelege lumea și de a o împărtăși celorlalți.

Filmul cineamatorilor de la Herculane este dovada că arta nu aparține exclusiv marilor studiouri și marilor bugete. Ea aparține tuturor celor care au ceva de spus și curajul de a privi lumea printr-un obiectiv. După mai bine de cincizeci de ani, imaginile continuă să vorbească. Nu prin sunet, ci prin tăcere. O tăcere plină de sensuri. Privindu-le, realizez că fiecare dintre noi caută, conștient sau nu, un loc sub soare. Un sens. O justificare a trecerii noastre prin timp. Unii găsesc răspunsul în muzică, alții în literatură, alții în credință, Eu l-am găsit într-o cameră de filmat. Și poate că adevărata frumusețe a acestui film nu stă în ceea ce arată, ci în ceea ce dovedește: că un om obișnuit poate transforma o pasiune într-un destin și că memoria, atunci când este încredințată peliculei, poate învinge timpul.

Astăzi, când imaginile se nasc și mor în aceeași clipă pe ecranele telefoanelor, acest film mut ne amintește că odinioară fiecare cadru era o cucerire. Fiecare metru de peliculă însemna răbdare, muncă și speranță. Noi nu filmam pentru a fi văzuți; filmam pentru a păstra lumea. Iar dacă după mai bine de o jumătate de secol ne putem reîntâlni pe ecran, înseamnă că timpul nu este chiar atât de puternic pe cât se crede. Uneori, o singură imagine îl poate învinge.

Morminte preistorice descoperite pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeș-Lugoj…

Data: 3 septembrie 2026 by Redacția

Iată că nu numai șantierele autostrăzilor au scos la iveală comori istorice, dar și viitoarele trasee ale căilor ferate de mare viteză. Săpăturile preventive efectuate pe viitorul traseu al căii ferate Caransebeș – Lugoj aveau să scoată la lumină peste 500 de morminte preistorice. De-asemenea, au fost scoase la iveală obiecte, așezări, locințe sau cimitire. Cea mai spectaculoasă descoperire este o necropolă de Epoca Bronzului, transmite Direcția de Cultură Timiș. Este vorba de o necropolă de incineraţie, descoperită la Sacu, judeţul Caraş-Severin. Pe lângă necropolă, cercetările au scos la iveală aşezări din epoca bronzului, din perioada romană, din Antichitatea târzie şi din Evul Mediu timpuriu. Specialiștii spun că este o descoperire arheologică de amploare 23 de situri şi peste 500 de morminte preistorice. Descoperirile arată istoria complex a zonei timp de peste trei milenii, din preistorie până în Evul Mediu timpuriu. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice, alături de obiecte precum unelte din piatră şi lame de silex. Descoperirile s-au făcut pe traseul viitoarei căi ferate Caransebeş-Lugoj, unde se fac lucrări de modernizare. Una dintre cele mai importante descoperiri a fost făcută la Sacu, în județul Caraș-Severin. Acolo, arheologii au identificat o necropolă din Epoca Bronzului, asociată culturii Balta Sărată.

Din aproximativ 520 de complexe arheologice identificate în zona cercetată până acum, mai mult de 500 sunt morminte de incinerație. Osemintele au fost depuse fie direct în gropi, fie în vase ceramice. Alături de rămășițele umane au fost găsite și diverse obiecte, printre care unelte din piatră și lame de silex. O descoperire deosebită este reprezentată de un fragment de obsidian, care poate indica existența unor legături între comunitățile locale și populații aflate la distanțe considerabile. Cercetările nu s-au limitat la vestigiile din Epoca Bronzului. Arheologii au identificat și așezări care datează din perioada romană, Antichitatea târzie și Evul Mediu timpuriu. Un alt punct important al cercetărilor este Căvăran Gară, în județul Caraș-Severin. Aici au fost descoperite peste 30 de complexe arheologice, majoritatea datând din Antichitatea târzie. Printre obiectele găsite se numără fragmente de ceramică, monede, obiecte de podoabă, bucăți de sticlă și materiale de construcție de tradiție romană.

O descoperire aparte este un ulcior datat în secolele III-IV d.Hr., pe care se află o inscripție. Inscripția de pe vas urmează să fie analizată în detaliu de specialiștii Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” din București. Deocamdată, interpretarea este dificilă, deoarece literele au fost zgâriate într-un mod neuniform. La Sacu și Găvojdia, arheologii au descoperit și locuințe, gropi, fântâni și numeroase obiecte care oferă indicii despre modul în care au trăit comunitățile preistorice, romane și medievale din regiune. Diagnosticul arheologic s-a desfășurat în perioada 2025-2026, iar cercetările sistematice au început în februarie 2026. Dintre cele 23 de situri identificate până în prezent, 22 au fost cercetate integral sau se află încă în proces de cercetare. Investigațiile arheologice sunt realizate în cadrul proiectului de modernizare a infrastructurii feroviare, al cărui beneficiar este CFR S.A. Descoperirile făcute în timpul lucrărilor contribuie la conturarea unei imagini mult mai clare asupra istoriei locuirii din această parte a Banatului încă din cele mai vechi timpuri. (G.V.G.)

Numărul 792

Data: 2 septembrie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

„Avertizorul de integritate”: Domnule Bolojan, de ce ne amenințați?

Data: 2 septembrie 2026 by Zoe Dantes

Azi sunt din nou „avertizor de integritate”. Știu, funcția nu există încă în nomenclatorul României, dar dacă tot suntem conduși prin avertismente, amenințări și facturi, m-am gândit că măcar întrebările să fie oficiale. Pentru că de ceva vreme, ori de câte ori apare domnul Bolojan la televizor, am senzația că nu mai vorbește cu cetățenii, ci cu o populație suspectă care trebuie permanent pusă la punct: dacă nu plătiți, dacă nu acceptați, dacă nu strângeți cureaua, dacă nu renunțați, dacă nu înțelegeți… urmează ceva și mai rău. Domnule Bolojan, noi am înțeles. România are probleme. Deficitul există. Banii nu sunt nelimitați. Statul trebuie reformat. Numai că avem o mică nedumerire: de ce fiecare ieșire publică a dvstră seamănă mai degrabă cu o notificare de executare decât cu o explicație dată cetățeanului care vă plătește salariul? Și pentru că astăzi suntem avertizori de integritate, nu venim să vă judecăm. Nu venim să vă condamnăm. Nu venim să vă cerem demisia, pentru că sunteți deja demis. Venim să întrebăm. Iar prima întrebare este atât de simplă încât aproape că ne este jenă să o punem. Dacă Parlamentul a retras încrederea Guvernului dumneavoastră la 5 mai 2026, prin adoptarea moțiunii de cenzură cu 281 de voturi, de ce mai sunteți la Palatul Victoria? Constituția spune că guvernul al cărui mandat a încetat în urma retragerii încrederii parlamentare îndeplinește numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

Așadar, domnule Bolojan, care este exact limita mandatului dvstră? Ce poate face un Guvern demis? Ce nu poate face? Ce decizii luate în aceste zile considerați că reprezintă administrarea treburilor curente și care sunt decizii de politică publică ce angajează România pe termen lung? Și cine verifică respectarea acestei limite? Pentru că România nu a stat pe loc. În aceste zile au fost luate decizii fiscale, economice, sociale, militare și energetice. S-au negociat contracte. S-au gestionat miliarde de euro. S-au schimbat reguli care afectează milioane de oameni. Și atunci întrebarea devine inevitabilă: Unde se termină administrarea treburilor publice și unde începe exercitarea unei puteri politice pe care Parlamentul a retras-o? Iar dacă tot suntem aici, poate ne explicați și de ce nu plecați. Totuși! Nu vă cerem noi demisia. Sunteți demis! Doar încercăm să înțelegem. Pentru că este o situație destul de neobișnuită să fii demis și să fii încă la serviciu.

Dar să revenim la lucrurile pentru care ne spuneți atât de des că trebuie să strângem cureaua. Austeritatea. Ni s-a explicat că România trebuie salvată de deficit. Că statul cheltuiește prea mult. Că trebuie reduse cheltuielile. Că trebuie mărite anumite taxe și că trebuie restrânse anumite drepturi sau beneficii. Bine. Cât s-a economisit efectiv prin fiecare dintre aceste măsuri? Nu vrem o cifră globală. Vrem să știm cât s-a economisit de la studenți, cât de la elevi, cât de la mame, cât de la pensionari, cât de la bolnavi și cât de la persoanele cu dizabilități. Vrem să știm câți oameni au fost afectați de fiecare măsură. În cazul studenților, modificările legislative au redus fondul de burse și au schimbat condițiile de acordare. Cât a economisit statul? Câți studenți au pierdut bani? În cazul mamelor, ce modificări fiscale au fost introduse asupra indemnizațiilor pentru creșterea copilului? Câte persoane sunt afectate? Cât colectează efectiv statul? În cazul persoanelor cu dizabilități, vrem să știm exact ce drepturi și facilități au fost modificate, prin ce acte normative, câte persoane sunt afectate și care este economia bugetară estimată și cea realizată efectiv. În cazul concediilor medicale, vrem aceeași socoteală. Cât a economisit statul? Câți oameni au fost afectați? Cât reprezintă combaterea fraudelor și cât reprezintă reducerea efectivă a indemnizațiilor? Pentru că sunt lucruri diferite. Și pentru că tot vorbim despre copii, avem o întrebare perfect legitimă: Dacă elevul aflat în vacanță poate fi considerat suficient de puțin vulnerabil încât să se discute despre retragerea unui sprijin financiar pe perioada vacanței, parlamentarul aflat tot în vacanță de ce nu intră în aceeași logică a austerității?

Cât economisește România din bursele elevilor? Cât din bursele studenților? Cât de la mame? Cât de la persoanele cu dizabilități? Și cât economisește din Parlament? Vrem cifre. Nu sloganuri. Pentru că ni se vorbește foarte mult despre reformă. Și atunci vrem să știm care sunt reformele structurale realizate efectiv de Guvernul Bolojan. Câte instituții au fost desființate? Câte au fost comasate? Câte posturi au fost eliminate efectiv? Câte funcții de conducere au dispărut? Cât s-a economisit prin reducerea aparatului administrativ? Cât s-a economisit prin reducerea cheltuielilor instituțiilor centrale? Cât s-a economisit prin reducerea privilegiilor și indemnizațiilor demnitarilor? Și cât din reducerea deficitului provine din reforme structurale și cât provine din creșteri de taxe și diminuarea unor drepturi sau venituri? Pentru că există o diferență uriașă între a reforma statul și a muta nota de plată a statului în buzunarul cetățeanului.

Și mai avem o întrebare. Câți bani publici a cheltuit Guvernul Bolojan pentru comunicare, publicitate și informare? Câți bani au ajuns la televiziuni, publicații, site-uri, agenții și „influenceri”? Prin ce instituții? Prin ce contracte? Care au fost criteriile? Cine a decis? Și cât a primit fiecare beneficiar? Dacă banii sunt publici, nu vedem de ce ar trebui să fie secret traseul lor. Apoi ajungem la SAFE. România are acces, prin programul SAFE, la aproximativ 16,68 miliarde de euro pentru investiții în domeniul apărării și securității. Foarte bine. Atunci vrem să știm exact ce se întâmplă cu acești bani. Cine stabilește proiectele? Cine stabilește furnizorii? Cine negociază? Cine aprobă? Cât rămâne în România? Cât ajunge la companii din alte state? Ce companii românești participă? Ce se produce efectiv în România? Și avem aici și un caz foarte concret. Un contract de aproximativ 196 de milioane de euro, finanțat prin SAFE și atribuit Digi România, a generat deja explicații publice diferite între Guvern și SRI cu privire la rolul instituțiilor în identificarea și selectarea furnizorului. Atunci întrebăm simplu: Cine a ales Digi? Cine a făcut analiza? Cine a evaluat oferta? Cine a solicitat-o? Cine a aprobat-o? Cine a semnat? Și de ce există versiuni diferite despre cine a avut rolul efectiv în selecție? Nu spunem că este ilegal. Nu spunem că este incorect. Noi întrebăm.

Tot în legătură cu SAFE vrem să știm ce proiecte implică firme din Germania și Franța, ce sume sunt implicate și cât din valoarea acestor proiecte rămâne efectiv în economia românească. Și dacă tot discutăm despre Germania, Franța și proiecte strategice, vrem să lămurim și povestea fabricii de plasmă de la Oradea. Există vreo legătură directă sau indirectă între acest proiect și decizii, contracte, finanțări ori parteneriate promovate de Guvernul Bolojan? Dacă da, care este legătura? Cine sunt partenerii? Ce bani publici sunt implicați? Ce bani europeni? Ce companii străine? Dacă nu există nicio legătură, atunci să ni se spună simplu și oficial: Nu există. Pentru că noi nu presupunem. Noi întrebăm. Și ajungem la apărare. La drone. La Ucraina. La ceea ce România cumpără, livrează și plătește în contextul războiului de la graniță. În această perioadă, Guvernul Bolojan a legat programul SAFE de accelerarea investițiilor în apărare, inclusiv de dezvoltarea unor capacități pentru contracararea dronelor.

Atunci vrem să știm: Care este planul Guvernului pentru apărarea infrastructurii strategice? Cât cheltuie România pentru sisteme antidronă? Cine le furnizează? Ce parte este finanțată prin SAFE? Ce parte din producție se realizează în România? Ce capacitate reală are industria românească de apărare? Și, în contextul sprijinului acordat Ucrainei, care este valoarea totală a ajutorului acordat de România, defalcat pe categorii, în perioada mandatului dvstră? Cât este ajutor militar? Cât este financiar? Cât este umanitar? Cât este energetic? Ce costuri suportă România? Și ce forme de sprijin primește România în schimb? Nu întrebăm dacă România trebuie sau nu să ajute Ucraina. Întrebăm cât costă acest ajutor și cine plătește factura. Pentru că, în paralel, România are o problemă serioasă cu energia. Dunărea a ajuns la debite extrem de mici. Spune narativul oficial. Cernavodă a fost afectată de scăderea nivelului apei. Ziceți! Oficial. Un reactor a fost oprit pentru a putea fi menținut în funcțiune celălalt. Guvernul a declarat stare de alertă energetică. Deși Dunărea avea adâncimea de 4,20 în acea zi și reactoarele sunt oprite prin lege la 2,80. Înainte de ‘89 se oprea în cazul în care Dunărea ajungea la trei metri adâncime. Prin lege! Iar dumneavoastră, domnule Bolojan, ați ajuns să exercitați și funcția de ministru interimar al Energiei. Atunci vrem să știm: Când a fost identificat acest risc? De când știa Guvernul că seceta și scăderea debitului Dunării pot afecta Cernavodă? Ce investiții preventive au fost făcute? Ce lucrări trebuiau realizate și nu au fost? Cât costă intervențiile de urgență? Cât au costat importurile suplimentare de energie? Cât poate costa România dacă unul sau ambele reactoare sunt indisponibile? Și cine răspunde pentru faptul că o țară care produce energie nucleară ajunge să importe energie în timp ce capacitatea nucleară este afectată de nivelul Dunării? Dacă riscul era cunoscut, de ce nu s-a intervenit înainte? Dacă nu era cunoscut, de ce nu era cunoscut? Din nou: nu acuzăm. Întrebăm.

Și mai sunt miniștrii care au plecat. Vrem să știm cine a fost demis, cine și-a dat demisia, cine a cerut plecarea fiecăruia, de ce au plecat și cine a preluat interimatul. Cât au durat interimatele? Ce decizii au fost luate în această perioadă? Cine și le asumă? Și, mai ales, cine răspunde pentru deciziile luate într-un minister atunci când titularul nu mai este în funcție? Pentru că avem ministere care gestionează sănătatea, energia, munca, agricultura, justiția, apărarea. Nu vorbim despre administrația unei asociații de bloc. Vorbim despre România. Și, în tot acest timp, dvstră. continuați să ieșiți la televizor și să ne spuneți ce urmează să ni se mai taie, ce taxe vor mai crește, ce sacrificii trebuie să facem și cât de greu ne va fi.

Domnule Bolojan, românii au înțeles. Poate chiar prea bine. Dar acum vrem să înțelegem și noi altceva. Unde sunt reformele pentru care ni se cere acest preț? Unde sunt economiile realizate de stat? Unde este reducerea aparatului bugetar? Unde sunt rezultatele? Unde este bilanțul? Și, mai ales, unde este socoteala? Așa că avem o solicitare foarte simplă. CEREM o situație oficială, completă și defalcată a economiilor realizate de Guvernul Bolojan. Nu o cifră globală. Nu o prezentare politică. Nu „am economisit X miliarde”. Vrem să știm cât s-a economisit prin fiecare măsură și de la cine. Cât de la studenți. Cât de la elevi. Cât de la mame. Cât de la pensionari. Cât de la bolnavi. Cât de la persoanele cu dizabilități. Cât prin modificarea concediilor medicale. Cât prin fiecare măsură fiscală. Și, în paralel, cât a economisit statul prin reducerea aparatului bugetar, prin desființarea posturilor, prin reorganizarea instituțiilor, prin reducerea cheltuielilor administrative și prin eliminarea privilegiilor. Două coloane simple: de unde s-au luat banii și de unde a economisit statul. Pentru fiecare măsură: suma estimată, suma realizată efectiv și numărul persoanelor afectate. Pentru fiecare contract important: suma aprobată, suma angajată, suma plătită, beneficiarul și rezultatul. Pentru SAFE: proiectul, furnizorul, suma și partea care rămâne în România. Pentru ajutorul acordat Ucrainei: suma, categoria și sursa finanțării. Pentru energie: costul importurilor și costul intervențiilor. Pentru administrație: posturile desființate și economia efectiv realizată. Pentru că cetățeanul are dreptul să știe nu doar cât i s-a luat, ci și unde s-a dus economia rezultată din sacrificiul lui.

Nu cerem imposibilul. Cerem socoteala. Și nu, domnule Bolojan, nu vă acuzăm de nimic. Noi suntem doar avertizori de integritate. Iar avertizorul de integritate nu condamnă, nu anchetează și nu dă sentințe. Întreabă. Uneori pune o întrebare. Uneori pune zece. Iar când răspunsurile sunt simple, transparența ar trebui să fie și ea simplă. Așa că, înainte să închidem dosarul de astăzi, vă mai punem o singură întrebare: De ce ne amenințați mereu, domnule Bolojan? Românii nu sunt infractori. Sunt cetățenii acestei țări. Nu trebuie amenințați ca să plătească taxe. Trebuie respectați ca să înțeleagă de ce le plătesc. Noi, avertizorii de integritate, nu vă amenințăm. Vă întrebăm. Și dacă tot ne cereți permanent să dăm socoteală pentru fiecare leu, fiecare kw, fiecare euro și fiecare sacrificiu, poate a venit vremea să primiți și dumneavoastră câteva întrebări. Nu de alta… dar am auzit că și avertizorii au început să se teamă. Nu de dumneavoastră. De următoarea taxă. Cu care ne tot amenințați în speranța că cineva, poate chiar dvstra vă va spune, sau vă spuneți deja: Mesia. Nu aveți cum! Mesia înseamnă salvare, blândețe și mai ales Adevăr. Ceea ce în cazul dvstr. nu este cazul. Deloc!

Încă o doza de otravă: economiile și stabilitatea financiară în viziunea Ursulei von der Leyen & co…

Data: 2 septembrie 2026 by Gheorghe Piperea

În România, marea majoritate a depozitelor bancare aparține amărâților care își refuză consumul imediat pentru a avea rezerve pentru „zile negre”. Nu mă refer la valoarea depozitelor, ci la numărul de conturi. Datele Fondului de Garantare a Depozitelor Bancare (FGDB) arată o piramidă foarte ascuțită: • depozitele populației sunt de cca 83 de miliarde euro; sunt peste 15 milioane de deponenți persoane fizice garantați; 99,4 la sută au depozite sub plafonul de 100.000 de euro (deci acoperite integral); • valoarea medie a unui depozit eligibil pentru garantare este în jur de 21.000 de lei (~4.300 euro); • doar ~86.000 de persoane (din 15 milioane…) au în cont peste 100.000 de euro; sumele din contul acestor deponenți înseamnă circa 24 la sută din valoarea totală a depozitelor populației (~20 miliarde euro). Cum stau lucrurile în UE, la nivelul celor 460 de milioane de cetățeni UE? Household Finance and Consumption Survey (HFCS) arată că, la nivelul lui 2023: • aproape toate gospodăriile din zona euro au depozite; • media depozitelor bancare este de 10.000 de euro la nivelul zonei euro; așadar, jumătate din numărul gospodăriilor au depozite de sub zece mii de euro.

Modelul e același ca în România sau Grecia: mulți oameni cu sume mici, puțini oameni cu sume mari care dețin o parte importantă din stoc. Comisia Europeană estimează că totalul depozitelor populației UE este de circa 10.000 de miliarde de euro. Economiile amărâților sunt numeroase ca număr de persoane. Ca volum de bani, o parte substanțială a celor 10.000 de miliarde nu e a amărâților. Cam la fel ca în România.

Pe 27 august 2026, la întâlnirea Medef (principala asociație patronală din Franța) de la Roland-Garros, von det Leyen a folosit formula „épargne paresseuse” / economii leneșe: Europa are economii, dar ele stau pe depozite, în timp ce o parte e investită în afara continentului; trebuie puse „în slujba întreprinderilor europene”. Cifra invocată: 10.000 de miliarde de euro. În mod evident, cei 86 de mii de inși cu bani din Romănia știu și ce să facă cu banii. Nu e nevoie să vină Ursula von der Leyen să le spună că acei bani sunt „leneși” și trebuie băgați în piața de capital, ca să fie bine… Deci, în cazul României, destinatarii mesajului sunt pensionarii, funcționarii, salariații, părinții care fac mici economii pentru copiii lor și, în genere, oamenii care economisesc din prudență și se abțin de la consumul imediat pentru a-și crez rezerve pentru un viitor nesigur. Dar Comisia Europeană chiar are un plan de „mobilizare” a acestor economii „leneșe”. Planul se numește Savings and Investments Union (strategie din martie 2025, reluare a Uniunii piețelor de capital).

Am mai vorbit despre acest plan și i-am arătat marile riscuri. Obiectivele oficiale ale planului sunt: • produse de investiție mai simple, inclusiv pentru pensie; • stimulente fiscale naționale; • piețe de capital mai integrate, securitizare, reguli comune pentru bănci și asigurători; • canalizarea capitalului către inovație, tranziție verde/digitală și apărare. Comisia insistă că alegerea rămâne a cetățeanului și că nu există acces direct al UE la conturi și nu e vorba de confiscare. Adevărul este că presiunea politică și designul ideologic al produselor investiționale sunt adevărate otrăvuri pentru economiile populației. Banii canalizați birocratic către domeniile ideologice obsesive ale frau Von der Leyen & co – green energy, climate change, digitalizare, IA, pharma, armată și armament – sunt bani în mare pericol de a fi pierduți. Piața de capital este, în sine, o piață a riscului, unde nu există garanții precum cele (minimale) aplicabile depozitelor bancare. Dacă bula IA se va sparge, banii se vor fi pierdut. Dacă războiul se va termina și pacea se va instala, banii se vor fi pierdut. Cine are acum 4300 de euro în cont (România) sau 10.000 de euro (media zonei Euro) îi poate pierde în totalitate peste noapte. În sistemul bancar, se poate spera la o garanție, pentru caz de faliment bancar. Pe piața de capital, nu. Cei cu sume mici au nevoie de siguranță și lichiditate. Cei cu sume mari își permit diversificare și orizont lung. Dacă „mobilizarea” se face prin sugestii ideologice și birocratice, prin produse recomandate de bănci sau prin presiune pusă de politicieni, influenceri și oengeuri din complexul industrial al cenzurii, cei mai expuși la o decizie greșită sunt tot micii deponenți. Pe termen scurt și pentru rezerva de urgență, depozitul (chiar prost remunerat) are o funcție pe care bursa nu o înlocuiește. Pentru cine ține banii în bancă drept plasă de siguranță, iar nu ca investiție pe termen lung, mutarea banilor în piața de capital este mai mult decât riscantă: este potențial ruinătoare. În planul Comisiei Europene, direcționarea politică și ideologică este evidentă. Mobilizarea nu este despre economie, ci despre șantierele ideologice de sorginte sovietică ale ale Ursulei von der Leyen. Teoretic, investiția e „voluntară”, dar cadrul ideologic al programului de mobilizare a depozitelor populației (produse preferate, facilități de taxare pentru investiții în acțiuni verzi, pharma, IA, armament, reglementare laxă a procedurilor birocratice aferente) poate înclina fluxurile către sectoarele dorite de Ursula & co.

Asta este o alegere politică, iar nu o lege a pieței. Nu e economie, e ideologie…

Să moară „patriarhia”, bă?!

Data: 2 septembrie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Da, exista o doamnă care a încurcat patriarhatul cu patriarhia și o conferință pentru adulți cu mersul la teatru de păpuși. Bine, conferințele progresiste chiar sunt piese de teatru pentru marionete, dar asta e altă problemă! Notă: nici la zece zile după ce și-a publicat dorința, doamna NU a corectat greșeala. Pentru ca progresistii nu își recunosc niciodată greșelile. „Elitele nu greșesc” pare să fie motto-ul nescris al pippidiștilor. Așadar nu e confuzie. E doar prostie dublata de mândrie. Ori a fost o nadă aruncată pentru a vorbi lumea despre ea, pentru ca nu prea e băgată în seamă. Și pentru textul cu „patriarhia” a fost scărmanată inclusiv de alte mămici progresiste. „Să moară patriarhia, bă!”. Scurt istoric al femeii policalificate la locul de muncă, mare analist al Băncii Mondiale în Guvernul Cioloș, unde a fost numită în funcție la treizeci de ani de-abia împliniți. Primele burse pentru studii în Statele Unite (la New York University) i-au fost acordate prin intermediul rețelei internaționale Soroș (cunoscută sub numele de Undergraduate Exchange Programme). În facultate, „moarte patriarhiei” era deja o activistă civică convinsă și extrem de implicată, profil care a contat mult mai mult în ochii evaluatorilor americani decât „simpla” medie academică. Profilul de activistă a fost elementul decisiv pentru selecție. Încă din perioada liceului, s-a implicat puternic în organizarea de dezbateri pe teme europene, proiecte de teatru, olimpiade și a condus o echipă editorială.

Ulterior, în facultate, s-a numărat printre co-fondatorii asociației studențești ORICUM pentru Educație. Cum funcționa selecția Soroșistă?! În cadrul programului de burse de schimb, evaluatorii căutau în mod specific trăsături de leadership și implicare socială, nu neapărat performanță academică. Oamenii lui Soroș au analizat profilul ei psihologic și de voluntariat pentru a o repartiza la o universitate extrem de competitivă – cea din New York. Deși avea rezultate bune la Facultatea de Științe Politice (Universitatea din București), selecția pentru SUA a fost descrisă de „moarte patriarhiei!” drept una dintre cele mai dure din carieră. Faptul că a fost selectată ÎN DETRIMENTUL altor colegi, așa cum s-a întâmplat și cu Nicușor e o întâmplare. Pentru studiile de masterat în politici publice din Germania din perioada 2009–2011 doamna care dorește „moartea patriarhiei” a reușit performanța de a cumula trei burse simultan, care i-au acoperit integral atât taxele de școlarizare, cât și costurile zilnice de trai: bursa DAAD (Serviciul German de Schimb Academic), bursa oferită de Deutsche Bank Stiftung, bursa oferită de Fundația Dinu Patriciu, programul „Orizonturi Deschise”. La Berlin a urmat studii de masterat la Hertie School of Governance, institutul unde predă Alina Mungiu-Pippidi.

Ashoka este cea mai mare organizație globală (ONG) care caută, promovează și finanțează antreprenorii sociali. Practic, în loc să finanțeze simple proiecte caritabile, Ashoka caută oameni cu idei inovatoare care pot schimba sisteme din temelii (în educație, mediu, sănătate etc.), oferindu-le titlul de Ashoka Fellows și o bursă lunară timp de 3 ani pentru a-și putea dedica tot timpul acelei idei. Organizația a fost fondată în 1980 în SUA de către Bill Drayton și este considerată în top 5 cele mai influente ONG-uri din lume. Filiala din România a fost lansată în anul 2017. „Moarte patriarhiei” a fost numită șefa Ashoka și a rămas în funcție din martie 2017 și până în decembrie 2021. De unde primește bani Ashoka? Ashoka NU acceptă niciun fel de finanțare de la entități guvernamentale sau de la stat. Întregul lor buget (de zeci de milioane de dolari la nivel global) provine exclusiv din sectorul privat, de la fundații filantropice mari. La nivel global colaborează cu entități mamut precum IKEA Foundation. În România, partenerul principal de lansare a fost Romanian-American Foundation (RAF). Corporații private finanțează programele de burse. De exemplu, în România, un partener strategic major a fost compania de asigurări NN România, iar la nivel internațional colaborează recent și cu Fundația Kaizen. Pentru ASHOKA doneaza antreprenori de succes, oameni de afaceri și persoane fizice din întreaga lume care redirecționează fonduri sau donează direct pentru susținerea „inovației sociale”. Banii adunați sunt folosiți pentru a le plăti acestor „inovatori sociali” salarii (stipendii nereglementate/fără birocrație de raportare), astfel încât ei să nu fie nevoiți să aibă un alt loc de muncă în timp ce „rezolvă” o problemă a societății. E, și în prezent „să moară patriarhia” e în Comitetului Economic și Social European, unde a fost numită de Consiliul Europei (nu aleasă), introduce prin traducere în ideologia destinata României cuvinte și sintagme și predă ideologie progresistă la ASE.

Limbajul sufletului…

Data: 1 septembrie 2026 by Zoe Dantes

În seara aceasta ascult pianul în surdină. Monahul Abel cântă fără cuvinte și, poate tocmai de aceea, muzica lui îmi spune atât de multe. Sunt melodii care nu îți povestesc nimic și, totuși, ating în tine locuri în care cuvintele nu au reușit niciodată să ajungă. Și, ascultând, m-am trezit întrebându-mă ce este iubirea. Nu iubirea despre care vorbim atât de ușor. Nu declarațiile frumoase rostite la momentul potrivit. Nu promisiunile care sună minunat și mor la prima încercare a vieții. Ce este iubirea adevărată? Cred că iubirea este limbajul sufletului. Cuvintele sunt doar traducerea lui. Gesturile sunt forma în care ceea ce simțim ajunge să fie văzut. O mână întinsă, o privire, o îmbrățișare, o grijă purtată în tăcere. Chiar și iubirea fizică, atunci când este cu adevărat iubire, nu este decât un alt limbaj prin care două suflete încearcă să se apropie. Dar iubirea însăși se întâmplă mai adânc. În acel loc în care nu mai ai nevoie să explici. Poate că de aceea există oameni cu care putem vorbi ore întregi și rămânem, în cele din urmă, străini. Și există oameni lângă care putem sta în tăcere și simțim că am spus tot. Pentru că iubirea nu se măsoară în numărul cuvintelor. Se măsoară în adevărul care rămâne după ce cuvintele au tăcut. Iubești un om atunci când începi să-l cunoști dincolo de ceea ce arată lumii. Când îi recunoști tristețea înainte să ți-o spună. Când îi auzi tăcerea și înțelegi că, uneori, și tăcerea are nevoie să fie ascultată. Îl iubești când îi vezi slăbiciunile și nu începi să le folosești ca arme. Când îi cunoști rănile și nu apeși pe ele. Când îl vezi în zilele în care nu este frumos, puternic, vesel sau sigur pe el și alegi să rămâi. Poate că un om nu este cunoscut cu adevărat în liniștea lui. Poate că îl cunoști în furtună. Pentru că fiecare om are un ocean înăuntru. Iar lumea vede aproape întotdeauna doar apa de la suprafață. Vede zâmbetul. Vede frumusețea. Vede felul în care mergi prin lume. Aude ce spui și își închipuie că te cunoaște. Dar nimeni nu poate cunoaște oceanul privind doar suprafața lui. Oceanul este adâncimea aceea pe care nu o vede nimeni. Este ceea ce porți în tine când nu te privește nimeni. Sunt fricile pe care nu le mărturisești, durerile pe care le ascunzi, visurile pe care ți-e teamă să le rostești și acea parte din tine pe care o protejezi de lume pentru că știi cât de ușor poate fi rănită. Iar iubirea adevărată este poate tocmai dorința de a cunoaște această adâncime. Nu pentru a o stăpâni. Nu pentru a o schimba. Doar pentru a o înțelege. Mi-am amintit acum de o poveste. Cineva l-a întrebat pe un bărbat: „De ce o iubești așa? De ce o iubești în felul acesta?”. Iar el a răspuns fără ezitare: „Toată lumea vede apa oceanului și crede că astfel îl cunoaște. Fals. Este întotdeauna altul. Iar eu îi cunosc acestei femei adâncimea sufletului. E la fel cu cea a oceanului în furtună”.

Poate că aici este răspunsul. Nu iubim cu adevărat ceea ce vedem. Iubim ceea ce ajungem să cunoaștem dincolo de ceea ce se vede. Și poate că cea mai profundă formă de iubire este să poți privi un om în furtuna lui și să nu te sperii de adâncime. Să nu confunzi valurile cu oceanul. Să nu confunzi o zi grea cu omul însuși. Să nu pleci pentru că, pentru o vreme, apa nu mai este liniștită. Să rămâi suficient de aproape încât să poți spune: „Te văd. Știu că sub această furtună ești încă tu”. Pentru că iubirea nu este doar să iubești lumina unui om. Este să-i cunoști și întunericul fără să încetezi să crezi în lumină. Nu este doar să-i ții mâna când îi este bine. Este să o ții și când nu mai știe încotro să meargă. Nu este doar să-i spui „te iubesc”. Este să faci în așa fel încât celălalt să nu fie nevoit să se îndoiască de asta. Iar poate că, la sfârșitul tuturor definițiilor, iubirea rămâne ceva foarte simplu. Este atunci când sufletul celuilalt devine pentru tine un loc sfânt și începi să pășești în el cu grijă. Pianul continuă să cânte în surdină. Și mă gândesc că poate muzica știe ceva ce noi uităm atât de des. Că cele mai adevărate lucruri nu au întotdeauna nevoie de cuvinte. Uneori trebuie doar să le simți. Pentru că iubirea adevărată nu este ceea ce îi spui celuilalt că simți. Este ceea ce se întâmplă în tine atunci când celălalt există. Și, poate, dacă într-o zi cineva mă va întreba ce este iubirea, nu voi mai încerca să-i dau o definiție. Îi voi spune doar atât: Privește oceanul. Apoi așteaptă furtuna. Și dacă, după ce ai văzut valurile, încă mai vrei să cunoști adâncul, atunci poate că ai început să înțelegi ce înseamnă să iubești…

Când politicienii ne-au trădat…

Data: 1 septembrie 2026 by Ionuț Țene

30 august 1940 este o dată neagră a istoriei Românie, când guvernul român la cererea ambasadelor și guvernelor străine a cedat suveranitatea unui teritoriu românesc. Așa se întâmplă, când politicienii de atunci ca și cei de azi, ascultă mai mult de ambasade le străine decât de interesul național. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa și ulterior istoriografia română din vremea lui Ceauşescu a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat). În realitate termenul de Arbitraj este în parte corect folosit de istoricii străini privind cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria la presiunea Germaniei şi Italia, dar cu acceptul conducerii politice a României şi a Regelui Carol al II-lea. La 30 august 1940 a existat şi varianta respingerii arbitajului negociat de Mussolini şi Hitler la presiunea amiralului Horthy şi intrarea în război a României cu Ungaria. În perioada începerii războiului au existat ţări ca şi Serbia, Polonia sau Grecia care au refuzat orice cedare teritorială şi au luptat cu arma în mână să-şi apere pământul şi demnitatea naţională. La noi, clasa politică şi regele curvar au preferat să cedeze ruşinos, fără un glonte tras de armă, teritorul Transilvaniei de Nord spre ruşinea Europei şi ca un exemplu prost de laşitate pentru generaţiile de români. Rezistenţa militară ar fi spălat onoarea României în faţa Istoriei. Cedarea fără luptă induce marilor puteri ideea că România mai poate fi sacrificată pentru că poporul şi politicienii cedează uşor la prima ameninţare.

Politicienii români au negociat teritoriul naţional şi populaţia română rămasă în zona de ocupaţie maghiară ca pe nişte vite duse la abator. Şi de aceea armata maghiară a comis atrocităţile din Ardeal, deoarece Bucureştiului nu i-a păsat de soarta românilor ardeleni. Clasei politice dâmboviţene decadente și corupte i-a fost mai dragă stabilitatea privilegiilor decât sacrificiul apărării interesului naţional. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea în dimineața zilei de 30 august, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Politicienii de la Bucureşti, care au acceptat raptul teritorial pentru păstrarea propriilor interese de clasă şi pecuniare sunt un contramodel imoral pentru politicienii de azi. Ca doctorand la Istorie am audiat zeci de bătrâni din Huedin şi Cluj care atunci, ca tineri, au fost martori cu ochii în lacrimi cum trupele române se retrăgeau pe 3 septembrie 1940 cu tancuri, mitraliere şi moto-blindate, iar bravii ostaşi ai lui Horthy ne invadau pe biciclete ca nişte postaşi având pe umeri puşti vechi din primul război mondial. Atunci mulţi români şi-au dat seama de ticăloşia clasei politice de la Bucureşti, care minţea poporul cu linia invicibilă de apărare Oradea – Carei – Timişoara. De subliniat că Iuliu Maniu și Nicolae Iorga nu au participat la Consiliul de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940, iar Ion Mihalache sau opus vehement dictatului impus de ambasadele și guvernele străine ale Axei, cu celebra remarcă: „Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”. Mihail Manoilescu, în memoriile scrise imediat după război „Dictatul de la Viena. Memorii Iulie – August 1940” încearcă jalnic și penibil să se disculpe de lașitatea din 30 august 1940. Doar Iuliu Maniu a avut curajul să meargă în acea zi fatidică la Regele Carol al II-lea și să-i spună verde în față: Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide, în afară de poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunţat odată şi pentru totdeauna, în Adunarea Naţională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ţinută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră naţională să fie supusă unei hotărâri arbitrate a unor factori ostili intereselor româneşti nu a avut nici jurisdicţia, nici competenţa de a o face şi, în consecinţă, decizia lor este nulă şi neavenită.” Apoi Iuliu Maniu cere abdicarea Regelui Carol al II-lea.

Trasarea noii frontiere prin arbitraj a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor română și maghiară, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena. Ministrul nostru, Mihail Manoilescu a leşinat ca o fată mare când a trebuit să semneze textul Arbitrajului. Ciano a trebuit să-i dea un pahar cu apă să-şi revină iar reprezentanţii Ungariei râdeau şi-şi dădeau coate privind laşitatea românului şi a politicienilor de la Bucureşti care le ofereau Ardealul pe tavă. Scena este filmată şi fotografiată de cameramanii vremii. Există o poză istorică cu Manoilescu alb ca varul în faţa porţii principale a Palatului Belvedere din Viena. În 1947 fostul ministru de externe a scris o carte încercând să justifice actul de laşitate al Regelui Carol al II-lea şi a clasei politice bucureştene din 30 august 1940. Credeţi că politicienii români au învăţat din istoria tragică de la Viena ceva? Vă înşelaţi amarnic. Există o similaritate cu zilele noastre. În sud-estul Transilvaniei au loc periodic „diktate de la Viena”, limba română fiind tot mai prigonită în școli sau instituții publice, conform rezoluțiilor publice oficiale ale FCRCHM. În Ardeal umbra sumbră a Diktatului de la Viena se pare că nu a murit și din vina politicienilor noștri, că nu știu să zică ca Avram Iancu: „No` Hai!”.

Ceasul…

Data: 1 septembrie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Deși pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la țară fiind, până târziu nu am știut ce minunăție este aceea: ceasul. Bunicii și părinții mei aveau alte mijloace și metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei și al nopții. Se vorbea de „revărsatul zorilor”, de „răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de „un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea „la prânzișor”, când trebuia dat „furuștiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era „la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul și să pui masa la oameni. Soarele ajungea „la amiază”, „la chindie”, „la asfințit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streașinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă. Noaptea avea și ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghița, muichița, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înșelau niciodată. Încerca să mă învețe și pe mine, dar nu a reușit. Am reținut, totuși, că la un anumit timp din noapte ies „toiegele”, „carul mare”, „carul mic”, „cloța cu puii”, „luceafărul de dimineață”. La un moment precis din noapte cântau cocoșii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor și făcăturilor să fugă în locuri pustii și să lase calea curată creștinilor, ca să plece „la oraș”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile.

Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui și muichița le știa mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reușit să mă lămurească bine care este „carul mare”, care-i sunt roțile, proțapul și celelalte măruntaie, am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat și a început să-mi povestească: „Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război și rămăsese cu patru copii mici. Ea era și mamă și tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc și se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau și se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate și n-au putut fugi.

Femeia a început să strige tare la boi și să-i îndemne. Degeaba. Atunci și-a ridicat ochii către cer și a început să strige cât o țineau plămânii: „Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poți ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziți, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalțe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela și s-au oprit înmărmuriți, neștiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul și boii. Și așa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea. Primul ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoțim pe bunică-meu Ghigă, taicuțu, la băi la Bala. Avea reumatism și nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă și altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuță rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era un băț fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra bățului se rotea pe semicercul de scândură și indica orele. Cât de exact, nu știu!

În mahalaua Lucheștilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țușu. Dimineața plecau copiii la școală la Malovăț și strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generația lui Gore, Valerica, Nică și Tuța lui Pătru lui Buică! Primul ceas de masă l-au luat părinții când am ajuns la școală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reușit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la București, la facultate. A venit un țigănuș la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem așa ceva. Toți ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureștean, a trecut la târguială. I-a dat țigănușului ceasul lui „Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) și 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalți îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau! Mde!