Arhiva zilnică: 3 septembrie 2016

Studiourile Cinematografice Buftea între istorie și speranță

Data: 25 august 2026 by George V. Grigore

În orașul Buftea (jud. Ilfov), pe malul lacului, sunt situate „Studiourile Cinematografice”, cunoscute după 1989 și ca „Studiourile Media Pro”. Ele au reprezentat în perioada de maximă activitate unul dintre cele mai importante studiouri de producție cinematografică din Europa Centrală și de Est. Studiourile Cinematografice Buftea au fost înființate între anii 1950 și 1957 de către doctorul Petru Groza, din ordinul liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, la îndemnul fiicei sale, Lica Gheorghiu, actriță și mare iubitoare a cinematografiei. În anul 1959 au fost date în folosință cinci platouri de filmare, un studio de sunet, un laborator de prelucrare a peliculei, un corp de clădiri pentru filmări combinate și o suprafață de câteva zeci de hectare de teren pentru filmări exterioare. Datorită îmbunătățirii tehnice și artistice aduse utilajelor și proceselor de producție de către inginerii și tehnicienii din Buftea, „Cetatea cinematografică” a devenit o rivală de seamă a studiourilor europene de nivel mediu. În 1966 s-a creat un decor complex pentru filmul „Serbările galante”, în regia lui René Clair, care a fost folosit și modificat pentru realizarea mai multor pelicule ca „Dacii”, „Haiducii”, „Bătălia pentru Roma” și „Mihai Viteazul”. Între anii ̓60 și ̓90 s-au produs aici peste 500 de filme (apogeul producției fiind atins în anul 1980, când s-au produs 32 de filme), dintre care câteva au adus aprecieri internaționale la festivalurile de film de la Cannes: „Scurtă istorie”, în regia lui Ion Popescu-Gopo, cu premiul Palme d̕ Or pentru scurtmetraj (1957), „Pădurea Spânzuraților”, în regia lui Liviu Ciulei, care a câștigat premiul pentru Cel mai bun regizor (1965), „Răscoala”, în regia lui Mircea Mureșan, ce a luat premiul pentru debut (1966) și „Cântecele Renașterii”, regizat de Mirel Ilieșiu, care a câștigat trofeul Palme d̕Or pentru scurtmetraj. La Studiourile Cinematografice Buftea au debutat regizori ca: Iulian Mihu și Manole Marcus (în 1959 cu filmul „Viața nu iartă”), Dan Pița și Mircea Veroiu (în 1972 cu filmele „Nunta de piatră” și în 1974 cu „Duhul Aurului”) și Mircea Daneliuc (în 1975 cu filmul „Cursa”). După revoluția din 1989, numeroase săli de cinema și-au închis ușile, iar producția cinematografică a scăzut dramatic, însă, printr-o licitație publică realizată în anul 1998, studiourile au fost preluate de „Grupul Media Pro” deținut de Adrian Sârbu care a readus la viață potențialul de producție.

Vârful de lance este reprezentat de anii 2000 când la Buftea a venit Franco Zeffirelli, celebrul regizor al capodoperei Iisus din Nazaret-Jesus of Nazareth (1977). Special pentru el s-a construit Casa „Z”, decoruri interioare uimitoare care reflectau în cele mai mici detalii apartamenul divei. A urmat Costa Gavras cu filmul „Amen” (2002); apoi „Modigliani” (2004) – regia Mick Davis; „The cave” (2005) – regia Bruce Hunt; „Joyeux Noël” (2005) – regia Christian Carion; „Blood and chocolate” (2007), etc. Începând cu filmul „Amen”, regizat de Costa Gavras, a fost restituită faima fostelor studiouri și s-a dat startul producției a peste cincizeci de filme internaționale ca: „The cave”, „Assassination Games”, „An American Haunting”, „Joyeux Noël” (nominalizare franceză la Premiile Academiei Americane de Film și Globurile de Aur), „Bunraku”, „Blood and Chocolate”, „The Whistleblower”, „The Timber” și „Sex Traffic” (film câștigător al premiilor British Academy of Film and Television Arts, respectiv BAFTA). Printre starurile cinematografiei internaționale care au jucat în aceste producții și nu numai au fost: Donald Sutherland, Josh Hartnett, Monica Bellucci, Oliver Martinez, Dolph Lundgren, Franco Zeffirelli, Sissy Spacek, Woody Harrelson, Cuba Gooding Junior, Jean-Claude Van Damme și Demi Moore. În anul 2000, „Grupul Media Pro”, împreună cu „Media Pro Pictures” și „Central European Media Enterprises”, a produs primul serial autohton, „La Bloc”, și prima telenovelă românească, „Numai iubirea” (2004). Studiourile Media Pro, preluate de Central European Media Enterprises din anul 2009, realizează în prezent producții de televiziune, videoclipuri, spoturi publiciare, ședințe foto, dar și evenimente (private și corporate).

„Studiourile Media Pro” dispuneau de 40 de hectare de teren pe malul lacului Buftea, de 19 platouri de filmare pentru televiziune și pentru producții cinematografice, patru bazine pentru filmări subacvatice, ateliere de producție pentru decoruri, atelier de creație, recuzită și costume, departamente de efecte speciale și de postproducție. În incinta studiourilor s-a realizat în anul 2003 decorul „Strada franceză” pentru filmul „Modigliani” ce prezintă o stradă din Franța anului 1920, mai târziu fiind modificată în stil londonez al secolului al XVIII-lea pentru producția „Sweeney Todd”, între anii 2004 și 2007 s-au construit opt reședințe moderne în care s-au filmat telenovele ca „Daria, iubirea mea”, „Inimă de țigan”, „Numai iubirea”, dar și seriale ca „Băieți buni” și „Om sărac, om bogat”, iar în anul 2012 s-a creat decorul Satul western pentru filmul „The Timber”. La sfârșitul anului 2015, „Studiourile Media Pro” din Buftea au fost cumpărate de omul de afaceri și regizorul Bobby Păunescu. Odată cu anchetarea lui Adrian Sârbu în diferte dosare, Studioul Cinematografic, simbolul orașului Buftea a intrat pe o pantă descendentă, iar salvatorul anunțat, Bobby Păunescu, un magnat pasionat de industria cinematografică, nu a dat semne că s-ar implica în dezvoltarea acestora. După ce a schimbat denumirea studiourilor din „Media Pro” în „Bucharest Films” (Studiourile de Film București), acesta a devenit partener de afaceri cu Donald Kushner. Acesta, devenit „proaspăt” proprietar al „Studioului de Film București”, a declarat: „Suntem onoraţi să extindem Studioul de Film București, adăugând un nou management și finanțarea necesară. Vom avea acum posibilitatea de a reduce costurile de producție, fără a compromite calitatea. Așteptăm cu nerăbdare să spunem bun venit cineaștilor din întreaga lume”. Bobby Păunescu, proprietar al „Studioului de Film București”, a adăugat: „Studioul de Film București este foarte drag inimilor noastre. Așteptăm cu nerăbdare să împărțim facilităție de top cu alte producții. De la departamentul nostru de SFX – singurul complex din Europa Centrală și de Est care are aceste facilităţi in-house, până la recuzită și costume, postproducție și VX, noile noastre studiouri combinate cu diversitatea locații din România – vom oferi cineaștilor producții finale la costuri eficiente, dar de înaltă calitate”.

România rămâne unul dintre cele mai rentabile locuri de filmare din Europa, cu echipaje cu experiență și o diversitate de locații extrem de atrăgătoare, de la munți și dealuri verzi până la malul mării și zonele nisipoase. Studiourile „Castel Film” de la Izvorani (jud. Ilfov) au preluat o parte din producția cinematografică a țării. Chiar și în Ardeal se pun bazale unor noi studiouri cinematografice. Primarul Emil Boc a anunţat că din anul 2013 au început lucrările la „Centrul de excelenţă pentru industrii creative“ pe bani europeni, cunoscut şi sub denumirea „Buftea de Cluj“, situat în cartierul clujean Lomb.
Totuși, ambiția „Studioului de Film București” este să facă un parteneriat cu Hollywood-ul (USA) și să creeze un oraș al filmului în București – un nou brand cultural, un centru cinematografic creativ, care investește în viitorul industriei cinematografice. În luna martie 2019, se anunța în presă că procesul de reabilitare a platourilor de la Buftea este aproape de final, după aproape patru luni de lucrări.

„După aproape patru luni de eforturi umane și financiare considerabile, procesul de reabilitare al platourilor de la Buftea este aproape de final. La ora actuala acestea sunt pregătite de filmare în proporție de 90 la sută”, ne spun reprezentanții „Studiului Cinematografic Buftea” pe pagina proprie de Facebook. Potrivit lor, a fost refăcută instalația electrică și au fost înlocuite cablajele furate, s-au rebranșat la rețeaua de electricitatea, s-a refăcut instalația de alimentare cu apă, s-au schimbat ușile de acces, s-au înlocuit podele deteriorate, s-a curățat și igienizat sistemul de antifonare sonoră, iar centrala termică proprie a intrat în reparații capitale. „Edificiul funcționează la capacitate maximă. În curte s-au asfaltat parțial aleile, iar când condițiile meteo ne-o vor permite toate clădirile Studioului vor intra în reparații majore”, mai spun reprezentanții celui mai mare studio de film din România. Ca actor am petrecut destul de mult timp în incinta acestor studiouri, participând la filmarea serialelor de televiziune, dar și a reclamelor comerciale și a filmelor artistice. Amintirea acelor minunate echipe de profesioniști care au coordonat activitatea acestui colos cinematografic mă face să resimt un real gol sufletesc atunci când constat lipsa de activitate actuală din zona cinematografică în aceste spații altădată magice. Și pentru că speranța moare ultima, încă sper într-o revigorare a activității Studiourilor Cinematografice din Buftea – reper artistic și istoric al județului Ilfov – și revenirea acestora la eficiența și valoarea de altădată.

Opriți războaiele, cultivați legume!

Data: 25 august 2026 by Alex. Bochiș Borșanu

Astă seară, cum îmi este în obișnuință, am început să citesc postările unor colegi de cenaclu literar-artistic și științific, cum ne place să-l denumim, cu creații literare, memorialistică, eseuri din actualitate, reportaje și multă poezie bună, unele deosebit de reușite, cu valoare intrinsecă, mai rar pictură și sculptură. Surpriză! Un coleg drag, fin poet și distins om de dialog, postează un album ce, la prima vedere, pare inadecvat, imaginile par contrastante, rupte de vreo conexiune ideatică intre tablourile expuse, ba chiar ridicolă. Am meditat puțin. Nu se poate, eu îl cunosc pe autorul albumului, „om în toată firea, cu școală” cum ar zice un bătrân ca mine, și m-am hotărât să caut mesajul. Contemplu prima imagine. Sugestia îmi relevă un dezastru ! O imagine de beznă totală, de spaimă în noapte neagră, doar trei luminițe se mai pot observa în imobilele cu 15-20 de etaje, semn că acolo e posibil să mai existe suflete, că nu au coborât în buncărele antiatomice, că sunt în pericol, că sunt victime sigure dacă îi lovește racheta sau sutele de drone lansate de inamic cu explosiv ucigaș. Te înfioară. Te grăbești să dai pagina, să schimbi imaginea, mintea îți promite că urmează ceva care să-ți șteargă din memorie holograma dezastrului. Așteptarea intuitivă se întâmplă. Imaginea ce urmează sugerează viață, viața omului pașnic, om ce își știe menirea pe pământ, om care muncește, produce pentru el și pentru alții, pentru că e ființă socială, și nu e singur. Deși în imaginea reală nu este, Omul pașnic, creator de bunuri materiale, eu îl văd în mijlocul acelei plantații deosebite de roșii, ardei și flori, care își prezintă rodul al muncii sale, pentru el și pentru alții. L-am privit adânc și atunci m-am trezit! Revelație! Acesta e mesajul transmis de poetul liric și prietenul meu!: opriți războaiele și cultivați legume! Și atunci m-au inundat alte slogane ce militau pentru oprirea războaielor. Vă mai amintiți de sloganele antirăzboinine : Make love, not war – Faceți dragoste, nu război; Give peace a chance – Dați o șansă păcii (Iinspirat din imnul pacifist lansat de John Lennon în 1969); „Flower power”, Puterea florilor și alte sloganuri anti-război folosite de mișcarea hippie în anii ’65 și ’70. Curentul pătrunsese și în „țările socialiste” influențat de comunitățile hippiote din Amsterdam, care luptau pentru pace, refuzând înrolarea și criticau deciziile guvernamentale privind Războiul din Vietnam.

De ce nu am admite că albumul colegului meu de Cenaclu a lansat un slogan de pace !! Eu cred că aceasta era în sinea lui mesajul ! Și poate că tocmai aici se află frumusețea și forța mesajului său. Nu ne spune, cu voce tare, „opriți războaiele!”. Nu ridică pumnul, nu acuză, nu ține discursuri. Nu desenează tranșee, tancuri și oameni fugind din calea bombelor. Pune alături două imagini și ne lasă pe noi să facem legătura dintre ele.

Într-una, întunericul. În cealaltă, lumina

Într-una, omul se ascunde ca să-și salveze viața. În cealaltă, omul stă în mijlocul vieții și o face să rodească. Într-una, se distruge. În cealaltă, se construiește. Iată, poate, cea mai simplă definiție a păcii: să poți să-ți vezi de rostul tău. Să-ți cultivi pământul, să-ți crești copiii, să-ți scrii cartea, să pictezi, să plantezi un pom, să culegi o roșie coaptă din grădină, să te întâlnești cu prietenii și să vorbești despre literatură, despre oameni și despre lumea în care trăim. Să poți munci pentru ziua de mâine fără să te întrebi dacă vei mai avea un mâine. Poate că aceasta este ceea ce uităm prea des atunci când vorbim despre război. În spatele hărților, al strategiilor militare, al declarațiilor politice, al rachetelor și dronelor nu există decât vieți omenești. Oameni care aveau, înainte de război, o grădină, o casă, o familie, o meserie, o carte începută, un copil de crescut sau poate doar câteva răsaduri pe care așteptau să le vadă rodind. Războiul distruge tocmai această normalitate. De aceea, sloganul imaginat de mine privind albumul colegului meu nu mi se mai pare deloc ridicol. Dimpotrivă. Mi se pare de o simplitate aproape dezarmantă și, tocmai de aceea, profundă: „Opriți războaiele! Cultivați legume!”. Cultivați legume, pentru că leguma este rodul pământului și al muncii omului. Pentru că ea nu ucide. Hrănește. Cultivați flori, pentru că floarea nu aparține niciunei armate. Nu are granițe, nu are uniforme și nu cere pașaport. Ea înflorește pentru oricine știe să o privească: – scrieți poezii, pentru că poezia nu poate fi cucerită cu tancul; – pictați, pentru că o pânză nu se apără cu rachete; – construiți case, nu buncăre.

Și, mai ales, nu lăsați lumea să uite că menirea omului nu este să distrugă ceea ce a creat un alt om. Ci pentru a lăsa în urmă ceva care să continue să crească după noi! Un copil. Un pom. O carte. O casă. O grădină. O lume ceva mai bună decât cea pe care am primit-o.

Poate că prietenul meu poetul nu a intenționat să scrie un manifest pacifist. Dar arta adevărată are uneori această putere: spune mai mult decât a vrut autorul să spună. Pune în mintea celui care privește o întrebare pe care nu o mai poate evita. Iar eu, privind albumul lui, am avut această revelație simplă: în timp ce unii se străduiesc să inventeze arme tot mai sofisticate pentru a distruge viața, alții încă mai au răbdarea și înțelepciunea de a cultiva o roșie. Și poate că omenirea ar avea nevoie, înainte de orice nouă strategie militară, de mai mulți oameni care să planteze legume, să planteze flori, să planteze speranță. Pentru că pământul este suficient de mare pentru toți, dar nu este suficient de mare pentru ura noastră, iar dacă într-o bună zi oamenii vor înțelege că o grădină poate fi mai importantă decât un arsenal, poate că întunericul din prima imagine va rămâne doar o amintire. Atunci, în loc să privim cerul și să ne temem de drone, vom putea privi cerul pentru a vedea lumina. În locul sirenelor, vom auzi cântecul păsărilor. În locul exploziilor, vom auzi glasul copiilor. Iar în grădină, printre roșii, ardei și flori, un om își va vedea liniștit de treabă. Poate că aceasta este adevărata victorie a omului: nu aceea de a-l învinge pe celălalt, ci aceea de a putea trăi împreună cu el. Așadar, dacă tot avem nevoie de un nou slogan pentru lumea aceasta obosită de războaie, eu îl propun pe cel pe care l-am descoperit în albumul prietenului meu: „Opriți războaiele! Cultivați Legume”. Nu este un slogan naiv. Este, poate, unul dintre cele mai serioase lucruri pe care le putem spune astăzi.

Spiritul european în literatura română din toate timpurile

Data: 25 august 2026 by Alexandru Florin Țene

Literatura română s-a constituit și s-a dezvoltat la confluența dintre tradiția autohtonă și marile curente spirituale ale Europei. Departe de a reprezenta o cultură periferică, literatura română a participat, în forme proprii, la marile transformări intelectuale ale continentului: umanismul, iluminismul, romantismul, realismul, simbolismul, modernismul, avangarda și postmodernismul. Spiritul european nu a însemnat imitarea Occidentului, ci asumarea creatoare a valorilor sale fundamentale: libertatea, demnitatea umană, universalitatea culturii, dialogul între civilizații și respectul pentru identitatea fiecărui popor. Literatura română demonstrează că identitatea națională și apartenența europeană nu se exclud, ci se completează reciproc. Europa reprezintă înainte de toate o comunitate spirituală. De la filosofia Greciei antice și dreptul roman până la umanismul Renașterii și valorile democratice moderne, cultura europeană s-a construit prin dialog permanent între popoare. Literatura română s-a integrat firesc în acest proces, asumându-și atât tradiția bizantină și orientală, cât și marile modele occidentale. Începând cu cronicarii și până la scriitorii contemporani, creația românească reflectă dorința permanentă de sincronizare cu civilizația europeană.

Primele texte în limba română apar într-un spațiu aflat la intersecția marilor civilizații europene. Cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce exprimă o conștiință istorică specific europeană, inspirată din istoriografia latină și polonă. Celebrul enunț al lui Grigore Ureche privind originea latină a românilor constituie una dintre primele afirmări explicite ale apartenenței noastre la familia culturală europeană. Dimitrie Cantemir reprezintă primul mare savant român cu prestigiu european. Membru al Academiei din Berlin, autor al unor lucrări fundamentale despre istorie, filozofie și muzicologie, Cantemir demonstrează că intelectualitatea românească participa activ la circuitul european al ideilor.

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea marchează o apropiere decisivă de Europa Occidentală. Reprezentanții Școlii Ardelene — Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu — fundamentează identitatea românească pe argumente istorice și filologice de inspirație iluministă. Ei promovează educația, raționalismul și drepturile naționale, valori definitorii ale culturii europene moderne. Iluminismul românesc nu a însemnat renunțarea la tradiție, ci reinterpretarea acesteia prin prisma gândirii moderne, contribuind la afirmarea unei conștiințe naționale integrate în spațiul european.

În secolul al XIX-lea, romantismul românesc realizează una dintre cele mai fertile sinteze dintre specificul național și universalitatea europeană. Mihail Kogălniceanu formulează programul unei literaturi originale, dar deschise valorilor europene. Vasile Alecsandri devine ambasadorul cultural al României prin participarea sa la viața literară franceză și prin promovarea idealurilor libertății și independenței. Opera lui Mihai Eminescu constituie una dintre cele mai înalte expresii ale spiritului european. Format în universitățile din Viena și Berlin, Eminescu asimilează filosofia lui Kant, Schopenhauer și Hegel, literatura germană și marile tradiții clasice. În același timp, el valorifică folclorul românesc, demonstrând că universalitatea se naște din autenticitatea națională.

Societatea „Junimea” introduce în cultura română exigențele spiritului critic occidental. Titu Maiorescu promovează criteriul valorii estetice și combate imitația superficială prin celebra teorie a „formelor fără fond”. Acest spirit critic nu respinge Europa, ci solicită o integrare autentică, bazată pe dezvoltarea organică a societății românești. Ideile maioresciene au reprezentat una dintre cele mai solide contribuții românești la reflecția europeană asupra modernizării culturale.

Secolul XX marchează integrarea deplină a literaturii române în circuitul european. Eugen Lovinescu dezvoltă teoria sincronismului, afirmând că evoluția culturii române trebuie să urmeze dinamica civilizației occidentale. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu introduc romanul psihologic și social la nivelul marilor literaturi europene. Lucian Blaga creează un sistem filozofic original, iar poezia sa dialoghează cu expresionismul german. Tudor Arghezi revoluționează limbajul poetic printr-o expresivitate comparabilă cu marile experiențe moderniste europene.

Avangarda românească, reprezentată de Tristan Tzara, Victor Brauner, Gherasim Luca și Ilarie Voronca, participă direct la constituirea modernismului european.

O contribuție esențială la afirmarea spiritului european o aduc intelectualii exilului. Mircea Eliade redefinește studiul comparat al religiilor. Emil Cioran devine unul dintre cei mai traduși filozofi europeni ai secolului XX. Eugen Ionescu revoluționează teatrul mondial prin teatrul absurdului. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca transformă cultura română într-un spațiu al rezistenței morale împotriva totalitarismului comunist. Opera acestor autori demonstrează că literatura română poate influența cultura europeană, nu doar să o recepteze.

După 1989, literatura română se integrează firesc în spațiul cultural european. Traducerile, premiile internaționale și participarea scriitorilor români la marile festivaluri europene confirmă această apartenență. Spiritul european contemporan presupune pluralism, dialog intercultural, libertate de expresie și apărarea demnității umane. Literatura română actuală participă activ la aceste dezbateri, păstrându-și în același timp identitatea națională. Spiritul european din literatura română contemporană se exprimă prin afirmarea libertății creației, dialogul intercultural, apărarea valorilor democratice și integrarea tradiției naționale în orizontul culturii universale. În acest context, câțiva scriitori și redactori-șefi ai unor importante reviste literare au avut o contribuție remarcabilă. (…) Spiritul european reprezintă una dintre constantele fundamentale ale literaturii române. De la cronicari până la autorii contemporani, cultura română s-a dezvoltat prin dialog cu marile tradiții intelectuale ale continentului. Originalitatea literaturii române nu constă în izolare, ci în capacitatea de a transforma influențele europene în creații autentice. A fi european nu înseamnă renunțarea la identitatea națională, ci valorificarea acesteia într-un orizont cultural comun. Tocmai această sinteză dintre național și universal explică locul literaturii române în patrimoniul spiritual al Europei.

Doar „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Data: 24 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Faptul că au fost totuși repornite câteva unități energetice pe cărbune, nu înseamnă că, de acum, putem răsufla ușurați… Că s-a securizat acea marjă de rezervă în cazul în care seceta se va repeta… Ori în situațiile în care vor apărea alte lucruri neprevăzute, fortuite… Pentru că decidenții nu au făcut nici un pas spre o asemenea direcție… Precum declararea ultimelor unități energetice pe cărbune ca parte a unei rezerve de forță majoră… Secetă, războaie, neînțelegeri viitoare în UE, care vor putea duce la reconfigurări ale piețelor de producție și de transfer de energie, ale deschiderii unor țări în a exporta energie electrică (dar și alte resurse vitale) către cutare sau cutare stat… Iar declararea stării de alertă energetică nu a vizat nici o secundă rostul posibilității de a notifica, la o adică, CE-UE, sub impactul unei situații de forță majoră (deja europene), despre, nu dorința, nu solicitarea, nu rugămintea, nu permiterea, ci redeschiderea (ca decizie unilaterală garantată de Tratatul european) a unităților energetice „pe cărbune”… Nu atât pentru punerea lor „otova” în funcțiune, ci, mai ales, ca posibilitate de a le transforma în soluții de rezervă active și certe… Sigur, nici UE nu se așteaptă la asemenea decizii curajoase din partea noastră… Mai ales că, în calendarul ei energetic, noi nici nu mai trebuia să avem la această oră ce să repornim (nici măcar sub motivația urgenței energetice dată de o secetă, de un cutremur, de un război)… Trebuia să ne aflăm, deja, în etapa desființării clădirilor și a relocării patrimoniale a terenurilor… Nu să mai avem șuruburi ce mai pot fi strânse… Cazane și instalații tehnice…. Toate grupurile energetice pe cărbune trebuiau la această oră să fie indisponibilizate, demontate, tăiate, vândute, rase… Iar faptul că a mai „scăpat” câte o unitate se leagă strict legat de tiparul nostru (îl putem numi, uneori, da!, chiar „noroc”) mioritic… Dar nu are nici o legătură cu vreo grijă „din umbră” a guvernanților, cu vreun șiretlic de salvare și conservare a unor instalații pentru binele nostru… Doar „tempoul” nostru în a pune la pământ ceea ce ni s-a spus a desființa ne-a „salvat”… În rest, sunt doar abureli și fumigene politice… De la „repornirea” (ca strigăt de P.R. politic) „pentru țară” a grupurilor vechi, cu exerciții emoționale de imagine cu bătrânii pensionari ai termocentralelor chemați de la tablele și jocurile de șah din parcuri să repornească grupurile (cetățeni, nici măcar atât de bătrâni, ci doar pensionari…), de la vehicularea de legi de „compensare” obligatorie a grupurilor ce se vor mai închide cu sisteme energetice alternative… Dar toate, doar alți și alți „cai verzi” (neputere) pe pereții populismului politico-guvernamental…

Pentru că repornirea de acum a grupurilor energetice pe cărbune nu a reprezentat o aliniere cu măsurile deja luate de celelalte state europene… Care au pus pe primul loc propria lor securitate energetică… Nu a venit nici sub forma asigurării unei rezerve (inclusiv, „pe viitor”) pentru apogeul situațiilor situațiilor de forță majoră… Pentru că, la noi, nu vor mai fi îndeajuns doar stările de forță majoră pentru a avea posibilitatea de a mai lua vreo decizie… Va trebui să avem de a face, la propriu, cu situații aproape catastrofale… Și nu de „alertă energetică”, asta a fost cât să-și „apostileze” guvernanții măsurile pentru importul masiv de curent și, mai ales, pentru a dispune ei (printr-o companie de stat transformată, printr-un OUG ilegal, abuziv, penal, într-un braț punitiv energetic aflat la dispoziția lor) cine, cât și cum să mai funcționeze în economia noastră… De a putea impune restricții, că la asta se pricep, prin asta se simt ei puternici, nu prin faptele de bine pentru țară, cum să taie iluminatul public, să dicteze cât, cum și când să mai consume românii curent, între ce ore (pentru a le reaminti și „de cele două ceasuri pe seară”, adesea lungi nopți de iarnă, de care au cam uitat, nu-i așa?!). Iar existența unor rămășițe de grupuri tehnologice pe cărbune nu reprezintă nicidecum, ca șansă, o soluție de avarie pentru viitor. Pentru că decidenții nu au făcut și nu vor face nici un pas pentru a notifica CE-UE despre eventualul nostru refuz de a mai închide ceea ce ni s-a trasat, poate impus… Și nu pentru că, astfel, ar face dovada unei demnități, ca o sfidare energetică ea însăși de dimensiunile unei alerte UE, ci pentru că sunt prea lași, prea vânduți… În fapt, cu mult mai mult vânduți decât lași…

Așa se explică și graba unor responsabili din energie care au anunțat că nu vor fi reparate, revizuite, cu atât mai puțin modernizate, grupurile astea vechi, care se încăpățânează să mai funcționeze… Iar dacă o să înceapă să le crape câte o conductă, câte un cazan, așa cum s-a întâmplat deja, nu se vor face înlocuiri majore… Pentru că, „oricum, trebuie desființate până în 2030”… Și nu pentru că acolo s-ar opri orizontul alertelor energetice previzionate (climatic), ci pentru că așa a impus UE… Iar justificarea anunțului (aproape cât o recunoaștere a culpei penale de a nu mai investi în aceste grupuri vechi) prin faptul că în 2030 trebuie să fie toate închise, reprezintă doar o altă dovadă a „interesului” guvernanților față de binele țării… E drept, până în 2030, oricum mulți dintre cei ce decid astăzi nu o să mai fie la butoane… Ci retrași pe serpentinele viețuirii în huzurul postpolitic… Invocând, eventual, în numele a tot ceea ce atunci va crăpa, va fi fost crăpat sau va fi crăpat în numele solidarității punitive a UE, „greaua moștenire”… Ca în cazul tuturor jafurilor post-decembriste, salvgardate pentru binele și liniștea deturnătorilor, jefuitorilor, penalilor politici și guvernamentali, prin feluritele „grele moșteniri”…

Or, ce va mai însemna starea de alertă energetică pentru noi, în „viitor”? Ce beneficii, posibilități vor mai putea fi activate în numele ei? Probabil, tot doar ceea ce se întâmplă acum: justificarea importului masiv de curent. Pe principiul idioțiilor din și de sistem (și nu doar energetic, nu doar politic, nu doar guvernamental) de astăzi, care spun că oprirea unui grup pe cărbune nu reprezintă o problemă pentru că „se pot compensa megawații pierduți prin import de curent”. Dar ce se va întâmpla când importul de energie va ajunge a fi disputat (și nu neapărat din 2030, ci și mai devreme…), va fi tratat la adevărata sa valoare: de resursă finită?! Și când statele UE vor produce poate mai puțin, iar bursele de energie vor stabili prețuri „de referință” cu mult peste posibilitățile noastre (și financiare, și geopolitice)? A, pe cei de astăzi nu-i interesează acel „orizont”… Pentru că nu va mai fi „problema” lor. Chiar dacă părți din ea au fost generate chiar de ei: prin vânzări ale intereselor energetice, și de resurse, și de posibilități și oportunități energetice, și de piețe…

Visul alchimiștilor…

Data: 24 august 2026 by Petru Jipa

În tăcerea asurzitoare a câmpurilor de luptă, acolo unde pământul este ud nu de rouă, ci de sânge, se petrece cea mai cinică alchimie din istoria umanității. Nu este vorba de transmutarea plumbului în aur, visul vechi al alchimiștilor medievali, ci de o transformare mult mai brutală și reală: fierul rece al săbiilor, al baionetelor și al obuzelor se topește în lingouri strălucitoare de bogăție. Aforismul „Cel mai bun negustor este războiul, el transformă fierul în aur” (Friedrich Schiller) nu este doar o metaforă sumbră, ci o diagnoză crudă a mecanismelor economice și morale care guvernează conflictele armate. Războiul, acest mare bazar al morții, funcționează pe principiul unei oferte și cereri perverse, unde marfa vândută este distrugerea, iar profitul este acumulat de cei care stau departe de linia frontului. Pentru a înțelege această paradoxală prosperitate, trebuie să privim dincolo de eroismul romanticizat și să ne concentrăm asupra infrastructurii invizibile a conflictului. Industriile militare sunt motoarele acestei alchimii moderne. Fiecare glonț tras reprezintă o unitate monetară cheltuită; fiecare tanc distrus necesită înlocuirea cu unul nou, mai scump, mai complex. Astfel, fierul, materialul brut, modest și comun, capătă o valoare exorbitantă prin simplul fapt că devine instrument al suferinței.

Fabricile care produc arme nu văd soldați, ci clienți; nu aud strigăte de durere, ci sunetul monedelor căzând în casele de marcat. Această distanțare morală permite ca oroarea să fie contabilizată ca progres economic, iar haosul să fie reinterpretat ca oportunitate de piață. Mai mult decât atât, războiul nu se limitează la vânzarea directă a armamentului. El este un catalizator pentru reconstrucție, un ciclu infinit de distrugere și creație forțată. Orașele reduse la ruine trebuie ridicate din nou, podurile prăbușite trebuie refăcute, iar sistemele energetice devastate trebuie reconectate. În acest sens, fierul devine scheletul noilor clădiri, dar aurul rămâne în conturile celor care dețin contractele de reconstrucție. Este o ironie tragică faptul că aceeași mână care a semnat ordinul de bombardament poate semna, ulterior, contractul de reconstrucție, dublându-și astfel profitul. Războiul creează o dependență economică, o spirală în care națiunile epuizate sunt obligate să cumpere securitatea cu prețul viitorului lor financiar. Totuși, această „poleire” a fierului are un cost ascuns, plătit nu în monedă, ci în umanitate. Dacă privim atent, vedem că aurul obținut este pătat iremediabil. Prosperitatea construită pe temelii de oase este șubredă și iluzorie. Societățile care înfloresc în timp ce altele ard poartă povara unei vinovății colective care, în timp, erodează coeziunea socială și integritatea morală. Transformarea fierului în aur este, în realitate, o iluzie optică a valorii: ceea ce pare bogăție este, de fapt, capitalizarea suferinței. „Negustorul” război nu vinde doar produse, ci vinde frica, incertitudinea și moartea, iar prețul este plătit de generații întregi care trebuie să trăiască cu ecoul exploziilor în memorie.

În concluzie, deși istoria ne arată că războiul a fost adesea un accelerator tehnologic și economic pentru anumite elite, eticheta sa de „cel mai bun negustor” rămâne o etichetă a cinismului suprem. Fierul se poate transforma simbolic în aur prin balanțele comerciale ale industriilor de apărare, dar această aurire nu aduce lumină, ci umbre lungi peste conștiința umană. Adevărata valoare nu rezidă în lingourile acumulate din vânzarea distrugerii, ci în pacea fragilă care permite fierului să fie folosit pentru pluguri, pentru șine de tren și pentru structuri care susțin viața, nu care o curmă. Războiul poate fi un negustor eficient, dar este unul care falimentează sufletul omenirii, lăsându-ne cu un aur rece, greu și steril, incapabil să hrănească sau să încălzească. Privesc cu teamă la televizor, ce văd: În lumina spuselor premierului nostru, am rămas pe întuneric, iar armele care apără țara noastră sunt ascunse în pantalonii scurți ai aleșilor. Doar dronele dansează pe valurile Dunării. Dar suntem apărați de sălile sacre europene unde aerul este încărcat de mirosul de cafea stătută și cerneală proaspătă. Acolo se naște un nou tip de birocrație. Nu răcnește ca un leu; șoptește ca un teanc de hârtii care foșnește. Aceasta este era reglementărilor, o rețea labirintică atât de densă încât chiar și arhitecții ei își pierd uneori drumul. Pentru observatorul ocazional, aceste reguli par garanții benigne, protejarea consumatorilor, conservarea mediului, asigurarea confidențialității digitale. Dar pentru antreprenor, fermier și proprietar de mică afacere, ele se simt mai puțin ca protecție și mai mult ca sufocare. Suntem martorii nu doar ai unei expansiuni a legislației, ci ai unei potențiale nebunii a supra-reglementării, semnalând chinurile dureroase și agonizante ale globalismului așa cum îl știam odinioară. Să fie pace!

Despre memoria de altădată și iluzia cunoașterii de azi…

Data: 24 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Fiecare generație are modul ei propriu de a descoperi lumea, dar dacă privesc înapoi la anii în care băteam drumurile spre școală, simt că am trăit într-un alt veac al cunoașterii. Suntem generația „cu cheia la gât”, cei care purtam în spate un adevărat geamantan de cărți – un ghiozdan greu care ne uza umerii, dar ne clădea tăria minții și ne învăța ce înseamnă efortul susținut. Pe vremea noastră, învățătura nu era un bun consumat pe fugă, ci se câștiga cu sudoare, răbdare și disciplină. Când aveam de pregătit un comentariu literar sau o temă mai grea, nu exista nicio comandă rapidă, niciun buton pe care să apeși ca să primești răspunsul de-a gata. Singura poartă deschisă era drumul bătut pe jos spre bibliotecă. Mergeam acolo, răsfoiam zeci de volume, căutam prin fișierele de carton prăfuite, copiam idei cu stiloul pe hârtie și ne lăsam ochii să obosească printre rafturile pline de mirosul inconfundabil al hârtiei vechi. Nimic nu venea de la sine, iar tocmai acel proces lung ne învăța să selecționăm, să gândim și să prețuim fiecare notă obținută.
Iar memoria… memoria ne era antrenată ca un mușchi într-o sală de forță. Învățam poezii pe de rost – uneori din dragoste curată pentru vers, alteori de frica notei din catalog sau de teama privirii severe a profesorului de la catedră. Profesorii de atunci nu ne dădeau doar informație, ci ne impuneau rigoare. La istorie, trebuia să știm cifre, bătălii, ani și domnitori. Trăgeam cu arcul spre țintă: uneori nimeream data fixă, alteori dădeam pe lângă ea, dar măcar încercam, căutam în adâncul minții, ne frământam. Mintea noastră devenise un depozit viu de informații, o bibliotecă interioară pe care o purtam cu noi oriunde ne purtau pașii, fără să depindem de nicio sursă externă.

Astăzi, lumea s-a schimbat radical și într-un ritm amețitor. Privesc la copiii din ziua de azi și nu îi judec, căci nu este vina lor. Ei s-au născut într-o altă eră, având un „soft” nativ mult mai avansat decât cel cu care am pornit noi la drum. Mânuiesc tehnologia cu o ușurință uluitoare, au unelte fabuloase la îndemână și au lumea întreagă la un simplu clic distanță. Totuși, în spatele acestei viteze de reacție și a fascinației pentru ecrane, se ascunde o mare tragedie tăcută: li s-a smuls cartea din mâini și, odată cu ea, li s-a răpit liniștea de a parcurge o poveste de la cap la coadă. Tragismul acestei generații moderne nu este că nu are acces la informație — are mai multă ca oricând în istoria omenirii —, ci că a pierdut complet antrenamentul memorării și capacitatea de concentrare pe termen lung. Copiii de azi trăiesc cu iluzia periculoasă că nu mai trebuie să știe nimic pe de rost, pentru că „dacă am nevoie, e acolo, pe Google, pe Wikipedia sau pe telefon”. Însă cunoașterea păstrată pe un ecran străin nu este cunoașterea ta. Este doar un împrumut temporar. Dacă informația rămâne doar pe internet, mintea ta rămâne goală, lipsită de repere și vulnerabilă la orice manipulare. Iar adevărata dramă este că, bazându-se pe faptul că totul e la o simplă atingere de deget, a doua zi nu mai țin minte nici măcar unde au căutat. A dispărut bucuria de a purta o poezie în suflet pe care să ți-o amintești la bătrânețe, satisfacția de a ști o dată istorică fără să privești într-un ecran, plăcerea rară de a simți foaia dintr-o carte adevărată sub degete. Ne-am obișnuit să consumăm idei scurte, clipuri de câteva secunde și rezumate seci, pierzând răbdarea de a mai citi un roman. Ne-am ușurat ghiozdanele din spate, dar ne-am sărăcit cămările din minte. Am câștigat viteza de a găsi orice într-o secundă, dar am pierdut profunzimea de a păstra ceva pentru o viață întreagă. Și e mare păcat, căci nicio aplicație din lume și niciun ecran inteligent nu vor putea înlocui vreodată lumina din ochii unui copil care știe o poveste sau o poezie doar pentru că a purtat-o în inimă, nu pe o bucată rece de sticlă.

„Avertizorul de integritate”: azi, despre „Comandantul Acțiunii”…

Data: 24 august 2026 by Zoe Dantes

Am decis să cobor puțin în ierarhia statului. Nu foarte mult, stați liniștiți. Doar până la omul care a rămas în picioare prin mai multe guverne decât au reușit unele guverne să rămână în funcție. Astăzi, domnule Raed Arafat, dumneavoastră sunteți „subiectul”. Și nu, nu vă acuz de nimic. Doamne ferește! Eu sunt doar un cetățean care, în mod inexplicabil, a început să aibă întrebări. Multe întrebări. Și pentru că dvs. ați ocupat, în ultimii aproape douăzeci de ani, poziții importante în administrația statului român, iar din 2014 sunteți secretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne și șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, întrebările mele nu sunt chiar fără obiect. Așadar, să începem cu începutul. Din 2007 până astăzi, în câte guverne ați ocupat funcții de conducere sau funcții de rang înalt în administrația centrală și care au fost, exact, toate funcțiile pe care le-ați deținut? Cine v-a numit, în fiecare dintre aceste funcții, care au fost atribuțiile dumneavoastră și în baza căror acte normative le-ați exercitat? Și cum a ajuns un medic să acumuleze, în timp, o asemenea putere administrativă într-un domeniu care depășește cu mult medicina de urgență? Apoi a venit anul 2020.bȘi aici începe partea pe care milioane de români nu au cum să o uite. Ați devenit „comandantul acțiunii”. O formulare care, pentru omul obișnuit, suna deja ca într-un film în care statul intrase în regim de război.

Ce însemna exact, din punct de vedere juridic și administrativ, funcția de „comandant al acțiunii”? Ce atribuții concrete aveați? Ce decizii puteați lua singur? Ce decizii necesitau aprobarea altor instituții? Cine vă controla deciziile? Cine putea să vă retragă un ordin? Și, mai ales, cine a evaluat ulterior modul în care ați exercitat aceste atribuții? Pentru că în acea perioadă nu vorbim doar despre recomandări. Vorbim despre carantină, izolare, restrângerea circulației, controale, sancțiuni, arestări uneori, închiderea unor activități, reorganizarea spitalelor și ordine de carantinare a unor localități. Chiar comunicările oficiale ale MAI îl menționează pe secretarul de stat Raed Arafat în calitate de „comandant al acțiunii”, semnând ordine de carantinare zonală.

Așa că întrebarea este simplă: câte asemenea ordine au fost emise în perioada în care ați fost comandantul acțiunii, câte localități au fost carantinate în baza lor și care au fost criteriile epidemiologice și juridice utilizate? Cine a furnizat datele pe baza cărora se luau aceste decizii? Cine le verifica? Și cine verifica dacă datele erau corecte? Aici ajungem la celebrul Grup de Comunicare Strategică. Cine l-a constituit, cine l-a coordonat, cine îi stabilea atribuțiile și cine valida informațiile pe care acest grup le transmitea populației? Știm astăzi că, potrivit unui răspuns oficial al MAI, Grupul de Comunicare Strategică se afla în coordonarea DSU și transmitea către mass-media informații centralizate privind numărul cazurilor, numărul persoanelor aflate în carantină sau izolare, numărul testelor, măsurile autorităților și sancțiunile aplicate. Atunci vă întrebăm: cine verifica aceste cifre înainte de a fi comunicate public? Cine era responsabil pentru corectarea lor atunci când datele se modificau ulterior? Care a fost metodologia exactă de raportare a cazurilor și a deceselor? Și, mai ales, care este astăzi cifra oficială, verificată și reconciliată, a deceselor atribuite COVID-19 în România?

Nu întrebăm dacă oamenii au murit. Au murit. Întrebăm cum au fost clasificate decesele, cine a stabilit criteriile și cine a verificat ulterior corectitudinea acestor raportări. Cine a întocmit Protocoalele din spitale și cine răspunde pentru ele? Ce sume au fost decontate de la bugetul de stat pentru spitalizările celor internați pe vaza testelor celebre. Ce sume s-au dat către cadrele medicale și către personalul instituțiilor din MS, ca și sporuri de Covid”! Și pentru că tot vorbim despre decedați, trebuie să întrebăm și despre protocolul care a schimbat radical felul în care familiile și-au putut lua rămas-bun de la cei morți. Cine a elaborat protocolul privind managementul cadavrelor persoanelor decedate cu COVID-19? Cine l-a aprobat? Care au fost argumentele medicale și epidemiologice pentru procedurile impuse? Cine a decis folosirea sacilor pentru cadavre și care era justificarea exactă pentru fiecare etapă a procedurii? Câte persoane decedate au fost supuse acelui protocol și când a fost modificat? Și de ce? Apoi avem spitalele. În perioada pandemiei au fost spitale transformate, secții închise sau reorganizate, pacienți mutați, operații amânate și servicii medicale suspendate sau restrânse. Care a fost numărul total al unităților medicale transformate în spitale COVID sau reorganizate pentru COVID? Câte servicii medicale pentru alte patologii au fost suspendate ca urmare a acestor decizii? Câți pacienți au fost externați, transferați sau au rămas fără acces la tratamente programate? Și cine a făcut, ulterior, evaluarea efectelor acestor decizii asupra pacienților care nu aveau COVID?

Apoi vine Spitalul Foișor. În aprilie 2021, dumneavoastră ați semnat ordinul prin care Spitalul Foișor urma să fie transformat în unitate COVID. Ați spus ulterior că decizia a fost corectă și că, dacă ar fi să decideți din nou, ați lua aceeași decizie. Atunci vă întrebăm: cine a solicitat transformarea Spitalului Foișor? Pe ce date privind ocuparea paturilor ATI s-a bazat decizia? Cine a stabilit că evacuarea pacienților trebuie făcută în acea noapte? Cine a stabilit procedura de transfer? Cine a verificat condițiile în care au fost transportați pacienții? Și cine a făcut evaluarea ulterioară a acestei operațiuni? Pentru că dacă decizia a fost corectă, ar trebui să existe și o evaluare care să arate ce a produs concret acea decizie.

La fel trebuie să vorbim despre spitalele modulare și despre toate investițiile făcute în infrastructura de urgență COVID. Cât au costat? Cine le-a construit? Cine le-a administrat? Câte paturi au fost efectiv funcționale? Câte au fost ocupate? Cât timp? Cât a costat fiecare zi de funcționare? Și care a fost raportul dintre banii investiți și beneficiul medical obținut? Apoi izoletele. Au devenit una dintre imaginile emblematice ale începutului pandemiei în România. Cine le-a comandat? Câte au fost achiziționate? Cu cât? De la cine? Câte au fost efectiv utilizate? Care a fost justificarea medicală pentru achiziție și ce s-a întâmplat cu ele ulterior? Și măștile. Cine a stabilit necesarul? Cine a făcut achizițiile? Prin ce proceduri? Cât s-a plătit? Cine au fost furnizorii? Câte măști au fost distribuite și câte au rămas neutilizate? Și, pentru că pandemia a însemnat și o operațiune uriașă de comunicare publică, trebuie să știm și câți bani publici au fost cheltuiți pentru informarea populației. Cât a plătit statul român către televiziuni, publicații, site-uri, agenții de publicitate, influenceri și alte persoane sau entități pentru campaniile de comunicare privind COVID-19 și vaccinarea? Cine a decis aceste campanii? Care au fost criteriile de selecție? Cine au fost beneficiarii? Care au fost contractele și ce rezultate au fost măsurate?

Nu întrebăm dacă era bine să fie informată populația. Întrebăm cât a costat informarea populației și cine a primit banii. Mai avem și infrastructura informatică. Ce rol a avut Serviciul de Telecomunicații Speciale în colectarea, transmiterea, centralizarea și prelucrarea datelor privind cazurile COVID? Cine administra efectiv platformele? Cine avea acces la date? Cine le valida? Care era traseul informației de la unitatea medicală până la cifra anunțată zilnic de Grupul de Comunicare Strategică? Și, evident, cine a făcut auditul ulterior al acestui sistem? Pentru că într-un stat care a luat decizii atât de drastice pe baza unor cifre, cifrele trebuie să fie cea mai verificabilă parte a întregului mecanism. Și mai avem vaccinarea. Cum au fost stabilite condițiile de transport, depozitare și administrare a vaccinurilor? Cine era responsabil pentru respectarea temperaturii și a lanțului frigorific? Ce proceduri existau pentru monitorizarea acestora și cine verifica respectarea lor în centrele de vaccinare? Iar dacă au existat situații în care condițiile de administrare au fost contestate public, ce controale au fost efectuate și care au fost rezultatele lor?

Și da, ajungem și la imaginile cu tehnica militară scoasă pe străzi în perioada stării de urgență. Ce tip de tehnică militară a fost utilizată, în ce localități, în baza căror ordine și cu ce scop? Cine a solicitat această intervenție? Cine a aprobat-o? Care a fost rolul Ministerului Afacerilor Interne, al Ministerului Apărării Naționale, al DSU și al dumneavoastră personal în această decizie? Nu întrebăm ca să construim o poveste. Întrebăm pentru că există documente. Și pentru că toate aceste decizii au avut și un cost, nu putem încheia fără să CEREM o Situație Financiară Completă a perioadei pandemice. Nu o estimare, nu o cifră rotunjită și nu o formulare de tipul „în limita bugetului aprobat”. O situație centralizată și defalcată pe instituții și structuri, pe fiecare categorie de cheltuieli și pe fiecare program sau acțiune: sumele aprobate, sumele angajate și sumele efectiv plătite, sursa finanțării, procedura prin care au fost atribuite contractele, furnizorii și beneficiarii, precum și rezultatul și destinația finală a bunurilor și serviciilor achiziționate. Vrem să știm cât a costat, în total, gestionarea pandemiei și, mai ales, cât a costat fiecare dintre deciziile despre care am vorbit: carantină și izolare, spitale și infrastructură modulară, echipamente, izolete, măști, comunicare publică, platforme informatice, vaccinare și toate celelalte operațiuni coordonate prin structurile aflate în responsabilitatea dumneavoastră. Iar dacă asemenea situație financiară există, unde poate fi consultată integral? Dacă nu există, cine are obligația să o întocmească și să o pună la dispoziția cetățeanului? Pentru că dvs. ați fost omul care apărea în fiecare zi în fața românilor și le spunea ce se întâmplă. Ați fost comandantul acțiunii. Ați semnat ordine. Ați coordonat structuri. Ați participat la decizii. Ați fost una dintre figurile centrale ale statului român în cea mai restrictivă perioadă pe care generația noastră a trăit-o în timp de pace. Iar astăzi, după ce anii au trecut, este absolut legitim să întrebăm ce s-a făcut, cum s-a făcut, cu ce bani, în baza căror date și cu ce rezultate. Am așteptat să o facă Parlamentul. Nu a făcut-o! O cerem noi, cetățenii. Nu vrem să vă judecăm. Nu este treaba noastră. Nu vrem nici să vă condamnăm. Nici asta nu este treaba noastră. Vrem doar să știm. Pentru că noi suntem, după cum v-ați dat deja seama, avertizori de integritate. Iar avertizorul de integritate nu bate cu pumnul în masă. Avertizorul întreabă. Și, dacă tot am început să întrebăm, domnule Arafat, să nu vă supărați dacă mai durează puțin. Promitem să nu purtăm geacă neagră. Promitem să nu scoatem tancurile pe stradă. Promitem să nu dăm ordine. Noi avem doar o armă mult mai modestă: întrebarea. Și, spre deosebire de tancuri, nu costă nimic de la buget.

Mihai Viteazul și „hoardele de idioți”…

Data: 24 august 2026 by Ioan Aurel Pop

Văd că se vântură în continuare pseudo-știri despre Mihai Viteazul. Firește că, de când era în viață, domnul român a stârnit mari adversități. Și nici nu este de mirare acest lucru. Nu degeaba, în secolul în care murise Mihai, cronicarul Gheorghe Brancovici (care nu era de neam român) nota: „Domnul Mihaiu […] au lățit puterea neamului românesc, cu fericire stăpânind Măriia Sa câte trei țări, adecă Ardealul, Moldova și Țara Muntenească”. Invidia înflorea și atunci și conducea, ca și azi, la invective grave, la caracterizări pline de ură, la pamflete abominabile, despre domn și familia sa, despre români în general. Cum adică, un valah să ajungă în grațiile împăratului romano-german Rudolf al II-lea, să semneze acorduri scrise de colaborare cu acesta, să intre în Transilvania și să guverneze țara în numele acestui mare suveran (cel mai mare și mai puternic atunci suveran creștin din Europa). Numai Ștefan cel Mare reușise o astfel de performanță cu regele-împărat Maximilian de Habsburg. Vă rog să vedeți lucrările celor patru diete (ultima nu a mai ajuns să se reunească) convocate de Mihai în Transilvania, cât a fost el principe la Alba Iulia. Au lucrat aceste „parlamente”, la porunca domnului român și au stabilit: folosirea limbii române, alături de latină și maghiară, ca limbă oficială a țării; acordarea dreptului la pășunat al turmelor din satele românești în hotarul satelor săsești și ungurești (anterior doar reciproca era valabilă și se ajunsese inclusiv la pedepsirea cu moartea a păcurarilor români care nu-și stăpâneau turmele și le lăsau să pască „iarba privilegiaților); scutirea preoților români (ortodocși) de robotă, pas important pe calea eliberării lor din iobăgie, după cum suna „dorința expresă a Măriei Sale” (dieta, ostilă, s-a văzut obligată să se conformeze: „În ceea ce privește a doua dorință a Măriei Tale, ca persoanele preoților români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat și în această privință dorința Măriei Tale și am hotărât ca preoții români să fie scutiți pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe” ); anterior, doar preoții calvini, luterani, unitarieni și romano-catolici erau oameni liberi, ortodocșii români, nerecunoscuți legal (ca și credința lor) erau ținuți drept șerbi, obligați la robotă.

În afară de aceasta, Mihai a emis, verbal și în scris, spre marea scandalizare a privilegiaților, porunci în limba română, a introdus în consiliul principelui și în dietă boieri români; a creat funcții comune pentru Țara Românească și Transilvania, a pus căpitani români în fruntea unor cetăți, juzi români în fruntea unor orașe; a dăruit moșii nobililor maghiari, dar și boierilor români din Făgăraș și nobililor români din Caransebeș; a făcut un fel de recensământ, o „samă” a județelor (așa numește el comitatele transilvane), vămilor și ocnelor; domnul a sprijinit Mitropolia Transilvaniei (a numit un ierarh al său, cu titlul de „arhiepiscop și mitropolit al Bălgradului, Vadului, Silvașului, Făgărașului și Maramureșului”), a adus ierarhi și preoți din Țara Românească acolo unde nu existau, a ctitorit o seamă de biserici românești; i-a scris împăratului să accepte legalizarea ortodoxiei, adică socotirea acestei confesiuni între cele legale și egale toate între ele, iar împăratul i-a răspuns lui Mihai: („Eu, împăratul, rog pe Domnia Ta să nu lași într-acel loc [în Transilvania] mulți credincioși, numai să lași trei: greci, frânci și lotreni, numai să gonești calvinii și arianii și să le iai biserica…”); împăratul, în plină Contrareformă, voia ca Mihai să-i sprijine pe „frânci”, adică pe romano-catolici (cum erau și el și Casa de Habsburg), pe „greci” (ortodocși, cu era Mihai și neamul său), pe „lotreni” (cum erau sașii, de aceeași limbă cu împăratul), dar pe calvini (cum erau majoritatea ungurilor) și pe „ariani” (adică pe unitarieni, tot unguri și secui, dintre categoriile lor mai sărace) să-i „gonească”.

Natural, nu s-a petrecut nicio „gonire”, dar anumite acțiuni anticalvine ale lui Mihai Viteazul sunt atestate. În pofida clișeelor, Mihai s-a ocupat și de țărani și a sprijinit cererile satelor românești din Transilvania. Dar era greu să fie darnic cu țăranii în timp de război. Era nevoie de dări strânse la timp, de mari cantități de bani, de cereale, de bunuri pentru armată. Nobilimea cere mereu măsuri grabnice și aspre, pe care domnul trebuie să le aprobe. Chestiunea era destul de delicată și datorită faptului că acești supuși erau în marea lor majoritate români și aveau încredere în domnul român ajuns stăpân peste ei. Numai că timpul a fost foarte scurt, iar Mihai nu putea să acționeze altfel decât un guvernant (un conducător, un mare boier) al timpului său. Un lucru putea însă să facă domnul – pe fondul sensibilităților naționale moderne, tot mai puternice – și l-a încercat: să elimine discriminările etnice din rândul țăranilor, al supușilor, adică să ia anumite măsuri ca țăranii români să nu fie tratați mai rău decât ceilalți țărani, cum era practica obișnuită în principat. Încă de pe la jumătatea secolului al XVI-lea, anumite decizii dietale, precizând că țăranul maghiar/catolic putea fi acuzat pe baza a șapte martori, iar românul pe baza a trei, îl puneau pe acesta din urmă în gravă inferioritate în fața legii. Un început în sens reparator a fost făcut de domn prin pomenita cerere adresată unei diete din iulie 1600, în privința dreptului la pășunat al turmelor satelor românești. Dieta nu se arată prea entuziastă să îndeplinească dorința Măriei Sale, dar admite la urmă: „din respect față de Măria Ta și din bunăvoința noastră față de Măria Ta, încuviințăm aceasta ca toate satele lăzuite, atât cele ungurești, cât și cele săsești, să dea satelor românești, precum și satele românești altor sate românești, pășunat liber pentru cai, boi, junci și porci, afară de oi, fiindcă pentru oi nici până acum n-a dat nici un vecin altui vecin asemenea locuri de pășune” .

Mihai Viteazul nu a putut să fie la 1600 un democrat cum erau luptătorii de la 1848 și cum l-ar fi vrut Bălcescu. Dar nici un tiran nu a fost, pentru că nu cerut pentru români regim special, ci numai egalitate cu „cele trei națiuni și patru religii” privilegiate din Ardeal. Ideea că Mihai ar fi fost un asupritor mare al țăranilor s-a născut prin pana lui Nicolae Bălcescu, așa cum „legătura lui Mihai” a fost și ea greșit interpretată. Era vorba despre o „samă”, o evidență a locuitorilor țărani, care, în timp de război și de jafuri otomane, se mișcaseră și se stabiliseră pe alte moșii decât cele de baștină. Domnul voia să-i știe bine, numărați bine acolo unde erau, ca să-și plătească fiecare dările față de domn (stat) și boieri. Nu e vorba de nicio „legare de glie” făcută de Mihai. Țăranii vecini (rumâni) erau mai demult legați de moșiile unde trăiau și nu se puteau mișca în voie, fiindcă altminteri s-ar fi creat haos. Așa că ideea că Mihai și-a robit poporul, că i-a asuprit crunt pe țărani vine din regimul comunist, când toți domnii și boierii făceau parte din „clasa exploatatoare” și trebuiau condamnați „cu mânie proletară”. Mihai a fost un om, nu un sfânt, cu greșeli și cu păcate. Dar a fost o mare personalitate a trecutului românilor și a devenit, pe bună dreptate, simbol național. Luați simbolurile naționale ale altor popoare (vecine, să zicem) și veți vedea că toți acești oameni deveniți eroi naționali au păcate. Mihai nu a fost numit „Viteazul” de noi sau de generația romantică. El a intrat în folclor încă din timpul vieții, iar apoi, în timp, poporul român i-a multiplicat imaginea: „Auzit-ați de-un Mihai,/ Ce sare pe șapte cai,/ De strigă Stambulul vai!”.

Cei ce cârtesc acum, habar nu au de istorie, ori sunt puși pe denigrat, ori sunt inamici ai numelui de român, ori sunt stipendiați ca să împroaște cu noroi. Despre trecut, trebuie vorbit cu argumente, cu surse, cu citate din epocă, nu cu povești, cu opinii vagi, ci zvonuri. Cronicile nu sunt izvoare de primă mână, ci sursele documentare trebuie să aibă întâietate. Cum să dăm crezare lui Szamosközi Istvan, umanistul, care zice la început, cât a luptat numai cu turcii, că Mihai era un erou, un eliberator, un apărător al Creștinătății, iar apoi, după intrarea lui în Transilvania (în numele împăratului, de altfel), îl face „Tiranul” și „Valahul”? Acest umanist are însă o remarcă memorabilă. El spune că românii (care locuiau peste tot), la vestea intrării lui Mihai în Transilvania, s-au ridicat la luptă contra asupritorilor lor (nobililor), „mânați de încrederea că aveau de-acum un domn din neamul lor”. Este surprinsă aici marea solidaritate românească, peste granițele politice ale timpului. Sigur, au fost atunci mari dezordini, „oastea românească” (așa era percepută, fiind condusă de un principe român, dar ea era de mercenari, de mai multe etnii) a prădat peste tot, a lovit și a ucis. Ea trebuia să sprijine puterea lui Mihai, contra puterii Bathoreștilor și a nobilimii. Așa a fost la război, oriunde și oricând. După moartea voievodului, dieta a stabilit cum să fie urmăriți, descoperiți și uciși românii care fuseseră de partea voievodului (un român, Daniel din Zlaști, a fost prins și legat de doi cai mânați în direcții diferite, apoi tăiat în patru și expus la porțile a patru orașe, „ca să se îngrozească valahii”); a mai stabilit ca valahii din cele două principate extracarpatice să nu mai poată intra în Transilvania; mai ales preoții trebuiau să fie prohibiți, fiindcă Mihai și-ar fi pregătit venirea „prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări”. Nobilimea a cerut împăratului ca, de-atunci înainte, principele și conducerea Transilvaniei „să fie numai de sânge unguresc și de națiune ungară”. Nu mai spun cum a fost pedepsit căpitanul Baba Novac de către nobili, la Cluj, februarie 1601 (ars pe rug și lăsat neîngropat, la cheremul ciorilor). Toate aceste cruzimi nu au cum să fie puse în seama lui Mihai Viteazul, dimpotrivă ele au fost cauzate de „civilizata nobilime” a Transilvaniei.

Așa că ar fi bine să fim mai echilibrați și să nu condamnăm înainte de face un proces corect și drept. Dar cum – vorba lui Umberto Eco – „hoarde de idioți” se revarsă acum pe mijloacele de difuzare în masă, este greu de ales grâul de neghină. Oare nu ne putem, cetățeni români fiind, înfrâna ura față de români? Ce se câștigă prin revărsarea valurilor de ură și de invidie? Cine i-a stabilit pe unii judecători ai națiunilor și popoarelor?

De ce românii și România să se lase mereu ponegriți și umiliți? Cred sincer că este nevoie de demnitate în acest caz și de o undă de generozitate. Nu degeaba, exemplele noastre creștine ne conduc nu numai spre adevăr și dreptate, ci și spre bunătate și iubire. Iar analiza faptelor lui Mihai trebuie lăsată cercetătorilor autentificați, celor care cunosc limbile izvoarelor, care pot distinge și compara evenimentele. Mihai nu a stat o clipă locului și a făcut bune și rele. În plină glorie, era așteptat în Balcani ca eliberator al Constantinopolului. Știu că voi fi criticat (înjurat, căci așa fac unii), fiindcă sunt persoane care doar văd numele meu și pornesc mașinăria calomniei. Mi le asum pe toate și mă duc înainte. Și nu, problema nu este că unii critică personalitatea lui Mihai Viteazul, ci faptul că se bagă în treabă oameni care nu au citit niciun un izvor despre Mihai. Nu neapărat un izvor în original (adică în latină, germană, maghiară, turcă, franceză, italiană etc.), cu prescurtări și chei paleografice grele – treabă pe care o fac numai specialiștii – ci unul publicat și tradus în română. Câți au citit cartea fundamentală a lui P. P. Panaitescu, intitulată chiar „Mihai Viteazul”? Fără așa ceva, numai pe bază de impresii „progresiste”, neomarxiste, xenofobe, șovine, antiromânești etc., e simplu să intervii din vârful buzelor, fără cunoștințele necesare. Și eu am opinii despre fizica nucleară, despre teoria relativității, despre metalele rare și chiar despre plantele de leac, dar mă limitez la observații de profan, de nespecialist. Și am învățat să o fac fără ostentație, cu respect pentru cei care știu domeniile respective în funcție de meseriile lor. Nici legat de inteligența artificială (IA) nu mă prea pronunț. Dar nu mă pot împiedica să mă mir mereu de prostia naturală (PN)! Oare de ea, de PN, când se va ocupa cineva? Totuși, revin: cred sincer că ne-ar merge mult mai bine dacă ne-am ocupa fiecare nu de toate câte sunt, ci de ceea ce știm mai bine, de meseria noastră, de specialitatea noastră. În comunism se spunea: „Să facem totul, tovarăși!” și era greșit. E bine să facem doar ceea ce trebuie făcut și ceea ce știm să facem fiecare. Orice om de pe lumea asta poate să fie criticat, dar cu decență și în cunoștință de cauză.

Primele unelte din os ale neanderthalienilor din România au fost scose la lumină în Cheile Vârghișului (Covasna)

Data: 23 august 2026 by George V. Grigore

În întunecimea unei peșteri din Cheile Vârghișului se ascundea un secret care schimbă tot ceea ce se știa până acum despre neanderthalienii de pe teritoriul României. Aici cercetătorii au identificat, printre fragmente de os aparent banale, primele dovezi că aceștia foloseau unelte create din os pentru activități precum tăierea, răzuirea, ascuțirea sau despicarea. Descoperirea a fost făcută în situl Abri 122/1200, o peșteră din Cheile Vârghișului ocupată în Paleoliticul Mijlociu, în urmă cu aproximativ 230.000 până la 60.000 de ani, potrivit Phys.org. Deși dovezi privind folosirea uneltelor din os de către neanderthalieni au fost găsite din Munții Altai până pe coasta Atlanticului, regiunea carpatică rămăsese până acum fără astfel de descoperiri certe. Un nou studiu publicat în „Journal of Quaternary Science” vine însă să acopere această lipsă, potrivit observatornews.ro. Una dintre explicații ar putea fi legată chiar de modul în care au fost făcute cercetările arheologice în trecut. „Nu vreau să fiu excesiv de critic față de metodele folosite în trecut de arheologi”, a declarat Ștefan Vasile, lector la Universitatea din București. „Dar, de multe ori, erau recuperate doar oasele mai mari sau mai complete”. Fragmentele mici de os erau adesea trecute cu vederea, deși tocmai acestea sunt cele mai susceptibile să păstreze urme ale folosirii lor ca unelte. Situl Abri 122/1200 fusese cercetat inclusiv în 2014 de Marian Cosac și George Murătoreanu, de la Universitatea Valahia din Târgoviște, însă până acum nu fusese identificată nicio unealtă din os care să poată fi atribuită cu certitudine neanderthalienilor. Unde se află Cheile Vârghișului? Cheile Vârghișului sunt poziționate la limita dintre Covasna și Harghita, motiv pentru care poți ajunge aici, fie venind dinspre satul Merești (Harghita), fie dinspre Vârghiș (Covasna). De ce au ratat arheologii aceste unelte în trecut? Câte fragmente din 10.000 au fost unelte reale? Ce secret incredibil ascundea o peșteră din România? Aceasta i-a făcut pe cercetători să se întrebe de ce neanderthalienii care trăiau acolo, care produceau unelte din piatră și vânau animale de mari dimensiuni, inclusiv rinoceri lânoși și bizoni, nu ar fi folosit și osul. Pentru a găsi răspunsul, cercetătorii au analizat cu atenție fiecare fragment de os, căutând cele mai mici indicii că acesta ar fi fost folosit în urmă cu mii de ani.

Fragmentele au fost examinate la microscop pentru urme fine de zgârieturi, margini rotunjite sau capete lucioase și lustruite, toate acestea putând indica folosirea osului în contact cu alte materiale. Pentru a verifica dacă urmele identificate erau într-adevăr rezultatul utilizării ca unealtă, cercetătorii și-au fabricat propriile instrumente din os și au reprodus, mișcare cu mișcare, activități atribuite neanderthalienilor. Ulterior, au comparat urmele de pe aceste instrumente experimentale cu cele observate pe fragmentele vechi. Din peste 10.000 de fragmente analizate, doar 83 au prezentat semne clare de manipulare umană. Acestea au fost împărțite în mai multe categorii, în funcție de modul în care ar fi fost folosite: pentru ascuțirea uneltelor din piatră, pentru prelucrarea pieilor și a plantelor sau ca pene pentru despicarea unor materiale. Unele dintre fragmente ar fi avut mai multe întrebuințări, spun cercetătorii, în timp ce două dintre ele ar fi fost folosite pur și simplu ca ciocane. Descoperirea sugerează că în România ar putea exista mai multe astfel de unelte neanderthaliene, care până acum nu au fost recunoscute ca atare. „Este posibil ca unele unelte din os ale neanderthalienilor să se afle undeva prin niște sertare (…) și poate chiar în grămezile de sediment excavate de cercetătorii anteriori”, a spus Ştefan Vasile. Potrivit studiului, acestea erau unelte expeditive, adică erau fabricate artizanal și folosite pe moment, pentru o nevoie imediată. Tiparul sugerează că neanderthalienii puneau accent pe rapiditate și utilitate imediată. Foloseau osul pe care îl aveau la îndemână, își făceau treaba cu el și apoi îl abandonau. „Faptul că neanderthalienii foloseau unelte din os, și încă unele mici, pentru a desfășura o gamă mai largă de acțiuni reprezintă o dovadă care susține o ingeniozitate și o inventivitate aparte, o complexitate a procesului de gândire al neanderthalienilor pe care mulți oameni încă o consideră greu de crezut”, a mai precizat Ștefan Vasile.

O adevărată lecție de arheologie pentru public cu titlul „Arheologie sub clar de lună – Omul preistoric din Cheile Vârghișului” a fost susținută de prof. univ. dr. habil. Cosac Marian pe 25 iulie 2026 la Tabăra Arheologică din Cheile Vârghișului, jud. Covasna (tabăra de corturi). Evenimentul a fost organizat cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înființarea Muzeul Naţional al Carpaţilor Răsăriteni (MNCR) din Sfântu Gheorghe, de către instituția de cultură covăsneană în parteneriat cu Departamentul de Geografie, Universitatea Valahia din Târgovişte. De-a lungul timpului, în peșterile din Cheile Vârghișului (peste 130 de grote, adăposturi și alte formațiuni geologice de acest fel) s-au descoperit dovezi ale existenței umane din ultimii 100 de mii de ani, peșterile fiind locuite periodic de omul din Neanderthal, continuând după ultima erupție a vulcanului din vârful Ciomadu când s-a format lacul Sfânta Ana (acum 27 mii de ani), și până în sec. XIII-lea (epoca medievală). Viaţa comunităţilor umane preistorice a fost condiţionată de o serie de factori, dintre care menţionăm: sedentarizarea comunităţilor umane (neolitic), domesticirea animalelor, vânătoarea, practicarea agriculturii, a metalurgiei (cuprului, aurului și bronzului), precum şi confecţionarea uneltelor, obiectelor şi armelor din diferite materii prime. În cursul cercetărilor arheologice din Cheile Vârghișului, în ultimii ani au fost descoperite numeroase unelte din piatră (paleolitic, neolitic și eneolitic), din cupru și bronz (eneolitic și epoca bronzului), fragmente de vase ceramice, dar și resturile faunistice ale animalelor vânate de oamenii preistorici (erbivore și carnivore). Arealul carstic al Cheile Vârghișului prezintă un potențial ridicat în arhivarea patrimoniului cultural material, realitate relevată de cercetările arheologice efectuate sub egida Universității Valahia din Târgoviște alături de care au luat parte de-a lungul timpului mai mulți cercetători cu diferite specializări în geologie, geografie, sedimentologie, topografie, speologie, arheozoologie, arheologie, patrimoniu și altele. Următoarea mare provocare este identificarea unor rămășițe propriu-zise de neanderthalieni. În ciuda anilor de săpături, până acum nu au fost găsite oase umane care să poată fi atribuite acestora. Echipa testează acum solul pentru ADN neanderthalian și trimite fragmente osoase la analize suplimentare. „Cu atât de multe fragmente, este ca și cum ai căuta acul în carul cu fân”, a recunoscut lectorul universitar. Cercetătorul speră însă că, într-o zi, în zonă vor fi descoperite și rămășițe osoase ale neanderthalienilor ce au creat aceste unelte de os artizanale.

Eveniment ecleziastic: Proclamarea locală a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu

Data: 23 august 2026 by Redacția

Nume trecut cu litere de aur în istoria meleagurilor ilfovene, Maria Brâncoveanu, fiica acestor plaiuri, este sfânta care întregește ceata sfinților brâncoveni. Duminica, 16 august 2026, la Biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Capitală a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfintei Maria Brancoveanu. Bisericile ctitorite și ajutate de sfântă au primit icoane cu un fragment din cinstitele sale moaște. Între acestea se numără Biserica „Sf. Nicolae” Dintr-o zi din Capitală, Mănăstirile vâlcene Hurezi, Surpatele și Dintr-un lemn, Mănăstirea Berivoi (jud. Brașov) și Mănăstirea Viforâta (jud. Dâmbovița). Sfânta Liturghie a fost oficiată de un sobor de arhierei format din Arhiepiscopul Casian al Dunării de Jos, Episcopii vicari patriarhali Varlaam Ploieșteanul și Paisie Sinaitul, Episcopul vicar Timotei Prahoveanul al Arhiepiscopiei Bucureștilor și Episcopul vicar Ilarion Făgărășanul al Arhiepiscopiei Sibiului. Actul oficial de proclamare a fost prezentat credincioșilor de Înaltpreasfințitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos. „Sfânta Maria Brâncoveanu a îndurat închisoarea, disprețul, foamea și lipsurile, dar nu a căzut în deznădejde, ci s-a întărit prin rugăciune și nădejde în Dumnezeu”, se arată în tomosul de proclamare. În act sunt prezentate încercările nenumărate prin care a trecut Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu după martirizarea soțului și a fiilor ei, în 1714.

„Abia în anul 1716, Doamna Maria s-a putut întoarce în Muntenia, fiind ajutată de domnitorul Ioan Mavrocordat. În taină și cu mare evlavie a adus moaștele Sfinților Brâncoveni din insula Halki, unde fuseseră îngropate de câțiva creștini râvnitori, și le-a așezat în Biserica Sfântul Gheorghe – Nou din București, ctitoria lor, iar deasupra mormântului a pus o candelă care până astăzi arde spre pomenirea Sfântului Voievod Martir”. Printre altele, tomosul prevede: „Pentru ca evlavia drept-măritorilor creștini să sporească prin cinstirea și chemarea în rugăciune a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, ea să fie și ocrotitoare a unor biserici noi sau reînnoite”. În continuare, Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul a prezentat mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, intitulat „Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu – model de credință, răbdare și dărnicie”. „În viața acestei sfinte femei vedem chipul luminos de soție și mamă credincioasă, modelul de răbdare martirică în suferință și exemplul de iubire darnică față de Biserică și popor. Astfel, la Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu observăm că iubirea față de Dumnezeu a întărit-o ca să poată purta cu credință o durere fără seamăn, devenind temeiul speranței pentru fiicele și ginerii ei”, a subliniat Preafericirea Sa. Patriarhul României a evidențiat grija pe care sfânta a arătat-o pentru educarea în spiritul creștin a celor 11 copii pe care i-a dăruit Dumnezeu. „Împreună cu soțul ei, a adus la curtea domnească dascăli de mare valoare, cărturari care predau la vestita academie domnească de pe lângă Mănăstirea Sfântul Sava, astfel încât fiii și fiicele ei să deprindă cunoașterea limbilor clasice și o cultură laică și teologică profundă”.

Sfânta, soția Domnitorului Constantin Brâncoveanu, s-a născut în a doua jumătate a veacului al 17-lea în familia postelnicului Neagu din Negoești, fiind nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popești (jud. Ilfov). După martirizarea soțului ei și a celor patru fii la Istanbul, a îndurat temnița și exilul, dar în taină și cu mare evlavie a adus moaștele Sfinților Brâncoveni din insula Halki, unde fuseseră îngropate de câțiva creștini râvnitori, și le-a așezat în Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou din București, ctitoria lor. În anii din urmă ai vieții, Doamna Maria Brâncoveanu și-a îndreptat pașii spre ctitoria sa, Mănăstirea Surpatele, unde a rămas vreme îndelungată în rugăciune, post și milostenie. De acolo mergea adesea la Mănăstirea Dintr-un lemn, la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Cărarea pe care mergea Sfânta Maria Brâncoveanu a fost numită de popor „Drumul Doamnei” sau „Drumul lacrimilor”, întrucât acel drum a fost presărat cu lacrimile Doamnei îndurerate de pierderea fiilor și a soțului ei. A trecut la Domnul în luna decembrie a anului 1729, fiind înmormântată cu cinste în Biserica „Sfântul Gheorghe” – Nou din București. Canonizarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu a avut loc în anul 2025, alături de alte 15 sfinte femei românce. Sfânta a fost rânduită în calendar în data de 16 august, când este și sărbătoarea soțului ei, a celor patru fii ai lor și a sfetnicului Ianache. Închinarea la moaștele Sfintei Maria Brâncoveanu a devenit posibilă după aceste momente solemne de proclamare locală a Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu nepoata domnitorului Antonie Vodă din Popești (jud. Ilfov). (G.V.G.)