Arhiva zilnică: 1 iunie 2016

D-ale dronelor…

Data: 11 octombrie 2026 by Mihai Batog-Bujeniță

Întotdeauna când în apropierea ta se desfășoară un război, vei avea prilejul să vezi cerul înflăcărat de explozii sau incendii, să auzi zgomutele specifice luptelor sau să te trezești cu vreo bombă, o schijă sau chiar cu gloanțe prin ogradă sau poate chiar prin tine. Depinde de noroc! Numai că între timp războiul s-a modernizat și poți spera la o dronă, ceva mult mai sofisticat și chiar mai interesant, însă deocamdată nu prea te poți aștepta la o rachetă, care să te scutească definitiv de plata taxelor și impozitelor sau chiar să te transforme în istorie didactică. Sunt mult prea scumpe și nu se dau decât cu indicații speciale… Eii, dar cum la granița noastră se desfășoară de aproape patru ani un război în care dronele par a fi vedetele de necontestat avem parte de tot felul de întâmplări care țin trează nu numai atenția poporului sau a presei ci și a înalților noștri reprezentanți. Dar mai bine să ne reamintim unele dintre aceste episoade! Cam totul a început când s-a spus că într-o zonă nelocuită ar fi căzut, cel mai probabil o dronă, dar armata nu descoperise nimic. Ori dacă nici armata… Anunțul fusese făcut de ministrul de atunci al Apărării, un domn cu figură de filatelist care ar fi trebuit primit în Academie pentru faptul că descoperise cu acest prilej zone nelocuite în țara noastră. Dar mai bine că nu a devenit academician fiindcă peste o zi niște oameni din acea zonă nelocuită au făcut fotografii la fața locului și au dovedit astfel că foarte aproape de o localitate din Delta Dunării, e drept prin niște hățișuri inexplicabile pentru o țară europeană, căzuse un obiect care provocase un crater, dar și un mic incendiu. Imediat, armata a intervenit, a declarat că drona era rusească și că resturile recuperate, niște cuie, șuruburi, o tablă și ceva placaj, vor fi predate laboratoarelor de specialitate pentru a fi studiate amănunțit. Cel mai probabil laboratorul de specialitate era vreo groapă de gunoi fiindcă nimeni nu a mai auzit concluziile la care s-a ajuns după studiere. Se iscă însă zarvă mare, se tot dau felurite interpretări, ies la interval nelipsiții analiști, iar președintele de atunci, ca să ne arate că țara noastră nu este în pericol, face o plimbare pe canalele Deltei, îmbrăcat elegant ca pentru o croazieră pe mările sudului, însoțit de soție și foarte zâmbitor. Are toate motivele să se declare mulțumit deoarece nu-l lovește nici o dronă, iar ambarcațiunea cu care se plimbă aproape toată ziua este din cele cu dotări de lux. Evident, mica lui croazieră este plătită de la buget cu o sumă suficient de mare ca să acopere costurile unui zbor transatlantic… Oricum, poporul admiră toată comedia cu răbdarea sa tradițională și cuvintele de duh specifice.

Mdaa, numai că dronele nu se astâmpără și la un moment dat una din ele face un raid peste teritoriul scumpei noastre patrii ignorând eforturile celor două supersonice de vânătoare de a o doborî. Prin urmare, drona după ce survolează cam jumătate de țară timp de patruzeci de minute iese liniștită peste graniță. Ceea ce ne dă un binemeritat prilej de a respira ușurați. După acțiune încep explicațiile și primul la microfon este ministrul Apărării, altul decât cel dinainte. Acesta este un tânăr cu aspect de gigolo, puțin rebel și perfect pliat pe situație deoarece el nu a făcut nici o zi de armată, dar, daarrr, este școlit în mediul privat, prin urmare poate face orice, chiar dacă nu are nici o pregătire. Perfect! Aflăm și de astă dată că drona nici nu putea fi interceptată de avioanele trimise deoarece are o viteză prea mică prin comparație cu supersonicele de vânătoare și nici radarele nu prea pot să o marcheze prea bine, așa căăă… Nici nu se aduce în discuție faptul că ridicarea în aer a supersonicelor a costat mult mai mult decât o dronă chiar dacă ar fi fost doborâtă sau chiar recuparată integral. Oricum, este clar că drona este rusească, o spune chiar domnul ministru, însă și acest eveniment este uitat repede deoarece altele sunt grijile poporului și ale aleșilor săi în această perioadă extrem de grea din punct de vedere economic.

Doar că dronele prind gust de farse și nu ne ocolesc! Una din ele pică pe acoperișul unui bloc dintr-un mare oraș fluvial. Speriați locatarii telefonează pe unde apucă și, într-adevăr, într-un timp record, la fața locului se prezintă echipaje ale poliției, armatei, Inspectoratului de Urgență și, evident, specialiștii geniști. Aflăm că drona este rusească și că, deși avea o cantitate mare de explozibil, nu a explodat, prin urmare totul este în regulă. Sunt și oameni care întreabă ca proștii de ce nu s-a emis nici un semnal de alertă sau măcar un avertisment că este posibilă căderea unei drone în oraș. Specialiștii de toate felurile tac! Probabil sunt secrete militare care nu pot fi dezvăluite în public. Absolut senzațională este intervenția domnului Președinte care explică la televizor despre ce este vorba, făcându-ne să înțelegem că bietul om habar nu avea despre ce vorbește. Așadar și acest discurs istoric va fi consemnat în analele prezidențiale ca fiind unul dintre cele mai delirante, mai ales că domnia sa a precizat că drona va fi demontată și vom analiza ce are în interior. Poporul, fraier cum îl știm, speră ca demontarea să fie făcută în prezența Președintelui… Raidurile dronelor se înmulțesc, aviatorii sunt în prim planul acțiunilor și la un moment dat chiar se produce o doborâre. Drona este evident rusească deși nu s-au găsit resturile ei, iar suprinderea este atât de mare încât evenimentul este prezentat de chipeșul domn ministru ca fiind mult mai important decât, hai să spunem noi, bătălia de la Kursk. Ni se dau detalii despre modul stălucit în care drona a fost reperată și apoi doborâtă cu o rachetă are-aer mult mai scumpă decât ea. Nu are importanță! Țara trebuie să știe că este apărată, deși în umbra cabine-telor finanțiștii avertizează că încă o victorie ca asta lasă ministerul fără bani pentru hrană și aprovizionări cu carburanți, ori fără carburanți…

Apoi dronele încep să suvoleze aproape cu regularitate zona de est a țării, se mai ridică din când în când avioanele, uneori se raportează chiar doborâri însă cum nimeni nu recuperează resturile se întărește ideea că ele sunt trimise de ruși. Dar cum nu au nici un efect în teren, vedem că nu e mare lucru nici de capul acestor dezaxați care vor să ne târască în război. Această ipoteză este susținută și de o dronă care a căzut pe un câmp și a fost reperată de un localnic aflat în preajmă. Omul, curios și, precum vom vedea, foarte inteligent, s-a apropiat de drona care aterizase pe pășune și încă mai scotea tot felul de zgomote care-l derajau tocmai când el se pregătea să tragă un pui de somn că era după ce mâncase și își băuse litruța de rachiu corespunzătoare. A scos briceagul tradițional, acela legat cu sfoară de bârneț, a tăiat niște fire, drona a amuțit și s-au stins niște becuri care clipeau frumos, așa că omul a dat un telefon la poliție. Echipajul de poliție, dar și cel de dezamorsare, a venit urgent, a constatat că drona era rusească, ceea ce au și raportat, apoi au explodat-o spre tristețea local-nicului care acum regreta faptul că nu șutise becurile acelea care luminau atât de frumos și pe care putea lua ceva băutură. Mde! Mai sunt și astfel de cazuri! Mai cad unele drone pe ici pe colo, dar nu ne mai impresionează, mai ales că nu produc nici un fel de pagube sau victime! E clar că sunt făcute de amatori fiindcă nu explodează nici măcar la impact, iar de calitate ce să mai vorbim?! Placaj, sârme, bețe și un motor! Păcat de combustibilul consumat, zău așa!

Eee, cu totul alta este însă situația dronelor marine! Nave serioase cu dimensiuni impresionante și cu încărcătură de aproape o tonă de explozibil! Cea mai interesantă dintre ele este aceea care se încurcă absolut întâmplător în niște baraje gonflabile antipoluare din portul Constanța și timp de vreo patru ore încearcă să iasă din necaz. În tot acest timp este privită cu maximum de curiozitate de tot felul de oameni, inclusiv vestitele echipaje de poliție și de geniști, care fac fotografii și dezbat relaxat situația, dar nu ajung la nici o concluzie. Probabil de plictiseală, drona explodează și umple de uimire spectatorii, iar mai târziu și telespectatorii. Se dovedește cu acest prilej că drona, rusească evident, a explodat ceva mai departe decât era programată față de terminalul și depozitele de combustibil ale portului, iar asta a dus la anihilarea șansei istorice a portului de a deveni la fel de celebru precum străvechea Atlantida. Cum evident rușii sunt de vină și pentru acest insucces consulul lor din acest mare oraș-port este expulzat. Nu știm ce fitile a băgat Federația, dar, surpriză maximă, ucrainenii recunosc oarecum sfințiți că drona care explodase era a lor și fusese scăpată de sub control, dar că nu este cazul de nici o supărare deoarece nu murise nimeni. Corect! Reacția diplomației noastre este însă fermă: „Bă, dac-am spus că e rusească, rusească rămâne! Noi nu umblăm cu cioara vopsită să aiurim poporul cu tot felul de baliverne! Punct!”. În subsidiar Sfânta Biserică induce ideea că Dumnezeu, precum bine vedem, este de partea noastră și ne apără de Cel Rău, așa cum reiese și din celebra rugăciune. Deci, la o adică, avem pe cine ne baza!

Văzând cât de dârji suntem, ucrainenii mai trimit o mulțume de drone maritime astfel că ele ajung o obișnuință pe tot litoralul unde turiștii au nesperatul prilej de a admira din când în când unele dintre acestea, cele eșuate pe plajă. Extrem de interesant devine și un film în care un avion de vânătoare supersonic distruge o dronă maritimă cu focul tunuilor de bord în timp ce, din apropiere, o fregată filmează atacul. Evident televiziunile publică această victorie și nimeni nu se întreabă de ce oare drona nu a fost distrusă cu tunul de bord al fregatei, că doar era mult mai ieftin? Fraieri! Păi, cum am mai fi stat cu imaginea publică a aviației noastre cea care le arată rușilor că nu-i de glumit cu noi! Per ansamblu, se pare că am demonstrat lumii de ce suntem în stare și dacă o fi să intrăm în război, vai de mama celor care ne vor înfrunta! Cam asta este ideea de bază a discursurilor oficiale. Poporul însă, mai fraier el, gândește așa cum a învățat el de la strămoși: vom muri și vom vedea!

Poate că și îngerii obosesc…

Data: 11 octombrie 2026 by Zoe Dantes

Poate că noi am învățat prea devreme să credem că îngerii nu plâng. Că nu le este niciodată frig, că nu îi doare nimic, că aripile lor sunt făcute numai pentru zbor și că Dumnezeu le-a pus în spate ca să nu cunoască niciodată greutatea pământului. Poate că am uitat că și lumina, înainte să ajungă lumină, trece prin întuneric și că uneori chiar și cei care au venit să ne ridice de jos au nevoie de cineva care să le spună, în șoaptă: „Lasă… acum poți să te odihnești”. Privește-l. Nu-și întinde aripile. Nu zboară. Nu cere nimic. Stă cu mâinile peste față, ca un om care a obosit să mai fie puternic pentru toată lumea. Iar pe spate are o rană, acolo unde noi ne-am fi așteptat să fie numai lumină. Poate că asta este una dintre cele mai triste taine ale vieții: uneori, tocmai locurile din noi cu care i-am ridicat pe ceilalți poartă cele mai adânci cicatrici. Ne obișnuim să iubim oamenii pentru ceea ce ne dau și uităm să-i întrebăm ce îi doare. Ne uităm la cei care ne salvează și presupunem că ei nu au nevoie să fie salvați. Ne sprijinim de cei puternici fără să ne întrebăm cât de mult îi doare să nu aibă voie să cadă. Îi întrebăm în treacăt dacă sunt bine și, dacă ne răspund că da, mergem mai departe, fără să observăm că uneori acel „da” este ultimul fir de ață cu care un suflet își mai ține bucățile împreună.

Poate că îngerii nu vin întotdeauna cu aripile desfăcute. Poate că uneori vin sub chipul unui om care îți răspunde la telefon când toți ceilalți au plecat, al unei mame care își ascunde durerea ca să nu-și sperie copilul, al unui tată care îmbătrânește în tăcere, al unui prieten care spune „nu-i nimic” în timp ce înăuntrul lui se prăbușește ceva, al unui străin care îți zâmbește într-o zi în care el însuși nu mai are putere să zâmbească. Și poate că uneori Dumnezeu nu ne trimite un înger ca să ne scoată din suferință. Poate că ni-l trimite ca să stea lângă noi în timp ce trecem prin ea. Iar dacă într-o zi vei întâlni un om care pare că nu mai poate, nu-i cere să fie puternic. Nu-i spune că „va trece”, fiindcă poate că în clipa aceea nu are nevoie de o promisiune. Stai lângă el. Atât. Uneori, cea mai mare formă de iubire nu este să vindeci rana altuia, fiindcă nu întotdeauna poți. Forma supremă de iubire e să nu-l lași singur în fața rănii. Pentru că sunt oameni care au purtat aripi pentru noi până când li s-au rupt penele. Oameni care ne-au ținut de mână când lor le tremurau genunchii. Oameni care ne-au șters lacrimile în timp ce și le ascundeau pe ale lor. Oameni cărora le-am spus „înger” fără să înțelegem că și îngerii, atunci când rămân singuri, își pot acoperi fața și pot plânge.

Și poate că cea mai frumoasă rugăciune pe care o putem spune pentru ei este atât de simplă: Doamne, dacă nu pot să le iau durerea, măcar nu mă lăsa să trec pe lângă ea fără să o văd. Iar dacă într-o zi îngerul care m-a ridicat de atâtea ori va cădea, fă-mă Tu suficient de bună încât să mă așez lângă el și să-i țin aripa până când va putea zbura din nou. Fiindcă, uneori, îngerii nu au nevoie să fie salvați de Dumnezeu. Au nevoie ca Dumnezeu să trimită un om. Fii tu acel om! Pentru că nu toți îngerii poartă aripi pe care noi să le vedem.

Munții noștri – cetăți, sanctuare și dăinuire… (2)

Data: 11 octombrie 2026 by Gheorghe Constantin Nistoroiu

Am scris în partea I-a despre ura, atrocitățile, violența, tortura, omorurile comise de către feudalitatea maghiară uzurpatore asupra moșiilor poporului român ardelean ex-suveran din fașa Creației pe pământurile dăruite de Dumnezeu, ca să fie apoi rob de secole la jugul sclaviei. S-ar putea crede că ura lor e viscerală, genetică. La mine în Țara Râmnicului Vâlcii din care îmi trag rădăcinile geto-dace, ca și Împăratul Burebista cel Mare, era o vorbă din bătrâni, când un ins era din cale afară de rău, deși era foarte rar în vremea copilăriei și adolescenței mele să întâlnești un astfel de individ, se zicea: „Maică, ăsta are sânge spurcat, sânge de hun!”. Daco-românul în Ardealul său milenar, după venirea hunilor după huni, prin uzurparea stării lui social-naționale avea de suportat asupririle în triplă calitate: clasă inferioară, dreapta credință și naționalitate străină. Pentru a avea o imagine clară a situației poporului valah sub asuprirea străină dăm cuvântul naturalistului austriac Hacquet, trăitor o vreme în Transilvania veacului al XVIII-lea, cu precizarea că situația dacoromânilor nu era diferită de secolele trecute. „Neamul acesta-românii neglijat și asuprit, are parte de pământurile cele mai rele, cele mai pustii și mai neroditoare din întreaga țară. Dar chiar și acestea îi sunt răpite, îndată ce sunt lăzuite și desfundate de ei, în sudoarea feței, pentru cultura porumbului. Fiecare sas și fiecare ungur poate lua în stăpânire aceste locuri, chiar dacă românul le-a stăpânit de sute de ani, alungându-l pe acesta în munți cu toată familia sa, unde nu se află nimic decât stânci, sau chiar silindu-l să iasă din țară.

Românul n-are voie să se apropie de satele săsești sau ungurești mai aproape decât țiganii, ci el trebuie să se oprească ca o lepădătură cam la o jumătate de bătaie de pușcă înaintea gardului de măcieși ce înconjoară satele săsești și ungurești” (hotare în propria lui țară! n.a.) (Hacquet Balthasar, geolog austriac, sec. XVIII). Împotriva acestor abuzuri, sfidări, nedreptăți, călcări în picioare, fără-de-legi au țâșnit din popor pentru popor la ceas de cumpănă, Fii dârji, demni, curajoși, capabili de sacrificiu ori ofrandă de jertfă pentru libertate, dreptate, pentru adevăr, pentru credință, pentru Patrie! „Qui sentit onus, sentiat et commodum! – „Cine are obligați, afirma episcopul unit Inocențiu Micu – Klein, trebuie să aibă și drepturi!” Ierarhul Micu a fost un mare Român. A trimis pentru drepturile românilor ortodocși, „nația cea mai numeroasă din Transilvania”, „care geme într-o robie mai grozavă decât cea egipteană”, a trimis la Viena peste 24 de petiții. Cele trei nații uzurpatoare, dar privilegiate îl ironizau spunând: „nu există nație română, ci numai plebe valahă.” Nemeșimea nu l-a iertat. L-a reclamat la Viena. Maria Tereza l-a sfidat și amenințat. A plecat la Roma să ceară clemență pentru daco-românii săi. Papa nu l-a primit, dar i-a fixat ca „domiciliu obligatoriu”, pentru aproape două decenii groapa de gunoi din afara Cetății eterne… Un filosof din Dublin – Irlanda care și-a păstrat anonimatul a scris un protest vehement împăratului Iosif al II-lea privind uciderea profanatoare a lui Horea, Cloșca și Crișan, după modelul Codului satanic carolino-terezian. „Sunt primul care apăr cauza românilor, victimile forței în această insurecție, și repet: românii au dreptul să se răscoale atâta timp cât ei sunt sclavi și nenorociți” (Textul scrisorilor, tipărite la Dublin, a fost reprodus de N. Densușianu în, Revoluțiunea lui Horea în Transilvania și Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, București, 1884, p.7-10).

Mai târziu, alt mare Român, mare revoluționar și ilustru istoric, apoi martir, Nicolae Bălcescu, în lucrarea Mersul revoluției în istoria românilor, fixa revoluția lui Horea între momentele fundamentale ale istoriei românilor: „Unitatea națională fu visarea iubită a voievozilor noștri cei viteji, a tuturor bărbaților noștri cei mari care întrupară în sine individualitatea și cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră. Pentru dânsa Mihai cel Viteaz cade ucis în câmpul Turda, pentru dânsa Șerban Cantacuzino bea otravă, pentru dânsa Horea moarte cumplită suferă…” (N. Bălcescu, „România viitoare”, Paris, 16 Septembrie 1850, p.7-15).

Codul demonic carolino-terezian nu se manifesta doar la pătura aristocrată a grofilor veșnic însetați de averi, de exploatare, de ură, de împilare, ci și în rândul lumii mai „deschise” spre rațiune, precum scriitorul Geza Kosztelszky. În broșura „Politica națională”, tuna cu cinismul și ura-i caracteristică genei hunilor migratori: „Să lăsăm la o parte, minciuna convențională conform căreia noi pretindem că nu vrem să ucidem naționalitățile nemaghiare. DA – NOI VREM SĂ LE SUPRIMĂM și TREBUIE SĂ LE SUPRIMĂM!” (Geza Kosztelszky, Nemzeti politika a Feldvideken, Budapest, 1898, p.25). Hyeronimy, ministrul de interne al Ungariei l-a felicitat călduros și s-a declarat solidar cu scriitorul său. Cruzimea fără precedent a represiunii aplicată capilor răscoalei a avut efect de bumerang. „Că este așa, o dovedește un memoriu al magnaților unguri din Transilvania, redactat imediat după încetarea revoluției țăranilor. Ei sunt obligați să constate că în Ardeal sunt „toți atâția Horea câte sate sunt!” (Szilagyi Ferenc, A Horavilag Erdelyben- Lumea lui Horea în Ardeal).

Horea – Horia nu a rămas doar în Ardeal, ci s-a întins în multe familii creștine din toată România, precum Horia, fiul ilustrului apologet creștin ortodox Mihail Diaconescu și al Corinei Vlad Diaconescu, și pe Cornelia, fiica cu o rezonanță tot la fel de istorică, o colegă de breaslă, de idei, de năzuințe vlaho-cerești,ardeleancă care vine din stirpea cnezilor Vlad de la Ribița-Brad, consemna că „Neamul Vlad din Brad este originar din satul Ribița de pe valea Crișului Alb. Printre strămoșii celor din neamul Vlad sunt cneazul Vladislav și cneazul Miclăuș care au ridicat, la 1417 la Ribița, biserica Sfântul Nicolae, important monument de artă veche românească din sudul Transilvaniei” (Corina Vlad Diaconescu, Dan Liviu Mut, Rodica Vătăman Subțirelu, No, hai! Călători prin Apuseni, Ed.Magic Print, Onești,2007). Bradul ne amintește de vestita Cetate antică a aurului, de îndemânarea, profesia, priceperea și bogăția agatârșilor, unul dintre triburile de elită ale neînfricaților-nemuritori traco-geto-daci. Albacul se mândrește cu fiecare casă – cetățuie a unei familii, reprezentând în egală măsură un stil de arhitectură populară, revărsându-se prin omenia locului, prin ciubere, donițe, fluiere. De la Arada, punctul cel mai înalt al Albacului, din crângul Fericetului s-a ridicat Horea, ca o pavăză a libertății Moților, ca un tunet de clopot, ca o erupție de vulcan, ca un trăsnet de cer…, „ca o stâncă de cremene,/ cum n-a fost altul să-i semene”… „Albacul, strâns legat de numele lui Horia, e un simbol al însăși luptei pentru dreptate, și tot ce se află în cuprinsurile sale, munte, stâncă, piatră, poiană, potecă, izvor, pârâu, colibă, casă, biserică a fost considerat ca un ecou, ca un mesager al acestei lupte, un sfetnic pentru cele ce trebuiau săvârșite, un îndemn pentru dobândirea libertății totale și a realizării unității naționale” (Vasile Netea, Munții Apuseni-Muzeu istoric și pantheon al poporului român, Ed. Sport-Turism, Buc. 1977)

Când vechii biserici de lemn din Albac, autoritățile locale, inumane îi pregăteau prohodul, viitorul premier al României Ion I.C. Brătianu, aflat în toamna anului 1907, prin Albac a hotărât „înfierea” ei la palatul Florica, locul natal al boierului, și pentru a întregi simbolul Răscoalei de la 1784, a adăugat și părțile altarului bisericii din Cărpiniș, satul lui Cloșca, și potirul din lemn de cireș de la biserica din Mesteacăn, satul unde Crișan a dat semnalul răscoalei. Transportatea bătrânei biserici din Albac spre a renaște la Florica l-a impresionat pe poetul „pătimirii noastre”–O. Goga, care a simțit pulsul durerilor Moților în inimile celorlalți frați…

Bisericuță din Albac: „Bisericuță din Albac,/ Tu ești al vremurilor semn,/ Tot bietul nostru plâns sărac/ E-nchis în trupul tău de lemn.// Din ce-am cerut, din ce-am gândit,/ Atâtea rugăciuni cuprinzi,/ Și-atâta vis neizbândit,/ Sub vechiul tău tavan de grinzi…// Tu știi cum ne-am trudit stingher/ De-apururi fără crezământ,/ La Dumnezeu acolo-n cer,/ Și la-mpăratul pe pământ…// De-aceea, ostenit-acum/ De zile rele câte-au fost,/ Bătrână, te-ai pornit la drum,/ Să-ți deie frații adăpost…// Rămâi aici, fă-ți un popas,/ Fii sfetnic bun din veac în veac,/ Și spune-acasă ce-a rămas,/ Bisericuță din Albac!” (Octavian Goga, Opere,II.Poezii, Din larg, 1939, Buc.1967)

Din stirpea Eroului Horea, ca stră-strănepot, mai trăia acum câțiva ani bătrânul Mitru Nicula – Mitrula Ciufală. Memoria Munților Apuseni persistă printr-o grandioasă istorie ce se revarsă ca un izvor nesecat de înalt patriotism (naționalism), de dreaptă credință, de o neîntreruptă tradiție milenară, de un tezaur al Artei diversității, cu folclorul inegalabil și o energie creatoare în tot ce e frumos! „O lume de comori adastă de veacuri, pe blândele plaiuri Transilvane, să fie descoperită și așezată, întreagă și nezdruncinată, în dreaptă și sărbătorească lumină” (Vasile Drăguț, Pictură murală în Transilvania, sec.XIV-XV, București, 1970).

ZLATNA – Ampelum e străjuită de vârful Dimbău (1371 m) din Munții Trascăului și Vârful Breaza (1100 m) din Munții Metaliferi, rivalizând ca vechime, ca aur și ca istorie cu Abrudul. Se pare că urmarea unei călătorii a cezarului Septimiu Sever (193-211) în Cetatea Zlatna s-au născut două izvoare: Fântâna străjii și Fântâna Craiului. (I. Rusu-Abrudeanu, Moții). În anul 1424 s-a ridicat la Zlatna o biserică românească în stil gotic cu pictură asemeni celei din Densuș, care după unele transformări ne privește cu admirație și azi. Despre aurul Zlatnei a vorbit și venețianul Giorgio Tomassi pe la 1610, „minele ei fiind cele mai bogate în aur, producând aurul cel mai bun, vrednic a fi curățit prin foc”; iar poetul german din Silezia, Martin Opit, profesor la Colegiul reformat din Alba Iulia (1622-1623) i-a închinat poemul: Zlatna oder gedickte von Ruhe des gemuthes – Zlatna sau poezii despre pacea sufletului. Poemul Zlatnei a fost tradus de marele nostru poet George Coșbuc într-o manieră elegantă, fidelă specificului autorului german, știind că Zlatna a fost de fapt punctul de pornire a răscoalei bravului călugăr Sofronie de la Cioara, împotriva catolicizării forțate impuse de jugul hasburgilor, ortodocșilor și deopotrivă pentru desființarea iobăgiei, a samavolniciei prin fără-de-legile imperiale și ridicării românilor în starea lor firească de drept divin, dac și legitim valah.

„… limba voastră prin timp s-a străcurat/ Întreagă-n cât, cu dreptul, e lucru de mirat./ Italia chiar este departe de trupină/ Și-ntocmai Esperida și Galia vecină/ Pe cât de puțin ele cu Roma se unesc,/ Pe-atât de mult unit e poporul românesc/ În fiece colibă cu paie-acoperită/ Un sânge nobil spune că limba moștenită/ Și azi e tot aceeași, că datinile sunt/ Păstrate cu credință, c-al vostru-îmbrăcământ,/ Și jocul chiar, e martor c-aveți trupină veche,/ Un joc care-n frumusețe abia-și află pereche.// Da, musa Terpsichore pe voi mai mult/ În lume vă iubește: Mai mult ca ori pe cine!/ Voi când atingeți coarda cântând o doină-mi vine/ Să cred, că însuși Phoebus vă inspiră de muzică/ Purtând a voastre brațe și degetele iuți./ Prin asta și prin multe talente și virtuți,/ Românul excelează!/ Un suflet verde, nobil nu poate ca să piară,/ Din contră, el devine viteaz și renumit!” (I. Chelcea,Cercetări etnografice în bazinul Zlatnei și Valea Ampoiului. Mocanii, în „Apulum”, V, 1964)

Ribița – Satul Ribița așezat lângă Brad și Țebea, din județul Hunedoara, are identitate dacică străveche, dar în documentele nedistruse apare la 1386, păstrându-și demnitatea alături de Crișcior, Hălmagiu, Șiria, Densuș și alte localități, prin faptul că cânezii lor și-au păstrat rădăcinile ortodoxe valahe, necatolicindu-se și nemaghiarizându-se, dar și bucuria de a avea în sânul lui, satului Biserica Sfântul Nicolae – mândria artei vechi românești. „Pentru mine biserica aceasta este unul din cele mai sfinte locuri din lume. Este biserica moșilor și strămoșilor mei din partea tatălui” (Corina Vlad Diaconescu…, op. cit.). Crișcior se leagă de veșnicia traco-geto-dacică prin firul Crișului Alb, prin scânteia care a aprins răscoala mucenicilor lui Horea, prin biserica-ctitorie voievodală a jupanului Bâlea și a soției Vișa, prin sinteza dintre artă, înțelepciune,port, folclor, legendă, umor, mândrie de Moț, și de Moață.

Cărpenișul – „desișul de carpeni”, vatra natală a Moților martiri Cloșca și Crișan, atunci cu căsuțe de sărăcie ale vlaho-românului, stăpân devenit rob în Țara Moților – Țara Munților de aur pentru străinii lumii întregi, azi Crișan, cu case arătoase din care ies țărani rumeni cu pălăriuțe și moațe foarte frumoase în cojocele, „cu chipuri de fetițe din idile și de madone senine” (Nicolae Iorga, Priveliști prin țară, Editura pentru Turism, 1974). Cărpenișul – Crișan, localitatea ce și-a căpătat renumele și prin Mănăstirea Crișan, veche ctitorie din veacul al XVI-lea, despre care ierarhul Timotei Seviciu, grăia: „Bunul Dumnezeu nu a lăsat să piară altarul atâtor rugăciuni din Munții Apuseni, ci să se înalțe tot mai sus. Salba Carpaților s-a întregit cu această sfântă așezare monahală…”, prin memoria și martiriul eroului Crișan, prin ieromonahul Visarion Neag și Maria, înțeleapta sa mamă, prin duhul văilor, dealurilor și moților ei. Vidra de Sus, satul care l-a născut spiritual pe marele Erou Avram Iancu, care la rândul lui l-a renăscut eternității botezându-l Avram Iancu. Vidra de Jos și Vidra de Sus – Avram Iancu îmbrățișează 33, respectiv 38 de sate și „crânguri”. Casa Iancului e legănată de cei câțiva plopi și brăduți sădiți de marele tribun-revoluționar, ce a venit în lumea Moților pe „vremea cireșelor” în anul 1824. De la tatăl Alisandru, Iancu preia vigoarea trupului, iar de la mama – Maria Gligor, cerul albastru din ochi și surâsul soarelui în plete. Începe școala la Câmpeni, apoi la Zlatna la Gimnaziul catolic, continuând la Cluj, la facultatea de Filosofie și Drept, coleg cu Al. Papiu Ilarion, N. Popea, Iosif Hadoș, Ioan Oros, Elisei Armatu, Vasile Fodor…

La pacea de la Carlovitz (1699), Ungaria și Transilvania erau sub stăpânirea Austriei. Nobilimea maghiară deși avea mari drepturi, privilegii și diete autonome în Transilvania și Ungaria, voia autonomia, așa că folosindu-se de răscoalele din Viena, Boemia, Italia împotriva Vienei, nemeșimea condusă de Ludovic Kossuth s-a răsculat la Buda-Pesta, declarându-se independentă, considerând că Croația și Ardealul fac parte din Ungaria, iar prin dieta Transilvaniai compusă din unguri a ratificat anexarea Ardealului la Ungaria. Vlahii ardeleni au protestat împotriva acelei samavolnicii hunice prin marea adunare de la Blaj, la 3 Mai 1848. La acea adunare numită de atunci Câmpia Libertății au participat episcopul Andrei Șaguna al ortodocșilor și Lemeny al „uniților”, Simion Bărnuțiu, Alexandru Ioan Cuza și peste o sută de mii de români, sub strigătul de minte, inimă și suflet: „Noi vrem să ne unim cu țara!

Zorile tribunului Avram Iancu au aprins zările cerului înalt iluminând aura moților dragi: „Nu cu argumente filosofice și umanitare se pot convinge tiranii ci doar cu lancea lui Horia”! „Vorbiți, vorbiți, s-a ridicat ca un tunet în care vibrau toți gorunii din Munții Apuseni, membrilor Comitetului Național, delegați pentru Viena, irodului Francisc Iosif I, strănepotul Caiafei Iosif al II-lea, unde n-au primit nimic, eu mă duc în munți și fac revoluție” (Vasile Netea, Avram Iancu în istoriografia română, în vol. „Pe drumul unității naționale”, Cluj-Napoca, 1975). Întreaga liotă huno-ungro-maghiară a sfidat voința națiunii valahe ardelene și prin armata condusă mai ales de generali poloni, a trecut la represalii, la supunerea forțată a Transilvaniei, masacrând satele românești, ocupând stfel tot Ardealul în afara Cetății Munților Apuseni. Avram Iancu a aprins Munții! A aprins Moții! A dat vâlvătaie preoților! A surprins prin cavalcada amazoanelor preotese! A ațâțat prin flăcările studenților! A încins prin jarul funcționarilor! A pârjolit și topit totul prin lava de vulcan a țăranilor! A făcut scrum și cenușă marea parte a dușmanilor maghiari! „Avram Iancu care dovedi talente militare deosebite a format o armată din voluntari români, studenți, preoți, funcționari, alături de țărani în frunte cu prefecți și tribuni, transformând zona muntoasă într-o cetate de necuprins. De aceea ostașii lui l-au supranumit Craiul Munților. Ungurii au fost respinși și învinși în mai multe lupte crâncene, în special la Abrud și Mărișel” (Petre P. Panaitescu, Istoria Românilor, Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1990).

Între timp revoluția din Țara Românească a căzut, forțând fruntașii ei să treacă în Ardeal. Nicolae Bălcescu, marele istoric s-a dus la Buda-Pesta, cerându-i lui Kossuth să dea drepturi naționale românilor adeleni pentru a se împăca cu ungurii împotriva rușilor care ocupaseră principatele și trecuseră în Ardeal în ajutorul Austriei. Kossuth a refuzat categoric: „Mai bine să piară maghiarii, decât să dau libertate românilor!” Înaintând spre Buda-Pesta armatele rusești au învins definitiv armata lui Kossuth la Șiria – Vilagoș, lângă Arad în 1849. Revoluționarii unguri au luat calea exilului, iar Ungaria și Transilvania au fost predate Austriei. În 17 August 1852, Avram Iancu va fi arestat la Alba Iulia. Dacă agonia lui Horea a durat două luni, a Craiului Munților, peste 20 de ani. Peste aura Moțului – mândru crai s-a așternut umbra rătăcitoare a unui pribeag cântând din fluier, răsfrântă în lacrimi, doine și jale: „Până fu Iancu-n domnie,/ Mâncam pită ca-n câmpie,/ De când Iancu s-a lăsat/ Iar mâncăm mălai uscat”. Sfâșietoare, tulburtoare, vibrantă și vie rămâne ultima zvâcnirea a inimii lui Avram Iancu: „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd Națiunea fericită!”.

Vidra de Sus – Avram Iancu își reazemă tâmpla istorică de Muntele Găina, loc de măreție, legendă, și folclor nășit de Țara Moților Crișeni (Zarandul) și Țara Moților Arieșeni, cu un platou îmbietor de 2 km, mărginit de o parte de un vârf împădurit, iar de cealaltă parte străjuit de Crucea Iancului. „La Găina fetele de măritat cu carele încărcate cu toată zestrea lor și dacă norocul le scotea în cale pe Feți frumoși așteptați, cununia se făcea pe loc, preoții fiind la îndemână, și noile perechi plecau de acolo direct spre satele unde urmau să locuiască” (O scurtă ochire asupra însemnătăților din Țara Moților, în „Foaia pentru minte, inimă și litaratură, 1860). Țebea moștenea din timpuri mai vechi o bisericuță din lemn, în al cărei cimitir – soborul adormiților era adunat sub catapeteasma unui falnic Stejar vestit în Țara Moților pentru bogăția și întinderea părintească a ramurilor sale. La umbra lui, se zice că răsculații din 1784 au depus jurământul de credință, de libertate, de frăție de luptă, care păstrează nestinsă limba cea vie. Țebea rămâne în amintirea acelor Moți vii și a celor adormiți prin „Pantheonul Moților”, unde veghează Gorunul lui Horea, Gorunul lui Avram Iancu, mormitele Fruntașilor Zărăndeni, Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial, Biserica cu tricolor, Gorunul Regelui Ferdinand, Gorunul Reginei Maria, Gorunul generalului Berthelot, iar la 3 km înspre Brad, luminează troița, fiică a bisericii din Mesteacăn, care veghează peste Criș, satele Ribița și Crișan.

„De pe culmile Munților Apuseni a strigat pentru întâia oară răzvrătirea, ca un bucium precursor al redeșteptării generale. Moții sunt Tirolul nostru, pumnul Ardealului, iar cele două inimi mari în care a clocotit uraganul sunt eroii lor: Horia și Avram Iancu” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, București – 1989).

De la urcarea la ceruri a Craiului Munților, Avram Iancu au trecut 110 ani, „dar faima lui nu numai că nu scade, ci crește din generație în generație, cum e sortit să crească tot ce ne vine din adânc de suferință și vitejie românească pe drum de baladă. Iancu face parte din acea categorie de inspirați care au găsit drumul spre inima poporului, imaginea lor istorică fiind dublată de aura legendei, cum se întâmplă cu toți aceia care se jertfesc pentru cauza tuturor, pentru un ideal generos, pentru Țară. Poporul l-a apoteozat pe Iancu l-a cântat, i-a pus coroană mai adevărată decât coroanele cele de oțel sau de aur ale regilor” (Antonie Plămădeală, Calendar de Inimă Românească, Sibiu, 1988, „Avram Iancu al Transilvaniei și al tuturor Românilor). Marele Poet Adrian Păunescu, mentorul tinerimii române contemporane prin Cenaclul „Flacăra”, i-a închinat un poem pe măsură Craiului Munților, poem devenit imnul Mișcării sale…

Trăiască duhul lui Iancu – „Trăiască duhul lui Iancu, trăiască Moțul între moți,/ Câmpia libertății spune că Avram Iancu suntem toți,./ Ce vești mai aveți voi români despre Iancu/ Să spun ce știu toți acei care știu/ Ce vești să avem, suntem oastea lui Iancu/ La Țebea, la Țebea, eroul e viu.// Eroul ne cheamă, ne cheamă la Țebea/ Al nostru frumos, pătimit crăișor/ Aici ne rugăm pentru Iancu, la Țebea/ Roș, galben, albastru – altar tricolor.// Popor românesc, nu uita niciodată/ Că nu ești urmaș de fricoși și bastarzi/ La tine acasă cât faci ochii roată/ De dragul eroilor veșnic să arzi.

La Țebea feșnesc românește gorunii/ Și-ntreg calendarul se-aude pe drum/ Și clopote fierb untdelemnul furtunii/ La Țebea, la Țebea, la Țebea acum.// Și nu e român omul care în viață/ O dată-măcar, într-un ceas minunat/ Pe sine privindu-se parcă în față/ Lui Iancu Avram nu i s-a închinat.// Tu, Iancule sfânt, ne-ai purtat idealul/ La Țebea venim, fiii tăi te cinstesc/ Lui Iancu-nchinare, trăiască Ardealul/ Trăiască întregul popor românesc!”

Trandafirii negri…

Data: 10 octombrie 2026 by Mihai Batog-Bujeniță

Eram cu Lopița pe scările marelui palat al Ecaterinei cea Mare, în Sankt Petersburg. Mă aflam la câțiva metri de ușă, în spatele ei, dar era o înghesuială cumplită la intrare. Oamenii se împingeau, râdeau, vorbeau, fiecare cu punga lui de floricele și răcoritoare, pregătit pentru marele spectacol. Și, dintr-odată, îmi scapă cheile. Le aud lovind treptele. Mă aplec să le ridic, dar o mână neagră apare înaintea mea, le înșfacă și îmi râde în față. Ridic privirea. Un chip de negru cu buze și urechi mari, aproape neverosimil, ca desprins dintr-un film hollywoodian. Un fel de Joker… sau, mai degrabă, un Țestoasǎ Ninja. Îl privesc nedumerit. El o rupe la fugă. Coboară treptele și, ajuns la bază, se strecoară pe lângă zid. Atunci pornesc după el. Zece metri de trepte sunt pline de oameni. Nu am timp să mă gândesc. Sar peste balustrada de aproape trei metri. Plonjez. Pentru o clipă, hoțul își pierde zâmbetul. Apoi aud: cling-cling-cling… Cheile mele au sărit printre gratiile de fier. Mă uit în jos.

– Adio, chei… Le văd dispărând printre bare, spre marile canale subterane ale Sankt Petersburgului. Și atunci îmi dau seama că nu pierdusem doar niște chei. În ele stătea totul. Mașina. Casa. Serviciul. Seifurile. Magaziile companiei. Zeci de oameni depindeau de ele.

Mă uit printre gratii. Și, ca într-un miracol, observ că nu căzuseră în adânc. Se opriseră într-un strat de gunoi, pe marginea zidului, unde piatra cobora ușor în pantă. Îmi strecor mâna printre bare. Le ating. Le prind. Le scot. Le strâng în palmă. Salvasem totul. Doar tava de carton cu floricele și răcoritoare fusese zdrobită sub picioarele mulțimii. O ridic și mă gândesc să o schimb. Atunci apare un tânăr. Cămașă albă. Fața și mâinile murdare, parcă venite direct de pe baricadele Bastiliei. Avea în ochi foamea unui om care încerca de ani de zile să înțeleagă lumea. Îmi ia tava.

– E pentru mine. Pentru o clipă vreau să-l apostrofez. Dar mă uit la el. Și renunț. O mie de ochi mă privesc de pe treptele palatului.

Palatul Ecaterinei cea Mare strălucea în alb, albastru, verde și aur. Era atât de impunător, încât aproape că îți dădea curaj să crezi că viața poate fi reparată. Și atunci o văd. Ea. Prima mea iubire. Fata pe care o admirasem în anii de liceu. Fata pe care am iubit-o la optsprezece ani și pe care nu am sărutat-o niciodată. Era acolo, sus, între oameni. Îmi făcea din mână. Am rămas nemișcat. Mă privea. Apoi ușile marelui Kino Sovietic s-au deschis. Am plecat să-mi încarc din nou tava. Când m-am întors, lumea dispăruse înăuntru. Am urcat treptele alergând câte trei deodată. Am trecut prin porțile uriașe. Covoare de catifea și persane îmi luminau drumul. Tablouri celebre. Statui de fildeș și marmură. Soldați imperiali.

Și, deodată, București. Piața în care avusese loc mitingul lui Ceaușescu. Dar nu mai era piața pe care o știam. Întreaga piață și străzile care porneau din ea erau pline de scaune negre, așezate în forme stranii, ca niște note muzicale. Mii de spectatori. Toți stăteau și așteptau. În mijlocul pieței nu era nimeni. Apoi am înțeles. Nu eram într-un cinema. Cinema-ul era orașul. Un film imens se desfășura în jurul nostru. Lopița îmi făcea semn dintr-o stradă și alerga spre mine. Ne-am întâlnit în mijlocul pieței, într-o mare de scaune. Mi-a luat tava din mână și a așezat-o pe un scaun. Apoi m-a privit. Nu ca pe un spectator. Ca pe un erou. Și-a desfăcut eșarfa albă, mătăsoasă, și mi-a legat-o la gât. N-am fost niciodată pionier. Nu știu dacă aceea era senzația. Poate că era. Poate că iubirea te face, pentru o clipă, să crezi că ai fost ales. O priveam. Nimeni nu avea buzele ei. Nimeni nu avea zâmbetul ei. Părul lung, negru ca abanosul, prins aproape întotdeauna într-o codiță pe spate. Pălărioara albă, cu boruri largi, împodobită cu o fundiță neagră. Și atunci am observat ceva. Pe fiecare scaun din piață era câte un trandafir. Roșu. Unul singur. Mii de trandafiri roșii. Piața Bucureștilor se transformase într-o grădină. Ne priveam. Ne zâmbeam. Și, pentru o clipă, eram acasă. Eram acasă. Trandafirii roșii acopereau întreaga piață. Apoi am ieșit din palat. Și eram în Melbourne. Swanston Street.

Anii trecuseră. Nu o sărutasem niciodată. dar mult mai târziu, după ani și ani, când mi-a făcut o vizită la studioul meu, am strâns-o în brațe. O surpriză venită din cer. Eu eram căsătorit. Ea era tot domnișoară. Tremura ca o căprioară. Sau poate tremuram eu. A fost ultima tresărire. Apoi timpul și-a continuat drumul. Comunismul a căzut. Și, odată cu el, în povestea mea a început să cadă și o altă lume. Au trecut mai bine de treizeci de ani. Într-o zi m-am trezit acasă cu o scrisoare. Printre mesaje și fotografii am găsit un e-mail. Venise de la ea. Din greșeală. Am deschis fotografiile. Și acolo erau – doi trandafiri negri. Am rămas nemișcat. Nu mai eram în Sankt Petersburg. Nu mai eram în București. Nu mai eram în Melbourne. Eram din nou băiat. Aveam optsprezece ani. Eram pe scările liceului. Și fata pe care nu o sărutasem niciodată mă privea din nou. Am plâns ca un copil. Atunci am înțeles că unele iubiri nu mor. Nu pentru că au fost trăite. Ci pentru că nu au fost niciodată consumate de viață. Rămân în noi, intacte, ca un film pe care timpul nu reușește să-l ardă. Am închis fotografia. Pe ecran au rămas cei doi trandafiri negri. Pentru prima dată, am înțeles de ce în vis toată piața era plină de trandafiri roșii. Roșul fusese iubirea pe care o purtasem în mine. Negrul era timpul. Sau poate despărțirea. Sau poate ceea ce rămâne atunci când iubirea nu mai are unde să se întoarcă. Am privit din nou fotografia. Doi trandafiri negri. Ca două cuvinte pe care niciunul dintre noi nu le spusese vreodată. Era sfârșitul filmului.

După treizeci de ani, într-o zi, am primit un e-mail de la ea. Mi-a spus că fotografia ajunsese la mine din greșeală. Am deschis-o. Era ea. Nu mai era fata cu părul lung și pălărioara albă din amintirea mea. Timpul trecuse și peste ea, așa cum trecuse și peste mine. Dar zâmbetul acela îl recunoșteam. Am privit fotografia mult timp și, fără să-mi spună nimic, am început să-i aud vocea. Poate că nu-mi spunea decât ceea ce aveam nevoie să aud după o viață întreagă: nu ai pierdut nimic, nu regreta, continuă-ți drumul. Nu știu dacă acesta a fost mesajul ei. Poate fotografia chiar fusese trimisă din greșeală. Dar pentru mine n-a mai fost o fotografie. A fost o scrisoare fără cuvinte. Am plâns ca un copil. Și atunci am înțeles ceva ce la optsprezece ani nu puteam înțelege: unele iubiri nu vin în viața noastră ca să rămână. Vin ca să ne însoțească o vreme și apoi să ne lase să devenim ceea ce trebuia să devenim. Am închis fotografia. În mintea mea, piața Bucureștilor era din nou plină de trandafiri roșii. Numai că acum, în fotografia de pe ecran, erau doi trandafiri negri. Poate că erau iubirea și despărțirea. Poate că erau două drumuri care nu s-au întâlnit niciodată. Sau poate erau doar două flori pe care timpul le înnegrise fără să le poată șterge parfumul. Am pus fotografia la loc. Și mi-am continuat drumul. Era, sfârșitul filmului.

Destinul tragic al savantului sârb care a radiografiat secretele românilor din Timoc…

Data: 10 octombrie 2026 by Ionuț Țene

În peste 130 de sate timocene se vorbește un grai asemănător cu cel din Banat, iar un sfert dintre localități sunt influențate de graiul din Oltenia. Ei vorbesc limba lor din „bătrâni”, fără ca statul sârb să le facă școli în limba lor sau să le recunoască drepturile. Și totuși, la începutul secolului al XX-lea, un savant sârb a trecut peste naționalismul poporului său și a cercetat etnografic satele românești de vlahi, înainte de Primul Război Mondial. Paradoxal, unul dintre cei mai mari savanți umaniști sârbi a scris una dintre cele mai coerente și mai apropiate de adevărul istoric lucrări despre românii din Valea Timocului. Tihomir R. Georgevici a fost un autentic istoric și etnograf al vremii sale. O călătorie de numai zece zile, făcută în vara anului 1905, a lăsat în urmă una dintre cele mai fascinante și controversate cronici despre românii din nord-estul Serbiei. Autorul ei a fost un savant sclipitor, care și-a sfârșit tragic viața într-un lagăr nazist. Astăzi, datorită unei ediții bilingve, notele sale de teren ne arată cum trăiau, ce iubeau și de ce se temeau românii din Timoc la începutul secolului al XX-lea.

Născut în 1868, Tihomir R. Georgevici nu a fost un simplu călător, ci o somitate a vremii sale: etnolog, folclorist și membru al Academiei Sârbe. Doctor în filosofie la München, cu o teză remarcabilă despre populația romă, Georgevici și-a dedicat viața salvării patrimoniului cultural balcanic, lăsând în urmă o operă impresionantă: peste 750 de studii și 100 de cărți. Este considerat unul dintre fondatorii etnologiei și folcloristicii moderne din Serbia. A introdus elemente de paleoantropologie în studiul culturii, folosind, de pildă, cimitirele vechi ca surse istorice. A fost ales membru corespondent al Academiei Regale Sârbe în 1921 și membru titular în 1937. De asemenea, a fost profesor universitar la Belgrad. Destinul său s-a frânt brutal în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pentru că a refuzat să colaboreze cu regimul de ocupație german, a fost arestat și trimis în lagărul de la Banjica, unde a murit în chinuri la 28 mai 1944. Cu puțin timp înainte de moarte, bătrânul profesor încă se interesa de veștile de pe front, rămânând până la capăt un spirit viu. În iunie 1905, Georgevici și colegul său, Dragutin Marianovici, au pornit într-o expediție prin satele românești din Timoc. Nu urmăreau mize politice, ci își propuneau să umple un gol important în etnografia sârbă. Rezultatul a fost volumul Printre românii noștri. Note de călătorie (1906), o carte-document, reeditată într-o ediție bilingvă în 2004 de Asociația „Ariadnae Filum” din Zaječar.

Deși Georgevici privea uneori lumea rurală prin lentila aspră a intelectualului din epocă și îi considera pe țărani prea superstițioși sau înapoiați, a fost și cucerit de calitățile lor. Iată câteva dintre detaliile și observațiile sale despre viața românilor de acum un veac: Cea mai mare surpriză pentru savant a fost rezistența culturală a acestor oameni. Deși trăiau de generații în statul sârb, limba română — graiul vlah — era limba dominantă în comunitate. Georgevici observa cu uimire că, deși slujbele se țineau în limba sârbă, aceasta le era străină localnicilor. Românii nu înțelegeau predica, iar preoții sârbi erau nevoiți să învețe românește pentru a putea comunica, spovedi sau boteza. Femeile, păstrătoarele limbii: În timp ce bărbații mai învățau câteva cuvinte sârbești în armată sau la târg, femeile românce nu vorbeau deloc sârbește. Astfel, copiii învățau acasă mai întâi limba maternă. Etnologul a fost fascinat de spiritualitatea profundă a românilor din Timoc, aflată adesea la granița dintre creștinism și păgânism. Teama de forțele obscure era puternică. Savantul consemnează superstiții legate de vampiri, vrăjitoare, zâne ursitoare și strigoi. Românii respectau ritualuri stricte pentru a împiedica morții să devină strigoi, iar Georgevici le descrie cu o vie curiozitate științifică. Georgevici a documentat pomenile bogate și credința că tot ceea ce se dă de pomană pe pământ — mâncare, haine sau apă — ajunge la cei răposați, în lumea de dincolo. Observațiile despre morală și viața cotidiană oferă unele dintre cele mai savuroase detalii din notele sale de călătorie.Etnologul descrie o scenă pe care o considera tipică satelor timocene: bărbații români petreceau ore în șir la crâșmă, beau până la epuizare și își cheltuiau banii. În acest timp, soțiile intrau și ele în local, beau câte un păhărel alături de bărbați și cântau „cântece de cimpoi”. La final, își luau soții de mână și îi conduceau cu răbdare acasă Georgevici subliniază un contrast izbitor: în timp ce bărbații aveau uneori patima băuturii și erau delăsători, comunitatea prospera datorită femeilor românce, pe care le descria ca fiind foarte harnice, îngrijite și inteligente — adevărații stâlpi ai gospodăriei.

Reeditarea bilingvă din 2004, îngrijită de Marian Tudor și Vladița Roșkanović (BOR, Ariadnae Filum, 2004), nu este doar un succes editorial, ci și un act de recuperare istorică. Editorii au lucrat cu multă grijă la traducerea textului și la adaptarea foneticii sârbe vechi la realitatea limbii române, păstrând regionalismele și farmecul graiului local. Prin ochii lui Tihomir Georgevici primim o scrisoare din trecut, de la strămoșii noștri, românii vlahi. Ea ne arată că, dincolo de greutăți, vicii și lipsuri, românii din Timoc au rezistat de-a lungul istoriei prin două atuuri: hărnicia femeilor și stăruința de a nu-și uita limba. Astăzi, în Valea Timocului, biserica ortodoxă în limba română, asociațiile vlahilor și românilor și cultul Sfintei Magdalena sunt repere ale unei identități în renaștere, care diferă de cea a aromânilor de mai la sud și se apropie tot mai mult de ramura lingvistică daco-română de la nordul Dunării.

De ce toate țările lumii sunt datoare?…

Data: 10 octombrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Trăim într-o eră în care economia mondială pare guvernată de o contradicție flagrantă. Pe de o parte, ni se spune că planeta se îneacă sub un munte de datorii. Potrivit Institutului de Finanțe Internaționale (IIF), datoria globală a depășit, la mijlocul anului 2026, 365 de trilioane de dolari, adică peste 365.000.000.000.000 de dolari. Este o sumă de peste trei ori mai mare decât întreaga producție economică anuală a omenirii. Pe de altă parte, aproape fiecare stat suveran raportează deficite și datorii publice din ce în ce mai mari, de la superputeri economice precum SUA sau Japonia până la economii emergente precum România. Pentru orice minte logică, apare o întrebare fundamentală: Dacă toată lumea este împrumutată, cine este împrumutătorul? Nu cumva împrumutăm bani de pe o altă planetă? Misterul nu provine din lipsa datelor, ci din modul în care funcționează sistemul financiar modern. Datoria globală nu este un deficit față de un extraterestru, ci o rețea uriașă de obligații interconectate, în care omenirea este datoare… ei însăși. Cea mai mare capcană este să privim datoria unui stat în același mod în care privim datoria unei persoane fizice. Când un om se împrumută la bancă, el primește azi bani pe care îi va restitui mâine, cu dobândă. În același timp, banca dobândește o creanță asupra lui. Datoria unuia este, simultan, activul celuilalt. Altfel spus: dacă „X” îi împrumută lui „Y” 1.000 de lei, datoria de 1.000 de lei a lui „Y” este exact creanța (activul) de 1.000 de lei a lui „X”. La fel se întâmplă și atunci când între cei doi se află o bancă. Dacă „Y” ia un împrumut de la bancă, datoria lui „Y” este activul (creanța) băncii. La rândul lor, banii pe care „X” îi are depuși la bancă sunt activul lui „X” și, în același timp, o datorie a băncii față de el. Oriunde am privi, fiecare datorie a cuiva este averea altcuiva. La nivel macroeconomic, această regulă devine lege universală: fiecare datorie reprezintă, în oglindă, o creanță sau o investiție a altcuiva. Banii nu dispar în neant și nici nu sunt stocați într-un seif secret. Dacă privim bilanțul Planetei ca pe un întreg, suma tuturor datoriilor este egală cu suma tuturor creanțelor. Contabil, omenirea în ansamblu nu poate fi datoare decât ei înseși.

Practic, statele lumii s-au îndatorat masiv, dar creditorii lor sunt entități din interiorul aceluiași sistem global. Acești creditori pot fi împărțiți în trei mari categorii: Proprii cetățeni și companiile interne (creditorii interni). În mod surprinzător pentru mulți, o parte uriașă din datoria unei țări este deținută chiar de populația și instituțiile sale. Japonia, de exemplu, are una dintre cele mai mari datorii publice din lume, de peste 230 la sută din PIB. Totuși, riscul de faliment este considerat redus, deoarece cea mai mare parte a datoriei este deținută de banca centrală, de băncile, fondurile de pensii și societățile de asigurări japoneze. Statul este dator, în principal, propriului popor. Un exemplu apropiat este România, unde milioane de cetățeni au cumpărat titluri de stat Tezaur și Fidelis, devenind creditori direcți ai propriului stat; Alte state suverane (creditorii bilaterali). Unele țări produc mai mult decât consumă și acumulează surplusuri masive de valută, în special dolari. Pentru a nu lăsa acești bani să fie erodați de inflație, ele cumpără titluri de stat emise de alte țări. Japonia și China sunt cele mai elocvente exemple: ambele dețin sute de miliarde de dolari în titluri ale Trezoreriei SUA, iar China a devenit și un creditor important pentru numeroase țări din Africa și Asia; Piețele financiare internaționale și instituțiile multilaterale. Aici intră fondurile private de investiții și băncile comerciale globale, alături de instituții de ultimă instanță precum Fondul Monetar Internațional (FMI) sau Banca Mondială.

Dacă spargem mitul conform căruia statele datorează bani doar altor state, descoperim o rețea de actori privați și publici care finanțează circuitele planetare: Fondurile de pensii și asigurările. Când plătiți contribuții pentru pensia dumneavoastră privată sau pentru o asigurare de viață, acele fonduri nu țin banii în conturi curente. Legea le obligă să îi plaseze prudent, iar titlurile de stat reprezintă o parte importantă a portofoliilor lor. Prin urmare, milioane de viitori pensionari din SUA, Europa sau România sunt, fără să știe, creditorii propriilor guverne sau ai altor guverne; Băncile comerciale. Băncile plasează o parte importantă a resurselor lor în titluri de stat. Pentru ele este un plasament sigur și lichid, întrucât statul plătește dobânda din taxe și impozite prezente și viitoare; Marile corporații multinaționale. Companii gigant precum Apple, Microsoft sau Alphabet (Google) dețin rezerve de numerar și plasamente pe termen scurt de zeci până la peste o sută de miliarde de dolari. În loc să le țină în conturi neproductive, investesc o parte în obligațiuni, inclusiv în cele emise de Trezoreria SUA; Băncile centrale. În momente de criză, când investitorii privați devin reticenți, băncile centrale intervin și cumpără titluri de stat de pe piață, precum Rezerva Federală în SUA, Banca Centrală Europeană sau Banca Japoniei. În Japonia, banca centrală a ajuns să dețină peste jumătate din titlurile de stat ale țării, iar abia în 2026 ponderea a coborât sub 50 la sută.

Pentru a înțelege de unde au acești creditori sume atât de uriașe, trebuie să demontăm cea mai mare neînțelegere din istoria finanțelor: mitul conform căruia băncile comerciale sunt doar niște intermediari, care iau banii de la deponenți și îi dau mai departe ca împrumut. În realitate, băncile pot împrumuta mult mai mult decât au primit în depozite, deoarece ele creează bani nou-nouți atunci când acordă credite. Banca Angliei a recunoscut oficial acest lucru, în 2014: nu depozitele creează creditele, ci creditele creează depozitele. „Ori de câte ori o bancă acordă un împrumut, ea creează simultan un depozit corespunzător în contul bancar al împrumutatului, creând astfel bani noi.” (McLeay, Radia, Thomas, „Money creation in the modern economy”, Bank of England Quarterly Bulletin, 2014). Altfel spus, băncile comerciale creează bani practic din nimic.

Misterul datoriei globale se dizolvă atunci când înțelegem că banii moderni nu sunt o resursă fixă, ci un acord social bazat pe încredere. Omenirea nu este datoare unei forțe exterioare. Datoria globală este, în esență, un sistem uriaș prin care generațiile actuale utilizează astăzi resurse financiare create prin credit. Acestea urmează să fie rambursate din munca și taxele generațiilor viitoare. Creditorii suntem noi înșine, prin fondurile noastre de pensii, prin asigurările și conturile noastre bancare, prin titlurile de stat pe care le cumpărăm. Suntem prinși într-un carusel financiar administrat de computerele băncilor comerciale și centrale. Există totuși o nuanță esențială: „noi înșine” nu înseamnă toți în aceeași măsură. Cei care economisesc și dețin active încasează dobânzi, iar contribuabilii de mâine le plătesc. Unele țări sunt creditori neți ai lumii, iar altele debitori neți. De aceea, adevărata întrebare nu este „cui îi datorăm?”, ci „pentru ce ne-am împrumutat și cine va plăti nota?”.

În acest peisaj global dominat de datorii eterne, România deține o poziție cu totul unică în istoria economică modernă. Până în aprilie 1989, sub regimul lui Nicolae Ceaușescu, România a devenit singura țară din lume care și-a lichidat complet datoria externă, ce se ridica la peste 11 miliarde de dolari la începutul anilor ’80. Deși performanța a fost prezentată de propaganda regimului drept un triumf absolut, ea a demonstrat un adevăr dureros al macroeconomiei: plata forțată și rapidă a unei datorii mari, fără o economie restructurată, se face cu un cost social deosebit de mare. Pentru a face rost de valuta necesară, resursele țării (alimente, energie, carburanți) au fost trimise masiv la export, lăsând populația într-o privațiune extremă. Contrastul cu prezentul este grăitor. România de azi se află din nou pe o pantă ascendentă a îndatorării: potrivit Eurostat, datoria publică a depășit 60 la sută din PIB la începutul anului 2026, fiind împărțită aproape egal între creditori interni și externi. Lecția este una singură: în economie, datoria nu este un rău în orice condiții; folosită productiv, ea poate deveni un carburant. Datoria devine însă toxică atunci când este folosită pentru consum curent și risipă electorală, în loc să fie direcționată către investiții cu valoare adăugată: infrastructură (autostrăzi, căi ferate), tehnologie, educație.

Totul se cumpără… Pentru că, nu-i așa?!, totul se vinde… Iată, și țara, pe de-a întregul…

Data: 9 octombrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Evident, este și asta o formă de acaparare… De înstrăinare a ceea ce era al nostru pentru a fi mai apoi îndepărtați și noi… Cu totul… Este încă o formă de preluare în fața căreia nu avem nici o reacție… Chiar dacă procesul de dezindustrializare a economiei românești, în numele „mormanului de fiare”, la care Occidentul nu a avut „procente”, s-a cam terminat… Și chiar dacă, în esența sa, a doua „industrializare” a țării (de „lohn” în mare parte, de montare, ambalare și de piață de desfacere a ceea ce produc alții), în interesul aceluiași Vest care nu s-a putut plasa în postura de decident în cărțile industriei românești a anilor ’70, a făcut pași semnificativi pentru a ne face pe noi nesemnificativi față de propria avere, propriul patrimoniu, propriile resurse, propriile interese de țară… Pentru că, necazul consiliului investitorilor străini de la începutul anilor ’90 nu viza doar demolarea fabricilor vechii epoci (aceea în care, pentru un regim, ei nu au contat, nu au fost curtați, nu au fost slugăriți servil, precum au făcut-o guvernanții și politicienii în deceniile postdecembriste), ci preluări și acaparări… Pentru că punerea fabricilor la pământ și vinderea la fier vechi a unor instalații, în unele cazuri, extrem de valoroase, inedite, priorități tehnice în acei ani, nu erau un scop în sine (unul presupus ranchiunos pentru felul în care anii ’70 au fost cu adevărat ai patriotismului economic românesc), ci un mijloc… De preluare a ceea ce era esențial pentru o industrie, resursele și materiile prime necesare, de acaparare a pământurilor țării… Și nu doar a celor agricole… A tuturor terenurilor, nu „petic cu petic”, ci fălci întregi intrate sub controlul altora… Ieșite de sub neveghea noastră, ca active din patrimoniul statului (în fapt, al nostru, al țării, al urmașilor noștri)… Ba, statul însuși a devenit un agent de vânzare a țării… La dispoziția infractorilor politici organizați (!) deveniți criminali economici ai țării… Ai României de mâine… Aceea în care am ajuns acum… Săraci, spoliați, condiționați…

Am pus la pământ și zonele de producție energetică… Am preluat impunerile europene și am tot dărâmat… Dar nu am mai construit nimic; nu pentru noi… Nu statul Român… Nu pentru viitorul de mâine al nostru, ci pentru prezentul de acum al altora, venetici, străini, expați, refugiați, imigranți – pas cu pas insinuați în carnea vie a unei țări cândva prosperă… Și dodoloață… Iar astăzi doar un schelet în necalea viiturilor…

Din nou, cu mare fală (de reușită, a altora) aflăm că se mai face încă o investiție energetică în România… Uriașă… Sute de hectare puse la dispoziția unor investitori străini (greci, din domeniul… naval) pentru a construi un parc fotovoltaic… Imens… Fără impuneri de asigurare a utilizării acestora „în tandem” cu interesele noastre agricole… (Așa cum au început să facă alte țări, având cu mult mai puține astfel de indisponibilizări agrare pentru parcurile de fotovoltaice… Și care au început să pună condiții clare)… Și tot dăm din pământul țării, lăsându-l a fi acoperit cu mii de hectare de panouri fotovoltaice… Care nici măcar nu sunt ale noastre… Nici pentru noi… Și nu există minima condiționare ca acestea să furnizeze un procent cât de mic, gratis, în rețeaua electrică pentru consumul românilor… Căci totul se cumpără… Pentru că, nu-i așa?!, totul se vinde… Iată, și țara, pe de-a întregul… De unde lipsim noi… Lipsește reprezentarea intereselor noastre… Lipsește statul Român… Așa că, nu mare mirare că din cele peste 1000 de mari parcuri fotovoltaice din România, statul nu este acționar nici măcar la unul… Deși a acceptat a-și distruge vechile sisteme de generare a energiei electrice, nu s-a implicat în realizarea niciunuia „verde”… Nu a condiționat nici măcar primirea unui minim procent ca participare a sa în cadrul acestor firme… Care nu doar vor controla „inputul” energetic de mâine în care statul nu va avea nici un cuvânt de spus, dar vor controla resursa cea mai de preț cedată de România postdecembristă: pământul de sub miile de hectare de panouri fotovoltaice. Pentru că, da!, în propria țară, statul nu este acționar în aceste uriașe parcuri fotovoltaice… Nici în cele active, nici în cele aflate „în dezvoltare”… Chiar dacă numărul lor trece de 1000… O mie de mari proiecte! În care statul are zero acțiuni, fiind prezent doar indirect (ca în toate sectoarele economice ale țării), prin intermediul unor companii (precum „Romgaz” ori Complexul Energetic Oltenia). Dar nu are nimic al lui… Nici măcar prin „Transelectrica”, printr-o companie care, deși și-a instalat panouri fotovoltaice pentru consumul stațiilor proprii, nu a fost interesată să dezvolte (în numele Statului Român) parcuri comerciale de producție.

Așa am ajuns ca toate aceste parcuri fotovoltaice mari să fie deținute doar de companii străine (și unele private locale). Chiar dacă, în această a doua industrializare a României, vorbim practic de o reelectrificare (verde) pentru viitor… Nu cel al țării, ci al companiilor străine. Pentru care vor conta aceste resurse energetice de unde statul Român este total absent. Și cum altfel când ni s-a luat totul?!… Ni s-au luat pe sub nas gazele naturale din Marea Neagră… Cu un stat, nu absent, ci făcând jocurile contra intereselor țării… Și poate că vom ajunge a cumpăra, chiar importa, propriul gaz extras din Marea Neagră! Un gaz ce se vrea a nu fi, nu doar al nostru, dar nici măcar (și) pentru noi. Pentru că UE a „articulat” legislația europeană, iar noi am tăcut și tăcem, chiar dacă tocmai companiile românești din sfera gazelor naturale vor fi cele mai lovite din Europa de impunerile privind investițiile uriașe (plătibile în timp, poate, chiar prin alte procente din gazul extras) pentru conformarea cu noile norme privind emisiile de metan… Căci, Bruxelles -ul a decis să amâne aceste investiții doar pentru exportatori de combustibili fosili din afara blocului comunitar. Iar apoi vom vedea poate cum rafinăriile noastre vor ajunge a lucra integral pentru alții, pe prognozele unor companii de servicii financiare emițându-se deja rapoarte fataliste (pentru noi) privind transformarea rafinăriilor în active vitale pentru ziua de mâine. Când, nu petrolul va mai fi marea problemă, după deblocarea piețelor de transport, ci locul unde va mai putea fi prelucrat. Și nu este nici o stranie coincidență faptul că, după ce am fost „salvați” la limită (prețul îl vom afla….) de un calificativ de țară negativ, (ni) se livrează astfel de proiecții fataliste (acum ale companiei „Goldman Sachs”, influentă bancă de investiții și companie de servicii financiare, care emite rapoarte de analiză macroeconomică și previziuni) în care ni se spune (deja, se constată, și, din nou, nu întâmplător cu dedicație pentru noi, căci vorbim de cel mai mare fond mutual de acțiuni din România, cu un portofoliu concentrat pe companiile listate la Bursa de Valori București) că prețul motorinei nu va mai scădea! Nu pentru noi! Căci, nu va fi lăsat să scadă chiar dacă piața va fi inundată de petrol, chiar dacă prețul barilului se va înjumătăți! Pentru că alții vor trebui să-și refacă stocurile de motorină iar pentru asta vor avea nevoie ca rafinăriile să lucreze în exclusivitate pentru ei. Noi?! Noi va trebui să consumăm tot mai puțin, nu prin raționalizare, prin continua creștere a preturilor combustibililor. Și nu, nu va fi un „trend european”, pentru că alții știu să și protejeze interesele, ci unul local, al unei economii intenționat ținută la limita colapsului. Ca un limes al zilei de ieri, de țară, de națiune, pentru acel viitor în care gazele naturale, combustibilii – ca resurse energetice, mâine, apoi și hrana, și apa (de pe pământurile pe care ni le-am lăsat înstrăinate, preluate, acaparate prin „proiecte investiționale”) să devină doar cioburi de sticlă sfărâmate de o oglindă fatală nouă…

Teatrul de păpuși și sforile care se văd din străinătate…

Data: 9 octombrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Dumnezeu ne este martor cât am căutat să rămânem imaculați și să stăm departe de această „a doua cea mai veche meserie din lume”. Am crezut că ne putem vedea liniștiți de munca noastră, de familie și de rânduiala din cămin. Dar se pare că am căzut și noi în această ispită: am fost nevoiți să punem mâna pe condei și să intrăm direct în noroiul lor. Nu din plăcere, nu din vreun interes ieftin și nici pentru că ne-ar atrage circul lor, ci din revoltă curată și dintr-un simț al datoriei morale. Când absurdul îți bate la ușă în fiecare zi și vezi cum se joacă cu viețile noastre, cu viitorul țării și cu comunitățile din diaspora, tăcerea devine complicitate. Ei sunt cei care ne împing să le facem anatomia — ei, prin aroganța și deconectarea lor totală de la realitate. Privim de la depărtare la tot ce se întâmplă acasă și, oricât am încerca să rămânem niște spectatori detașați, vine un moment în care teatrul politic depășește orice limită a comediei negre. Nu mai e vorba despre doctrine, despre proiecte de țară sau despre dezbateri de idei. Ceea ce rulăm astăzi pe ecrane este un spectacol grotesc de marionete, transmis în direct și la ore de maximă audiență. Când deschidem rețelele de socializare și vedem imaginile care circulă viral — lideri ai lumii libere care se întorc solemn și dau noroc cu aerul după discursuri sforăitoare, sau lideri puși la vârful statului care fac reverențe, mulțumesc și zâmbesc afectat către un spațiu complet gol din spatele lor —, primul impuls este să râdem. Vedem pe ecran oameni investiți cu o putere uriașă purtându-se ca niște somatici, făcând gesturi ritualice către fantome invizibile. Dar când râsul amărui se stinge, în urmă rămâne o constatare rece: imaginile acestea sunt dovada vizibilă că actorii de pe scenă nu mai au nicio legătură cu poporul pe care pretind că îl reprezintă, ci   răspund doar la comenzi care vin din culise.

Tragedia acestor „păpuși” politice este că ele trăiesc cu iluzia că sunt importante. Se îmbracă la patru ace, citesc de pe prompter, au escorte și girofaruri, având impresia sinceră că deciziile lor mișcă o națiune. Nu realizează nicio secundă că întreaga lor existență depinde exclusiv de finețea unor sfori invizibile purtate de mâini care nu apar niciodată în cadru. Păpușa nu are viață proprie: ea stă în picioare doar atâta timp cât mâna din umbră ține sfoara întinsă. Dacă sfoara se taie, marele lider se prăbușește inert pe podea, transformându-se într-o simplă cârpă uitată în lada cu recuzită. Iar când sistemul simte că populația s-a săturat de un personaj, ce face? Schimbă distribuția, dar păstrează aceeași piesă prost regizată. Ne învârtim la infinit în jurul aceleiași cozi obosite. Ies la rampă personaje precum Siegfried Mureșan și încep să împartă din pix funcții de viceprim-miniștri, aruncând pe masă aceleași nume reciclate: ba un Ilie Bolojan, ba un Dominic Fritz, ba alți „salvatori” scoși din clisura de partid. Ne vând din nou iluzia schimbării prin aceiași oameni care au orbit la problemele reale ale țării. Se rotesc la ciolan, își pasează scaunele de la unii la alții și au senzația că românii sunt orbi și nu văd că este doar o altă tură de ambalaj peste aceeași mizerie. Apoi, acești analiști de carton și politicieni de mucava se prefac că se miră, își smulg părul din cap și strigă disperați pe la televiziuni că „crește extremismul” și că populația s-a radicalizat. Se întreabă ipocrit de ce ajung populare anumite partide antisistem pe care ei le etichetează rapid.

Răspunsul este de o simplitate zdrobitoare: din cauza lor! Ei au generat această reacție din populație! Partidele de protest nu cresc dintr-un vacuum, ci sunt produsul direct al aroganței, hoției și bătăii de joc a celor care ne-au condus în ultimii 30 de ani. Când tratezi un popor ca pe o masă de manevră, când îi trimiți circul cătușelor la televizor în loc de spitale și salarii, când îi ignori pe cei din diaspora și le pui pe scenă marionete care vorbesc cu aerul, votezi de protest nu din extremisme ideologice, ci din disperare. Votul devine singura bâtă pe care omul simplu o mai are să lovească în masa lor de carton. Noi, cei care privim acest spectacol din străinătate, vedem sforile mult mai clar. Vedem cum se dau comenzile și cum personaje fără nicio substanță sunt catapultate peste noapte doar pentru a executa ordine și a recicla aceleași găști la putere. Ei au semănat vânt prin sfidare și nepăsare, iar acum se miră că culeg furtună. Iar privind la tot acest bâlci al deșertăciunilor, la marionetele care fac reverențe în gol și la mișeii care trag sforile din umbră, nu avem cum să nu oftăm din adâncul sufletului și să strigăm, peste veacuri, vorba românului adus la disperare: „Unde ești tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”…

O lume nebună, nebună, nebună!

Data: 9 octombrie 2026 by Marin Neacșu

Începutul l-au dat nebunii de la Spitalul de Psihiatrie și Măsuri de Siguranță Ștei, care pe data de 4 septembrie 2027 au incendiat un salon din spitalul respectiv. Conform declarațiilor oficiale, a fost declanșat imediat „planul roșu” conținând măsuri de evacuare, salvare a personalului și stingere a incendiului. Tot conform declarațiilor oficiale, incendiul a fost declanșat, dar nu se spune dacă intenționat sau accidental, de către rezidenții salonului. Bineînțeles urmează întrebări și anchete, cum cine, de ce și mai ales, „cum a fost posibil, de ce nu au fost supravegheați, de ce sunt lăsate mijloace pirotehnice sau arme albe la îndemâna nebunilor, a oamenilor fără discernământ? Întrebări firești, dar care se aud numai în cazurile izolate, aș spune cu „răspundere și efect limitat”. Întotdeauna societatea, reacționează mai violent și mai „responsabil” la cazurile de duzină, mărunte, pentru că reacția sa este pur decorativă, nu o costă nimic și are ocazia să își arate și să demonstreze, „simțul civic” fără să riște nimic. Presa și autoritățile fac și ele parte din societate așa că reacționează la fel, dar nu doar din teamă, ci pentru că așa e „jocul” trebuie să dea poporului pâine și circ. Însă în căzut marilor nebuni și piromani nu doar că nu se pune în aplicare niciun „plan roșu„, nu doar că nu se iau măsuri pentru protecția cetățenilor, stingerea sau limitarea incendiilor, ci se „glorifică„ întreține și amplifică„ incendiul”. Nu voi începe cu începutul începutului, nu voi mai pomeni nebunia care a cuprins Europa în această cursă belicoasă care pare fără sfârșit. Mă voi referi la ultimele evenimente. În ultima perioadă conflictul a depășit teritorial și militar „zona de interes„ au loc tot mai multe acțiuni pe zone relativ „libere”, cu mijloace și tehnică mai complexe și efecte lărgite. Marea Neagră a devenit zonă de război, sunt atacate de către o parte sau alta locații sau mijloace de transport civile, obiective economice, sociale, este clar că ambii combatanți, pe de o parte Rusia pe de altă parte Europa și SUA, pentru că Zelensky singur nu poate face nimic, s-au cam săturat de jocul de-a războiul, vor „pace”. Aici intervine nebunia. Cum să afirmi că vrei pace dacă continui și amplifici războiul?

Pe de altă parte alți nebuni îl propun pe Zelensky la premiul Nobel pentru Pace pe anul 2026. Trump, un alt nebun, s-a autopropus pe anul 2025 dar nu i-a ieșit. Zelensky vrea pe 2026 iar dacă îi va ieși, Trump va da în icter. Recent doi trimiși ai lui Trump care încă declară că vrea pace dar face război, Steve Witkoff și Jared Kushner, au mers la Moscova să discute cu Putin despre pace apoi s-au dus la Kiev să discute și cu Zelensky dar despre altă pace, că fiecare are pacea lui. „sufletească. Dacă e să ne luăm după principiile negocierii, discuțiile au fost un succes, pentru că au lăsat loc unor alte posibil viitoare negocieri. Cu cât mai multe negocieri, cu atât mai multe „succesuri”. Dacă luăm în considerare efectele imediate, întâlnirile au fost un eșec, pentru că, conform declarațiilor lui Zelensky, „actualul demers de pace nu va duce în curând la încheierea conflictului”. Dar, ca într-un joc al nebunilor, discuțiile au avut și părți bune, conform tot ex-președintelui ucraineean, pentru că pe timpul discuțiilor, Kievul a fost scutit de bombardamente, discuțiile fiind mai eficiente în acest sens decât celebrele baterii „Patriot”. Asta a spus-o Zelensky, într-un moment de sinceritate nebună, de față cu emisarii lui Trump. O palmă mai răsunătoare nu se putea da ajutorului american. Și asta nu e tot, să ne reamintim, în decembrie 2025, oficiali americani declarau că ucraineenii au decis să nu mai folosească renumitele Abrahms pentru că sunt total lipsite de apărare și folos și devin victime sigure. Asta probabil a fost spusă pentru guvernul României și cei care au decis și plătit o parte din banii pentru cumpărarea a 54 de tancuri Abrahms bașca derivate, adică cam tot ce nu mai face trebuință armatei americane. Atunci au râs și americanii și ucraineenii. Acuma nu mai râde nimeni. Având în vedere situația incendiară, nu am văzut să se declanșeze undeva un „Plan Roșu”, iar presa nu doar că nu avertizează asupra acestor nebunii, dar unii le mai și laudă.

Totul se îndreaptă spre o nebunie. Ca și în Marea Neagră, nu mai asistăm doar la un conflict militar și nu doar între Israel și Iran ci unul „hibrid” cum le place „specialiștilor” să spună, cu atacuri asupra unor nave comerciale aparținând și unor țări „nebeligerante” oficial, dar cu simpatii mai mult sau mai puțin declarate. Aici a început sarabanda declarațiilor și amenințărilor fără acoperire. Trump, nebunul principal de pe tabla de șah a conflictelor mondiale, declară că va distruge facilitățile nucleare ale Iranului, deși la această oră este cunoscut faptul că Iranul nu posedă arme nucleare iar tot ce are Iranul este o încercare de a obține energie nucleară pentru energie electrică. Orice alte „informații” sunt identice celor oferite de serviciile americane la invadarea Irakului, adică minciuni. La rândul lor, Iranienii promit că de acuma orice răspuns nu va mai fi proporțional ci va depăși efectele loviturilor americane sau israeliene. Nici ei nu sunt întregi la minte când fac promisiuni pe care nu le vor onora, pentru că atât SUA cât și Israelul dețin arme nucleare iar Iranul nu are cum să le depășească în efecte și amploare. Deci și aici asistăm la doi nebuni care se joacă cu soarta altora nu doar cu a lor.

La noi, Georgescu s-a umplut de admirație și respect vorbind despre inteligența apei și alte subiecte care ne-au dat pe spate. În SUA, un alt viitor pretendent la tronul prezidențial deja a început să planteze adepți vorbind despre credință, asasinate, sfârșitul lumii, Anticrist, energii negative și alte puteri supranaturale. Eu cred că ONU, sau poate OMS, ar trebui să oblige statele membre să facă un control medical riguros tuturor politicienilor înainte de a candida pentru o funcție publică. La noi cineva, nu spun cine, alintat Nicușor întrebat care e strategia de apărare a României împotriva amenințării ruse, declara prin octombrie 2025 la Summitul Consiliului European: „nu e un secret că trebuie să ne echipăm pentru a descuraja Rusia ca să se gândească la un atac asupra Europei. Deci pentru moment mesajul meu este că oamenii trebuie să stea calmi pentru că suntem mult mai puternici economici decât Rusia deci dacă ne pregătim nu există acest pericol”. Acum înțeleg și eu de ce au dat nebunii foc spitalului, au auzit că le mai vine un coleg. După această declarație l-am și văzut pe Nicușor echipat în bermude, gata să apere țara de agresiunea rusească.

Dacă și nemții au înnebunit, nu mai e loc de întors. După cum se știe, au avut loc alegeri regionale în Germania. După cum cred că se știe, Germania este o țară federativă (adică ceva în genul SUA) care are mai multe „state”, landuri, cu conduceri federale cu structuri semi-independente, parlamente locale, o constituție proprie față de cea Comună, în total 16 state. În urma alegerilor de duminică 6 septembrie 2026, în Landul Saxonia De Nord-Anhalt cu o populație de 2,2 milioane dintr-un total de 82 a Germaniei, alegerile au fost câștigate de AfD un partid declarat de unii ca fiind de extremă dreaptă, cum este declarat și AUR în România, repet, reprezentând 2,2 milioane din 82 dar nici ăștia toți, ci doar 45 la sută din cei care au votat, adică mai puțin de un milion de oameni. Ei bine, presa main stream a luat foc. Cei care susțin AfD consideră că gata, Germania își va schimba politica, vor veni dreptacii la putere se schimbă totul. Cei care nu iubesc AfD, la rândul lor, se tăvălesc de durere și cer ajutor de teamă ca exemplul lor să nu se repete și prin alte zone și pentru a crea un curent anti-AfD. Nu mai spun că la noi nebunia este și mai mare, nu doar în spitalul Ștei. Unii se bucură alții plâng iar cei deja recunoscuți ca duși cu pluta au găsit și vinovați: Putin și Rusia au umblat la cutia cu maimuțe pe modelul românesc, căci dacă s-a putut în România se poate și în Germania, nu? Azi în România mâine-n Germania… merge ca slogan. Mai trebuie ca ancheta de la Stei să concluzioneze că cel care a dat foc a folosit o benzină de la Lukoil și ne-am dus pe copcă. Din câte se pare și drona de pe aeroportul din Leipzig a fost pusă tot de ruși pentru că s-a descoperit că un câine de urmărire a simțit miros de Votca pe lângă avion. E ceva ce nu înțeleg eu, totuși: dacă Rusia e învinsă, Putin e cu un picior în groapă, Europa prosperă, economia noastră duduie, cum reușesc totuși rușii să aranjeze alegerile în România și Saxonia? Și de ce nu au făcut rușii nimic până acuma? Ce i-a apucat domne, în plină criză de securitate, cu toate serviciile secrete pe coada lor, să umble la procesele electorale ale altor state? Bă ești prost? Sau suntem toți nebuni? Pentru toate cazurile astea și multe altele la fel, nu se îngrijorează nimeni, nu are nimeni un plan roșu, chiar nu le vede nimeni? Nu se sesizează nimeni că sunt lăsați de capul lor acești nebuni și li se lasă pe mână mijloace „pirotehnice” cu care dau foc omenirii? Nu se întreabă nimeni cine, de ce și cum de apar astfel de evenimente sau se dau astfel de declarații nebunești? Unde sunt salvatorii omenirii? Unde sunt ONG-urile care asudă din greu la prosperitatea omenirii, democrației și apărarea drepturilor omului? Ce apără ei, drepturile nebunilor? Chiar nu vede nimeni că suntem conduși de nebuni?

Suntem o lume nebună, nebună, nebună!

Casa Vergu-Mănăilă (sec. XVIII) – muzeu de etnografie în muncipiul Buzău

Data: 8 octombrie 2026 by Redacția

Se află pe strada Războieni, la nr. 8, în municipiul Buzău. Este vorba despre Casa Vergu-Mănăilă ce găzduieşte un muzeu de artă populară şi etnografie, secţie a Muzeului Judeţean Buzău. Casa este monument istoric naţional, iar patrimoniul muzeului înfăţişează aspecte din viaţa ţăranului român de la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Atestată documentar pentru prima dată în anul 1794, Casa Vergu-Mănăilă este o casă boierească, construită într-un stil arhitectural interesant, o combinaţie între stilul brâncovenesc şi cel popular. Casa poartă numele familiilor Vergu şi Mănăilă, care s-au unit prin căsătoria a doi membri. Boierii Mănăilă proveneau din satul Bălișoara, capul familiei fiind căpitan cu relaţii importante, unele dintre ele chiar cu Constantin Brâncoveanu. Maria, nepoata căpitanului, a fost căsătorită cu Nicolae Vergu, un stolnic cu o avere destul de mare. De altfel, conacul celor doi era una dintre cele mai impresionante clădiri în epocă, ca și mărime. În anul 1948, Casa Vergu-Mănăilă, la fel ca multe alte conace boiereşti, a fost naţionalizată. Nu a fost folosită în niciun scop, astfel că s-a degradat într-un timp foarte scurt. Abia în anii ’70 i-a fost găsită o întrebuinţare – după ce a fost restaurată, între anii 1971 – 1974, casa a devenit Secţia de etnografie şi artă populară, secţie care aparţine de Muzeul Judeţean Buzău. Muzeul este împărţit pe mai multe domenii, precum ocupaţii fundamentale, activităţi de cultivare a pământului sau activităţi casnice.

Muzeul etnografic din Casa Vargu-Mănăilă este organizat în şase camere, obiectele expuse fiind adunate din zonele specific ale judeţului Buzău în care s-au păstrat tradiţiile populare: Lopătari, Mânzăleşti, Mărgăriteşti, Bisoca etc. În prima cameră a muzeului pot fi admirate o serie de costume populare, toate specifice zonei Buzăului. Cu toate acestea, se pot vedea anumite influenţe din alte părţi ale ţării, un singur costum fiind autentic buzoian: se remarcă prin simplitate şi prin culorile roşu, negru şi alb, culori de bază ale costumelor populare. Costumele expuse sunt cele folosite de ţărani cu anumite ocazii: la nuntă, la şezătoare sau la horă. O altă cameră din Casa Vergu-Mănăilă este dedicată ţesutului.

Astfel, vizitatorii pot admira războaie de ţesut sau ştergare, acestea din urmă fiind unice. Tot în această cameră, a fost amenajat interiorul tradiţional al unei case din Bisoca. Se pot vedea cuverturi, un covor ţesut manual, icoane cu ştergare deasupra, lăzi de zestre şi alte obiecte. O altă colecţie deosebită este cea de covoare, unul dintre ele fiind cel mai vechi obiect al muzeului – este vorba de un covor din anul 1837, care, în prezent, se află în curs de restaurare. Colecţia cuprinde şi câteva covoare din păr de capră, opere ale unei artiste din Buzău, Adela Petre. Nu în ultimul rând, muzeul amenajat în Casa Vergu-Mănăilă înfăţişează atât ocupaţiile femeieşti, cât şi pe cele bărbăteşti. În camera destinată îndeletnicirilor şi ocupaţiilor femeieşti se află obiecte ca străchini, vase de lut, icoane, darac pentru lână, piepteni folosiţi la prelucrarea cânepei sau furci de tors. Pe de altă parte, camera destinată ocupaţiilor bărbăteşti este plină de obiecte folosite la vânătoare sau păstorit, costume populare, stupi de albine sau râşnițe pentru cereale. Expozițiile de artă populară și etnografie de la Casa Vergu-Mănăilă sunt o mărturie vie a abilităților artistice și a tradițiilor populare românești. Obiectele expuse, de la unelte agricole la costume tradiționale și artefacte casnice, oferă o perspectivă autentică asupra modului de viață și a obiceiurilor locuitorilor zonei în perioada menționată. Muzeul nu este doar un loc de păstrare a trecutului, ci și un spațiu activ de învățare și interacțiune culturală. Prin diversele programe educaționale, ateliere și evenimente speciale, Casa Vergu-Mănăilă își propune să educe publicul despre importanța conservării tradițiilor și să inspire o nouă generație de creatori și admiratori ai artei populare. (G.V.G.)