Arhiva zilnică: 19 aprilie 2016

Și, iaca, „podul” constituțional al CCR s-a sfărâmat…

Iar dimpreună cu el se va fi prăbușit și castelul de cărți al acestei false democrații postdecembriste: iluzia că voința poporului a contat vreodată… Or, dacă nu ar fi ipocriți și ar ține cât de cât la țara ale cărei destine o vor în mâinile lor, toți candidații admiși de CCR (!) pentru alegerile prezidențiale (azi „admiși”, dar poate la scrutinul următor direct aleși), ar semna un act comun de asumare a neparticipării la alegeri și de boicotare chiar de către ei, candidații, a scrutinului prezidențial. Ar fi singurul mod în care, prin ei, țara ar mai putea arăta că se opune abuzului făcut de CCR. Pentru că legea nu poate fi schimbată în timpul jocului, iar atribuțiile Curții nu mai pot fi rescrise și limitate acolo unde au săvârșit abuzul după o decizie deja luată. După implicarea în alegerea aproape directă a președintelui României. Pentru că asta au făcut perciunații CCR prin invalidarea candidaturii unuia dintre participanții la alegeri. Au făcut un pas spre transformarea țării într-o republică, nici măcar strict de adunare constituant-parlamentară, prin alegerea președintelui de către forul legislativ, ci spre una instituțională. Unicorn-instituționalizată! Aceea în care o instituție decide, azi, cine poate candida, iar peste patru ani, poate, cine poate fi ales dintre cei acceptați de către sistem…

Suntem în fața unui abuz uriaș. Unul în care unui candidat îi este interzis un drept constituțional, acela de a fi ales, strict pentru opinii și idei… Nu pentru fapte săvârșite și, mai ales, condamnate de către o instanță. Iar așa cum, astăzi, CCR îi interzice unui candidat să candideze, la fel, curtea poate interzice oricui (nu doar acelui candidat), dreptul de a alege!… Fără a exista o condamnare în Justiție. O condamnare definitivă.

Și nu, nu este un blocaj constituțional accidental… Unul în care CCR a ajuns să ia o decizie capitală tocmai pentru că este o instituție căreia, constituțional, nu îi pot fi atacate deciziile. Nici direct, nici prin forme juridice de recurs. Nu, în țară, ci doar la nivelul instituțiilor internaționale de drept, dar ale căror posibile condamnări ale României pentru abuzul CCR nu vor avea efect imediat. Nici măcar unul „ulterior”. Ci unul în timp, moral, poate la ani după finalizarea mandatului celui ales prin discriminarea pozitivă făcută de CCR. Pentru că, în esență, oricare dintre candidații nescoși din competiție de către CCR va rămâne, ca eventual președinte „ales”, cu o tinichea de gât: ales grație selecției inițiale făcute de către CCR, prin discriminarea pozitivă de a nu fi fost scos din joc. Or, prin unirea actualilor candidați admiși de către CCR pentru dreptul constituțional (!) de a candida și asumarea unui act de neparticipare, de boicotare (ca drept democratic) a alegerilor (practic, pentru oricare dintre ei, a propriilor alegeri) este singurul mod în care decizia abuzivă a CCR la adresa unuia dintre candidați poate fi pusă temporar între paranteze. Răstimp în care forul legislativ ar trebui să așeze în litera legii limitele de acțiune ale CCR.

Dar nu vom ajunge acolo. Pentru că scopul a fost tocmai scoaterea definitivă a țării din siajul ultim constituțional. De drept constituțional democratic. Iar „executarea” unui candidat pentru ideile, afinitățile și chiar modul lui de gândire pregătește, de fapt, ziua de mâine, și nu de după acest mandat ce stă să înceapă, ci acel mâine imediat, în care alegerea electoratului să nu mai conteze. Sau să conteze între limitele „constituționale” puse de acești abuzatori ai statului de drept.

Dacă scopul nu era tocmai să faulteze Constituția prin principalul ei veghetor, atunci sistemul ar fi urmat niște pași legali, și poate atunci și legitimi, prin „executarea” ca la carte a „proscrisului”. Prin fabricarea unui dosar penal pentru afirmațiile considerate neconstituționale și nu prin motivarea vehiculării de către acesta a unor discursuri arbitrare ca interpretare, lipsite de conținut imputabil juridic, prin acele fundamentări ale CCR -ului de forma „se pare că” ori „este de notorietate că”, sau invocarea unor declarații media ori participarea candidatului la anumite evenimente publice


Marxism, Neo-Proudhonism, Suveranism și Progresism…

După 1848, pe fondul libertății ideologizate (încă nu era vorba despre liberalism) din ce în ce mai mari ce iradia din Occident, elita noastră s-a dedat la plăcerile unei modernități comode, în care virtuțile puteau fi cultivate sau nu, dar în care acapararea aparatului de stat aducea cu precizie de ceasornic redevențe mult visate. Degeaba, din când în când, atât în tabăra conservatoare, cât și la „roșii”, se ridicau voci care tunau împotriva politicianismului, elita conducătoare cădea degrabă în epicureanism și lucrurile se dregeau în funcție de conjunctura istorică: ba făceam alianță cu Puterile Centrale, ba o coteam spre Antanta. Dar înainte, nu ne-am aliat cu o Rusie „revoluționară” (cum acuza Ghica) împotriva unei Turcii care oricum ne-ar fi acordat ceea ce am luat prin luptă, adică independența? O Rusie de care ne-am dezis apoi imediat, deși știam că va lua Basarabia? O Rusie care ne promisese bani și Cadrilaterul la 1878, dar împotriva căreia am protestat, așa că ne-a luat cadoul mai mare și ne-am ales cu Dobrogea de azi?

Sistemul nostru constituțional stă pe o uzurpare. Convenția de la Paris prevedea ca Gospodarul sau Prințul să guverneze prin intermediul miniștrilor numiți de el. La 1866, deși aveam un principe capabil, l-am lăsat fără putere, căci s-a inventat cabinetul, adică un sistem în care prințul numea doar șeful miniștrilor, dar în rest nu mai avea putere. Un astfel de sistem va face pagube până la Traian Băsescu și Iohannis, care nu pot guverna, pentru că avem partidele.

Ei bine, ce sunt partidele? Sunt doar instrumente de acaparare a puterii și privilegiilor în stat. Eminescu. G. E. Lahovary, Carp și alți idealiști sunt înghițiți de masa celor care, în administrație, fac jocurile subterane ale partidelor, unde nicio idee și niciun ideal nu mișcă pe nimeni (pentru epoca veche inclusiv junimismul a fost un joc epicurean, zice Lahovary…). În epoca ceaușistă scenariul s-a repetat, deși lucrurile, fiind calchiate după model estic, au putut fi ținute sub control din punct de vedere moral mai bine. Cu toate acestea, elita a vrut din nou redevențe, așa că s-a închinat deplin după 1989 unui Occident care a crezut că ne-a cucerit. Nu ne-a cucerit, în fapt, noi am cedat, așa cum am cedat mereu ideii că un stat se poate descurca numai din conjunctură. Cu mici excepții (sloganul liberalilor „prin noi înșine” sau „independența” ceaușistă), la noi politica a fost doar un teren de joacă al pasiunilor minore, al plăcerilor aproape carnale.

Azi, o așa-zisă încercare de revenire (suveranism) se lovește de noul proudhonism al lumii occidentale, care îi va fi și ne va fi fatal. Marxismul ortodox a trimis instituția Bisericii în umbră, dar a lăsat credința. Mai mult, regimul marxist a pus ceva concret în loc: tractoare, blocuri și fabrici în loc de tradiție și cultură religios-bisericească. Noul progresism este o variantă letală de proudhonism adus la zi. Socialismul anarhist nu procedează ca marxismul, care încerca, fără succes, să ducă Biserica în neant. Noul progresism elimină prin înlocuire orice formă de autoritate prin rădăcina sa anarhistă. De altfel, Proudon el însuși se credea un fel de Dumnezeu (v. La ruine sociale: réponse à M. Proudhon. Ni matérialisme, ni jésuitisme / par Edmond de Pressensé 1852). Dacă nicio putere nu mai stă în picioare, atunci cel care proclamă anarhismul este Dumnezeu însuși, combinat, desigur, cu Descartes.

Așadar, cel care poate gândi că nicio autoritate în afara lui nu este legitimă, deci nu există, nu are decât să se proclame pe sine ca suveran și Dumnezeu. Aici se ascunde un uriaș avertisment și pentru suveraniști, căci suveranismul poate fi, la limită, și adesea este, o uzurpare. A cui, rămâne de văzut în istorie…


Cum am percepe o democrație fără principii?!…

A existat o dată un tărâm îndepărtat în care oamenii trăiau sub o formă de democrație fără principii. În acest loc, fiecare persoană avea dreptul să-și exprime opinia și să participe la luarea deciziilor, dar nu existau reguli clare sau valori comune care să îi ghideze pe locuitorii acestui tărâm. În lipsa unor principii fundamentale, diferitele grupuri din societate aveau tendința de a se confrunta și de a-și promova propriile interese fără a ține cont de consecințele asupra celorlalți. Această lipsă de armonie și solidaritate a dus la un climat constant de tensiune și conflict. De-a lungul timpului, sistemul democratic fără principii s-a deteriorat treptat. Lipsa unei viziuni comune și a respectului reciproc a creat disfuncționalități grave în cadrul guvernului. Deciziile erau adesea luate pe baza intereselor personale sau de grup, ignorând rezultatul asupra întregii comunități. În cele din urmă, oamenii au realizat că democrația fără principii ducea la haos și injustiție. Astfel, ei au început să caute modalități prin care să reintroducă valori fundamentale în sistemul lor democratic. Au instituit reguli clare pentru alegerile politice, s-au angajat în dialog constructiv pentru rezolvarea diferendelor și au promovat respectul reciproc ca fundament al deciziilor politice.

Prin eforturile și angajamentul față de restabilirea unei viziuni comune și a valorilor fundamentale, locuitorii acestui tărâm au reușit să transforme democrația lor într-un sistem mai funcțional și echitabil. Au învățat că pentru ca democrația să prospere, este nevoie de principii solide care să ghideze deciziile politice și să asigure respectul pentru toți membrii societății. Astfel, ei au reușit să creeze un sistem democratic care promova bunăstarea comună și asigura drepturile fiecărui individ.

În final, această poveste demonstrează importanța principiilor într-o societate democratică. Indiferent de forma pe care o ia democrația, valori precum respectul reciproc, justiția și responsabilitatea sunt esențiale pentru menținerea ordinii sociale corespunzătoare.

O poveste, o simplă poveste, dar ceea ce s-a întâmplat la Curtea Constituțională a României a fost dincolo de orice democrație. A existat un judecător care s-a opus, dar mi-e tare teamă că și el v-a fi exclus pentru cine știe ce delict de „opinie”. Desigur pentru a înțelege, să luăm lumină de la o mare doamnă de peste ocean care a mers la CNN pentru a anunța că își pierd controlul și că companiile de social media ar trebui să-și sporească cenzura asupra dezinformării conservatorilor. Spune: „Ne pierdem controlul total”. Cred că acesta a fost și motivul pentru care doamna Șoșoacă a fost eliminată din cursa prezidențială. Dânsa spunea, una alta, despre mai marii lumii, iar noi trebuie să-i iubim și prețuim. Am înțeles că și Victor Ponta are o scrisoare de la o doamnă din elita americană prin care era somat să părăsească guvernul. Vorba aceea, amestecul în treburile interne nu mai reprezintă un delict. A devenit delict atunci când vorbim împotriva elitei mondiale. Norocul meu este că am văzut o postare de la Ambasada SUA: ”Cel mai puternic antidot al nostru împotriva minciunilor Rusiei este adevărul” (Antony Blinken) Acum știu, sau acum am învățat ce înseamnă adevărul. Mulțumesc domnule Blinken, să știți că eu nu ascult ce spune domnul Musk, care afirma deunăzi: „Aceasta este o situație care trebuie câștigată”, a subliniat Musk, deoarece dacă democrații preiau puterea, spune el, acestea vor fi „ ultimele alegeri ”. Ca atare, el le cere susținătorilor „să voteze” și să îi facă pe toți cei pe care îi cunosc și nu îi cunosc să se înregistreze pentru a vota în noiembrie. „Aceste alegeri ar putea fi decise cu 1.000 de voturi, 500 de voturi, o marjă mică. Așa că faceți-i pe toți cei pe care îi cunoașteți să vină la vot. Elon Musk lansează un avertisment urgent pe care toată lumea trebuie să-l audă „Cealaltă parte vrea să-ți ia libertatea de exprimare. Vor să-ți ia dreptul de a purta arme. Vor să-ți ia dreptul la vot în mod eficient. „Aveți acum 14 state care nu necesită identitate de alegător. California, unde locuiam înainte, tocmai a adoptat o lege care interzice legitimația de alegător la vot. Încă nu-mi vine să cred că este real. „Așadar, cum ar trebui să aveți alegeri bune și corecte dacă nu există documente de identitate? Nu are sens. Și libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este piatra de temelie a democrației. Și dacă oamenii nu știu ce se întâmplă, dacă nu știu adevărul, cum poți face un vot informat? „Trebuie să ai libertatea de exprimare pentru a avea democrație. De aceea este primul amendament. Iar al doilea amendament este acolo pentru a ne asigura că avem primul amendament. „Cei pe care îi cunoașteți să se înregistreze pentru a vota”. Nu mai înțeleg nimic, dar eu am avut încredere în filosofi. Ei au reușit să scoată piatra adevărului din fântâna minciunii. Ce este omul, de ce omul are viață. Sau ce este viața? Generalul Străinu a dat o definiție extraordinară: „cratima dintre data nașteri și data morții”. Emmanuel Todd, probabil cel mai important intelectual în viață din Franța, spune: „După o analiză atentă, am ajuns la concluzia că declinul puterii de peste ocean va fi începutul păcii pe planeta noastră”. Acum nu mai știu cine sunt, nu știu cum vom trăi în această democrație fără principii dar plină de adevăr. Eu cred doar în cei care ne vorbesc de la tribuna oficială despre adevăr și libertate, doar domniile lor cunosc adevărul…!


Cetatea de la Sărăţel (loc Bănița; jud. Hunedoara) parte a sistemului fortificat de apărare a capitalei regatului dacic

Cetatea dacică de la Sărățel (nume acordat pentru bogăția saliferă a regiunii) este o mărturie impresionantă a istoriei și culturii din acea perioadă. Aceasta se află în localitatea Bănița, județul Hunedoara. Iată câteva detalii interesante despre această cetate. Ca origine și perioadă, cetatea datează din timpul domniei lui Burebista și a fost refăcută sub regele Decebal. A fost distrusă în anul 106, în timpul războaielor daco-romane. Ca fortificații, cetatea are construcții ridicate în scop militar, inclusiv ziduri de incintă, turnuri și platforme de luptă. Valul de apărare oferea protecție împotriva invaziilor. Au urmat săpături la cetatea dacică de la Sărăţel (1959 – 1968) în colaborare cu Institutul de Arheologie din Cluj (Nicolae Vlassa, Ioan Glodariu, Hadrian Daicoviciu). Această cetate reprezintă o parte importantă a patrimoniului cultural și istoric al României. Dacă aveți ocazia, vă recomand să o vizitați și să explorați atmosfera încărcată de istorie și mister. Masivul de sare de aici, de la Sărățel se află în satul Sărățel, zona Bobeica, la 14 km de orașul Bistrița, în zona de confluență a râurilor Bistrița, Budac și Șieu. Aici este declarată rezervație naturală de tip geologic. Masivul piroclastic de sare are forma ovală și este acoperit în mare parte de aluviunile râurilor Șieu și Budac, însă există zone erodate, care au scos la iveală sarea masivă; acestea sunt exploatate din când în când de localnici, pentru uz gospodăresc. Prezența sării este marcată și de plante specifice de sărătură, izvoare și bălți sărate. La baza masivului de sare s-au format două bazine cu apă sărată, pe care s-a amenajat o microstațiune balneară.

Cetatea dacică de la Sărățel este una dintre cele mai interesante fortărețe dacice din România. Acest sit arheologic se află în județul Hunedoara și face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Iată câteva detalii despre această cetate: Localizarea sa este în apropierea localității Sărățel din Munții Orăștiei. Sărățelul a fost un important centru militar și politic în timpul Daciei. Aici, populația se apăra împotriva invaziilor și își desfășura activități comerciale și religioase. La Cetatea dacică de la Sărățel, au fost făcute numeroase descoperiri arheologice care ne oferă o privire în trecutul străvechi al acestei regiuni. Iată câteva dintre cele mai semnificative: monede și obiecte de metal, ceramică și vase, fortificații și structuri de apărare, obiecte religioase și simboluri, inscripții și gravure. Au fost găsite monede dacice și romane, precum și diverse obiecte de metal, cum ar fi fibule și vârfuri de săgeți. Acestea ne ajută să înțelegem aspectele economice și comerciale ale cetății. Fragmentele de ceramică și vasele descoperite oferă informații despre viața cotidiană a locuitorilor. Stilurile, modelele și tehnicile de producție ne dezvăluie detalii despre obiceiurile alimentare, depozitarea alimentelor și activitățile casnice. Cetatea are ziduri masive și turnuri de apărare. Descoperirile legate de construcția și arhitectura acestor fortificații sunt esențiale pentru înțelegerea strategiilor de apărare și organizării militare din acea perioadă.

Artefactele legate de ritualuri religioase, precum statuete sau amulete, au fost găsite în apropierea sanctuarelor. Acestea ne oferă indicii despre credințele și practicile spirituale ale comunității. Pe pietre și alte materiale au fost descoperite inscripții și gravuri. Acestea pot conține nume, simboluri sau mesaje, contribuind la reconstituirea istoriei și identității cetății. Aceste descoperiri arheologice sunt ca niște file dintr-o carte veche, care ne ajută să reconstruim povestea acestui loc străvechi. Cetatea de la Sărățel rămâne o comoară istorică și culturală, iar cercetările continuă să dezvăluie noi informații despre trecutul nostru îndepărtat. Datorită valorii sale istorice și arheologice, cetatea a fost inclusă în lista UNESCO și este protejată ca parte a Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Este fascinant să ne gândim la viața și evenimentele care au avut loc în aceste cetăți antice. Dacă aveți ocazia, vă recomand să vizitați Sărățel și să explorați această mărturie a trecutului nostru îndepărtat! (G.V.G.)


Isidor Ieșanu – un istoric bosniac de la începutul secolului XX despre originile românești ale Bosniei!

La începutul secolului XX s-a afirmat un istoric al Balcanilor, total necunoscut și ignorat astăzi de istoriografie. Este vorba despre Isidor Ieșanu, a cărei carte apărută la începutul secolului XX (1904) – „Rutenizarea Bucovinei și cauzele deznaționalizării poporului român” a fost reeditată abia după 1990. Autorul este uitat pe nedrept astăzi, deși are o contribuție însemnată la istoria vlahilor din Bosnia și Serbia. Istoricul Isidor Ieșeanu s-a mai făcut remarcat prin două lucrări inedite: „Românii din Bosnia şi Herţegovina în trecut şi în prezent”, apărută la Sarajevo în 1904 și „Secta Patarenă în Balcani şi în Dacia Traiană”, tipărită în 1906. Este un istoric complex, școlit pe principiul determinismului și pozitivismului german, care s-a bazat pe subiecte de istorie etnică și de spiritualitate. Autorul are o atitudine comprehensivă asupra subiectelor pe care le abordează cu acribie, dar și cu o ușoară subiectivitate dată de interesul politic al Casei de Habsburg din vremea respectivă. Să luăm în considerare că, o mare parte din românii și teritoriile românești făceau parte din imperiul dualist. Isidor Ieșanu se prezenta ca localnic din Bihaci când s-a adresat asociației „Astra” în 1917. Bihaci este azi un oraș de circa 70 mii locuitori și centrul administrativ al Cantonului Una-Sana din Federația Bosniei și Herțegovinei, o entitate autonomă din statul modern Bosnia și Herțegovina. Este situat pe malurile râului Una, în nord-vestul Bosniei și Herțegovinei, în regiunea Bosanska Krajina. În Evul Mediu târziu, Bihaci era un oraș regal liber și, la un moment dat, capitala Regatului Croației (metropolis et propugnaculum totius regni Croatiae). În 1917, orașul făcea parte din imperiul dualist, iar Isidor Ieșanu era portavocea Vienei pentru românii din imperiu. Conducerea Astrei a evitat să publice cartea despre decăderea morală a poporului român propusă de Isidor Ieșenu, într-un moment delicat pentru soarta României implicate în război.

Valahii din Dalmația au o istorie multiseculară. Aceștia mai erau numiți și morlaci. Dr. Nicolae Lupu, în cartea sa „Originea Românilor! (1941 Bucureşti, pp. 28-29) spunea că «Mai mult de o treime din locuitorii Serbiei vechi sunt români şi astăzi. (…) S. Radici, în cursul unei vizite ele mele la Zagreb mi-a spus textual: „De ce nu vine Iorga aici să cerceteze mănăstirile Croaţiei şi ale Jugoslaviei şi să explice acest fenomen, că la noi, până la sfârşitul veacului al XV-lea limba liturgică, cărţile în biserici erau valahe, în limba valahă, pe când la voi erau în slavonă”. Acest fapt istoric este inedit pentru românii din Carpați, care aveau o limbă liturgică în slavonă. Referitor la imparţialitatea şi spiritul democratic a lui Radici, pe când era deputat în Parlamentul Iugoslav de la Belgrad, reprezentându-i pe croaţi, a ridicat vocea şi a arătat că şi croaţii sunt cetăţeni ai Iugoslaviei şi drepturile lor nu depind de mila guvernului Serbiei, ci depind ca populaţia să aibă nevoie de aceste drepturi; cam aşa a vorbit atunci Radici şi a fost împuşcat în plin Parlament al Serbiei. Al treilea centru locuit de aromâni în fosta Romanie de odinioară se află în Macedonia în nordul Albaniei la Kosovo, şi o altă „Romanie” cu munţii de azi, este lângă Sarajevo despre care nu avem studii. Se scrie „în diferite cărţi că ar fi la Kosovo, aproximativ 100 de sate «românovlahe», despre care nu s-a scris nimic, e ca şi când naţiunea noastră ar fi o naţiune adormită care abia începe să se maturizeze.” Dr. Nicolae Lupu susșinea că „al patrulea grup uitat, ar fi românii din Bosnia şi Herţegovina, despre care a scris o carte publicată la Arad în 1906, Isidor Ieşanu, care vorbea că provincia de azi în vremea lui Matei Corvin avea un statut de principat valah sau românesc, iar rege al acestui principat a fost numitul român din Transilvania, Sf. Nicola Olahu. Isidor Ieşanu, în cartea sa cam pe la 1899, menţiona un recensământ făcut în Bosnia şi Herţegovina, care recunoştea existenţa a 289 000 de români.” (Vezi N. A. Constantinescu – «Chestiunea Timoceană», Litera Internaţional 2000, Bucureşti 1941, Limitele Teritoriului Etnic). Dr. Nicolae Lupu realzia o situație istoriografică neclară despre românii din Alpii dinarici, total ignorați de istoricii din România mica.

Isidor Ieșanu, care se auto-prezenta ca „funcţionar la direcţiunea finanțelor din Bihaci, Bosnia”, scria în limba română „Asociaţiunii” din Sibiu în 19 octombrie 1917. Se știe că ASTRA era recunoscută de români ca forumul cultural românesc cel mai important din imperiul dualist. După intervenţia României în război şi grava înfrângere a armatei române în toamna lui 1916, atunci când victoria puterilor centrale părea sigură pentru unii, Isidor Ieşanu se oferă entuziast să publice manuscrisul său „Prăbuşirea României şi cauzele ei.” Autorul specifica în 19 octombrie 1917 că lucrarea sa, pe care o considera foarte actuală momentului istoric şi avea două părti, se întinde pe „vreo 210 coli scrise pe toate patru pagine”, iar analiza se face „din punct de vedere etic-moral-ştiintific”. Dar răspunsul nu a fost cel așteptat, oarecum firesc pentru vremurile tulburi de atunci. Deși nu s-a păstrat copia scrisorii de răspuns, dintr-un alt document rezultă că „tratând deoparte chestiuni politice, în altă parte în lipsă de mijloace materiale, Asociața nu poate lua în editura sa numita lucrare”. În 4 decembrie 1917, Ieşanu revenea cu o amplă motivaţie, ca argument, la propunerea avansată, iar pentru a-şi ilustra ideile alătură planul detaliat al lucrării. Propria lucrare o apreciază ca „un studiu profund filosofie şi istoric”, tratând „din punct de vedere eminente ştiinţific” şi surprinzând „viața internă morală a României şi populaţiunea ei”. Ca atare, autorul deduce cauzele „decadenţei şi a prăbuşirii României”, iar concluzia sa este fără echivoc: „locul României în acest război trebuie să fie absolut numai de partea noastră, că fericirea şi viitorul ei, cât şi al întregului popor român de pretutindeni (cel din Rusia şi cel din Balcani) putea să fie asigurat numai şi numai în aliantă cu puterile centrale şi tocmai acest op are de scop de a arăta tuturor românilor ( … ) păcatul cel mare ce a adus cu sine nenorocirea României ( … ) de a clarifica mentalitatea perversă a politicienilor grozavi ai României ( … ). „Dar pentru că înţelege „foarte bine situaţiunea politică” a românilor din „Ungaria”, după cum pretindea singur, acceptă amânarea tipăririi acestui manuscris „foarte interesant şi instructiv” pentru perioada postbelică, „deşi publicarea lui acuma ar aduce mult folos tuturor românilor, chiar multă stimă şi admiraţiune din partea străinilor”. În perioada amintită situaţia financiară a ASTREI excludea posibilitatea editării unor cărţi, pe de-o parte, iar statutul îi interzicea orice formă de activitate care ar fi putut fi taxată ca activitate politică. Sigur că Budapesta ar fi apreciat foarte pozitiv o astfel de lucrare. Reiese evident că lsidor Ieşanu era un filo-austriac, adept politic al puterilor centrale şi al bisericii „latine”. Critica sa acerbă la adresa corupţiei, bizantinismului şi politicianismului de Bucureşti, oricât de îndreptăţită ar fi fost – şi noi credem că era, în contextul politic delicat al epocii – nu făcea decât un mare deserviciu românismului. Așa cum afirma în anii 1990, istoricul Dorin Goția ”lucrarea nu se referă şi la românii din Transilvania, iar autorul evită o poziţie antimaghiară deschisă în corespondenţa trimisă, cu toate circumstanţele legate de cenzură, constatăm că gântlirea politică a lui Isidor Ieşanu era în dezacord cu cerințele românilor din epocă, care se vedeau în România Mare.” (Dorin Goția – O istorie națională din 1917 datorită unui român din Bosnia, Crișia – Muzeul Țării Crișurilor, XXIII, 1993, pp. 1 – 4).

La sfârșitul secolului XIX, Isidor Ieșanu propune o teorie istoriografică inedită și spectaculoasă privind romanizarea și latinitatea strămoșilor noștri traco-geto-daci. El explică metodic și științific despre această complementaritate etno-lingvistică privind existența vlahilor în Dalmația și fosta provincie Dacia după retragerea aureliană. Istoricul aduce mărturii documentare și epigrafice privind simbioza dintre provinciile romane Dacia și Dalmația în vremea imperiului roman. Isidor Ieșanu explică foarte clar că foarte mulți coloniști, funcționari și procuratori din Dacia au venit din provincia romană de pe coamele munților dinarici. Dalmația a fost un rezervor uman și de inspirație pentru noua provincie Dacia. Proprietari de pământuri, comercianți, negustori au venit din Dalmația să facă bani în Dacia, la aceștia s-au adăugat minerii și specialiștii în exploatarea minelor de aur, care au ajuns în Munții Apuseni, inclusiv la Roșia Montana. Există documente în care se atestă că acești coloniști romani și funcționari din Dalmația veniți în Dacia și-au păstrat obiceiurile și caracteristicile lingvistice de unde au provenit. Băieșii din Apuseni au sosit din Dalmația. Inclusiv procuratorul T. Claudius Xenophon, care era procurator în Dacia Apulensis provenea din Dalmația. Au ajuns și membri ai miliției „equestris”, dar și legionari sau tribuni din Dalmația în Dacia după funcții și bogățiile noii provincii cucerite. Dar au existat și transferuri militaro-administrative dinspre Dacia spre Dalmația, fiind cazul a doi frați tribuni cu origini dacice, care au primit funcții în provincia romană de pe coasta Adriaticii. Acești doi frați daci au devenit procuratori în Dalmația. De asemenea, numeroși dalmați au intrat în legiunea a XIII Gemina și s-au mutat în capitala Ulpia Traiana Sarmisegetuza. Ideea lui Isidor Ieșanu era aceea că romanizarea a dus la o interferență etnico-economică între Dacia și Dalmația pe mai multe secole, explicând astfel existența populației valahe cu aceeași limbă și religie în evul mediu, atât pe coamele Carpaților cât și în Alpii dinarici. Ideea că vlahii din Dalmația și cei din Dacia post-romană făceau parte din același popor român. De altfel vlahii din Bosnia își spuneau „rumâni”. Un fost tribun din Dacia, de origine geto-dacă devine ”primus pilus” al Legiunii a V Macedonica. Îl chema Capurnianus Apollonides, iar un I Valerius ajunge un ”prefectus cohortis”. De altfel, Isidor Ieșanu susținea că o parte din administrația romană a Daciei romane după retragerea aureliană în 275 s-au așezat în Dalmația, contribuind la formarea poporului român. (Isidor Ieșanu – Comunicațiunea reciprocă între Dacia Traiană și Dalmația de pe timpul imperiului roman – Junimea literară, an. 4, 1907, Cernăuți, pp. 207-209).

Istoricul Isidor Ieșanu intră în circuitul academic național cu cartea care l-a făcut cunoscut în epocă: „Rutenisarea Bucovinei și causele desnationalisării poporului român poporului român după date autentice” apărută la editura Minerva din București în 1904. Cartea avea ca motto o strofă din „Doina” lui Mihai Eminescu. Foarte incitant, autorul arată originea geto-dacă a huțulilor și componenta etnică majoritară a românilor în Bucovina răpită de austrieci în 1775 de la Moldova lui Ștefan. Pe baza statisticelor și recensămintelor dovedește că rutenizarea a avut loc abia la mijlocul secolului XIX cu sprijinul autorităților vieneze. Fiind cetățean al imperiului austro-ungar, Isidor Ieșanu a avut acces la arhivele imperilae și locale din partea de est a imperiului. Isidor Ieșanu din Bihaci, localitate din Bosnia, reușește să construiască o teorie științifică pe baza documentelor din arhivele locale și imperiale despre existența unui singur neam românesc din Bosnia până în Basarabia. Isidor Ieșanu cunoștea mai multe limbi: sârbo-croata, bulgara, germana și maghiara fapt ce i-a deschis perspectivele de cercetare și având astfel acces direct la izvoare.

În studiul „Secta paternă în Balcani și în Dacia Traiană împreună cu Istoria Balcanului până la ocuparea lui definitivă prin Osmani”, care a văzut lumina tiparului la Institutul de Arte Grafice C. Sfetea din București (1912), autorul explică pe bază de documente încreștinarea Balcanilor în vremea prăbușirii Imperiului Roman de Apus și rolul important al autohtonilor geto-traco-iliro-daci romanizați în afirmarea creștinismului. Valahii, începând cu secolul VII, au fost port-drapelul încreștinării popoarelor slave și, mai târziu, a maghiarilor. Inclusiv secta bogomililor are origini autohtone balcanice la fel și frații Chiril și Metodiu inventatorii alfabetului chiril care i-a încreștinat pe slavi, acești apostoli ai religiei creștine având origini vlahe. Inclusiv numele Bosniei, de unde se trăgea istoricul, are origini tracice. Bosnia provine de la numele tribului daco-get al Beșilor. Aceste popoare ilirice erau tracice și s-au romanizat (latinizare culturală și lingvistică) în parte în urma unei îndelungate stăpâniri a imperiului roman din secolul I î. Hristos până în secolul VI d. Hristos. Acești vlahi, deja constituiți la sfârșitul secolului VI ca popor distinct cu limba proprie, au locuit în special pe culmile montane. Albanezii îi numeau „schipetari” (munteni). De altfel, istoricul Strabo scria că beșii cuceriseră munții Haemus, dar și zona de azi a Bulgariei și Bosniei. Isidor Ieșanu, pe baza documentelor susține că în Bosnia din secolele VII până în secolul XII în vremea banului slav Kulin (1163- 1204) era populată de valahi în marea majoritate. Abia cu secolul XII slavii devin oarecum majoritari și preiau puterea în Bosnia, care până atunci avea alte denumiri: „So”, „Uzola”, „Rama” (Ra- zeul soare), „terra Besiorum” sau „Bassante”. De remarcat că istoricul descoperă documente în care atestă originea românească (valahă) a primului cneaz al Bosniei, care de atunci primește denumirea de azi. De altfel o parte din valahii din Haemus sau refugiat în Bosnia, precum și valahii din Panonia și lacul Balaton care la sfârșitul secolului IX au fost împinși de triburile maghiare conduse de Arpad înspre teritoriile actualei Bosnii. Isidor Ieșanu devine foarte popular între istoricii români la începutul secolului XX, încât este invitat să susțină o conferință despre trecutul românilor din Bosnia Astfel vede lumina tiparului în 1904 o culegerea de comunicări „Românii din Bosnia și Herțegovina în trecut și present (comunicări făcute Academiei Române” în ședința din 19 noiembrie 1904 adăugite și întregite). Studiul apare la Tipografia George Nichin din Arad, la 1906. Autorul subliniază toponimia bogată a cuvântului Vlasenica în Bosnia, care înseamnă teritoriu locuit de români. De altfel, în zona Tuzla din Bosnia la sfârșitul secolului XIX trăiau numeroși români, ca și în orașul Bjelina. Interesant că și țiganii vorbeau românește și se considerau vlahi sau români în Bosnia acelor vremuri. Isidor Socolean, consilier financiar la Sarajevo, pe la 1890 a efectuat o cercetare etnografică în Bosnia ajungând la concluzia că populația românească în regiune era numeroasă și autohtoni, la fel și țiganii care se auto-numeau „țigani români”. Ciobanii își spuneau ca și în Serbia „vlași”. Isidor Socolean considera că vlahii veniseră de mult din Pind, dar Isidor Ieșanu sublinia, pe baza exhaustivelor documentații din arhive, că vlahii erau autohtoni și originari din populațiile iliro-traco-dace romanizate. Desigur, vlahii din Bosnia se auto-denumeau „români”, fiind și un ținut „Românja” lângă Sarajevo, care în 1991 și-a proclamat autonomia în vremea războiului civil iugoslav. Astăzi istoriografia română este ignorantă în fața studiilor acestui istoric din Bosnia, care și-a scris cărțile după modelul lui Mommsen sau Ranke, cu un aparat critic de excepție. Cărțile lui aflate la BCU Cluj, după 120 de ani de la apariție, a trebuit să le citesc cu cuțitul de tăiat hârtia petnru că collie de tipar nu erau tăiate. Această ocultare a subiectului valahilor balcanici este de neînțeles în cadrul unei istoriografii europene și deschise la noi variabile teoretice. Despre biografia lui Isidor Ieșanu, acest român din Bihaci – Bosnia, nu cunoaștem prea multe, doar că face o dedicație în 1912 pe cartea despre religia din Balcani mamei sale: „În memoria mamei mele decedate Maica Agafia Ieșanu în semn de iubire și profundă venerațiune”. Presupunem că mama era o călugăriță de la o mănăstire ortodoxă. Teoriile lui Isidor Ieșanu scrise cu acribie documentară în stilul școlii germane despre fundamentul etnic valah al Bosniei prefeudale reprezintă o contribuție substanțial la clarificarea etnogenezei românești. De remarcat că această contribuție a originilor valahe ale Bosniei medievale a fost susținută în cel mai important for științific al țării, în Academia Română, în anul 1904.


De ce tragi în noi, Mitică?…

Toate filmele lui Lucian Pintilie sunt crazy. Și în toate, inclusiv în parabolicul De ce trag clopotele, Mitică?, după Caragiale, el ne arată cum este realitatea în care trăim, cât este de falsă, de mizerabilă. În varii forme, el dezvăluie mizeria existenței. Un efort colosal, de geniu, să ne arate că trăim în minciună. Exact ca în Reconstituirea, când ne arată cât de tragică poate fi reconstituirea vieții. Lucian Pintilie este modelul de regizor care fotografiază perfect Lumea I, lumea în care trăim, dar care nu are nici o deschidere pentru Lumea II, lumea în care am vrea să trăim. Îi lipsește harul utopic. El nu ne dă nici o speranță, nici o iluzie, nu trăiește și nu gândește ca un vizionar. El este distopic, vede apocalipsa, nu cum va veni, ci chiar cum este. Totul în prezent este apocaliptic, ca în Balanța (1992), poate filmul cel mai emblematic privind înfundătura în care ne aflăm, lipsa de speranță, simbolizată în final de eroii filmului, jucați de Maia Morgenstern (Nela) și Răzvan Vasilescu (Mitică), care stau ghemuiți la baza unui copac falnic, Pomul Vieții, cu un pistol ațintit asupra camerei de luat vederi, adică asupra spectatorilor. Un avertisment, o societate care trebuie împușcată. Justițiarul Pintilie ne condamnă. Ce vedem, este de împușcat. Această „soluție” a fost anunțată de Titus Popovici și Sergiu Nicolaescu în capodopera lor Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (1972), un film a cărui acțiune se petece la sfârșitul războiului, într-un sat ardelenesc ocupat de nemți. După ce un soldat neamț este ucis, localnicii sunt amenințați cu execuția dacă nu-l predau pe cel care a săvârșit crima. Eroul filmului, un băiat de oraș în vacanță (Cristian Șofron), prieten cu Ipu, nebunul satului (Amza Pellea), în final, după ce asistă la toată mascarada în care notabilitățile satului (primarul, preotul, notarul, doctorul…) îi cer lui Ipu să-și asume crima, trage cu pistolul în această lume, care, în secvența finală, arată ca un mănunchi de zdrențe plutind în aer, sugerând în zare niște stafii. Copilul nu vrea să trăiască în această lume ticăloasă. O împușcă. O aruncă în aer. Îi condamnă pe toți la moarte. Imaginar. Așa cum în mod real au făcut tinerii revoluționari în decembrie ’89. Realizarea acestui film este emblematică pentru ideea reabilitării filmului socialist, care, oricât ar fi de blamat, conține câteva capodopere pe care nu le putem trece cu vederea, doar pe motivul că au fost realizate în comunism. Nici un film din producția noului val nu se poate compara cu acest film parabolic, vizionar, făcut cu mare măiestrie. Nicolaescu a mai realizat cel puțin două capodopere, Mihai Viteazul și Osânda. Dinu Cocea a realizat cele mai bune filme de aventuri, iar Răpirea fecioarelor este o capodoperă. Și mai am încă multe exemple bune de dat. Ce s-a realizat valoros în acea epocă nu poate fi ignorant. Valoarea însăși este o formă de evadare.

În De ce trag clopotele, Mitică?, Pintilie îl omoară pe Mitică. Dar e o soluție de evadare moartea lui Mitică, personajul emblematic al poporului român? În cartea Nemuritoarele și alte scenarii literare, eu l-am reabilitat pe marele boem, pe care Caragiale l-a ridiculizat. În acest spirit își realizează și Pintilie invectivele. Înfundătura lui se numește Terminus paradis (1998), total fără orizont, gata, am terminat-o cu paradisul, trăim în iad, o imagine de coșmar a tinerilor Românei, văzuți a niște animale în călduri, mereu țipând, la limita disperării, o realitate de balamuc, iar eroul, recent încorporat, are un moment de „poezie”, după ce îi cere iubitei să-și scoată chiloții, îi ia ca amintire, apoi găsește un pisic și se joacă cu el ținând chiloții în balans, pe rol de smotocei! Regizorul nu găsește acestei lumi crazy nici un sens. De fapt, nu-și găsește sieși… balanța.

Lumea din filmul Balanța se vrea a fi România confuză, fără echilibru, la granița (balanța) dintre epoci, dintre sisteme, cel socialist și cel liber, fără contur, fiindcă nimeni nu știe ce va fi, totul este confuz, o confuzie mortală, pe care o va prelua Mircea Daneliuc și o va duce mai departe cu filmele lui parabolice, dar la fel de realiste ca filmele lui Pintilie, de un realism parabolic, fiindcă parabola nu ascunde realitatea, ci o dezvăluie mult mai nuanțat decât înregistrarea nudă a realității.

În lumea aceasta nebună, în care aveam de toate, și vii, și morți, și înmormântare, și parastas, și șantiere, și spitale, și ucigași, și securiști, și teroriști, și revoluționari, însăși dragostea este un non-sens, așa cum ne demonstrează eroina filmului, Nela, o profesoară cu vocație de reporter, care fotografiază în draci realitatea, ca în Blow Up, ea folosește fotografia pe rol de adevăr și de șantaj, dar la sfârșit face o groapă, în care își pune toate fotografiile, care sunt documentele realității în care trăiește, și le dă foc.

Însă, fără dovezi, ce mai știm despre realitatea crudă în care am trăit? Nimic. Se alege praful din ea. Rămân poate amintirile, care se derulează într-un conflict sinistru, precum parastasul, în care disputa de idei politice, dintre preot (Dorel Vișan) și primar (Victor Rebengiuc), este înecată în vin. Operatorul Doru Mitran îi dă acestei scene un nerv aparte. Totul e caricatură. Ce rămâne după o băutură? Doar vomă. Ne arată Daneliuc în Senatorul melcilor.

Este semnificativ faptul că Mircea Daneliuc continuă spiritul caustic al lui Pintilie, doi regizori care spun adevărul fără perdea. Sunt cei mai buni fotografi ai realității românești, dar, repet, fără viziune, fără să simtă nevoie să opună lumii urâte și mincinoase, odioase, o altă lume. Ei nu oferă nici o șansă omului, nu au nici o utopie, sunt complet dystopici. Filmele lor de actualitate ne oferă o lume în care nu ai vrea să mai trăiești. Și ca în aforismul marxist, se despart de trecut râzând. Fiindcă, dincolo de stratul gros de odioșenii, există umorul. Ei privesc cu sarcasm această lume confuză. Evadarea la Pintilie este dragostea Nelei pentru un șoricel, care, în mâinile celorlalți, va fi strivit. Maia Morgenstern este Frumusețea, ceva de pe altă lume care contrastează puternic cu lumea patibulară în care trăiește, rizibil surprinsă de operator. Ea e profesoară, dar se comportă ca un reporter sexy, care fotografiază tot ce mișcă.

Este realitatea anului 1988, ultimele zvârcoliri ale comunismului, când Pintilie fixează acțiunea romanului omonim al lui Ion Băieșu, care a conceput acest roman în anul 1976, când a scris scenariul filmului Mere roșii, realizat de Alexandru Tatos, care se concentrează pe povestea doctorului Mitică, jucat de Mircea Diaconu. Echivalenta lui Nela era Alice, jucată de Carmen Galin. Balanța a fost singurul roman scris de Ion Băieșu și apărut în 1985 la Ed. Cartea Românească. Romanul a stârnit multă controversă, fiind considerat antisocialist, pe ideea că în România socialistă nu se poate întâmpla așa ceva, precum scena violului Nelei, când un  grup de mineri stahanoviști o violează. O imagine sinonimă avem în filmul lui Dan Pița, Concurs (1982), unde se dezvăluie o crimă prin viol. O lume fără speranță, în care gloanțele îi vor strivi pe revoluționari, ce inutil au strigat, „vor muri și vom fi liberi”.

Printre revoluționari, cu mitraliera în mâini, ca un terorist, îl vedem și pe actorul Dragoș Pâslaru, care, după ‘89, a defilat ca un profet pe Balconul Universității și într-o cușcă pe străzile Capitalei, dar, scârbit de lipsa de adevăr, s-a retras în munți, a luat calea călugăriei și azi e starețul Mănăstirii Filimon din Vâlcea. Ce fel de liberi suntem azi? Libertatea din România e un haos. Tot constatăm cât de rău este, în ce minciună trăim, cât de rea este corupția, dar nu punem nimic în loc. O libertate constatativă nu e bună de nimic. Nimeni nu arată spre Scandinavia, de pildă, țări care au demonstrat că utopia este posibilă. Oamenii din alte locuri își împlinesc speranțele frumoase. Filmul românesc, în cele mai bune realizări formale, nu ne oferă nici o soluție de evadare. El fotografiază, ca un revoltat sui-generis, această realitate urâtă. O știm din viață, o vedem și pe ecran. Și ce-i cu asta? Dar mai departe, ce facem? Unde se află profeția artistului?


Numărul 693

Descarcă PDF


De la Cotroceni la Rahova!…

Românii trăiesc pe datorie, mănîncă pe datorie! Umilinţă maximă pentru românii care au muncit o viaţă! Lipsurile îi expediază în sărăcie, încă se mai aude strigătul de revoltă şi disperare al românilor striviţi de recalculările batjocoritoare, iar nişte papagali se bat pe fotoliul de la Cotroceni! Treizeci şi cinci de ani, românii au asistat impasibili la distrugerea ţării, mai abitir, în ultimele două decenii, fiind amarnic păcăliţi de două personaje sinistre, Băsescu şi Iohannis. Vom vedea din nou la alegerile prezidenţiale cine-i ursul şi cine vulpea. Mai este o azvîrlitură de băţ şi lui Iohannis îi vor rămîne doar bicicleta şi schiurile, abonamentul pe liniile interne şi externe i se va întrerupe. Adio zboruri de lux cu avioane private! Dacă penalitatea ar durea, primii cărora li s-ar administra calmante ar fi Iohannis, emfaticul chiriaş de la Cotroceni şi gaşca sa de penali, a căror imagine trebuie conservată într-un muzeu al groazei. Am văzut de-a lungul celor două mandate de cădere a ţării în haos şi sărăcie, căror hoarde antiromâneşti aparţine Iohannis, cum s-a aliat cu lichelele şi penalii, asemenea lui, împotriva a tot ce este românesc şi cîtă duşmănie a manifestat împotriva tuturor celor dintre Nistru şi Tisa!

Să-i crape lui Iohannis vreodată obrazul de ruşine? Nici vorbă! Tot obraznic e pe sfîrşit de mandat, nu s-a cuminţit deloc! A încercat, pe ascuns, să mai fure o acadea de supt în Parlament pentru păstrarea imunităţii salvatoare de gratii, deşi corect ar fi să preia ştafeta de la Udrea. Cînd scriam despre dosarele lui Iohannis, despre penalitatea şi trădările sale încă din 2014 şi pînă azi, presa de unitate îi pupa dosul pantalonilor la ordin, iar cealaltă parte a presei făcea pe ea de frică. Acum toţi îl scuipă în cor. Am fost printre puţinii jurnalişti care, sub ploia de înjurături şi ameninţări, am avut curajul să-l demasc şi să-l înfrunt pe Iohannis, dinaintea preluării mandatului de preşedinte. Mărturile sînt editorialele din Revista ART-EMIS de-al lungul celor 10 ani, preluate de „Justiţiarul”, „Naţiunea” şi alte publicaţii suverane.

Din gafă în gafă, din tîrg în tîrg, din trădare în trădare, din excursie în excursie pe banii românilor, Iohannis a mutat de-a lungul mandatelor sale o bună parte din economia ţării în afara graniţelor! Ce lucrătură ucigătoare pentru România! Aproape că i-au intrat ochii în orbite de atîta încruntare şi atîta ură împotriva poporului român, pe care l-a atîţat, l-a dezbinat, i-a dat cu flit şi l-a umilit! Pînă şi gura parcă i s-a strîmbat de atîtea scrîşnete printre dinţi! Unde-i „România lucrului bine făcut­”? A procedat exact ca bărbatul curvar, care promite femeii marea cu sarea pînă o prinde în pat, apoi uită de promisiuni!

Promovat 24 din 24 cu oalele şi ulcelele lui sparte în capul românilor, lui Iohannis i s-au ascuns în sertarele Justiţiei şi sub preşul de la Sibiu faptele penale, manevrele imobiliare de mare clasă, casele furate cu acte false şi alte fapte extrem de grave. Acum, cînd procurorii au scos din arhive cele 27 de dosare penale ale monstrului, e momentul potrivit să vă dumeriţi cît de penal este Iohannis şi cît de naivi, cei care l-au votat. În jurul lui Iohannis, cum de altfel, în jurul lui Băsescu, au funcţionat timp de zece + zece ani, grupuri infracţionale organizate care i-au protejat. Aşa cum am afirmat de nenumărate ori, încă înainte de a cîştiga primul mandat, Iohannis lătra şi el ca să prindă curaj, astfel încît potăile uriaşe de la vîrful Europei şi de la bucătăriile lumii să-i dea şi lui un oscior, pentru impresia artistică. Cînd îl vezi cu înfăţişarea aceea de înfumurat intrat în servaj, îţi vine să-i faci un brînci în tomberon şi să pui capacul gospodăreşte la loc. Tot timpul a stat cu talpa pe grumazul nostru, iar noi l-am răbdat. Tot timpul a apăsat pedala de acceleraţie pe agenda intereselor străine! România era doar un depozit de unde s-a servit în voie pentru nevoile lui şi ale stăpînilor din afară. Nimeni, absolut nimeni nu l-a amendat pentru nenumăratele abuzuri şi încălcări ale Constituţiei!

Încă de pe vremea cînd era primarul Sibiului avea afaceri de milioane, şi se afla în incompatibilitate cînd a cîştigat primul mandat. Să ne amintim că Iohannis l-a numit în fruntea grupului infracţional, ca procuror general, pe torţionarul Augustin Lazăr, cu tot sistemul din spatele lui. Dosarele lui Iohannis au fost ţinute timp de zece ani la sertar, fără să primească măcar un termen. Cîtă aroganţă la Iohannis! Timp de zece ani ne-a vîndut cu teritoriu cu tot americanilor, ocupaţi fiind de trupele americane, zece ani a stat pe mecanisme şi diagrame de relaţii şi a scăpat de urmăririle penale. Şi tot îşi mai dorea un fotoliu de putere ca să-şi păstreze imunitatea! E greu de calculat preţul pe care îl plătesc românii pentru a acoperi costurile uriaşe provocate României de Klaus Werner Iohannis. Ceea ce se i întîmplă acum era de aşteptat.

Lui Iohannis i-a venit rîndul la instanţă! Epoca Iohannis e pe sfîrşite şi va fi aruncat la tomberon ca pe un gunoi menajer. Iohannis n-avea cum să înţeleagă mersul jongleriilor de la Curtea Europei şi de la vîrful puterii mondiale. Nu-l duce mintea! Cu aerele lui de infatuat se pare că nici în tomberonul Uniunii nu şi-a găsit loc de adăpost. Stăpînii lui şi-au dat seama cu ce fel de slugă au de-a face! Una fără scrupule, care a luat de la poporul român şi a dat Bruxellesului, Americii şi Ucrainei. Un servitor înfumurat al stăpînilor externi, care a sărit cu schiurile de pe vîrful feisbucului în curtea Cotroceniului, şi a lăsat tot timpul resorturile străine să acţioneze împotriva României.

Romantice şi distractive vremuri trăim din pricina lui Iohannis, nu-i aşa? Dar, oare, Koveşi – o altă sportivă penală, cînd va fi dezbrăcată de mantia de protecţie a infractoarei Ursula? Codruţa are şi ea în ţară trei capete de acuzare: mărturie mincinoasă, luare de mită şi abuz în serviciu. Mare scofală! Există filme şi fotografii unde Koveşi e umăr la umăr cu mafioţii, dar sînt ascunse de cei de peste ocean. Stalinismele lui Koveşi, începînd cu „decaparea”, se găsesc în înregistrări, ea îşi permitea să facă orice împotriva tuturor! Cîte vieţi a nenorocit! Cîţi se află după gratii, cu dosare false! Cîte destine frînte, cît capital românesc distrus! De pe înaltul fotoliu european e doar o ursoaică rănită, speriată de farurile unei maşini româneşti de judecată! Toţi aceşti bandiţi trebuie să măture curtea închisorilor şi să trăiască cu o pensie de 1281 de lei pe lună! Iar Iohannis să spele autostrada Bucureşti-Sibiu, filmat de televiziunile care îi pupau dosul…


Pohta ce pohtește el…

Aș vrea să clarific de la bun început un lucru: nu abordez acest subiect pentru că este la modă, pentru că toate televiziunile îl rostogolesc, pentru că toată lumea îl comentează sau pentru… audiență. Persoana în cauză este atât de grețoasă încât nu merită nici măcar să te gândești la ea, dar nu am încotro. Nu am încotro pentru că văd că toate televiziunile discută acuma despre casele lui, despre nesimțirea lui, despre îngâmfarea lui, despre pretențiile lui, despre furturile, despre casa de milioane de euro care i se pregătește, despre dosarele lui ținute până acuma la secret și nepomenite decât de câte o voce răzleață și nebăgată în seamă dar nimeni nu vorbește despre pericolul pe care acest individ, pe nume K.W. Iohannis încă îl reprezintă pentru români. Am mai spus-o, acest specimen, căci este reprezentantul unei specii, o specie pe cale de multiplicare perpetuă o specie de indivizi, grupuri sau state care consideră că li se cuvine totul, că își pot permite orice, că interesul lor primează, că au lumea la picioare și pot călca peste cadavre fără să fie trași la răspundere, el nu ține cont de nicio lege, este de un orgoliu nemăsurat, privirea lui niciodată nu a exprimat empatie, compasiune, un licăr de umanitate măcar, este cruzimea și nesimțirea personificate și tot ce s-a întâmplat și se întâmplă dovedește faptul că am avut și am dreptate.

Dar tot ce am trăit, îndurat și acceptat în toți acești ani de când serviciile și magistrații l-au cocoțat pe scaunul de președinte cu colaborarea tuturor partidelor politice și în tăcerea complice a tuturor românilor care au știut că au fost furați, dar au tăcut, paltoanele aruncate pe mașină, croazierele prin țări cu care România abia dacă schimbase câteva acorduri în toată istoria ei dar acceptaseră să îl primească, zborurile cu avioane de lux în vizite fără obiectiv, orele de ski și apoi golf în momente în care românii așteptau o reacție la un eveniment de interes public, perioada de pandemie când eram proști dacă nu purtam măști, sau dușmani ai patriei dacă nu ne vaccinam, discursurile pline de tăcere când abia îngăima două cuvinte și alea primite prin cască, toate umilințele, dar și împăunările cu „partidul meu”, „România luată înapoi”, „Șeful armatei mele”, toate aceste dovezi ale nesimțirii iohanesciene pălesc pe lângă ceea ce ne pregătește și dorește satrapul ultimilor zece ani din istoria românilor.

Îmi amintesc cât de uimită a fost lumea când Iohannis, întors de la Washington a anunțat imediat într-un gest de „transparență” nemaivăzut timp de zece ani, acordul și prevederile acordului semnat cu Zelensky, fratele geamăn în ceea ce privește politica față de compatrioți, singurul care îl depășește în ceea ce privește egocentrismul și lipsa de compasiune, că nu mai poți spune empatie față de propriul popor. Ziarele titrau că Iohannis și-a revenit, a dat dovadă de transparență instituțională. Aiurea, de fapt se grăbea să bage bățul prin gard, să îl întărâte pe Putin să facă declarații prin care să amenințe România pentru a justifica „tratatele sale”. Ce urmărește de fapt Iohannis? Nimic altceva decât ce a urmărit în ultimii zece ani și vrea în continuare.

Toate eforturile sale, plecând de la auto-propunerea la șefia N.A.T.O., apoi la șefia Comisiei Europene, cu care s-a făcut de râs nu doar în fața românilor ci și a lumii politice europene și europenilor de rând care cred că se întreabă dacă toți românii sunt atât de proști, toate încercările sale prin slugile politice de a candida pe listele PNL la Senat pentru a prinde apoi nu doar șefia partidului ci și a Senatului pentru a fi al doilea om în stat și a-și continua vizitele și plimbările ca al doilea om în stat, tot ce va face el de acum încolo se subordonează dorinței sale de a rămâne pe o poziție care să-i ofere nu doar posibilitatea de a-și face de cap ci și imunitate în fața legii, pentru că uite, riscă să piardă ce a acumulat în 20 de ani de furturi și fapte penale, cele peste 20 de dosare riscă să se reactiveze și pierde tot, poate chiar și libertatea.

Singura șansă a sa de a rămâne în picioare de acuma, este războiul. Dacă România este atacată, dacă România intră în război, lucru dorit și de americani și de conducerea UE, nu doar de Iohannis, deci dacă se decretează starea de război urgență sau asediu, mandatele parlamentarilor și președintelui pot fi prelungite. Art 83 din Constituție spune: „(3) Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organica, in caz de război sau de catastrofă”. Același lucru se întâmplă și cu mandatele parlamentarilor, conform articolului 63 din Constituție: „(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani, care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora”. Așadar, atât Parlamentul, cât și președintele își pot prelungi mandatele. Cine decretează și stabilește aceste stări? Conform art 93 din Constituție: „(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult cinci zile de la luarea acesteia”.

Cât timp se pot prelungi mandatele? Cât timp ține starea respectivă? Cum starea de urgență este limitată rămâne starea de război care se poate lungi până când se semnează pacea.

Poate așa înțelegem de ce ambele alegeri au fost ”comasate” în aceeași perioadă și de ce așa târziu. Probabil s-a tot sperat ca până la sfârșitul anului Rusia să atace România sau cel puțin un stat membru N.A.T.O. Poate așa înțelegem de ce Zelensky și alți oficiali ucraineeni ne tot solicită să doborâm de pe teritoriul nostru dronele rusești de pe teritoriul ucrainean. Poate așa înțelegem de ce se semnează astfel de acorduri și tot înființăm comandamente și centre de instruire a soldaților ucraineeni și N.A.T.O. în România. E adevărat nu putem risca să declarăm noi război Rusiei și nici să o atacăm, dar facem tot ce ține de noi, sau mai corect și mai clar, conducerea României face tot posibilul să provoace o reacție militară a Rusiei împotriva noastră, prin declarații și măsuri provocatoare, care să ducă la acest rezultat și să justifice declararea stării de necesitate/asediu/mobilizare/război care vor conduce apoi, „firesc” la anularea/amânarea alegerilor și astfel, nu doar Iohannis ci și partidele parlamentare să își păstreze locurile și mai ales procentele.

Veți spune că nu e posibil, că e o aberație, așa ceva nu se poate întâmpla. Vă amintiți de câte ori ați spus în ultimii zece ani în gândul dumneavoastră că „așa ceva nu se poate!”, începând cu recuperarea celor 10 procente dintre Ponta și Iohannis de la alegerile din 2014? Poate se va întâmpla, poate nu, dar cine garantează că nu există în mintea cuiva un asemenea plan, o minte bolnavă plină de ură împotriva românilor, o minte răsucită, care s-a declarat continuatoarea Forumului Democrat al Germanilor din România (F.D.R.G.) numai pentru a pune mâna pe clădirile acestei organizații naziste care la rândul ei le luase cu japca de la români?

Și să fim realiști, o asemenea variantă ar conveni și parlamentarilor actuali care și-ar vedea prelungit mandatul ”până la încetarea stării de război” în viziunea lui Zelensky conform planului său de pace în cinci puncte. Și pentru că veni vorba de acest plan, numit „Victoria” probabil după numele doamnei Nulland cu al său „fuck the U.E.”, hai să vedem ce conține, ca să mai spunem odată ”așa ceva nu e posibil” și să mergem mai departe. Acesta conține de fapt dorința lui Zelensky de a primi arme mai multe și mai sofisticate, de a primi mai mulți bani, de a continua acțiunile, căci de ofensivă nu mai poate fi vorba, în Kursk, de a primi acceptul de a lovi adânc în interiorul Rusiei cu rachete cu bătaie lungă, de a-și elibera teritoriile aflate sub ocupație rusă. Acesta plan „de pace” al „victoriei„ nu este practic un plan este doar o nouă milogire și o nouă încercare de a atrage statele europene în conflict. În plus, Zelensky se joacă cu fundul gol pe lângă bariera ridicată cerând Europei să nu se sperie de „amenințările”, de fapt avertismentele, lui Putin privind folosirea forței împotriva oricărui stat care se va implica fățiș în conflict, deși tot el a fost primul care striga încă de la începutul conflictului, că Rusia intenționează să atace alte state, nu doar Ucraina. Acuma interesul cere să minimalizeze intențiile și posibilitățile Rusiei pentru a „încuraja” lărgirea conflictului și implicarea altor state. Și nu e culmea să vii cu un așa zis plan de „pace” care de fapt să amplifice războiul? Se pare că vechiul dicton latin „si vis pacem, para bellum” s-a transformat în „dacă vrei război, vorbește despre pace”. Astfel de minți conduc țări și ridică pretenții. Cam acesta este direcția în care mergem târâți de niște minți bolnave, dar noi continuăm să credem că este imposibil. Ferească Dumnezeu să rămână Klaus la putere, sau să își realizeze planul.


„Șamanul” Geoană despre… „viitorul speciei umane”…

Pe 15 iunie 2024, la Timișoara, fostul Secretar General Adjunct al NATO, Mircea Geoană, și-a găsit alinarea intelectuală la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș”, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa. Acest titlu pare justificat prin prisma activității sale în cadrul NATO, unde a condus Departamentul pentru inovare, cunoscut pentru implicarea sa în bioaugmentare – îmbunătățirea capacităților umane prin tehnologie. Își comandă Geoană titluri cum se comandă pizza, sau această recunoaștere academică ridică de fapt întrebări esențiale despre direcția în care se îndreaptă societatea noastră și rolul pe care liderii politici îl joacă în modelarea acestui viitor?
Redau din discursul rostit în cadrul decernării: „ Asistăm la nașterea unei noi lumi. Geopolitic, tehnologic, societal. Trăim o eră revoluționară. Fără îndoială, cea mai transformatoare și complexă din întreaga istorie a umanității.

Ca nicicând altcândva în istorie, omenirea se află simultan pe mai multe trasee de coliziune. Între liberalism și autoritarism – ceea ce noi numim competiția între marile puteri, și de modele alternative de organizare a societății. Între evoluția societății și capacitatea politicului de a se adapta și gestiona aceste transformări. Între viteza transformării și capacitatea individului, a omului, de a suporta aceste transformări brutale și succesive. Între om și mașină. Între om și algoritm.

Într-o perioadă în care viitorul speciei umane și simbioza om-mașină devin subiecte de actualitate și nu de science-fiction. Și nu în ultimul rând, între dezvoltarea speciei umane și capacitatea planetei de a ne suporta. Într-o lume dominată de competiția acerbă între marile puteri rolul puterilor regionale crește exponențial. Funcționăm de fapt ca un amortizor al unui pendul care își caută, disperat, un nou echilibru – aceste puteri medii vor juca un rol decisiv în definirea noii ordini mondiale. Și România se află sub impactul acestor trasee do coliziune – nicio națiune a planetei nu are cum să iasă din această logică”

Mircea Geoană nu este la primul derapaj de acest gen în care fără reținere, critică, discernământ sau empatie fabulează despre îmbunătățirea condiției umane. O prezintă ca pe un fel de inițiere (operație Frankenstein) fără de care ființa umană nu poate intra în noua ordine mondială; în fapt o alterare a capacității cognitive, vândută drept progres.

Într-o lume din ce în ce mai interconectată și dependentă de tehnologie, conceptul de bioaugmentare nu mai este doar un subiect speculativ. Este o realitate emergentă care promite să redefinească limitele biologice ale omului. Însă, odată cu aceste promisiuni, vin și riscuri semnificative pentru noi ca oameni. Ce riscuri ne asumăm cu un astfel de potențial președinte? Un candidat care nu își asumă public, ci doar în cercuri alese, acest „fetiș” de a transforma ființa umană prin mijloace tehnice, poate ascunde intenții absconse. S-ar putea ca această transformare pe care el o promovează să fie văzută ca o răzbunare subtilă pe un popor care savurează eticheta lui de „prostănac”? Poate că speranța sa este ca prin bioaugmentare să devină un Făt-Frumos cu gândire ageră, veșnic tânăr, depășind astfel gafele recurente?

Istoria ne-a demonstrat că ideea unui „om nou” a fost deja explorată cu consecințe dezastruoase; bolșevicii visau la el cu ochii deschiși, iar naziștii au fost prin „supra-om” întruchiparea obsesiei biologice. Aceste experimente sociale au fost catastrofale pentru omenire și sunt semne clare care prefigurează dictaturi, războaie, sărăcie și crime groaznice – dacă permitem biologiei să intre în jocurile politice. Oare la asta se referă atât Klaus Schwab de la Davos, cât și Mircea Geoană, când ne spun că acest proces descris prin biologisme ar fi unul dureros? De pe vremea Administrației lui Obama știm că tehnologia este atât de avansată, încât cipurile par la nivelul locomotivei cu aburi, având alte mijloace pentru implementarea unei verigi dinte ființa umană și tehnică. Dacă credeți că este doar vorba despre control absolut, vă înșelați. Planurile depășesc imaginația noastră cu mult. Citiți singuri ce promite conceptul NBIC, iar apoi votați.

Șamanul nostru, care mai recent amintește de Mahatma Gandhi și prevestește „o specie nouă a omului”, nici măcar mașina din parcare nu o scoate fără incidente, ceea ce ridică întrebări despre capacitatea sa de a gestiona procese mult mai puțin complexe decât cele legate de convergența biodigitală.

Agenda 2030 a Forumului Economic de la Davos nu prevede doar eliminarea proprietății private, ci și depășirea limitelor biologice ale omului prin fuziunea cu mașina. Cine oprește acești nebuni? Cum îi identificăm? Cel puțin pe unul dintre ei îl avem deja în fața noastră.

Totuși, să nu-l subestimăm complet. Dacă și-a asumat vreun angajament de a implementa în România strategia de integrare a tehnologiei digitale cu biologia umană – pentru a crea o nouă formă de existență – atunci Geoană ar putea fi mai mult decât un simplu politician fără simțul absurdului; el devine un veritabil „vânzător de aspiratoare”. Dar oare ce marcă sau model ne propune? Modelul de aspirator „Davos 2030”? Dacă aveți răbdare, veți găsi explicațiile mai jos. Am ales această metaforă, scuzându-i incapacitatea de a gândi singur și elogiindu-i darul de a fi o unealtă vrednică, fără discernământ în a plasa cu succes în raionul România acest model de igienizare biologică a neamului.

Geoană trebuie să lămurească de ce prezintă un scenariu al unei noi specii umane ca fiind de neevitat. Doar lingviștii lui Hitler recomandau un limbaj nou, plin de referințe la tehnica viitorului și știință care va revoluționa omenirea la nivel tehnologic și va duce la propășirea neamului. În prima fază, ei prezintă propria agendă ca pe o realitate inevitabilă. Apoi se arată pe ei înșiși ca fiind cei înțelepți și prudenți care gestionează tenace și calculat un proces dureros al tranzitiei. Explicit lucrează și Mircea Geoană la o nouă constituție, precum mi-a mărturisit într-o corespondență privată pe Whatsapp, anume o constituție care să reglementeze această zonă a convergenței dintre om și mașină. Avem nevoie de interdicții clare și nu de adaptări pentru utilizarea aspiratorului „Davos 2030”. Dar cine le dă unor astfel de indivizi acest drept de a ne croi destinul biologic? Nimeni! Ei se consideră solomonarii planetei, conducându-ne spre o direcție eugenică, fascistă și autoritaristă.

Dar Mircea Geoană nu este atât de inteligent încât să poată planifica viitorul atât de pervers precum cei de la Davos. Însă preia în mod servil ideile vehiculate acolo. Nu rezultă din discursurile sale pe această temă că înțelege perfect ce vor liderii de la Davos, dar răspândește această teză a noii normalități fără să o proceseze. Teoria acestui viitor „implacabil” al convergenței om-mașină, supranumit augmentare umană, este prezentă nu în discursul său electoral către marea masă a votanților, ci în medii elitiste, rarefiate. În consecință, discursul despre „provocările” viitorului nu este croit pentru a câștiga voturi în România. Atunci cui îi este adresat? Nu cumva contează pe sprijinul acestor forțe care imaginează un viitor tehnologic al umanității, pe care îl „vând” ca fiind implacabil? Or, la răscrucea unor astfel de „trasee de coliziune”, un prostănac savant este mai periculos decât un prostănac ignorant. Pentru că, o dată instalat la Cotroceni cu acest viitor „la cheie” în valiză, savantul va fi nevoit să îl și despacheteze. Acolo unde ignorantul l-ar fi lăsat împachetat. Și, necunoscându-i mecanismul, prostănacul savant nu va putea nici renegocia și nici dezamorsa agenda despachetată și declanșată.

Pentru a nu deveni (și mai) ridicol, un aspirant la cea mai înaltă funcție în stat ar trebui să protejeze națiunea de aceste utopii devastatoare pentru omenire și să nu facă pe șamanul fetișurilor biologice. Este ca și cum le-ar spune sinistraților după inundații că va găsi forma responsabilă prin care ei să se obișnuiască cu apa în casă. El trebuie să ferească de primejdii acest neam mereu înșelat. Iar dacă știe ce ne așteaptă, are datoria să spună clar că ceea ce cercetătorii și Clubul de la Davos au pregătit pentru omenire este ceva inimaginabil și că ar trebui să fim pregătiți să reacționăm, fie și cu furcile.

Măcar dacă ar fi sincer și ar spune întregii națiuni ceea ce a rostit în fața profesorilor de medicină! Doar că i-a dus de nas și pe oamenii de știință, care au crezut că este un om de bună credință, dornic să ridice România. I-a păcălit ca pe noi toți. Până astăzi nu a dat dovada finală nici de a fi un diplomat, dar nici buratino, prin acțiunile sale auto-ridiculizante, ci mai degrabă dovada unui individ hibrid care profită de scârba sau saturația românilor față de guvernanții neputincioși. Să nu ne lăsăm păcăliți că vorbește limbi străine! Ne va spune el cine sunt producătorii acestui model revoluționar de aspirator? Sau vom rămâne captivi într-o lume unde omul devine una cu mașina? Este timpul să cerem răspunsuri clare, înainte ca viitorul să fie decis fără consimțământul nostru informat.

În concluzie, discuția despre bioaugmentare şi convergența biodigitală este una complexă şi necesară într-o societate modernă aflată într-o continuă schimbare. Geoană pare uneori brelocul perfect pentru marile puteri internaționale – un pensionar respectabil și mereu gata să-și satisfacă capriciile unui fost PSD-ist ambițios. Întrebarea rămâne: în ce vrea să ne (a)tragă acest Țepișor prin acțiunile sale.