Arhiva zilnică: 23 august 2015

Numărul 689

Data: 11 septembrie 2024 by Administrator

Descarcă PDF

Relațiile partidelor istorice cu Mareșalul Ion Antonescu (2)

Data: 11 septembrie 2024 by Ioan Scurtu

Problema cea mai gravă în relațiile partidelor istorice cu Ion Antonescu a fost continuarea războiului pe teritoriul U.R.S.S. Imediat după eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, Iuliu Maniu a trimis un memoriu mareșalului Antonescu prin care-i cerea să oprească armata la Nistru și să nu o angajeze alături de Germania în interiorul Uniunii Sovietice. La acest demers s-a asociat și Dinu Brătianu. De altfel, liderul național-liberal a continuat pe tot cursul războiului să se afle alături de Maniu, astfel că mai multe memorii au fost semnate împreună. Această poziție era o continuare a celei promovate de P.N.L. și P.N.Ț. în perioada interbelică, promovând o politică alături de Anglia și Franța, iluzionându-se că acestea vor apăra integritatea teritorială a României. Realitatea s-a văzut în 1940, când de la Paris și Londra nu a venit nici un sprijin. Încă de la 22 iunie 1941, Iuliu Maniu se declara convins că „aliații noștri occidentali, care vor dicta pacea viitoare”, nu se puteau supăra pe noi că, „profitând de războiul germano-sovietic, noi ne luăm dreptul nostru și ne oprim la Ceremuș și Nistru”. În opinia sa, „Antonescu trebuia să-i întrebe pe ruși mai întâi dacă sunt dispuși să ne redea provinciile noastre și numai în caz de refuz să se recurgă la arme și aceasta pe cont propriu, nu ca aliat al Germaniei”. Acest punct de vedere a fost exprimat și într-un memoriu trimis generalului Antonescu, din care o copie a fost predată lui Franklin Mott-Gunther, ministrul plenipotențiar al S.U.A. la București.

La 14 august 1941, Roosevelt și Churchill au adoptat Carta Atlanticului în care erau stabilite obiectivele urmărite de cele două state după încheierea războiului: dreptul popoarelor la autodeterminare și nici o schimbare teritorială făcută împotriva voinței popoarelor. Pe această bază, la 1 ianuarie 1942 a fost semnată „Declarația Națiunilor Unite”. Iuliu Maniu afirma că are „încredere totală în onestitatea democrațiilor anglo-americane”, care „nu doresc nici o modificare teritorială, care să nu fie în acord cu voințele liber exprimate ale popoarelor interesate”. Peste două săptămâni liderul național-țărănist afla că S.U.A. și Marea Britanie au semnat „tratate de alianță” cu U.R.S.S. în care nu era vorba despre frontierele din 1938, ci despre cele din 22 iunie 1941, când Basarabia și nordul Bucovinei fuseseră ocupate de sovietici. De această dată, el dădea vina pe regele Carol al II-lea: „Dacă ar fi fost admis protocolul Litvinov-Titulescu de către blestematul și ticălosul de Carol, România nu ar fi ajuns în tabăra germană și nu s-ar teme de o victorie rusească”. Liderul național-țărănist a semnat un nou memoriu, care a fost prezentat lui C.I.C. Brătianu și președintele PNL s-a declarat de acord cu conținutul acestuia. Dr. Lupu l-a prezentat în ziua de 25 august 1941 lui Ion Antonescu, pe care l-a felicitat mai întâi pentru înaintarea sa la gradul de mareșal. După ce l-a citit, Antonescu a apreciat că Maniu și Brătianu „nu sunt la curent cu problemele militare actuale”. În scrisoarea din 19 decembrie 1941, Maniu și Brătianu cereau lui Antonescu să „pună capăt campaniei din Răsărit” și să retragă trupele în țară și pregătite pentru o eventuală confruntare cu Ungaria în vederea eliberării nord-estului Transilvaniei.

Manifestându-se ca lideri politici aflați în opoziție, președinții P.N.Ț. și P.N.L. nu-și puneau problema dacă oprirea la Nistru era o soluție viabilă. Ei nu țineau seama de situația concretă și anume că U.R.S.S. considera Basarabia și nordul Bucovinei ca teritorii care-i aparțineau și susținea că România a comis un act de agresiune împotriva sa. Ca urmare, Kremlinul nu au pus nici o clipa problema de încheia o pace sau măcar un armistițiu cu România pe baza renunțării la notele ultimative din iunie 1940.

La 7 decembrie 1941, Marea Britanie s-a declarat în stare de război cu România și Finlanda. Prin această decizie, România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Planetar. Aflând despre această hotărâre, Constantin Argetoianu nota:„Actul săvârșit de guvernul britanic împotriva României și Finlandei care își apără existența va rămâne ca un gest de o mârșavă imoralitate”. Luând cunoștință de hotărârea guvernului de la Londra, mareșalul Antonescu a declarat că România nu se consideră în război cu Marea Britanie: „Eu sunt aliatul Reich-ului împotriva Rusiei, dar sunt neutru între Marea Britanie și Germania”. Peste trei ani, la 2 aprilie 1944, Antonescu îi scria mareșalului englez Wilson: „Noi suntem prietenii dvs, nu dușmanii dvs”.

Prin decizia Marii Britanii, România a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial, care se desfășura la nivel Planetar. La 22 august 1942, Maniu și Brătianu au trimis o scrisoare lui Ion Antonescu prin care-i aduceau la cunoștință: „Națiunea română cere să se termine acest război, iar armata ei să fie adusă acasă ca să apere hotarele țării și glia strămoșească”. Ion Antonescu a explicat în repetate rânduri: dacă România și-ar retrage armata de pe front, Germania ar considera acest act ca fiind inamical și având neapărată nevoie de petrolul și de cerealele ei, le-ar fi luat singură, procedând la ocuparea acestei țări.

Cele două partide istorice erau convinse că războiul se va încheia cu victoria Angliei și S.U.A., care nu vor accepta ca U.R.S.S. să-și impună punctul de vedere la conferința păcii și vor apăra interesele României. La 15 mai 1942, într-o discuție cu René de Weck, Maniu a sugera că „ar trebui o declarație comună a celor două puteri anglo-saxone, care să garanteze că U.R.S.S.-ul nu se va atinge nici de Basarabia, nici de Bucovina de nord”. În bătălia de la Stalingrad, armata română a fost sacrificată de comandamentul german. Mareșalul Antonescu îi transmitea la 30 decembrie 1942 generalului Ilie Șteflea: „Răspunderea în fața istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult decât am făcut pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită ușurinței cu care a procedat conducerea germană”. După Stalingrad, mareșalul Antonescu a cerut lui Mihai Antonescu să inițieze discuții diplomatice pentru încheierea armistițiului (București, Editura Enciclopedică). La 6 martie 1943, Mihai Antonescu a înființat Biroul păcii cu misiunea de a pregăti documentația necesară pentru congresul de pace. Între membrii acestuia s-au aflat liberalii Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu, Teofil Sauciuc-Săveanu, și național-țărăniștii Ștefan Ciobanu și Ioan Hudiță. Maniu și Brătianu și-au continuat seria memoriilor, cerând aducerea trupelor în țară. La un memoriu comun semnat de cei doi, mareșalul amintea că în 1919, pentru a asigura actul unirii Transilvaniei cu România, armata română nu s-a oprit la Oradea, ci a înaintat până la Budapesta. La scrisoarea din 12 august1943 semnată de C.I.C. Brătianu, mareșalul Ion Antonescu argumenta că retragerea trupelor de pe front însemna „anihilarea dintr-o dată” a tuturor sacrificiilor făcute de armata română după trecerea Prutului și ocuparea României de către trupele germane. „Germania are nevoie de petrolul și de grâul nostru. Astăzi vine dl. Clodius și dl Neubacher, negociază cu noi și primesc condițiunile noastre. Mâine ne va lua și petrolul și grâul, cum le-a lua peste tot cu pumnul”. Mareșalul l-a invitat: „Poftiți, veniți dv., să vină dl Maniu, veniți împreună și puneți în aplicare această necugetată și nebunească idee”. Dar tot el aprecia: „O țară și viitorul ei nu pot fi compromise fiindcă doi domni se intitulează șefii unor partide inexistente, condamnate și spulberate de opinia publică”. La 22 august 1943, Maniu și Brătianu au trimis prima scrisoare regelui Mihai prin care-l informau despre conținutul scrisorii trimisă mareșalului Antonescu la 12 august 1943, prin care-i cereau scoaterea țării din război.

Bizuindu-se pe informațiile transmise de „Radio Londra”, partidele istorice au comentat favorabil rezultatele Conferinței de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), socotind-o un „succes imens” pentru Roosevelt și Churchill, care l-au determinat pe Stalin să „respecte principiul libertății fiecărui popor, mare sau mic, de a-și decide soarta lui. Acest angajament este deci incompatibil cu pretențiile Moscovei la orice expansiune teritorială sau sfere de influență”. În realitate, cei trei lideri au hotărât ca cel de-al doilea front să fie deschis în Franța, iar nu în Balcani cum sperau liderii partidelor istorice, și au stabilit organizarea lumii postbelice, apreciind că în privința statele vecine U.R.S.S. rolul „conducător” revenea Kremlinului.

În martie 1944 trupele sovietice au intrat pe teritoriul României, după care au staționat pe aliniamentul Iași-Chișinău. Guvernul, prin Mihai Antonescu, și opoziția al cărei principal reprezentant era Iuliu Maniu și-au intensificat acțiunile diplomatice (secrete) vizând încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Guvernul a purtat negocieri la Stockholm cu U.R.S.S., țară cu care România era în război, în timp ce opoziția și-a legat speranțele de negocierile desfășurate la Cairo unde se afla un sediu diplomatic al Națiunilor Unite. Iuliu Maniu avea să declare i-a propus lui Barbu Știrbey să meargă la Cairo și acesta a acceptat cu condiția de a i se înmâna o scrisoare prin care se confirma că era emisarul său, ceea ce liderul național-țărănesc a acceptat. Apoi Maniu i-a trimis o telegramă lui Ion Antonescu prin care-l ruga să înlesnească ieșirea lui Barbu Știbey din țară, iar mareșalul „a avut bunătatea și patriotismul să înlesnească acest lucru”. Barbu Știrbey a ajuns la Cairo în ziua de 17 martie 1944, unde reprezentanții Marii Britanii și ai SUA i-au precizat că orice demers trebuia adresat și diplomatului sovietic. Maniu a trimis lui Mihai Antonescu telegramele primite de la Cairo, iar Mihai Antonescu îl informa despre negocierile de la Stockholm.

Liderii celor două partide nu aveau o viziune clară privind modalitatea de scoatere a României din război. Uneori aveau în vedere înlăturarea lui Antonescu. La 13 ianuarie 1943, Dinu Brătianu se pronunța pentru o lovitură de stat realizată de șeful unei mari unități militare, cu sprijinul celor două partide. Tot atunci, Iuliu Maniu aprecia că „autoritatea regelui față de armată este un element hotărâtor în reușita acțiunii noastre”. La 1 mai 1943, Biroul PNȚ s-a pronunțat pentru „un guvern de uniune națională prezidat de Maniu”. La 8 mai 1943, Ion Mihalache afirma: „ideal ar fi ca Antonescu să facă el desprinderea de nemți, iar noi să-l sprijinim în măsura în care va găsi de cuviință”. La 16 ianuarie 1944, dr. Constantin Angelescu, membru în Biroul PNL, afirma că „nu vede altă soluție decât un guvern de uniune națională sub președinția lui Maniu”. În ianuarie 1944, a început evacuarea populației și instituțiilor din Basarabia, Bucovina și nordul Moldovei, care au fost repartizată în localități din Oltenia și Banat. Universitatea din Iași a fost evacuată la Alba Iulia unde, potrivit profesorului Gheorghe Zane (național-țărănist), exista „un belșug alimentar; în piață – carne, zarzavaturi, fructe pentru toată lumea; în micile restaurante sau birturi locale – fripturi de tot felul. Războiul nu zdruncinase economia transilvană”. Maniu și Brătianu i-au adresat un memoriu lui Antonescu la 21 martie, prin care-i reproșa că nu a ținut seama de „sfaturile” lor. Ca urmare îi scria: „trebuie ca tot dvs să arătați germanilor că trebuie să retrageți restul trupelor noastre care mai operează în Rusia, că nu le mai puteți da concursul militar de până acum. Dacă nu puteți face aceste acte, nu mai rămâne decât să arătați M.S regelui că nu mai puteți conduce mai departe o politica țării și că trebuie să avizeze formarea unui nou guvern” La 6 aprilie Brătianu îi cerea lui Antonescu să propună regelui „să facă un guvern de generali care să caute să salveze ceea ce se mai poate”.

Cele trei mari puteri și-au coordonat acțiunile. La 2 aprilie 1944, Molotov a făcut o declarație de presă în care afirma că intrarea trupelor sovietice în România era determinată de necesitățile militare și că U.R.S.S. nu urmărește schimbarea ordinii sociale din acea țară. Peste 2 zile, la 4 aprilie 1944, aviația engleză și americană a executat un monstruos bombardament asupra Bucureștilor vizând exclusiv ținte civile: Gara de Nord, unde se aflau sute de refugiați, cartierul Giulești, locuit de familiile ceferiștilor, hoteluri etc. Constantin C. Giurescu (liberal) avea să scrie că a fost „un adevărat carnaj” și că „niciodată în istoria Bucureștilor n-au pierit, în mai puțin de două ceasuri, atâția oameni”. La rândul său, Gheorghe Zane (național-țărănist), aprecia că „a fost o crimă în masă, care era făcută în numele eliberării Europei! În curând, pe lângă crimă se va adăuga și trădarea”. Conducerile celor două partide istorice nu au condamnat acest bombardament barbar și cele care au urmat din partea unor state cu care România nu se afla efectiv în război, dar care sprijineau Uniunea Sovietică. C.I.C. Brătianu îi scria lui Antonescu la 6 aprilie 1944: „Bombardamentele din ultimele zile au creat o stare de suflet de care nu puteți să nu țineți cont” și-i cerea „să intrați în tratative de armistițiu, cerând anglo-americanilor să înceteze să ne considere ca vrăjmași”. La 12 aprilie 1944, guvernul URSS a făcut cunoscute condițiile de armistițiu cu România. Deși aceste condiții erau foarte grele, Maniu era „foarte bucuros că sovieticii garantează independența și suveranitatea țării” și erau dispuse „să negocieze cu noi condițiile de armistițiu”, aceasta fiind „o mare favoare care ni se face”. Evident, Iuliu Maniu a supraestimat puterea de influență a Marii Britanii, apreciind că Churchll îl va determina pe Stalin să nu-și întindă dominația asupra României.

Președinții celor două partide au evitat să-și asume răspunderea încheierii unui armistițiu care avea la bază capitularea României. Liderii partidelor istorice – de comun acord cu mareșalul Antonescu și cu ministrul de externe Mihai Antonescu – și-au pus speranțe în reușita misiunii lui Barbu Știrbey la Cairo. În realitate, au avut loc discuții care nu au dus la nici un rezultat. După debarcarea Aliaților în Normandia, la 6 iunie 1944, aceștia „și-au pierdut brusc tot interesul față de evenimentele din România”. Maniu a trimis noi mesaje la care nu a primit nici un răspuns. Diplomatul Alexandru Cretzeanu aprecia: „Tăcerea Aliaților l-a pus într-o situație extrem de dificilă” pe liderul național-țărănist. La 2 iunie 1944, Barbu Știrbey a transmis un mesaj lui Iuliu Maniu pe care-l informa despre discuțiile cu diplomații englezi: „suntem sfătuiți să ajungem neapărat la un acord cu partidul nostru comunist, trecând peste orice considerații, numai pentru a face plăcere Moscovei”.

La 20 iunie 1944, Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrecu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat Declarația Blocului Național-Democrat prin care cele patru partide se angajau să colaboreze pentru „înlăturarea actualului regim de dictatură și înlocuirea lui cu un regim constituțional, democratic”. La 28 iulie 1944, Maniu și Dinu Brătianu au convenit, ca „pentru orice eventualitate” să se facă o împărțire a ministerelor după înlăturarea lui Antonescu: P.N.Ț. – șase, P.N.L. – patru, P.S.D. unul. Maniu a apreciat că cea mai bună soluție era un guvern de militari, sub președinția lui Sănătescu, din care să nu facă parte nici un om politic. Guvernul militar ar avea avantajul că „nu putea angaja națiunea și se va putea negocia la conferința păcii”. La începutul lunii august 1944, liderii partidelor istorice, dar și Mihai Antonescu continuau să-și facă iluzii, sperând că „anglo-americanii vor debarca în Balcani și vor înainta spre Dunăre, participând, eventual, la ocuparea României”, împiedicând astfel pe sovietici să ocupe această țară.

Ofensiva armatei sovietice, declanșate la 20 august 1944, a impus rezolvarea rapidă a situației în care ajunsese România. În seara zilei de 22 august, Ion Mihalache – vicepreședinte al P.N.Ț. – a discutat la Snagov cu mareșalul Antonescu, arătându-i necesitatea de a încheia armistițiul. A doua zi dimineața a avut loc o ultimă consfătuire a reprezentanților P.N.Ț., P.C.R. și PSD, privind constituirea noului guvern. Iuliu Maniu a refuzat să-și asume președinția noului cabinet, susținând că armistițiul trebuia încheiat de un general sau de mareșalul Antonescu. S-a stabilit să facă un nou demers pe lângă Antonescu, drept care a doua zi, 23 august, Gheorghe Brătianu s-a deplasat la Snagov, unde de la ora 10,00 a pledat în același sens. De această dată, mareșalul s-a declarat de acord, dar a solicitat o „scrisoare de garanție” din partea partidelor istorice prin care să-și asume răspunderea pentru încheierea armistițiului. Vicepreședintele P.N.L. a promis să aducă scrisoarea înainte de ora 15,00, când Antonescu avea audiență la rege. Nu a reușit să obțină documentul respectiv, deoarece în jurul orei 12,00, C.I.C Brătianu a plecat la Florica pentru înmormântarea surorii sale, iar Iuliu Maniu i-a declarat că nu era „nici o grabă”. În realitate, liderul național-țărănist a evitat să-și asume răspunderea unei acțiuni fără a avea o garanție din partea Aliaților englezi și americani. La 16,05 mareșalul s-a prezentat la Palat, unde – după o discuție tensionată cu regele – a fost arestat. Generalul Constantin Sănătescu a fost numit președintele Consiliului de Miniștri; acesta a încropit o listă de guvern în care Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au fost numiți secretari de stat. Seara, de la 22,05, s-a transmis Proclamația către români citită de regele Mihai prin care se anunța că „România a acceptat armistițiul oferit de Națiunile Unite”.

La „procesul marii trădări naționale” intentat mareșalului Ion Antonescu și principalilor săi colaboratori, Iuliu Maniu – după ce a depus ca martor – s-a îndreptat spre banca acuzaților și i-a strâns mâna mareșalului. La acuzațiile ce i s-au adus pentru acest gest, Maniu a replicat. „Noi am fost adversari politici, nu canibali”. Cert este că România a pierdut atât războiul, cât și pacea. Deși s-a alăturat Națiunilor Unite de la 23 august, iar contribuția armatei române la înfrângerea Germaniei a fost substanțială, România nu a primit calitatea de stat cobeligerant, fiind tratată la Conferința păcii din 1946 ca stat învins, aliat al Germaniei. (sfârșit)

„Specialii” nu au avut timp pentru legile apărării!…

Data: 11 septembrie 2024 by Viorel Patrichi

Ce poate fi mai aiuritor? Parlamentari și militari deopotrivă nu au adoptat încă o lege care să ne permită să dăm jos o dronă care planează pe deasupra Centralei de la Cernavodă sau, de ce nu, pe deasupra Casei Poporului lor! Avem război la frontieră de doi ani între două țări turbulente, imprevizibile prin obsesiile lor imperiale, am aderat la NATO și am devenit țară de front, iar ei nu au elaborat încă o lege elementară, care să permită apărarea teritoriului national! Dar tot ei se înghesuie la salarii și pensii speciale! Cu ce se ocupă ei, dacă nu cu apărarea țării? De peste un an, generalul Vlad Gheorghiță, șeful Marelui Stat Major, cere această lege absurdă, iar ei se fac că plouă! Prostănacu susține că el a participat „la elaborarea planului strategic al NATO”, iar țara lui nu poate doborî o dronă care pune în pericol viețile noastre! Când a copt o asemenea strategie pentru NATO (deși eu nu bag mâna în foc pentru el!), cum a făcut-o dacă nici nu s-a gândit la România care nu are voie să dea jos o dronă banală? Dar o rachetă? Că nici racheta nu poate fi somată de opt ori de către generalii păpușoiului! Nu avea Prostănacu timp de fleacuri pentru că el s-a tot gândit cum să scrie o carte înaintea lui Ciucă al nostru, cum să candideze la președinția României și nevertebrata să ne fericească pe toți!

Marcel Ciolacu, celălalt corifeu al patriei, își bea cafeaua liniștit cu ministrul Tâlvăr, în timp ce pluteau dronele peste oamenii din Tulcea sau Galați. Dronele străine pot avea aparatură de spionaj la bord, dar nu-l interesează. Și apoi, el este handicapat după cum îl arată numele Ciolacu = Ciungu în turcă. N-ai cu cine! Nu mai pomenesc de Klaus Iohannis, șeful CSAT, comandantul suprem al patriei. Ar fi convocat de urgență o ședință CSAT, dar era în vacanță și e civil și nu are vreme de prostii. Măcar Ciucă al nostru era ocupat cum să lanseze chirpiciul la o ciorbă de târtiță, printre limbile catifelate de Mircea Dinescu. Și e general cu 4 stele, ce mai, mareșal, domne!… Numai mareșalii Ion Antonescu, Constantin Prezan și Alexandru Averescu puteau purta pe merit cele patru stele de aur pe umăr, pentru sacrificiile lor, iar nu nemernici ca Gabriel Oprea, Ciucă sau Neculai Onțanu, Carol al II-lea și tot neamul lor! Bine, bine, dăm legea apărării, dar cum o dăm?

Ca să vedeți ce le bâiguie mintea! Nu ar fi mai bine să-i lăsăm pe ucraineni să tragă asupra dronelor care zboară prin spațiul României? Ce atâta grijă pentru „specialii” noștri, dacă Ucraina este „țară frățească” după mintea lor? Haholii pot doborî orice și oriunde prin România dacă le dăm nas. De când așteaptă ei un prilej, dacă tot le dau americanii arme? De unde știm că, într-o bună zi, Zelenskii sau un alt Bogdan Hmelnițkii nu va ceda psihic și nu se va uni din nou cu Rusia? Iar „specialii” noștri le-ar da voie să arunce rachete asupra României. N-au ei treabă cu apărarea țării, ei au alte obiective… Eu nu știu cum de nu-i trăsnește Dumnezeul popoarelor!

Fabrica de eroi…

Data: 11 septembrie 2024 by Petru Jipa

Nu mai avem combinate petrochimice, agricultură, combinate siderurgice, dar fabricăm politicieni, eroi, scriitori, istorici, pe tot cuprinsul Europei. Fabricarea falșilor eroi implică manipularea și crearea unei imagini fictive a unei persoane sau grup de persoane, astfel încât să fie percepuți ca eroi în ochii publicului, fără ca această imagine să se bazeze pe fapte reale sau merite autentice. Există mai multe tehnici care pot fi folosite pentru a fabrica falși eroi. Folosirea mass-mediei pentru promovarea unei imagini pozitive a unor persoane sau grupuri, ignorând sau minimalizând aspectele negative. Prezentarea unor realizări sau acțiuni fictive ca fiind ale falșilor eroi, cu scopul de a le crește popularitatea și prestigiul. Promovarea excesivă a liderului într-un cult al personalității pentru a-i construi o imagine de erou. Încercând să minimizeze sau ascundem defectele și eșecurile, astfel încât să nu afecteze imaginea de erou. Fabricarea falșilor eroi este adesea folosită în scopuri politice sau propagandistice pentru influențare si manipulare socială nefăcând cinste eroilor autentici! De la „Pas cu pas” la pas peste nas nu a mai fost decât un strănut încărcat cu metehnele politicii manelizate. Cert este un lucru: cei care au făcut cinste istoriei acestei țări, astăzi pun panouri pe șoselele patriei să ne reamintească cine vor ei să fie. Bani să ai, că ești orice…! Am mai avut un președinte care a fost la un pas să ajungă academician, apoi s-a adeverit că a fost ciripitor la toate porțile pământului. Astăzi eroi, mâine ciocoi…

Cred că ar trebui să ne îngrijoreze și schimbările care au loc în Europa. În timp ce situația politică din Europa este în continuă schimbare, există câteva evenimente și tendințe importante care atrag atenția. Marea Britanie a părăsit oficial Uniunea Europeană pe 31 ianuarie 2020 și încă se află în perioada de tranziție până la sfârșitul anului. Negocierile privind relațiile viitoare dintre Regatul Unit și UE sunt în curs, iar impactul Brexitului asupra economiei și relațiilor internaționale continuă să fie o preocupare majoră. Europa se confruntă cu o continuare a fluxului de imigranți, iar gestionarea acestei probleme rămâne un subiect controversat în cadrul Uniunii Europene. Întreaga Europă se confruntă cu consecințele pandemiei de coronavirus, inclusiv restricții stricte impuse pentru a controlul virusului și eforturile pentru vaccinare. În multe state europene au avut loc alegeri locale sau naționale care au produs schimbări semnificative în conducerea politica locală sau națională. Aceste evenimente reflectă doar câteva aspecte ale politicii europene actuale, iar contextul politic poate varia semnificativ de la o țară la alta. Din punct de vedere economic, Europa se confruntă cu o serie de provocări și schimbări importante. Impactul economic al pandemiei de coronavirus a fost un șoc pentru Europa, cu recesiune în multe țări și efecte negative asupra piețelor financiare și locurilor de muncă.

Guvernele din Europa au adoptat diverse măsuri pentru a sprijini economia, inclusiv programe extinse de ajutoare sociale și investiții masive în infrastructura și sectoare cheie. Europa continuă să fie una dintre cele mai mari regiuni comerciale din lume, însă contextul global al comerțului este influențat puternic atât de relațiile comerciale transatlantice precum și de tensiunile comerciale cu alte regiuni ale lumii. În ultimii ani, preocuparea pentru protecția mediului s-a intensificat considerabil și multe state europene au adoptat politici orientate către reducerea emisiilor poluante și promovarea energiei regenerabile. Aceste sunt doar câteva exemple ale aspectelor economice curente care afectează Europa, dar ce m-a pus pe gânduri a fost când am văzut că marele constructor de mașini Volkswagen, se pregătește să părăsească scena europeană. Vă dați seama: Volks- popular, wagen- automobil. Automobilul popular, un gigant care a făcut istorie Europei. Asta înseamnă mii de salariați pe străzi alături de mii de oameni care au emigrat pe acest continent. Dar cui îi pasă, politicienii scriu cărți despre cine sunt ei și ce au făcut ca să ajungem aici.

De-a lungul istoriei, multe mari firme au decis să părăsească țara de origine, din diverse motive. Iată câteva exemple notabile. Deși Apple a fost fondată în Statele Unite, o mare parte din producția sa a fost externalizată în China și alte țări. Motivul principal este că costurile de producție sunt mult mai scăzute în aceste regiuni, iar China oferă o infrastructură puternică pentru fabricarea electronicelor. Compania Boeing a relocat o parte din producția sa în afaceri externe, cum ar fi în Brazilia și în anumite țări din Asia de Sud-Est. Motivele includ costurile de producție și atracția unor piețe noi pentru avioanele comerciale. Ford a început să producă mașini în Mexic pentru a beneficia de costuri de muncă mai mici și pentru a mări competitivitatea pe piața auto. Acest lucru a stârnit controverse în SUA, deoarece a dus la pierderi de locuri de muncă. De asemenea, G.M. a transferat o parte din producție în Mexic și alte țări, motivată de reducerea costurilor de producție și de căutarea unor piețe în expansiune, dar a fost criticată pentru impactul asupra locurilor de muncă din SUA. Această bancă, HSBC, a decis să mute sediul central din Regatul Unit în Hong Kong, în principal din cauza taxelor mari și a reglementărilor stricte din UK, căutând un mediu de afaceri mai favorabil. Compania finlandeză Nokia care a fost un lider pe piața telefoanelor mobile, a mutat producția în China și alte țări asiatice pentru a reduce costurile și a se adapta la cerințele globale. Aceste decizii sunt, în general, motivate de dorința de a reduce costurile de producție, de a accesa piețe noi sau de a beneficia de condiții mai favorabile de reglementare fiscală. Cu toate acestea, plecarea companiilor din țările lor de origine poate fi o lovitură asupra economiilor locale, conducând la pierderi de locuri de muncă și la alte efecte negative.

Trăiască politica înțeleaptă a Europei și fabrica de eroi!

„Peștera cu sarcofage” de la Olteni-Dobrogea…

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

De la Albeşti drumul ne poartă prin sate retrase prin văi meandrate, fugind din faţa vântului care mătură podişul dobrogean. Citim pe indicatoare ruginite: Cerchezu, Viroaga, Căscioarele. În localitatea Olteni prindem o cărare ce coboară spre o derea seacă (derea=canara, vale meandrată şi cu pereţi verticali). Canaraua Curvii denumeşte un gen de locuinţe rupestre suspendate la o înălţime de circa 25-30 metri deasupra firului văii. Numele vine de la fetele furate şi necinstite prin aceste locuri de către bandiţi din vremuri de mult apuse. Firul principal al canaralei în care ne aflăm continuă mult spre amonte şi după circa 3km trece graniţa în Bulgaria. Peştera cu Sarcofage se află suspendată la 6 m în peretele de calcar friabil. Ea este un cavernament natural, dar ajustat în unele porţiuni şi de mâna omului. Lungimea galeriei este de 15-20 m. Peştera cu Sarcofage de la Olteni este unicat în România, aici aflându-se singurele sarcofage găsite într-un spaţiu subteran natural. La intrare, în podeaua de piatră, au fost descoperite 3 scobituri de mărimea unui om, identificate a fi sarcofage fără pietre de capac. Accesul în peşteră necesită scară, ori coborâre în rapel. Unul dintre numerele revistei „Natura României” este dedicat integral călătoriei speologului Ică Giurgiu (membru al Clubului de Speologie „Emil Racoviţă“ din Bucureşti) şi a prietenilor săi (fotografii Andrei Samoil şi Radu Piţigoi) la „Peştera cu sarcofage” de la Olteni din Dobrogea de Sud. Speologii – dar şi autorii reportajului deopotrivă – povestesc că prezenţa lor în această zonă a ţării a avut ca scop continuarea unor cercetări începute de unul dintre colegii lor de club în mai 1993, în satul Cerchezu, pentru a găsi o grotă denumită şi „Peştera de la Cişmea”.

Intrarea în acest loc, se spune, fusese astupată pentru ca peştera să nu mai fie folosită „pe post de sală de mese“ de animalele care dădeau iama prin păsările de curte ale oamenilor. Ică Giurgiu a ajuns la Cerchezu în martie 2004. În timp ce lucra la deblocarea peşterii, printre nenumăratele „exagerări“ povestite de localnici (cum ar fi, de exemplu, faptul că era atît de lungă încât, prin ea, se putea ajunge până în Bulgaria, sau că în trecut intrarea era atât de înaltă încât acolo se putea întoarce un car cu boi), două informaţii i-au atras în mod special atenţia autorului. „Povesteau, cu reţinerea oamenilor care nu fabulează, de o peşteră aflată nu foarte departe, în perimetrul localităţii Olteni, la Canaraua Curvii, unde „hoţii ascundeau fetele furate”, peşteră care are scobituri ca nişte băi. Asocierea celor două informaţii (peşteră nouă şi „băi”) au făcut ca echipa să meargă până acolo, neregretând schimbarea de plan. „Canaraua Curvii” – explică speologul – este numele dat de localnici peretelui în care se afla peştera; obligaţi, probabil, să modifice acest nume, arheologii au început să folosească denumirea de „Canaraua Fetei”, care ar putea să creeze unele confuzii, dat fiind că acesta este şi numele unei rezervaţii la vest de Olteni.

După cum avea să descopere Ică Giurgiu mai tîrziu, „băile” despre care sătenii îi povestiseră fără să îi poată da însă prea multe detalii s-au dovedit a fi nişte sarcofage (coșciuge) foarte bine conservate, dar fără capace şi fără conţinut. Costel Chiriac, care a publicat în urmă cu cîţiva ani o notă despre complexul de la Dumbrăveni în revista „Pontica”, a lansat ideea că la baza peşterii a existat şi o biserică care pe jumătate folosea spaţiul natural săpat de ape în stâncă, pe jumătate era ridicată din lemn (construcţie care nu s-a păstrat); cele trei sarcofage ale peşterii se pare că ar fi fost săpate deasupra acestei biserici. Locul în sine şi nu doar informaţia istorică pe care o oferă („singurele sarcofage din România găsite într-un spaţiu subteran natural“) are o atracţie specială prin piesele de piatră de diverse mărimi şi forme care împrejmuiesc zona. Cu toate acestea însă – povesteşte Ică Giurgiu – sătenii şi autorităţile locale sunt prea puţin interesate de faptul că grota în sine, dar şi împrejurimile ar putea fi valorificate economic, fapt care ar fi în interesul comunităţii locale. „Ce se descoperă prin peşteri este obiect de joacă (schelete, ceramic, alte piese…), ce se poate transporta dintre şlefuirile din piatră rămâne rătăcit sau ignorat […] Peştera cu sarcofage de la Olteni este unicat în România, un impresionant monument aflat într-un judeţ pe care cu greu reuşim să-l cunoaştem şi să-l pricepem, nicicum să-l valorificăm la cât ne spun peisajele locurilor şi urmele lăsate de vechile locuiri. Membrii clubului nostru „Emil Racoviţă“ – descoperitori, printre altele, ai singurei peşteri cu urme de utilizare din perioada dacică, din apropierea cetăţii capitală a lui Decebal, dar şi a picturilor din peştera Cuciulat din judeţul Sălaj – regretă că nu vrem să promovăm şi să respectăm mesajele rămase peste timp.“ (R. T.).

În toamna anului 2011 s-a făcut o „tură de descoperiri” prin Dobrogea de Sud şi unul din obiective a fost Rezervaţia naturală de la Canaraua Fetii. Din localitatea Băneasa am prins un drum betonat spre sud, spre o carieră abandonată. Dincolo de această carieră există un drum de pământ care străbate mai întâi o pădure tânără, după care iese la lărgime în poienile din Canaraua Fetii. Canaraua Fetii este o vale sinuoasă, largă de 50-100m şi cu profilul transversal în forma literei U. Ca fundament geologic, arealul sud-dobrogean s-a format în Paleozoic, iar până în Cuaternar a suferit mai multe acoperiri de către apele mărilor de atunci, perioade în care s-au depus stratele masive de calcare sarmatice pe care le vedem astăzi în tot locul. În prezent valea este secată, cu scurgeri spre Dunăre numai în perioadele cu precipitaţii abundente. Versanţii sunt verticali, dar foarte depărtaţi, ceea ce denotă o îndelungată eroziune externă, dar şi în regim inundat. Tot în acest regim inundat au fost realizate şi peşterile din versanţi. La vizita noastră din septembrie 2011 am găsit în capătul din stânga al poienii o rulotă în care doi călugări pregăteau şantierul de construcţie al unui schit. Sfinţirea noului lăcaş creştin, cu hramul „Sfântul Cuvios Gherman”, s-a săvârşit de către arhiepiscopul Teodosie al Tomisului la 29 iulie 2012. Cu această ocazie stareţul noului schit, părintele Gherman Nicolae venit de la Mânăstirea Dervent, a dat locului şi o aură de sacralitate afirmând următoarele: „…în Dobrogea de Sud ar fi dus, pentru un timp, o viaţă de pustnic însuşi Apostolul Andrei, legenda aflându-i locul de odihnă în peştera de la Ioan Corvin, loc ce se cheamă acum „Peştera sfântului Apostol Andrei”. Pe la grotele din Canaraua Fetii ar fi trecut şi Sfântul Ioan Casian, însoţit de prietenul său mai vârsnic, Cuviosul Gherman. Acest fapt ar fi fost urmat de apariţia unui mare număr de discipoli ai sfinţilor, care vor fi rămas să vieţuiască în peşterile din zonă. Doar că scrierile despre vieţile celor doi sfinţi dobrogeni spun că după plecarea lor la Betleem, apoi în Egipt, la Constantinopol şi Roma, ei n-au ajuns să se mai întoarcă şi în Dobrogea. Cuviosul Gherman şi-ar fi aflat sfârşitul la Roma în anul 405, iar Ioan Casian s-a îndreptat spre sudul Galiei si a pus la Marsilia temeliile a două mănastiri creştine de rit răsăritean. Biserica rupestră la care face referire stareţul Gherman Nicolae, cu 2-3 încăperi şi cu sarcofage în podea nu este alta decât „Peştera cu Sarcofage” de la Olteni, la 35-40km mai spre est şi nicidecum în Canaraua Fetii. Pustnicii amintiţi că ar fi trăit în peşterile din Canaraua Fetii nu se regăsesc şi în eventualele urme de locuire din cele 14-15 peşteri din zonă. E drept că de curând a apărut în faţa „Peşterii Mari de sub Graniţă” o scândură de lemn pe care e scris destul de stângace „Peştera Pusnicilor”. Legenda care dă numele de Canaraua Fetii spune că în aceste grote se ascundeau şi românii în vremurile de restrişte, când hoardele de turci năvăleau în ţară. Şi pentru a nu cădea în mâinile păgânilor, una din fetele din zonă a preferat să se arunce în apele tulburi şi adânci ale râului din Canara. Legenda se potriveste istoric şi geografic multor zone din Muntenia ori Moldova, în schimb în Dobrogea ea devine total nepotrivită. Şi asta pentru că Dobrogea a făcut parte din imperiul otoman încă din anul 1393, după ce turcii înving cel de-al doilea Ţarat bulgar şi până în 1878, când intră în hotarele regatului român. Deci e puţin probabil ca turcii să mai fi năvălt tot timpul în propria lor ţară…

…Şi nici râul învolburat nu a curs vreodată prin defileul larg de aici. Speologii notează Peştera nr. 1 din Canaraua 7 (P. din Canaraua Fetei) din Dobrogea de Sud (9 / 5205) din Bazinul Lacului Oltina şi Valea Canaraua Fetei. De la Rezervația „Canaraua Fetii”, drumul continuă prin pădurea care a devenit rezervație naturală. Spre stânga, vizitatorii pot ajunge la Mânăstirea Sf. Gherman, a cărei construcție a început în anul 2011. Dacă privim spre dreapta, vedem un mic indicator către Peștera Sihaștrilor. Drumul până la grotă dureaza în jur de zece minute. Intrarea nu este deloc impozantă, însă există un indicator care arată pe unde se face accesul spre grotă, sub care a fost așezată o cruce. Peștera este, de fapt, un fel de tunel scurt, săpat în stâncă, în capătul căruia se adâncește o prăpastie. Dar iata că lucrurile se mişcă acum în direcţia dorită aici, la Canaraua Fetii şi am văzut câteva doamne demne de toată încrederea care ieşeau cu un aer cucernic din „Peştera Pustnicilor”, cea de sub Graniţă, spunând ca „simt din plin energia acelor locuri, devenite sfinte prin rugăciunile a atâtor sute şi sute de sfinţi părinti neştiuţi de nimeni…” Astfel că timpurile noastre nu sunt cu nimic mai prejos decât cele de dedemult, sacrul continuând să se nască chiar şi sub ochii noştri. (G.V.G.)

Realitatea din vis sau visul realității?…

Data: 10 septembrie 2024 by Ben Todică

Eram în vest și doream să ajung acasă. Știu că peste mări și țări, munți și văi este casa. Pentru mine acasă este locul părinților mei. Însă cineva mi-a șoptit că pot ajunge mai repede dacă trec printr-un tunel. Am luat-o prin tunel, trec pe lângă multe grupuri de oameni, unii se odihneau, alții munceau săpând după aur și diamante, iar unii emigrau din est spre vest. În sfârșit, am ajuns la capătul labirintului subteran care era celula unui pușcăriaș. Un pat de fier, o pătură din păr de cal, o fereastră cu gratii și o ușă deasupra patului. I-am spus înlănțuitului că vreau să ajung la Ciudanovița. Mi-a arătat ușa. Am deschis-o și, în fața mea, s-a revelat satul Gârliște. L-am recunoscut, aici veneam vara, în copilărie, la scăldat în râul Caras. Această celulă era așezată pe o piramidă de trepte concentrice, albe, lucioase și călcând pe ele, am realizat că este crusta de zahăr alb al unui imens tort de nuntă din cafea, nuci și stafide. L-am recunoscut de pe vremea când o filmam pe Nicoleta Voica la marile nunți orgolioase din Melbourne. Trebuia să pășesc atent pentru că eu sunt cam greuț.

Am scăpat din celulă, am coborât treptele marelui tort. Oare tortul era fort? Alerg pe șosea spre puțul din Ciudanovița. Era o șosea asfaltată, un fel de autostradă acum, în schimbul celei construite de ruși din bolovani cât curcanul, asta, cu scopul să nu alunece la vale basculantele iarna când le înghețau ploile îmbâcsite cu zăpadă și sare drumul.

Nu vreau să fiu prins!

În curba de la podul râului Jitin, apar luminile unui mare Truck Rig. Știu cine e. Urcă în viteză panta. Sar în șanțul șoselei, îmi trag capul sub crengile copacului proaspăt crescut în margine. Sper că nu voi fi văzut. Sunt îmbrăcat în salopeta de culoarea bolovanilor de uraniu steril de pe margine, ușor de mascat. Truck-ul oprește chiar lângă mine. O văd pe tipa care conduce. E cea din filmul „Terminator” al lui Arnold Schwarzenegger. Se preface că nu mă vede. E ocupată cu bordul mașinii. Oare de ce? Ne jucăm de-a războiul!? În copilărie ne făceam săbii și cine o avea pe cea mai frumoasă era căpitanul. La parter, locuia Nicolae un copil firav si pipernicit al lui Pleșa, Moș Pleșa, un mare becher/șmecher și fi-su nu accepta, niciodată, ierarhia săbiilor pentru că era un pămpălău, nu era capabil să fie creativ să-și construiască o sabie și atunci aplica șantajul. O tehnică învățată de la taică-su. El nu se juca până nu-i dădeam noi cea mai frumoasă sabie ca să fie și el Făt-Frumos care omoară balaurul pentru a câștiga inima Ilenei Cosânzene. Apoi vine Yuval Harari și ne spune că Inteligența Artificială va nenoroci lumea și că suntem terminați ca ființe biologice. Eu îi spun că mănâncă prea multe chimicale când sperie lumea, că tot așa s-ar putea spune despre cel ce a inventat toporul. Imaginați-vă ce se va întâmpla dacă îi vom dota pe cincizeci de mii de soldați cu topoare și vor porni să se lupte cu cincizeci de mii de fermieri cinstiți. Vom ajunge muritori de foame, nu va mai avea cine să lucreze pământul.

Atunci au apărut colonialiștii și au zis: Ce idee grozavă! Noi n-o să-i omorâm, ci o să le furăm o parte din recoltă ca să nu murim de foame ca ăștia cu topoarele. Și uite așa, avem azi baze militare staționate precum erau rușii la minele de uraniu în Ciudanovița. Șoferița din truck/camion n-a vrut să mă prindă ca să-și poată justifica existența în episoadele următoare și a dat vina pe roboți. Așa putea continua lupta. După ce l-a omorât pe balaur nu a mai fost nevoie de Făt-Frumos. Azi, Cosânzeana lucrează în străinătate. Nicolae ar fi împlinit japoneza vârstă de 106 ani. Desigur, modificat genetic. Orice crimă e considerată Progres, iar Conştienţa, Halucinație. Conștiință sau conștiență, nu știu care i se potrivește răului mai bine, produs în ziua de azi. Toți cei lipsiți de ele, cei ce rănesc umanitatea ar trebui să fie în linie, la Haga.

Imaginea asta era văzută de noi, a celor din est despre vest în anii șaptezeci, însă deasupra tortului nu era un castel, ci o celulă.

Fortificația „Turnul Spart” din Boița

Data: 10 septembrie 2024 by Redacția

Lucrările de defrișare de pe Valea Oltului au scos la lumina zilei și o parte din restul ansamblului care compunea fortificația medievală de la Boița, respectiv vechiul zid al vamei dintre Transilvania și Valahia, parte a complexului de apărare al Turnului Roșu. Turnul Spart (Halbertum) reprezenta cea de a treia fortificaţie a sistemului de apărare și a fost construit în interiorul trecătoarei, la doar cinci kilometri de Turnu-Roşu. Înalt de 20 de metri, cu ferestre de tragere la trei nivele avea ziduri groase de circa patru metri la bază. Acoperişul, de formă conică, era compus din ţiglă. În anul 1493, în urma unei invazii turceşti ce a prădat ţinutul Sibiului, regele Ladislau al Ungariei hotărăşte construirea unui turn masiv nu departe de Turnu-Roşu cu scopul de a asigura securitatea prin trecătoare. Prin secolul XIX era considerat a fi turn roman, componentă a „Porţii lui Traian”, deoarece pe aici au trecut o mare parte a trupelor lui Traian când au invadat Dacia. Turnul Spart a fost clar, o fortificaţie de graniţă şi un important punct de control la trecerea frontierei dintre Valahia şi Transilvania. Aşezat în aşa fel încât să controleze drumul care trecea pe malul Oltului, de la Cîineni spre Boiţa, complexul fortificaţiei mai era alcătuit şi dintr-un zid ce pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului. Turnul Spart a avut însă o viaţă scurtă. Marea inundaţie din anul 1532 a spart Turnul masiv, rămânând doar o jumătate din el, şi anume, partea de către Olt. Săpăturile arheologice întreprinse în anul 1991 au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, ale clădirilor construite ulterior, dar şi evidenţierea unor nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii.

Turnul Spart era vizibil pentru toți șoferii care traversau Valea Oltului. Dar, de data acesta a ieșit la iveală și fortificația punctului vamal de altadată. Construit în secolul al XVI-lea, ansamblul fortificat al Turnului Spart de la Boița era vizibil pentru trecători în special prin ruinele care mai dăinuie pe malul drept al Oltului. În cadrul lucrărilor de defrișare executate în vederea studierii terenului pentru viitoarea autostradă Sibiu – Pitești (lotul 2), muncitorii au îndepărtat vegetația de pe versantul aflat vis-a-vis de Turnul Spart, astfel încât și resturile zidului care compunea întreaga fortificație pot fi acum văzute de trecători.

„Pentru prima dată văd cum trebuie și restul construcției ce făcea parte din complexul turnului de la Boița. Deși pare la îndemână de vizitat, înainte era destul de greu de făcut acest lucru din cauza vegetației şi a terenului înclinat. Acum e posibil pentru că s-au efectut lucrări de defrișare necesare construirii autostrăzii A1 Sibiu – Pitești. Zidul pornea de pe coasta muntelui, cu un pasaj boltit la nivelul drumului şi prelungit dincolo de turn până în albia Oltului”, semnalează Laurențiu Cuțaru, un pasionat de istorie care a fondat proiectul „Țara cu balauri”. Zidul nou descoperit nu afectează în vreun fel culoarul autostrăzii, putând să rămână pe locație. Monument istoric de importanță națională, Turnul Spart face parte din a patra fortificație medievală din complexul de apărare a Turnului Roșu, conform datelor din „Monografia istorică Boița”, volum publicat în 1990. Turnul Spart din Boița este declarat a fi un monument istoric aflat pe malul râului Olt, pe teritoriul satului Boița, comuna Boița., având Cod LMI SB-II-m-A-12334. Expediția nautică cu pluta „Cutezanța” din filmul artistic „Egreta de fildeș” (1988; regia Gheorghe Naghi; rol principal: Ovidiu Moldovan), trece pe lângă Turnul Spart, prilej pentru membrii expediției să poarte o scurtă discuție despre istoria lui. Enigmaticul Turn Spart de la Boiţa – Sibiu a suscitat de-a lungul timpului o serie de întrebări şi controverse legate de originea, rolul şi modul în care s-a prăbuşit. Ultimele cercetări arheologice au mai făcut lumină în acest caz. Chiar dacă un drum medieval pe Valea Oltului nu a existat niciodată, în urmă cu aproximativ şapte secole, una dintre trecerile peste munţi, între Transilvania şi Ţara Românească, străbătea o porţiune din acest traseu.

Drumul transcarpatic medieval pornea din cetatea săsească a Sibiului şi cobora pe la Turnu Roşu şi Cetatea Lotrului, iar în Ţara Românească pătrundea pe la Vama de la Genune – Câineni de astăzi. Iar de aici, se treceau munţii prin Ţara Loviştei. Deşi dificil de străbătut în acele timpuri, drumul a devenit o principală arteră comercială, mai ales după lărgirea sa la Turnu Roşu, cu acordul Regelui Ungariei, în 1473. Un secol mai târziu, ruta avea să fie din nou reparată de către voievodul Ardealului. Vama de la Genune (Câineni) avea corespondenţă în Transilvania pe cea din zona Turnu Roşu. În timpul domniei lui Ladislau Jagello,1490 – 1510, potrivit documentelor, a fost ridicat un turn de apărare pe Valea Oltului, mai jos de Turnu Roşu, la Boiţa – Tălmaciu, cunoscut acum sub denumirea de Turnul Spart. În 2015, când au avut loc lucrări de consolidare ale Drumului Naţional DN 7, pe Valea Oltului, în zona ruinelor Turnului Spart, acesta fiind decretat monument istoric de categoria A, a fost necesară o cercetare arheologică preventivă.

Cu această ocazie, arheologii Muzeului Naţional Brukenthal din Sibiu au anunţat o serie de descoperiri, menţionând că „datele arheologice recente susţin şi completează vechile informaţii”. Claudia Urduzia, arheolog specialist în cadrul Muzeului Naţional Brukenthal, coordonatoarea echipei care s-a ocupat de cercetări, a anunţat că în urma săpăturilor, la baza turnului, s-a găsit segmentul lipsă al turnului prăbuşit, alături de un zid de împrejmuire circular. Din raportul succint al cercetărilor – „The 2015 preventive archaeological research from Turnul Spart (Boiţa, Sibiu County)”, s-a reţinut că printre dărâmături au fost descoperite: „două archebuze şi un vas de bronz” care „au oferit suportul necesar pentru datarea prăbuşirii turnului la începutul secolului al XVI-lea”. „Compararea datelor arheologice cu puţinele şi ambiguele informaţii anterior cunoscute despre turn, ne-a oferit o imagine mai clară a acestui vechi punct de frontieră dintre Transilvania şi Valahia”, a explicat specialistul. Cu ajutorul archebuzelor, s-a stabilit că turnul datează, aşa cum se cunoştea deja, din secolele XV – XVI, iar distrugerea lui despre care existau „informaţii scrise (documente) puţine şi ambigue”, a avut loc în 1533 (după cum menţionase şi von Treuenfeld în 1839).

Printre descoperiri s-a aflat şi un „vas de bronz care afişează pe o parte un decor vegetal şi pe cealaltă inscripţia «1516»”. „Cele mai multe dintre elementele găsite, dar mai ales aceste trei (vasul şi archebuzele), toate având o valoare considerabilă în timpul în care au fost folosite, atestă faptul că jumătatea turnului a căzut în timp ce era încă în uz”, a mai specificat şefa arheologilor în raportul cercetărilor. În plus, aceasta a mai precizat: „Concentraţia de reziduuri pe o suprafaţă relativ mică, absenţa unor obiecte mai uşoare şi faptul că nu au fost recuperate elementele menţionate, par să sprijine ideea că prăbuşirea a fost cauzată de o inundaţie după cum menţionează surse mai vechi (von Treuenfeld 1839, 402)”. Cât despre controversatul an al construcţiei turnului – 1493 după unii, 1501 după alţii, tot pe baza documentelor şi studiilor mai vechi, „concluzionăm că turnul a fost construit în vara anului 1503 (Munteanu-Beşliu 1999, 58)”, dar şi că „a funcţionat pentru mai mult de treizeci de ani”. Cu ocazia cercetărilor din 2015 s-a mai descoperit că partea estică a zidului de împrejmuire a fost afectată de apele râului Olt, în timp ce partea vestică „se află astăzi sub drumul naţional DN 7”. În ceea ce priveşte rolul turnului, din datele existente până acum, dar şi din „modul de construcţie” reiese că „utilizarea nu a fost în primul rând militară”, aşa cum s-a ştiut până acum. „Rezultatele cercetării ne ajută să completăm puţinele informaţii scrise pe care le avem despre istoria acestui monument şi să întregim imaginea ruinei prezente cu acele structuri care au marcat anterior graniţa dintre Transilvania şi Ţara Românească, pe valea râului Olt”. Cercetări arheologice în zonă au fost făcute şi în 1991, când au fost scoase la lumină „câteva date privind stratigrafia şantierului, a clădirilor care urmează turnului şi a drumului medieval târziu şi modern. (Munteanu-Beşliu 1999, 54)”, se menţionează în acelaşi raport. Tot atunci, s-au scos la iveală urme ale fortificaţiei medievale, fiind „evidenţiate unele nivele de arsură sau depuneri rezultate din inundaţii”.

În urma cercetărilor, specialiştii au ajuns la concluzia că fortificaţia mai era compusă dintr-un zid care pornea de pe coasta muntelui şi ajungea până în albia Oltului. Exista un pasaj boltit în zid, la nivelul vechiului drum, care pe atunci era mai jos faţă de cel de astăzi – DN 7 / E 81. Potrivit reconstituirilor, la nivelul superior al turnului existau guri de păcură şi de tragere, iar deasupra un acoperiş circular. Zidul avea doi contraforţi şi un drum de strajă. În picturile şi desenele de epocă este înfăţişat zidul care traversa vechiul drum, precum se vede şi în pictura lui Franz Neuhauser cel Tânăr, dar şi o construcţie cu etaj despre care se bănuieşte că era punctul de control de după carantina de la Râul Vadului. Cel mai probabil acesta reprezenta un loc de popas pentru comercianţi, în pictura lui Neuhauser observându-se o „tabără” cu oameni în port popular românesc. În secolul al XIX-lea se credea că turnul reprezenta o componentă a „Porţii lui Traian” sau „Poarta Romanilor”, fiind construit de daci şi circulau o serie de legende potrivit cărora Halber Turm, Gebrochener Turm, sau Törttorony, cum i se mai spunea, comunica printr-un sistem subteran complex de tuneluri secrete cu zona dinspre Valahia. Din fortificaţia de graniţă de la Boiţa a rămas doar jumătatea de turn, îndreptat spre Olt, şi o urmă de zid circular, pe malul drept al râului, la confluenţa Oltului cu Meghişul. Monumentul este semnalizat de un indicator în dreptul căruia există o parcare. „Jumătatea de turn” stă în picioare de sute de ani, marcând locul unde se termina Transilvania şi începea Ţara Românească. O reconstituire a acestei părți de fortificație nou descoperită și aparținătoare de ansamblul Turnului Spart și o consolidare a ruinelor acestui turn emblematic va atrage numeroși turiști și pasionați de istorie. Sperăm să fie luate aceste măsuri cât mai urgent. (G.V.G.)

„Peninsula ucraineană” a Kurskului, Donbasul butoaielor cu pulberi de mâine…

Data: 9 septembrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Nu doar de rușine va trebui să rezolve Moscova situația pseudo peninsulei ucrainiene din… Rusia. Nu atât pentru umilință suferită prin incursiunea (e drept, mai mult internațională decât ucraineană, de la Kursk), cât, mai ales, pentru consecințele ce vor apărea dacă va lăsa fâșia câștigată de Kiev să devină o enclavă. Să capete problemele specifice unei enclave instabile. Asta dacă, într-adevăr, ceea ce s-a întâmplat în incursiunea de la Kursk, a fost o umilință survenită pe neașteptate și o nu capcană magistrală întinsă de Rusia, o slăbire intenționată a frontului pentru a atrage, nu atât Ucraina, cât mai ales forțele internaționale invazive, forțe de acțiune militară aflate servil sub comanda unchiului Sam… Pentru că, dacă Ucraina este, de drept, într-o acțiune militară de apărare (inclusiv prin atac), Occidentul s-a poziționat ca un factor agresor… Iar din momentul în care în zona de incursiune nu vor mai fi mișcări semnificative, strict ale trupelor ucrainiene, pe linia războiului, iar Rusia nu se va angaja într-o contraofensivă disperată de eliberare, ci va lăsa Kievul sa mustească în sudoarea provocatoare a unchiului Sam, se va putea pune problema dacă nu cumva acțiunea ucraineano-internațională va putea fi catalogată drept invazie. Două țări agresoare, reciproc invadatoare. Și dacă, în contextul în care Kievul își va permite susținerea pe mai departe a incursiunii, aceasta nu va putea fi considerată cumva drept agresiune. Iar Ucraina nu va mai putea fi deplânsă (moral) și apărată (militar) ca stat invadat. Sau daca nu cumva totul se va transforma într-un butoi cu pulberi în așteptare, cu precedentele tip Kosovo ca „soluții”.

De altfel, chiar Kievul poate complica lucrurile în „peninsula pseudo ucraineană” din Rusia, prin strămutarea minorității ruse (și chiar a propriei populații) de pe teritoriul ei. Și împingerea acolo a chestiunii inițiale care a dus la acțiunea Moscovei: Donbasul. Pentru că nu doar împingerea liniei frontului mai poate fi considerată drept scop. Și nici explicația prin faptul că ucrainienii au vrut ca „rușii să simtă ce înseamnă războiul la ei acasă”. Căci, prin strămutarea de populații (pe model stalinist, în fond, parte semnificativă de constituire a Ucrainei de azi, nu?!) se poate transfera focarul inițial declanșator al Donbasului în Kursk.

Sigur, pe de altă parte, prin această incursiune costisitoare, cu pierderi majore la nivelul propriilor forțe (o carne de tun pe care pare că Ucraina a aruncat-o în mașina războiului fără o minimă problemă de morală), Kievul poate considera ca și-a asigurat un as la masa tratativelor de pace. Un atuu în negocierile viitorului: populația rusă captivă într-o enclavă. O altă enclavă problematică a viitorului imediat. Doar că „acțiunea” (căreia ar trebui să-i spunem, de drept, joc, dar, din respect pentru cei sacrificați să menținem discursul la nivelul pieselor de șah sacrificate „logistic”, chiar dacă morții tot morți vor rămâne, iar răniții și invalizii tot loviți pe viață vor fi…) pare a fi trecut de momentul său de glorie. Pentru că Rusia se va regrupa și va acționa tocmai pentru a nu lăsa Kievului astfel de atuuri…

De altfel, Kurskul va putea deveni noul Donbas și va putea rămâne așa doar până în clipa în care ucrainienii vor trece peste ordinele Statelor Unite (numite, „polictically correct”, „permisiuni”!) și vor ataca, din zona rusă, cu arme americane. Înainte că un tribunal internațional, părtaș unchiului Sam, să declare zona cucerită de armatele ucraineano-internaționale drept o enclava sub supraveghere internațională. Iar când zilele în care Kievul ar mai fi putut folosi atuul, obținut cu pierderi imense, se vor fi scurs, se va consemna momentul în care Ucraina va rămâne sigură (cu doi-trei aliați servili unchiului Sam), într-un război al unei pseudo enclave…

Halloween generalizat…

Data: 9 septembrie 2024 by Petru Jipa

Despre un mare profesor german specialist în virusologie am mai vorbit. Dânsul a editat o carte care s-a numit „Falsche Pandemien” (Falsa Pandemie) în care a spus tot ce trebuia știut în perioada aceea. Ce nu se știe este că dânsul a lucrat la Uniunea Europeană ca expert medical, iar atunci când a vorbit despre gripa aviară în sensul că este o prostie, a fost eliberat din funcție. Sau cum spune dânsul „Argumente Gegen Die Herrschaft Der Angst” (Argumente împotriva domniei fricii). De atunci a urmat: vaca nebună, pesta porcină, oaia de „sulfină”. Și toate aceste animăluțe pe care omul le crește pentru hrană. Dar doar ”savanții ne spun cum doar moluștele și carnea artificială ne este recomandată ca înlocuitor. Privesc cum bieții ciobani stau în stradă pentru a-și apăra animăluțele iar „grangurii oficioși” stau cu eșafodul la grumazul bietelor animale. Am avut norocul în vara aceasta, să călătoresc în Grecia, Turcia, Bulgaria, acolo nu am auzit de această grozăvie. Dar la noi se poate. Priveam „ministruțul” de la guvern care s-a deplasat să limpezească apele la greva aceea, adică să vorbească cu ciobanii: Dar lăsați-mă să vorbesc, aici eu vorbesc”. El vorbește și noi o să murim de foame dacă nu acceptăm moluștele gata preparate. Miniștrii aceștia numiți pe ochi frumoși în politică sunt exact ca în bancul cu blonda și ciobanul: O blondă care s-a săturat sa râdă toată lumea de ea se vopsește brunetă, își schimbă numele și pleacă din oraș. Pe drum vede un cioban cu o turmă de oi. Ce se gândește ea: toată viața lumea a făcut mișto de mine, ia să fac și eu mișto de alții, acum nu mai sunt blondă și nu mă știe nimeni. Zis și făcut. Coboară din mașină și se duce la cioban, apoi spune: Bade, dacă-ți spun așa dintr-o privire câte oi ai în turmă, îmi dai o oaie? Da, fata tatii vine răspunsul. Blonda se uită de jur împrejur și spune: 201. Da fata tatii, înțelegerea-i înțelegere, alege-ți o oaie și a ta să fie. Zis si făcut. Blonda veselă se urcă în mașină, dar când să plece îi bate ciobanul în geam: Fata tatii, dacă-ți spun ce culoare naturală are părul tău, îmi dai câinele înapoi?

Pe vremuri am văzut la agricultură: electroniști, economiști, parcă toți „parașutați” și inventați de Interesul Național. Specialiștii lipsesc, ei sunt ocupați cu împletitul covrigilor pentru a rămâne într-o gaură perfectă de potențial. Are dreptate domnul Javier Milei, președintele Argentinei, când spune: „Singurii care pot genera bogăție în această țară și în lume sunt antreprenorii, nu politicienii.

Politicienii nu știu cum să creeze bogăție și nu au niciun stimulent să facă acest lucru. Când încearcă, tot ce creează este corupți”. Bine că o spune dânsul, eu nu spun nimic, dacă spun sar cetele de „savanți” pe mine să-mi reamintească că ei știu „cum golul a sunat mai tare, ca în toba mare”. Bill Gates ne propune să punem fermoar la dosul vacilor, să le reparăm, dacă nu să trecem la mâncat lăcuste. Bill Gates ne încurajează: „Șase la sută din emisiile globale sunt vaci… Puteți fie repara vacile pentru a le împiedica să facă asta, fie puteți face carne de vită fără vacă”. Vorba proverbului: Ferește-mă Doamne de experții în de toate că de „premianți” mă feresc singur. Dar ce spun sursele credibile. Consumul de carne de vacă și oaie a devenit problematic din mai multe motive. Studiile sugerează că un consum excesiv de carne roșie poate fi legat de probleme de sănătate, cum ar fi boli cardiovasculare și cancer. Creșterea animalelor pentru carne contribuie la emisiile de gaze cu efect de seră, defrișare și consum excesiv de apă. Există o conștientizare crescută asupra bunăstării animalelor și a condițiilor în care sunt crescute. Există mai multe surse de proteine vegetale care sunt considerate mai sănătoase și mai sustenabile. Aceste aspecte au condus la o reevaluare a obiceiurilor alimentare tradiționale. Pentru că, studiile recente se referă la cercetări noi care analizează și reevaluează efectele sau beneficiile anumitor alimente, comportamente sau tratamente. Aceste studii pot contrazice sau susține concluziile anterioare și sunt importante pentru a înțelege evoluția cunoștințelor științifice. De obicei, ele sunt publicate în reviste științifice și supuse evaluării de către experți în domeniu. Ce ne mai mirăm noi cu aceste studii, umanitatea trăiește bine merci de milioane de ani cu hrana tradițională. Să lăsăm cunoașterea empirică, susținută de experiență și tradiție, ea are în continuare valoare, dar trebuie să fie evaluată în contextul descoperirilor și cercetărilor științifice recente. Deși practicile tradiționale pot fi utile, știința oferă metode riguroase pentru a valida sau infirma aceste cunoștințe, adaptându-le la noile informații și condiții. Astfel, combinația dintre cunoașterea empirică și știință poate oferi cele mai bune rezultate.

„Bill Gates controlează OMS care impune „vaccinuri” pentru întreaga lume…” – Robert F. Kennedy Jr. Dacă domnul „impune” unde mai are loc cercetarea. Pe o scară de la 0 la 10, cât de probabil aveți să mâncați „carne” cultivată în laborator, produsă de companii finanțate de Bill Gates, pentru a „salva planeta”? Încă cineva care salvează planeta. „Mark Zuckerberg – a achiziționat recent un mega-yacht de 387 de metri de 300 de milioane de dolari, propulsat de patru motoare diesel gigantice – ne spune despre importanța „opririi schimbărilor climatice înainte de a distruge planeta”. Potrivit europarlamentarului german Christine Anderson, tirania climatică, ID-ul digital și CBDC-urile, printre altele, sunt lansate ca mijloc de „abolire a libertății, a democrației și a statului de drept”. Acolo am ajuns, iar noi Europenii suntem obligați să strigăm în cor: Trăiască…!

Libertatea presei e îngrădită pe șestache în UE!

Data: 9 septembrie 2024 by Diana Maria Brăgaru

În timp ce o mulțime de lume este preocupată de emisiuni de înaltă valoare intelectuală, precum „Insula Iubirii”, pe scena internațională au loc tot felul de giumbușlucuri care duc la strângerea lațului pe gâtul drepturilor și libertăților cetățenești. CEDO a ajuns la concluzia că măsurile luate împotriva cadrelor medicale care au refuzat vaccinarea obligatorie (în pandemie) din Republica San Marino nu au reprezentat o încălcare a drepturilor omului. Motivația hotărârii CEDO nu a avut la bază decât argumentele poveștii oficiale – NEvaccinații împrăștiau boala – adică exact pozițiile guvernelor publicate în presa abonată la fonduri de stat – nicidecum criterii de Drept. Hotărârea CEDO a apărut după ce, nu cu mult timp în urmă, oracolele UE, mai precis cele de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, decretaseră că drepturile omului, inclusiv libertatea de exprimare în UE, atât a presei cât și a cetățeanului așadar, este ok – dar numai dacă nu aduce atingere intereselor economice ale Uniunii Europene. Cu alte cuvinte, poți crede, spune și scrie tot ce dorești doar atâta timp cât nu tulburi apele și nu pui sub semnul întrebării matrapazlâcurile (a se citi „interesele barosanilor care sunt de părere că țările UE sunt tarlalele lor personale, moștenite de la tătucii lor cu vederi neomarxiste”).

Să ne reamintim, în acest sens, doar de tăcerea asternută brusc, subit, instantaneu și deodată peste dosarele achiziționarii frauduloase de vaccinuri, tăcere care a cuprins toate țările Uniunii, achiziții în care s-a dovedit că au fost implicați direct atât cei mai înalți demnitari de la Bruxelles, în frunte cu doamna Ursula, dar și potențatii politic ai fiecărei țări membre. Peste toate acestea vine și raportul Liberties, care țipă din toți rărunchii că libertatea presei a luat-o abrupt la vale în întreaga UE. În timp ce Uniunea pentru Libertăți Civile pentru Europa (Liberties) urlă că libertatea presei este în declin și „periculos de aproape de punctul de colaps”, lumea „bună” aflată la conducerea UE și a celor mai puternice state europene își bifează netulburată punctele agendei Noii Ordini hotărâte pe la Davos și prin alcovuri cu nuanțe rogvaiv. Nu este niciun secret pentru nimeni că mass-media controlată este unul dintre atributele de bază ale instaurarii regimurilor totalitare. Cu diferența înfiorătoare că aici nu mai vorbim doar despre un singur stat, ci despre 27 de țări, 27 de guverne care iau lumină de la un grup restrâns, care hotărăște pentru (cel puțin) 27 de popoare.

Bref, jurnaliștii independenți din UE au fost și sunt țintele abuzurilor, inclusiv dar nu numai, prin SLAPP. Ce este SLAPP? SLAPP este acronimul pentru „Strategic lawsuits against public participation” – avalanșă de acțiuni în instanță, declanșate strategic împotriva oamenilor de presă care nu sunt „cuminți”. SLAPP este o modalitate folosită pe scară largă pentru a pune pumnul în gură jurnaliștilor care au „tupeul” să spună adevărul și să se lege „de cine nu trebuie”. Acestor profesioniști din presă li se intentează procese istovitoare financiar și psihic, menite să îi intimideze, să îi sleiască de puteri și să îi lase fără bani. Totul pentru a-i face să tacă, să se autocenzureze și să renunțe la criticile aduse sistemelor politice sau financiare, politicienilor, mai-marilor zilei, omnipotenților orei. Mai mult decât îngroparea în acțiuni în instanță, jurnaliștii neafiliați politic, independenții, au fost și sunt supravegheați cu ajutorul unor programe precum Pegasus și Predator. Și cum Europa e în criză, nici amenințările, abuzurile și atacurile împotriva jurnaliștilor nu ajung să fie cercetate și pedepsite conform legislației în vigoare. Care este minunată, dar neaplicată. Pe motiv că nu există resurse financiare și umane. Legislația anti-SLAPP în UE e mai mult decât firavă, ba chiar frizează ridicolul.

Noua lege UE menită să protejeze independența jurnalismului posedă hiba majoră că nu are cum verifica dacă jurnaliștii sunt intimidați, spionați (de parcă cei care supraveghează sau intimidează ar cere acordul UE) și nici nu poate garanta, verifica și dovedi totala transparență ori adevăratele surse ale sponsorizărilor din mass-media, altele decât cele guvernamentale. Deloc curios, reglementările UE nici nu aduc vorba despre sursele de finanțare cel puțin obscure, care umplu buzunarele „jurnaliștilor-activiști”, veșnici luptători pe subiecte anti-Biserică, anti-naționalism, anti-normalitate. Dar acest lucru nu este de mirare. În toate țările UE, cele mai importante canale mass-media sunt deținute de doar câteva persoane care hotărăsc politicile editoriale, ceea ce duce la un flux de știri părtinitor, în conformitate cu interesele economico-politice ale acestor persoane sus-puse. Iar pretinșii „dezvăluitori” de „adevăruri” – adică susținătorii progresismului – sunt finanțați de ONG-uri sponsorizate abscons de aceeași păpușari ai neomarxismului și al politicilor „libertine” – ca să nu le numim altfel – care îi manevrează și pe aparenții decidenți de la Bruxelles. De exemplu, în Olanda (una dintre cele mai progresiste state UE), în Germania (țară acuzată deseori că ar fi, de facto, un stat polițienesc), în Ungaria (stat subjugat de partidul lui Orban) jurnaliștilor care și-au făcut datoria și au criticat guvernele li s-a interzis accesul la conferințele oficiale de presă și li s-a blocat accesul la informații la care au dreptul în mod legal. Iar acestea sunt doar câteva exemple de abuzuri pe față, pentru că jurnaliști din Italia, Grecia, Cehia, Franța și așa mai departe (inclusiv din România) s-au confruntat, se confruntă cu tot felul de mizerii. Ei au fost și sunt țintele abuzurilor, inclusiv abuzuri ale unor instituții de stat care își depășesc, în mod ilegal, atribuțiunile. Să nu uităm de CNA, care a chemat „la ordine” prin harnicii oameni „de bine”, exact cum procedau secretarii PCR în vremurile totalismului în România, jurnaliști din presa scrisă care nu țin hangul basmelor oficiale – mulți dintre noi nu am uitat „episodul ActiveNews”.

Plasarea deciziei CEDO în acest context mediatic european, în care jurnaliștii sunt, s-o spunem pe cea dreaptă, strânși de ouă prin orice mijloace pentru a se conforma trendului general impus de cele mai puternice țări UE, aducându-ne aminte că fondurile guvernamentale din toate țările UE revin marilor trusturi de presă care fac frumos și stau sluj în fața puterii (România e campioană la acest capitol), nu e de mirare că spălarea colectivă pe creier a populații lor țărilor Uniunii Europene merge ca pe roate și ne îndreptăm cu succes spre construirea unui viitor în care noi nu vom avea nimic (nici măcar creiere funcționale!), iar ei își vor vedea liniștiți de treabă, fără a întâmpina niciun fel de rezistență din partea popoarelor devenite victime ale noii propagande.