INSIDE

Arhiva zilnică: 27 mai 2015

Se întâmpla la Slobozia, în februarie 2022, când liderul de sindicat de la Regulatorul de circulație Fetești, operator (cu o scoală de trei luni, după școala de împiegați de mișcare), se afla la un pahar cu prefectul județului Ialomița. După câteva pahare, liderul de sindicat avea să- spună acestuia și de ce avea nevoie… Voia o promovare în funcție, dar nu în orice funcție, ci pe cea de Director General la Regionala CFR Constanta! Dar pentru că pe funcția respectivă se găsea deja un PSD-ist, i se oferă funcția de Șef Divizie Trafic (funcție aflată pe organigramă imediat sub director), el neîndeplinind însă niciuna dintre condițiile prevăzute pentru această funcție. Mai exact, nu era nici absolvent al facultății de transporturi, tehnologia transportului feroviar, nici inginer de specialitate cu minim opt ani vechime (plus obligația ca toți inginerii să treacă înainte și prin funcția de șef de stație).

Și chiar dacă aceste minime condiții nu erau îndeplinite (sau poate tocmai pentru că nu puteau fi bifate legal în „c.v.” -ul doritorului!), prefectul îl aduce și pe ministrul Transportului în această poveste, adevărată degringoladă de abuzuri. Iar cum ministrul e om politic, și nu are habar „săracul”, nu doar de anumite probleme (logic!), ci de nici una, acesta a dat dispoziție directorului general SNCF CFR – SA, să pună la dosarul solicitantului toate derogările necesare. Și cele substituind lipsa de experiență și de vechime, așa cum s-a mai văzut, dar și una mai specială, cea pentru studii, care nu se dă niciodată.

Dosarul a mers dară spre rezolvare (politică și de… sistem, firește, căci altfel cum în această societate – și nu doar cea s.a., și în aceste timpuri?!), derogările au ținut loc de studii și experiență profesională, iar ușile s-au deschis larg pentru doritorul nostru. Dar, pentru că a fost uns pe o funcție foarte mare fără pregătirea necesară, acesta, în loc să se ocupe de atribuțiile lui de serviciu (pe care, e drept, nici nu le cunoștea, sau dacă le-a răsfoit în fișa postului, nu avea cum să le înțeleagă ca importanță și rost de a fi fost făcute, trăite, îndeplinite „pe viu”, și nu bifate „la ungere”), acesta avea să se ocupe de ceea ce era de așteptat de la un uns printre alți unși… Punerea altora pe posturile dorite, acari, lucru pentru care cerea, ca de la uns la… următorii unși, diferite sume de bani. Pentru care este avea să ajungă și în arest. Pentru 30 de zile.

Acum, cât magiun o să mănânce respectivul în arest, nici nu mai contează. Și nici de va primi vreo condamnare, oricum, previzibil, din aceea cu suspendare. Important e faptul că, la calea ferată nu va mai putea lucra niciodată. Măcar atât, nu?! Așa că aviz celor ce vor să ajungă, să fie puși, și apoi, poate, să numească și ei la rândul lor pe alții, în funcții atât de mari (profesional, nu politic, nu de sistem!) fără să îndeplinească minimele condiții de studii și de experiență.

A consemnat Sagit Mussa

Războinic trac, cu armele, bijuteriile sale de aur și calul său, adus la lumină de arheologii bulgari

Data: 13 octombrie 2024 by George V. Grigore

În această vară surprizele arheologice nu au întârziat să apară. Este adevărat, descoperirea a avut loc undeva la sud de Dunăre, pe teritoriul măreț al tracilor, denumiți și geții sudici. Este vorba despre mormântul unui războinic – călăreț trac cu un inventar funerar conținând numeroase artefacte valoroase. Printre acestea se aflau și obiecte unicat la nivel european, inclusiv frumoase bijuterii din aur. Cum a început aventura? La sfârșitul lunii august, arheologii bulgari coordonați de specialistul Daniela Agre, au reluat săpăturile de la marginea satului Kapitan Petko Voyvoda, din apropierea orașului Topolovograd, aproape de granița cu Turcia. Săpăturile au început încă de anul trecut, într-o zonă dominată de un sit tracic din epoca romană, secolul I d.Hr. După numai două zile de săpături sistematice, specialiștii bulgari au găsit o adevărată comoară, în primul rând arheologică. Este vorba de acest mormânt al unui călăreț trac, de origine nobilă. Pe lângă osemintele războinicului a mai fost descoperit și scheletul unui cal, probabil companionul de luptă al cavalerului. Printre aceste bijuterii de aur splendid lucrate se află un colier, o diademă, un inel și chiar un pumnal cu mânerul decorat cu aur și pietre prețioase. Pe lângă aceste obiecte de podoabă, a fost găsit și echipamentul militar al războinicului. Este vorba despre o platoșă și numeroase arme. Platoșa dar și o parte a bijuteriilor sunt considerate descoperiri unicat, care nu au mai fost întâlnite de arheologi în siturile tracice din Europa, până acum.

„În mormânt se află echipamentul complet al unui războinic. Foarte interesant este modelul platoșei, foarte rar în epoca romană. De asemenea un cuțit de vânătoare neobișnuit, cu un mâner decorat cu pietre prețioase și motive care nu au mai fost întâlnite în Tracia, dar și un colier de aur, descoperire unică în țara noastră până în prezent”, a precizat Daniela Agre pentru arkeonews.net. Scheletul de cal, din mormânt indică faptul că acest războinic trac a fost cavalerist. Cel mai probabil a luptat în armata romană, în trupele auxiliare sau de numeri. Tracii au servit adesea în forțele auxiliare romane, în special în roluri de cavalerie și infanterie ușoară. După încheierea serviciului militar, soldații traci erau stabiliți în coloniile romane, sau primeau pământ integrându-se în societatea romană. Având în vedere inventarul foarte bogat și prețios, specialiștii bulgari cred că acesta provenea dintr-o familie bogată, nobilă. Istoricii spun că tracii erau popoare indo-europene care au ocupat un areal întins în sud-estul Europei, cuprinzând și teritoriul de astăzi al României. Tracii au fost atestați documentar pentru prima dată acum 4000 de ani, fiind menționați în Iliada. Acum 2500 de ani, Herodot scria despre neamurile tracilor afirmând că „neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după cel al inzilor”.

Tracii erau împărțiți, se spune, în peste o sută de triburi și erau un popor deosebit de războinic. Unii autori antici spun că disprețuiau munca și că trăiau doar din pradă de război sau din activitatea de mercenari. „În ochii lor, trândăvia trece drept cea mai mare cinste. A munci pământul este lucrul cel mai de ruşine, iar când trăieşti de pe urma războiului şi a prădăciunilor, spun ei, faci un lucru cât se poate de bun”, scria Herodot. Era de altfel, apreciați ca buni războinici, de popoarele vecine. Elita războinică a tracilor a strâns averi impresionate din mercenariat sau pradă, fiind cunoscuți ca adevărați „prinți ai aurului”.

Mai ales triburile tracilor nordici, geții. Bogăția elitelor tracice este dovedită de impresionantele lor morminte, precum cel de la Sveștari. Tracii au fost puternic influențați, mai ales elitele, de cultura elenistică. Sunt specialiști care spun că de fapt, zeul Dyonisos, al vinului la greci, este de inspirație tracică, având în vedere apetența și cultura acestor războinici pentru vin. Autorii antici spun că-și acopereau corpul cu tatuaje și ardeau soțiile celor morți, pe același rug cu defunctul. „Când unul dintre ei a murit, se iscă între femeile mortului mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită să primească cinstirea este lăudată de bărbaţi şi de femei. Apoi este înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei.”, scria Herodot. Tracii apreciau atât rolul infanteriei ușoare, de hărțuire a inamicului dar și rolul cavaleriei, drept dovadă simbolurile numeroase ale cavalerilor traci. Forța războinică a acestor neamuri a fost apreciată și în armata romană.

Daniela Agre, arheolog, ne mai spune: „În mormânt a fost pus și tot echipamentul de luptă al acestui războinic. Am găsit o cămașă de zale, extrem de rară la începutul erei romane. Am găsit multe sulițe de aruncat, două săbii, dintre care una bogat ornamentată. Din păcate, multele ornamente din argint au fost distruse de focul puternic folosit ceremonial (rugul funerar – n.a.). Am găsit lauri din aur, un inel din aur masiv, o broșă din aur, un colier din aur excepțional, absolut unic în Bulgaria, o superbă brățară din aur.” Lista artefactelor impresionante din mormântul nobilului trac poate continua. Atât de importantă este descoperirea, încât la muzeul din Topolovgrad se pregătește o încăpere întreagă pentru pregătirea, conservarea și ulterior expunerea obiectelor. Obiectele și artefactele recuperate au fost trimise la muzeul din Topolovgrad, pentru conservare și restaurare, unde vor fi ținute sub protecția poliției până la amenajarea unei expuneri permanente de care ne vom bucura cu toții.

Sfinți sau păcătoși…

Data: 13 octombrie 2024 by Zoe Dantes

Corecți, drepți, cinstiți, loiali, devotați, blânzi, iubitori….am spune despre ei. Despre sfinți. Despre oamenii care se dau sau se cred sfinți. Cei care-și spun și care spun că ei sunt ca niște sfinți. Cei care nu numai că judecă, dar dau și sentințele semenilor lor. Cei care pedepsesc amarnic, la adăpostul „sfințeniei” lor. Cei care emit judecați de valoare, care etichetează pe altul că e păcătos, că a făcut rele, că a încălcat un cod de conduită pe care ei, „sfinții” îl consideră ca fiind cel corect. Pentru ei! Cei care aplică pedepsele simțindu-se mici Dumnezei. Prin faptele lor, judecata dată, aplicată o dată sancțiunea, adică pedeapsa, nu mai lasă loc de nici o înțelegere a vreunei situații. „Sfinții fără de păcat.” Corecții! Timp în care, cel păcătos stă și se uită. Acceptă, tace, suferă și nu scoate nici un cuvânt. Pentru că pe nimeni nu interesează dacă are ceva de spus. El a fost deja judecat și ceilalți din jurul lui văd sancțiunea. Păcătosului nu-i rămâne decât tăcerea. Tăcerea și speranța că într-o zi, „sfinții” vor fi judecați și ei cu aceeași măsură cu care au judecat, cu aceeași pedeapsă pe care au dat-o.

Doar că de data asta, pe „sfinți” îi va judeca Cel de Sus, Judecătorul suprem al tuturor. Și cei „sfinți” vor primi sentința Lui. Definitivă! Și irevocabilă!

Legile Cerului sunt simple pentru cine vrea să le vadă, să le înțeleagă și mai ales să le aplice. „Sfinții” le interpretează. După cum vor ei, în funcție de interesele lor. Nu au înțeles că interpretările despart, separă, divid. Ei nu au trăit ceea ce a trăit păcătosul. Pentru că păcătosul a îndrăznit! A îndrăznit să trăiască, să construiască și să-și asume înfrângerea! A simțit gustul sângelui și al durerii. De multe ori a lăsat de la el, ca cei din jur să fie bine. Păcătosul a coborât deja în lumea tenebrelor. Știe că binele nu are nuanțe de alb si negru, iar nuanțele de gri sunt tulburătoare. Cunoaște gustul gri al vieții. Știe ce înseamnă să te întâlnești cu el în viață. Păcătosului nu-i rămâne decât să tacă. Și să aștepte. Să vină vremea să fie din lumină. Timp în care, păcătosul se roagă pentru „sfinți”! Doar atât! Asta înseamnă iertarea dată de păcătos „sfântului”! Deoarece „sfântul” în trufia sa, a devenit aceluia care cândva, demult s-a răzvrătit împotriva Tatălui. Și s-a vrut judecător și atotputernic. Doar s-a vrut! Doar s-a crezut! Atât de „sfânt” încât a simțit el că-i cresc aripi. Albe! Nu a înțeles că vede aripile albe din cauza focului. Acel foc pe care l-a adus pe capul păcătosului. Când a judecat și a dat pedeapsa. Rosul focului nu poate deveni alb niciodată. Poate doar gri. Ca cenușa care rămâne după ce s-a pârjolit totul în jur! Din trufie!„Sfântului” nu-i rămâne decât să simtă gustul griului. Culoarea aceia tulburătoare în care e vopsită probabil anticamera durerii. Un fel de culoar ce se deschide între judecată și sentință.

Stai și te întrebi care e „sfântul” și care e păcătosul? Ce i-a separat? Nuanțele binelui care pentru fiecare din ei înseamnă altceva. Pentru „sfânt” e despre binele său și pentru păcătos, binele celor din jur. E o chestiune de interpretare a „sfântului” și trăire a păcătosului. Doar că interpretările despart, separă și trăirile unesc! Care e sfânt și care e păcătos? Să fiți păcătoșii care aduc pacea și unirea! În numele Lui! Și pentru Slava Lui! Domnul să vă miluiască!

Liviu Cojocărescu, preotul-poet, cu profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice

Data: 12 octombrie 2024 by Maria Diana Popescu

Un poet riguros, apărut dintr-un colţ de rai românesc, Liviu Cojocărescu, purtător de cuvînt al ascultării şi iubirii divine, dă glas autentic frămîntărilor poetice în fragilitatea lor spectaculoasă, şi expresiei spontane, capabile să asigure o legătură trainică între creaţia literară şi experienţele modelatoare ale conştiinţei, convins fiind că orice creaţie autentică este cu precădere autobiografie, este mărturisire intimă. Pentru că Biserica, dar şi creaţia artistică se ocupă cu sufletul, cu viaţa, nu trebuie lăsat nesemnalat niciun poet care psalmodiază inspirat, aşa cum face preotul-poet Liviu Cojocărescu. Prin slujire şi creaţie literar-religioasă se prinde cu psalmii-poetici de sufletul cititorilor. Dante îşi încheia „Paradisul”, ultimul volum din „Divina comedie”, cu un vers devenit celebru: „Iubirea care mişcă sori şi stele”. Într-un astfel de registru respiră şi creşte colecţia de poezii semnate de preotul-poet Liviu Cojocrescu. Ideea iubirii cerului şi a pămîntului reprezintă germenul inspiraţiei, starea de creaţie, drumul versurilor şi ecuatorul în jurul căreia se manifestă cantabil, sfînt, uman şi artistic. Poetul din el îşi lasă viaţa în grija Domnului, asumîndu-şi în plus destinul de psalmist liric, pentru că Duhul a revărsat asupra sa darul de a surprinde mireasma iubirii universale. Darul cel mare este însuşi, Mîntuitorul, pe care-l primeşte în casă, în suflet, îl slăveşte în vers: „El marea noastră scumpă alinare,/ Stindardul tuturor celor născuţi din nou,/ Ne dă speranţă tuturor de vindecare/ Şi ne cutremură cu un real ecou”.

Ca beneficiar al acestor daruri simte obligaţia creştină să le sporească prin poezie, privilegiat, întrucît foloseşte materialul Creaţiei Divine, al apostolilor şi părinţilor- Cuvîntul – cu virtuţile sale creştine. Slujitor al Domnului, Liviu Cojocărescu, devenit „vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului” (2 Timotei 2, 21), „rânduit de a sluji lui Hristos şi de a fi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (1Corinteni 4,1), cu chemare şi cinste dumnezeiască lucrează „cu timp şi fără timp” şi slujeşte „cu toată îndelunga-răbdare şi învăţătură” (2 Timotei 4, 2) la mîntuirea sa şi a păstoriţilor săi, dar, în acelaşi timp, încearcă şi reuşeşte prin cuvînt, faptă, cîntare şi creaţie literară şi prin forţa speranţei să creeze o lume mai bună, în care oamenii să se poată împlini cu adevărat prin sentimentul unităţii şi dragostei în Hristos. Preotul Liviu Cojocărescu pune în circuitul literar al prezentului o colecţie de poeme, peste timp, poate, o componentă a poeticii postmoderne, un extract, o chintesenţă de idei, unde se găsesc cifrate metaforic profunde sensuri creştin-filosofice şi patriotice, sudate prin limbaj, printr-o tehnicizare cult-superioară a gîndirii şi trăirii sale: „E greu să vezi cum un carâmb străin,/ Calcă pe gâtul unei ţări de lapte/ şi cum al nostru frupt e dus hain,/ Spre alte zări ce ne furară-n noapte”. Crono-topia poemelor implică, ca nişte paragrafe biblice, îndemnuri vechi, regăsiri de sine şi mecanisme în oglindă ale eului, în raport cu care poemele au fost scoase parcă din adîncuri uitate: „Şi dacă totuşi om mai fi cumva,/ Măcar fărâmă din ce-am fost odată,/ Ridică-te tu, neam, Măria Ta/ Şi dă speranţă pentru această gloată”.

Autorul a scris aceste versuri cu un gen de nerăbdare a înţelepciunii, a tristeţii şi revoltei, cu siguranţa că şi scrisul poate salva ceea ce mai poate fi salvat în omenire: „Cum să împaci ale lumii minţi bolnave/ Ce-ascund tot adevărau relevat?/ Ce vor să ne transforme în epave/ Şi să ne mâne ca pe vite la tăiat…”. Nevoia de a organiza realul după principii creştine, nevoia de a da o anume însemnătate propriilor trăiri, de a le face mai vii la nivelul percepţiei, îl trimite pe poet să se privească în ochi cu propriul timp, cu propriile principii, dar şi cu cele ale lumii de afară: „Acei magnifici care vor doar bine,/ Nu pentru mulţi, ci pentru a lor caste,/ Ne iau copii şi-i îngroapă-n mine,/ Iar pe cei buni, ni-i zdrenţuiesc prin oaste”.

Dovedind maturitate poetică, filosofiile sale se împletesc cu lirismul pur, conturînd un stil poetic aparte, o senzaţie că te afli în faţa unor diamante în plin proces de şlefuire, fără să altereze realitatea lor, ci transpunînd-o într-o lume magică. Versuri de consistenţă translucidă, capacitate de versificare, menită să fluidizeze cîntecul poemelor, îmbrăcate, aparent, în valenţă telurică, dar aparţinînd unui lirism ce prooroceşte morala, iubirea, veşnicia: „De vrem cu-adevărat să îndreptăm/ Din gard a lumii strâmbă oişte,/ Cu-a noastră conştiinţă să lucrăm/ Şi astfel să scăpăm de pacoste”.

Liviu Cojocărescu nu-şi vinde sufletul creator disputelor postmoderne, ideilor întortocheate. Îşi păstrează esenţa sensibilităţii, punînd trăirea în chip curat mai presus de agitaţia vremurilor, lucrînd la un segment necesar prezentului şi anume, dragostea pentru oameni, prin slujirea lui Dumnezeu, dar şi prin intermediul artei poetice: „O ultimă speranţă-i rugăciunea/ Şi-un ultim scop şi-un mare şi sfânt ţel,/ Să ne-alungăm din suflete mâhnirea/ Şi să sperăm că ne-întâlnim cu El”. Pietatea, evlavia, cu care preotul-poet Liviu Cojocărescu cîntă şi slujeşte în Biserica Domnului, dar şi creaţia de inspiraţie şi revoltă sînt demne de consemnat: „Croieşte-ţi, aşadar, frumos răstimpul/ Şi toate ale tale fă-le rai,/ Că-n aste vremi când crezi că-ţi vine timpul,/ Demult eşti petrecut cu mult alai”.

Vers cantabil, frumos curgător, tors cu originalitate, profunzime, simplitate, lirism curat, toate ţîşnesc fecund şi inspirat spre reflecţia cititorului. Poezii ce ţin de dorinţa de a îmbogăţi dragostea de aproapele său, omul şi, mai presus, dragostea de Dumnezeu. Poemele se arată ca o întregire a căii către universalitate pe care şi-a ales-o, păstrînd în manieră personală legătura cu Divinul, prin frumoase combinaţii de rimă şi muzicalitate: „Aştept mă cutremur şi sper cu răbdare/ Că vine-o lumină/ Un înger cumva/ Să strângă urzeală sumbră şi mare,/ Să ne-ncălzească cu aura Sa!”. Putem declara salvatoare valoarea educativă a poemelor şi gestul poetic de mare nobleţe spirituală în această epocă în care oamenii trăiesc sub semnul unor prefaceri rapide, violente, degradante. Preotul-poet Liviu Cojocărescu propune cititorului timpul meditaţiei creştine, timpul deşteptării asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o „facultate” creatoare pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor orizonturi şi imagini inedite, atitudini, înclinări şi accente de minima moralia, acest set de valori pe care s-a ridicat din întuneric umanitatea.

Acesta ar fi crezul preotului-poet Liviu Cojocărescu. El are inimă nouă şi vorbire nouă în versuri de o muzicalitate aparte, ca măsură ce esenţializează un mod de a gîndi şi de a simţi înalt, cu vocaţie transcendentă. O poezie cu izvoare în religie, în cultura populară, care continuă tradiţia sufletească a patriotismului şi credinţei hristice româneşti: „De vrem cumva vreun drept aici sub soare,/ De mai avem idee de trăit,/ Sculaţi români la lupta salvatoare,/ Că ni se răscolesc străbunii în mormânt”. O poezie pentru regăsirea echilibrului între planurile care înseamnă simplitate şi profunzime, tradiţie şi înnoire, idee şi metaforă.

Aşadar, o poezie pe nişte piloni stabili, ancoraţi puternic şi înalţi cît Universul, o poezie pe care ai vrea să o citeşti încă şi încă o dată. Şi cum să nu vrea cititorul să mediteze la principii de viaţă, în timp ce savurează un vers cantabil şi valoros ca un psalm de taină? Liviu Cojocărescu ne asigură prin poezie că legătura între valori şi creaţie este eternă, iar Divinitatea, actul de creaţie artistică şi moralitatea trebuie să aibă rădăcini comune. Pentru acestea toate, pentru altele nespuse, afirm fără sfială, că poetul Liviu Cojocărescu, veşnic în aflarea binelui şi frumosului, incitat în egală măsură de sinteze, pare să fi învăţat pe de rost crezul artistic şi menirea creaţiei.

Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur

Data: 12 octombrie 2024 by George V. Grigore

Biserica de la Calvaria este o fostă mânăstire benedictină fondată de Ladislau I, rege maghiar acum circa 1.000 de ani. De la ce a plecat cercetarea mea legată de acest ansamblu arhitectonic religios? Sunt dovezi ale existenței sale la anul 1100. Eu „am descoperit” la început această „Bază de coloane geminate” create undeva la anul 1200 și simbolurile sale. Realizată din calcar, la limita secolelor al XII-lea şi al XIII-lea, baza de coloane geminate a fost descoperită cu prilejul cercetării arheologice a rotondei aflate la nord de biserica abaţiei benedictine din Cluj-Mănăştur. Piesa este alcătuită din două baze de colonete cu gheare şi cu profiluri turtite. Între cele două baze este sculptat un cap de bărbat cu părul sugerat printr-o buclă pe frunte, cu mustăţi şi barbă striate, încadrat de monştri hibrizi. Cel din dreapta, mai bine păstrat, reprezintă un cap de bărbat cu barbă şi mustaţă, un nas turtit şi urechi ce s-ar potrivi mai degrabă unei feline. Gâturile celor doi monştri se prelungesc în formă de şerpi fără solzi şi se încrucişează cu figura centrală, terminându-se în cozi de sirenă. Pentru tipul iconografic reprezentat pe piesa de la Cluj-Mănăştur se cunosc doar analogii îndepărtate, databile în secolul al XII-lea. Ipoteza mea care face referire la „lumea amestecată” dintre pragurile timpului este cumva susținută de aceste reprezentări, care fac trimitere la un timp al schimbărilor, când din speciile existente se vor naște alte specii. Unele vor supraviețui, iar altele vor dispărea din nou. De aceea sunt așezate aceste ființe hibride la baza coloanelor care „țin cerul” (acoperișul). De aceea celălalt tărâm are legătură cu ființele fantastice. De aceea biserica „primordială” a fost rotundă, ca un inel care se închide, ca un circuit închis, nu ca o potcoavă care este deschisă și reprezintă norocul.

Se numește Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur (jud. Cluj), pentru că se află pe Dealul Calvaria (cunoscut ca și Golgota), are hramul „Sf. Maria” și este situată pe str. Primăverii nr. 60. Aparținând de Biserica Romano – Catolică, Arhidieceza de Alba Iulia, este cel mai vechi monument istoric și de arhitectură (cod LMI CJ-II-m-A-07396) păstrat în fostul sat Cluj-Mănăștur, din apropierea Clujului. Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea (anul 1095) a funcționat aici, în interiorul fortificației regale-comitatense, abația benedictină Monasterium Beatae Mariae de Clus, înconjurată cu un zid de apărare. Stilul arhitectural inițial a fost cel romani, în timp fiind reconstituită în stil gotic. Au fost demolări parțiale în anii 1241, 1598 și 1658. Din vechile construcții se mai păstrează doar corul bisericii, prevăzut cu o navă mai simplă, construită în secolul al XIX-lea pe vechile fundații. Biserica este înconjurată de un val înalt de pământ, urmă a fortificațiilor elipsoidale din evul mediu, când întregul areal dispunea de șanțuri de apărare spre sud, est și vest, spre nord existând o pantă naturală abruptă. Tradiția medievală, consemnată în anul 1341, datează fondarea mănăstirii în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în timpul domniei regelui Ladislau I al Ungariei. Primul document care amintește mănăstirea din Cluj-Mănăștur este bula papală dată la 21 iunie 1222 de papa Honoriu al III-lea. Cert este că în anul 1202, după abandonarea fortificației de către regalitate, mănăstirea a devenit exemptă, adică scoasă de sub jurisdicția Episcopiei Transilvaniei. Exempțiunea dădea dreptul abatelui de a strânge dijmele pentru sine, de a numi preoții de pe domeniile mănăstirii și de a purta însemne episcopale. Între satele cele mai însemnate ale mănăstirii se număra Apahida (Podul Abatelui), unde s-au descoperit1 cunoscutele tezaure numite ale gepizilor de secol IV – V (triburi germanice), nedovedite a fi cucerit această zonă. Din cauza privilegiilor pe care și le-a asumat mănăstirea a intrat în conflict armat cu Episcopia Transilvaniei, mai întâi în timpul episcopului Adrian (1189-1203), care a pricinuit mari pagube mănăstirii, apoi cu episcopul Wilhelm (1204-1221), care într-una din incursiunile sale a reușit să ardă privilegiile papale doveditoare ale exempțiunii, iar pe cele regale a reușit să le arunce în Someș.

În anul 1225, la insistența regelui Andrei al II-lea, papa Honorius al III-lea a reînnoit privilegiile mănăstirii și a acordat abatelui dreptul de a purta însemne episcopale (inel și mitră). De-a lungul timpului a suferit șase atacuri armate și a fost refăcută de 5 ori. Marea invazie tătară din 1241 a provocat mănăstirii distrugeri atât de mari, încât a adus-o în pragul desființării. În anul 1263 mănăstirea a fost reconstruită de către regele Béla al IV-lea. Săpături arheologice efectuate la nord de corul gotic al actualei biserici au scos la iveală ruinele unei rotonde romanice din secolul al XIII-lea. Rotonda avea diametrul de 8,60 metri, construită la exterior cu un soclu profilat. În interior avea șase absidiole bine conturate. Lucrări de restaurare au avut loc și în anul 1342. În 1362, în urma unui conflict cu meșteșugarii din Feneșul Săsesc, aceștia au incendiat casa și palatul abatelui. Mănăstirea a funcționat ca loc de autentificare a documentelor până în 1556, fiind cel mai important notariat din Transilvania, în afară de capitulul de la Alba Iulia. Primele date referitoare la conventul de la Cluj-Mănăștur ca loc de autentificare datează din anul 1288. În 1437, în timpul Răscoalei de la Bobâlna, oștile lui Budai Nagy Antal („Anton cel Mare din Buda”) au atacat mănăstirea și au prădat casa abatelui, făcând victime și printre călugări. Ulterior tot aici s-a întrunit conventul care a stabilit înțelegerile dintre reprezentanții țăranilor răsculați și nobilime, și tot aici a fost ucis Anton, căpetenia țăranilor răsculați. În 1465 abația s-a înconjurat cu o fortificație de apărare, care a fost distrusă aproape imediat de Matia Corvin ca urmare a împotrivirii cetățenilor Clujului.

După 1556, când a avut loc secularizarea averilor mănăstirii, aceasta a devenit subordonată trezoreriei. În 1581 Ștefan Báthory a dăruit mănăstirea Ordinului Iezuit, împreună cu șase sate dintre fostele posesiuni ale abației benedictine de Mănăștur, inclusiv Feneșul Săsesc, fostă posesiune a episcopului catolic de Alba Iulia. După Dieta de la Mediaș iezuiții au fost forțați să părăsească temporar țara (între 1588-1594), reîntorcându-se în 1595. Parțial distrusă de un trăsnet în 1598, clădirea a intrat o perioadă îndelungă în renovare, după care a fost restituită călugărilor iezuiți. Cu ocazia invaziei tătarilor din 1658-1661 mănăstirea a fost din nou distrusă, devenind nelocuibilă. În secolul al XVIII-lea clădirea a fost folosită drept depozit de armament, accentuându-se distrugerea sa. Episcopul Alexandru Rudnay a dispus apoi demolarea atât a bisericii, cât și a clădirilor din jur. A supraviețuit acelor momente doar altarul, care a fost transformat într-o capelă, împreună cu statuia Fecioarei Maria cu Isus în brațe. În secolul al XVIII-lea a activat în această capelă Thaddäus Manner, iezuit din Wiener Neustadt, care – potrivit pietrei funerare aflate în interiorul bisericii – a activat aici, unde a învățat limba română („IN K.[olozs]MONOSTOR VALACHORUM QUORUM LINGVAM IMPROBO LABORE CONDIDICIT”). În 1896 Episcopia Romano-Catolică a Transilvaniei a reconstruit nava bisericii și a refăcut bolțile și pereții corului, așa cum le vedem și noi astăzi. Biserica a fost oferită franciscanilor în 1922, care au refuzat-o, după care a fost dată în chirie Bisericii Greco-Catolice pentru o sumă simbolică, Biserica Romano-Catolică păstrându-și drepturile de proprietar.

În 1948, după instaurarea regimului comunist și interzicerea Bisericii Greco-Catolice, biserica a fost dată de către autoritățile comuniste Bisericii Ortodoxe Române, care a folosit-o până în 1990. O perioadă mai specială a existat între 1991 și 1994, când biserica a fost folosită în comun de către Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. În anul 1994 edificiul a revenit în folosința Bisericii Romano-Catolice, ulterior el fiind renovat. Parohia romano-catolică a cumpărat o orgă construită în 1792 de Samuel Mätz din Biertan, orgă care a fost adusă de la Biserica Evanghelică din Daia Săsească în urma stingerii comunității săsești din Daia. Accesul se face prin colțul sud-estic al dealului Calvaria printre cele două valuri de pământ ridicate pentru apărare. La intrare, pe cele două valuri, se află „Capela Calvaria” ridicată în 1831, respectiv clopotnița proiectată de Károly Kós în 1922. Sus pe latura exterioară de sud-est, deci pe una din fețele apsidei poligonale a corului, se află încastrat un basorelief reprezentând un leu. Acesta a fost plasat acolo în timpul reconstrucției bisericii în sec. XIX. Istoricul Ovidiu Pecican consideră că este probabil ca leul să fi făcut parte dintr-un mormânt al unui dinast maghiar înmormântat în biserica medievală – un rege, o rudă regală, sau un voievod, vice-voievod sau magnat ardelean, nu însă un membru al nobilimii transilvane, pentru care nu se consemnează gisanți. Pecican a identificat un leu similar în gisantul unui membru al familiei franceze Ledin de la Chaslerie și vede în basorelieful de la Mănăștur lucrarea unui călugăr-sculptor care cunoștea bine modelul francez. Pe lângă statutul regal al leului, acesta mai reprezenta forța vieții. De aceea apăreau doi lei pe mormintele romane, pentru că Forța Vieții și a Morții sunt egale. De data aceast fiind vorba de un singur leu, așezat la partea superioară a ferestrelor, putem vorbi de viață, de triumful vieții. Biserica Calvaria de la Cluj-Mănăștur – pe care putem să o numim „cea mai veche clădire din România” – a adăpostit în istoria sa milenară patru culte religioase. Dacă mai adăugăm și istoria rotondei romane aflate la baza ei, putem ridica numărul cultelor…

Mânăstirile şi robia…

Data: 12 octombrie 2024 by Al. Stănciulescu-Bârda

Într-una din emisiunile interactive, pe care le-am avut la un post de televiziune, cineva a întrebat daca învăţătura creştină acceptă robia şi dacă nu, cum se face că mânăstirile noastre au practicat robia mai multe secole. Desigur, întrebarea telespectatorului parcă era desprinsă dintr-o carte de materialism istoric şi dialectic, când, pentru a susţine aşa-numita ,,luptă de clasă” puteai răstălmăci lucrurile aşa cum vreai, mai ales că cei denigraţi nu aveau cum să răspundă, neavând acces la mijloacele de informare mass-media. Pentru că astfel de întrebări pot bântui şi pe unii dintre cititorii ,,Scrisorii pastorale”, ne facem o datorie de conştiinţă să includem în paginile ei câteva precizări pe această temă.

În primul rând, precizăm că învăţătura creştină nu admite robia şi exploatarea omului de către om. Ea socoteşte că toţi oamenii sunt fraţi între ei, fii ai aceluiaşi Părinte, Dumnezeu! Creştinismul s-a adresat tuturor categoriilor sociale, de la sclavi până la împăraţi, fără deosebire. Era o adevărată revoluţie în gândirea antichităţii, când sclavii nici nu erau consideraţi oameni, ci obiecte însufleţite, iar stăpânii de sclavi aveau drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Aşadar, când a apărut robia în evul mediu, Biserica nu a admis-o, dar nu putea nici s-o elimine din societate, fiind o problemă politico-socială, iar Biserica îşi avea atribuţiile ei în cadrul fiecărui stat bine delimitate.

Mânăstirile din Principatele Române au avut proprietăţi în evul mediu, mai precis până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când averile mânăstireşti au fost secularizate (confiscate) de Alexandru Ioan Cuza. Averile mânăstireşti proveneau din cumpărări şi donaţii. Unele dintre mânăstiri aparţineau de episcopiile sau mitropoliile din Principate, dar altele erau închinate, adică erau subordonate altor mânăstiri de la Muntele Athos, Locurile Sfinte din Palestina sau altor mânăstiri din Imperiul Otoman. Tot venitul acestor mânăstiri ieşea din ţară şi mergea la mânăstirile cărora le fuseseră închinate de către voievozi, domnitori şi boieri români. Pe moşiile tuturor acestor mânăstiri se practica acelaşi sistem de învoieli agricole, care erau legale la acea vreme şi erau practicate de către toţi proprietarii de pământ. O parte din lucrătorii de pământ mânăstiresc erau călugării din mânăstirile respective; altă parte o formau moşnenii(în Ţara Românească) sau răzeşii (în Moldova), adică acei oameni liberi din satele noastre, care aveau pământul lor propriu, dar luau anumite suprafeţe de teren din moşiile mânăstireşti sau ale altor mari proprietari, pe care le munceau în dijmă; altă parte din lucrători o formau pălmaşii sau clăcaşii, adică acei locuitori ai satelor, care nu aveau pământ propriu, ci munceau ,,în dijmă” pe moşia boierească sau mânăstirească. Uneori aceşti pălmaşi veneau din alte localităţi, căutând condiţii cât mai avantajoase de muncă şi atunci se putea întâmpla ca să primească o bucată de teren, să fie ajutaţi să-şi facă o casă şi astfel se formau sate noi, ori mahalale noi în unele sate

În satul Bârda (Mehedinți) se poate observa şi azi asemenea categorii între locuitori. Astfel, mahalalele Muceşti, Memeşi, Roleşti şi Lucheşti erau mahalale de moşneni, iar Linia Cocoanei şi Dealul Corbului erau mahalale adăugate în timp satului, fiind formate din venetici, deveniţi clăcaşi pe moşia boierească. Se poate observa aceasta şi după numele de familie. În mahalalele de moşneni numele de familie venea de la un strămoş unic (Mucioniu, Mema, Rolea, Luca) şi majoritatea familiilor din acele mahalale aveau acelaşi nume de familie. În mahalalele de clăcaşi sau pălmaşi numele de familie sunt foarte împestriţate, ceea ce dovedeşte faptul că au venit din diferite locuri şi s-au aşezat acolo.

Pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti mai era o categorie de lucrători, aceea a robilor. Robii nu erau alţii decât ţiganii nomazi, care veneau tocmai din îndepărtata Indie, ca să-şi caute norocul. Ei nu aveau decât o căruţă şi unul sau doi cai. Asta în situaţiile cele mai bune. Aceşti ţigani apelau la marii proprietari, inclusiv la mânăstiri, să-i primească la curte şi să le dea cele necesare, fiindcă nu aveau nici o posibilitate de supravieţuire. Atunci intervenea înţelegerea sau contractul verbal între părţi. Ţiganii sau robii îşi luau angajamentul să presteze anumite munci la curte sau pe moşie, iar proprietarul, respectiv mânăstirea să le asigure adăpost, hrană, căldură, îmbrăcăminte şi, probabil, ceva bani. Unii dintre robii ţigani practicau anumite meserii, precum fierăria, prelucrarea metalelor(aramă, aur, argint), îngrijirea animalelor. Alţii erau adevăraţi artişti într-ale muzicii. Robii erau de trei feluri: domneşti, boiereşti şi mânăstireşti. Când se vindea, ori când se dăruia o moşie, în actul de vânzare-cumpărare erau menţionate şi sălaşele(familiile) de ţigani-robi, care însoţeau moşia.

Au existat proprietari care au dat libertate robilor ţigani, fiind influenţaţi de ideile revoluţionare europene. Amintim aici pe poetul Vasile Alecsandri, care a eliberat pe ţiganii de pe moşia sa de la Mirceşti. Mare bucurie a fost atunci. Trei zile au sărbătorit ţiganii de bucurie. Au plecat de la curtea boierească, dar, după o săptămână s-au întors lihniţi, cu coada între picioare şi l-au implorat pe Vasile Alecsandri: ,,-Boierule, primeşte-ne înapoi, că murim de foame!” Le dăduse libertatea, dar nu le dăduse şi baza materială, ca să poată supravieţui. Robia aceasta a fost desfiinţată oficial sub influenţa ideilor revoluţionare de la 1848. Aşadar, mânăstirile au aplicat aceleaşi metode, care erau folosite şi legalizate în Principate la vremea respectivă. Nu văd ce rău făceau mânăstirile că acordau loc de muncă şi asigurau cele necesare traiului unor familii de oameni nomazi, care n-aveau nici un dumnezeu. Ai noştri care emigrează azi şi colindă toată lumea, dar mai ales ţările europene, sunt fericiţi când găsesc de lucru la particulari sau la diverse firme. Negociază condiţiile de muncă şi de retribuţie şi trec la treabă.

Altă Mărie cu aceeaşi pălărie!

Și, iaca, „podul” constituțional al CCR s-a sfărâmat…

Data: 11 octombrie 2024 by Cezar Adonis Mihalache

Iar dimpreună cu el se va fi prăbușit și castelul de cărți al acestei false democrații postdecembriste: iluzia că voința poporului a contat vreodată… Or, dacă nu ar fi ipocriți și ar ține cât de cât la țara ale cărei destine o vor în mâinile lor, toți candidații admiși de CCR (!) pentru alegerile prezidențiale (azi „admiși”, dar poate la scrutinul următor direct aleși), ar semna un act comun de asumare a neparticipării la alegeri și de boicotare chiar de către ei, candidații, a scrutinului prezidențial. Ar fi singurul mod în care, prin ei, țara ar mai putea arăta că se opune abuzului făcut de CCR. Pentru că legea nu poate fi schimbată în timpul jocului, iar atribuțiile Curții nu mai pot fi rescrise și limitate acolo unde au săvârșit abuzul după o decizie deja luată. După implicarea în alegerea aproape directă a președintelui României. Pentru că asta au făcut perciunații CCR prin invalidarea candidaturii unuia dintre participanții la alegeri. Au făcut un pas spre transformarea țării într-o republică, nici măcar strict de adunare constituant-parlamentară, prin alegerea președintelui de către forul legislativ, ci spre una instituțională. Unicorn-instituționalizată! Aceea în care o instituție decide, azi, cine poate candida, iar peste patru ani, poate, cine poate fi ales dintre cei acceptați de către sistem…

Suntem în fața unui abuz uriaș. Unul în care unui candidat îi este interzis un drept constituțional, acela de a fi ales, strict pentru opinii și idei… Nu pentru fapte săvârșite și, mai ales, condamnate de către o instanță. Iar așa cum, astăzi, CCR îi interzice unui candidat să candideze, la fel, curtea poate interzice oricui (nu doar acelui candidat), dreptul de a alege!… Fără a exista o condamnare în Justiție. O condamnare definitivă.

Și nu, nu este un blocaj constituțional accidental… Unul în care CCR a ajuns să ia o decizie capitală tocmai pentru că este o instituție căreia, constituțional, nu îi pot fi atacate deciziile. Nici direct, nici prin forme juridice de recurs. Nu, în țară, ci doar la nivelul instituțiilor internaționale de drept, dar ale căror posibile condamnări ale României pentru abuzul CCR nu vor avea efect imediat. Nici măcar unul „ulterior”. Ci unul în timp, moral, poate la ani după finalizarea mandatului celui ales prin discriminarea pozitivă făcută de CCR. Pentru că, în esență, oricare dintre candidații nescoși din competiție de către CCR va rămâne, ca eventual președinte „ales”, cu o tinichea de gât: ales grație selecției inițiale făcute de către CCR, prin discriminarea pozitivă de a nu fi fost scos din joc. Or, prin unirea actualilor candidați admiși de către CCR pentru dreptul constituțional (!) de a candida și asumarea unui act de neparticipare, de boicotare (ca drept democratic) a alegerilor (practic, pentru oricare dintre ei, a propriilor alegeri) este singurul mod în care decizia abuzivă a CCR la adresa unuia dintre candidați poate fi pusă temporar între paranteze. Răstimp în care forul legislativ ar trebui să așeze în litera legii limitele de acțiune ale CCR.

Dar nu vom ajunge acolo. Pentru că scopul a fost tocmai scoaterea definitivă a țării din siajul ultim constituțional. De drept constituțional democratic. Iar „executarea” unui candidat pentru ideile, afinitățile și chiar modul lui de gândire pregătește, de fapt, ziua de mâine, și nu de după acest mandat ce stă să înceapă, ci acel mâine imediat, în care alegerea electoratului să nu mai conteze. Sau să conteze între limitele „constituționale” puse de acești abuzatori ai statului de drept.

Dacă scopul nu era tocmai să faulteze Constituția prin principalul ei veghetor, atunci sistemul ar fi urmat niște pași legali, și poate atunci și legitimi, prin „executarea” ca la carte a „proscrisului”. Prin fabricarea unui dosar penal pentru afirmațiile considerate neconstituționale și nu prin motivarea vehiculării de către acesta a unor discursuri arbitrare ca interpretare, lipsite de conținut imputabil juridic, prin acele fundamentări ale CCR -ului de forma „se pare că” ori „este de notorietate că”, sau invocarea unor declarații media ori participarea candidatului la anumite evenimente publice…

Marxism, Neo-Proudhonism, Suveranism și Progresism…

Data: 11 octombrie 2024 by Cristi Pantelimon

După 1848, pe fondul libertății ideologizate (încă nu era vorba despre liberalism) din ce în ce mai mari ce iradia din Occident, elita noastră s-a dedat la plăcerile unei modernități comode, în care virtuțile puteau fi cultivate sau nu, dar în care acapararea aparatului de stat aducea cu precizie de ceasornic redevențe mult visate. Degeaba, din când în când, atât în tabăra conservatoare, cât și la „roșii”, se ridicau voci care tunau împotriva politicianismului, elita conducătoare cădea degrabă în epicureanism și lucrurile se dregeau în funcție de conjunctura istorică: ba făceam alianță cu Puterile Centrale, ba o coteam spre Antanta. Dar înainte, nu ne-am aliat cu o Rusie „revoluționară” (cum acuza Ghica) împotriva unei Turcii care oricum ne-ar fi acordat ceea ce am luat prin luptă, adică independența? O Rusie de care ne-am dezis apoi imediat, deși știam că va lua Basarabia? O Rusie care ne promisese bani și Cadrilaterul la 1878, dar împotriva căreia am protestat, așa că ne-a luat cadoul mai mare și ne-am ales cu Dobrogea de azi?

Sistemul nostru constituțional stă pe o uzurpare. Convenția de la Paris prevedea ca Gospodarul sau Prințul să guverneze prin intermediul miniștrilor numiți de el. La 1866, deși aveam un principe capabil, l-am lăsat fără putere, căci s-a inventat cabinetul, adică un sistem în care prințul numea doar șeful miniștrilor, dar în rest nu mai avea putere. Un astfel de sistem va face pagube până la Traian Băsescu și Iohannis, care nu pot guverna, pentru că avem partidele.

Ei bine, ce sunt partidele? Sunt doar instrumente de acaparare a puterii și privilegiilor în stat. Eminescu. G. E. Lahovary, Carp și alți idealiști sunt înghițiți de masa celor care, în administrație, fac jocurile subterane ale partidelor, unde nicio idee și niciun ideal nu mișcă pe nimeni (pentru epoca veche inclusiv junimismul a fost un joc epicurean, zice Lahovary…). În epoca ceaușistă scenariul s-a repetat, deși lucrurile, fiind calchiate după model estic, au putut fi ținute sub control din punct de vedere moral mai bine. Cu toate acestea, elita a vrut din nou redevențe, așa că s-a închinat deplin după 1989 unui Occident care a crezut că ne-a cucerit. Nu ne-a cucerit, în fapt, noi am cedat, așa cum am cedat mereu ideii că un stat se poate descurca numai din conjunctură. Cu mici excepții (sloganul liberalilor „prin noi înșine” sau „independența” ceaușistă), la noi politica a fost doar un teren de joacă al pasiunilor minore, al plăcerilor aproape carnale.

Azi, o așa-zisă încercare de revenire (suveranism) se lovește de noul proudhonism al lumii occidentale, care îi va fi și ne va fi fatal. Marxismul ortodox a trimis instituția Bisericii în umbră, dar a lăsat credința. Mai mult, regimul marxist a pus ceva concret în loc: tractoare, blocuri și fabrici în loc de tradiție și cultură religios-bisericească. Noul progresism este o variantă letală de proudhonism adus la zi. Socialismul anarhist nu procedează ca marxismul, care încerca, fără succes, să ducă Biserica în neant. Noul progresism elimină prin înlocuire orice formă de autoritate prin rădăcina sa anarhistă. De altfel, Proudon el însuși se credea un fel de Dumnezeu (v. La ruine sociale: réponse à M. Proudhon. Ni matérialisme, ni jésuitisme / par Edmond de Pressensé 1852). Dacă nicio putere nu mai stă în picioare, atunci cel care proclamă anarhismul este Dumnezeu însuși, combinat, desigur, cu Descartes.

Așadar, cel care poate gândi că nicio autoritate în afara lui nu este legitimă, deci nu există, nu are decât să se proclame pe sine ca suveran și Dumnezeu. Aici se ascunde un uriaș avertisment și pentru suveraniști, căci suveranismul poate fi, la limită, și adesea este, o uzurpare. A cui, rămâne de văzut în istorie…

Cum am percepe o democrație fără principii?!…

Data: 11 octombrie 2024 by Petru Jipa

A existat o dată un tărâm îndepărtat în care oamenii trăiau sub o formă de democrație fără principii. În acest loc, fiecare persoană avea dreptul să-și exprime opinia și să participe la luarea deciziilor, dar nu existau reguli clare sau valori comune care să îi ghideze pe locuitorii acestui tărâm. În lipsa unor principii fundamentale, diferitele grupuri din societate aveau tendința de a se confrunta și de a-și promova propriile interese fără a ține cont de consecințele asupra celorlalți. Această lipsă de armonie și solidaritate a dus la un climat constant de tensiune și conflict. De-a lungul timpului, sistemul democratic fără principii s-a deteriorat treptat. Lipsa unei viziuni comune și a respectului reciproc a creat disfuncționalități grave în cadrul guvernului. Deciziile erau adesea luate pe baza intereselor personale sau de grup, ignorând rezultatul asupra întregii comunități. În cele din urmă, oamenii au realizat că democrația fără principii ducea la haos și injustiție. Astfel, ei au început să caute modalități prin care să reintroducă valori fundamentale în sistemul lor democratic. Au instituit reguli clare pentru alegerile politice, s-au angajat în dialog constructiv pentru rezolvarea diferendelor și au promovat respectul reciproc ca fundament al deciziilor politice.

Prin eforturile și angajamentul față de restabilirea unei viziuni comune și a valorilor fundamentale, locuitorii acestui tărâm au reușit să transforme democrația lor într-un sistem mai funcțional și echitabil. Au învățat că pentru ca democrația să prospere, este nevoie de principii solide care să ghideze deciziile politice și să asigure respectul pentru toți membrii societății. Astfel, ei au reușit să creeze un sistem democratic care promova bunăstarea comună și asigura drepturile fiecărui individ.

În final, această poveste demonstrează importanța principiilor într-o societate democratică. Indiferent de forma pe care o ia democrația, valori precum respectul reciproc, justiția și responsabilitatea sunt esențiale pentru menținerea ordinii sociale corespunzătoare.

O poveste, o simplă poveste, dar ceea ce s-a întâmplat la Curtea Constituțională a României a fost dincolo de orice democrație. A existat un judecător care s-a opus, dar mi-e tare teamă că și el v-a fi exclus pentru cine știe ce delict de „opinie”. Desigur pentru a înțelege, să luăm lumină de la o mare doamnă de peste ocean care a mers la CNN pentru a anunța că își pierd controlul și că companiile de social media ar trebui să-și sporească cenzura asupra dezinformării conservatorilor. Spune: „Ne pierdem controlul total”. Cred că acesta a fost și motivul pentru care doamna Șoșoacă a fost eliminată din cursa prezidențială. Dânsa spunea, una alta, despre mai marii lumii, iar noi trebuie să-i iubim și prețuim. Am înțeles că și Victor Ponta are o scrisoare de la o doamnă din elita americană prin care era somat să părăsească guvernul. Vorba aceea, amestecul în treburile interne nu mai reprezintă un delict. A devenit delict atunci când vorbim împotriva elitei mondiale. Norocul meu este că am văzut o postare de la Ambasada SUA: ”Cel mai puternic antidot al nostru împotriva minciunilor Rusiei este adevărul” (Antony Blinken) Acum știu, sau acum am învățat ce înseamnă adevărul. Mulțumesc domnule Blinken, să știți că eu nu ascult ce spune domnul Musk, care afirma deunăzi: „Aceasta este o situație care trebuie câștigată”, a subliniat Musk, deoarece dacă democrații preiau puterea, spune el, acestea vor fi „ ultimele alegeri ”. Ca atare, el le cere susținătorilor „să voteze” și să îi facă pe toți cei pe care îi cunosc și nu îi cunosc să se înregistreze pentru a vota în noiembrie. „Aceste alegeri ar putea fi decise cu 1.000 de voturi, 500 de voturi, o marjă mică. Așa că faceți-i pe toți cei pe care îi cunoașteți să vină la vot. Elon Musk lansează un avertisment urgent pe care toată lumea trebuie să-l audă „Cealaltă parte vrea să-ți ia libertatea de exprimare. Vor să-ți ia dreptul de a purta arme. Vor să-ți ia dreptul la vot în mod eficient. „Aveți acum 14 state care nu necesită identitate de alegător. California, unde locuiam înainte, tocmai a adoptat o lege care interzice legitimația de alegător la vot. Încă nu-mi vine să cred că este real. „Așadar, cum ar trebui să aveți alegeri bune și corecte dacă nu există documente de identitate? Nu are sens. Și libertatea de exprimare. Libertatea de exprimare este piatra de temelie a democrației. Și dacă oamenii nu știu ce se întâmplă, dacă nu știu adevărul, cum poți face un vot informat? „Trebuie să ai libertatea de exprimare pentru a avea democrație. De aceea este primul amendament. Iar al doilea amendament este acolo pentru a ne asigura că avem primul amendament. „Cei pe care îi cunoașteți să se înregistreze pentru a vota”. Nu mai înțeleg nimic, dar eu am avut încredere în filosofi. Ei au reușit să scoată piatra adevărului din fântâna minciunii. Ce este omul, de ce omul are viață. Sau ce este viața? Generalul Străinu a dat o definiție extraordinară: „cratima dintre data nașteri și data morții”. Emmanuel Todd, probabil cel mai important intelectual în viață din Franța, spune: „După o analiză atentă, am ajuns la concluzia că declinul puterii de peste ocean va fi începutul păcii pe planeta noastră”. Acum nu mai știu cine sunt, nu știu cum vom trăi în această democrație fără principii dar plină de adevăr. Eu cred doar în cei care ne vorbesc de la tribuna oficială despre adevăr și libertate, doar domniile lor cunosc adevărul…!

Cetatea de la Sărăţel (loc Bănița; jud. Hunedoara) parte a sistemului fortificat de apărare a capitalei regatului dacic

Data: 10 octombrie 2024 by Redacția

Cetatea dacică de la Sărățel (nume acordat pentru bogăția saliferă a regiunii) este o mărturie impresionantă a istoriei și culturii din acea perioadă. Aceasta se află în localitatea Bănița, județul Hunedoara. Iată câteva detalii interesante despre această cetate. Ca origine și perioadă, cetatea datează din timpul domniei lui Burebista și a fost refăcută sub regele Decebal. A fost distrusă în anul 106, în timpul războaielor daco-romane. Ca fortificații, cetatea are construcții ridicate în scop militar, inclusiv ziduri de incintă, turnuri și platforme de luptă. Valul de apărare oferea protecție împotriva invaziilor. Au urmat săpături la cetatea dacică de la Sărăţel (1959 – 1968) în colaborare cu Institutul de Arheologie din Cluj (Nicolae Vlassa, Ioan Glodariu, Hadrian Daicoviciu). Această cetate reprezintă o parte importantă a patrimoniului cultural și istoric al României. Dacă aveți ocazia, vă recomand să o vizitați și să explorați atmosfera încărcată de istorie și mister. Masivul de sare de aici, de la Sărățel se află în satul Sărățel, zona Bobeica, la 14 km de orașul Bistrița, în zona de confluență a râurilor Bistrița, Budac și Șieu. Aici este declarată rezervație naturală de tip geologic. Masivul piroclastic de sare are forma ovală și este acoperit în mare parte de aluviunile râurilor Șieu și Budac, însă există zone erodate, care au scos la iveală sarea masivă; acestea sunt exploatate din când în când de localnici, pentru uz gospodăresc. Prezența sării este marcată și de plante specifice de sărătură, izvoare și bălți sărate. La baza masivului de sare s-au format două bazine cu apă sărată, pe care s-a amenajat o microstațiune balneară.

Cetatea dacică de la Sărățel este una dintre cele mai interesante fortărețe dacice din România. Acest sit arheologic se află în județul Hunedoara și face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Iată câteva detalii despre această cetate: Localizarea sa este în apropierea localității Sărățel din Munții Orăștiei. Sărățelul a fost un important centru militar și politic în timpul Daciei. Aici, populația se apăra împotriva invaziilor și își desfășura activități comerciale și religioase. La Cetatea dacică de la Sărățel, au fost făcute numeroase descoperiri arheologice care ne oferă o privire în trecutul străvechi al acestei regiuni. Iată câteva dintre cele mai semnificative: monede și obiecte de metal, ceramică și vase, fortificații și structuri de apărare, obiecte religioase și simboluri, inscripții și gravure. Au fost găsite monede dacice și romane, precum și diverse obiecte de metal, cum ar fi fibule și vârfuri de săgeți. Acestea ne ajută să înțelegem aspectele economice și comerciale ale cetății. Fragmentele de ceramică și vasele descoperite oferă informații despre viața cotidiană a locuitorilor. Stilurile, modelele și tehnicile de producție ne dezvăluie detalii despre obiceiurile alimentare, depozitarea alimentelor și activitățile casnice. Cetatea are ziduri masive și turnuri de apărare. Descoperirile legate de construcția și arhitectura acestor fortificații sunt esențiale pentru înțelegerea strategiilor de apărare și organizării militare din acea perioadă.

Artefactele legate de ritualuri religioase, precum statuete sau amulete, au fost găsite în apropierea sanctuarelor. Acestea ne oferă indicii despre credințele și practicile spirituale ale comunității. Pe pietre și alte materiale au fost descoperite inscripții și gravuri. Acestea pot conține nume, simboluri sau mesaje, contribuind la reconstituirea istoriei și identității cetății. Aceste descoperiri arheologice sunt ca niște file dintr-o carte veche, care ne ajută să reconstruim povestea acestui loc străvechi. Cetatea de la Sărățel rămâne o comoară istorică și culturală, iar cercetările continuă să dezvăluie noi informații despre trecutul nostru îndepărtat. Datorită valorii sale istorice și arheologice, cetatea a fost inclusă în lista UNESCO și este protejată ca parte a Sarmizegetusa Regia, capitala Daciei. Este fascinant să ne gândim la viața și evenimentele care au avut loc în aceste cetăți antice. Dacă aveți ocazia, vă recomand să vizitați Sărățel și să explorați această mărturie a trecutului nostru îndepărtat! (G.V.G.)