Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paulin Lecca (1914-1996), Victor pe numele de botez, basarabean de origine, născut în localitatea Babele, din judeţul Ismail, din părinţii Grigore şi Maria Lecca, tatăl fiind învăţător şi apoi preot în judeţul Bălţi, a urmat Seminarul şi Facultatea de Teologie la Chişinău, iar în anul 1940 a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei din judeţul Vâlcea, ctitoria Sfântului Ierarh Calinic, unde după război va fi şi călugărit sub numele de Paulin. Discipol al lui Nichifor Crainic (cel mai strălucit profesor al Facultăţii de Teologie de la Chişinău în perioada interbelică), dar şi al lui Gala Galaction, a căutat să-i urmeze atât pe calea scrisului, cît şi a misionarismului ortodox (cu implicită tentă naţională). Sub regimul antonescian, în perioada anilor 1941-1943, a fost preot misionar în câteva sate din Transnistria, precum şi la Odessa.
Intransigenţa sa confesională şi naţională, asimilată vederilor politice de dreapta (legionarismul era obsesia fierbinte a epocii), i-a atras ulterior, sub pretextul refuzului de a face serviciul militar, arestarea şi chiar condamnarea la moarte. Dumnezeu a vrut ca sentinţa să nu fie executată, iar râvnitorul teolog basarabean să-şi urmeze chemarea monahală, învrednicindu-l să fie ieromonah şi apoi arhimandrit, iar o vreme stareţ la Arnota, unde-l va cunoaşte, prin anul 1992, viitorul protosinghel de la Schitul Darvari – Bucureşti şi episcop-vicar patriarhal, Ambrozie Meleacă (astăzi Episcop la Giurgiu), care-i va face postum şi o frumoasă evocare (apărută mai întâi în revista Epifania). De-a lungul vieţii sale călugăreşti de peste o jumătate de veac, Părintele Paulin Lecca a trecut, pe lîngă Frăsinei şi Arnota, pe la mai multe mănăstiri (Govora, Cozia, Schitul Rarău, Gologanu, Antim), zilele sfârşindu-şi-le retras la mănăstirea de maici de la Rogozu, în judeţul Vrancea. Cel trecut pe la Antim şi pe la Rarău nu putea, desigur, să nu poarte în sufletul său „floarea de foc” a Rugului Aprins (duhul acestei mişcări fiind lesne de recunoscut în preocupările şi în scrierile sale). I-a cunoscut îndeaproape, între alţii, pe Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) şi pe duhovnicul rus Ioan Kulîghin. Să mai menţionăm că o vreme, tot spre anii bătrâneţii, a mai fost şi Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Dunării de Jos şi din Arhiepiscopia Bucureştilor.
Părintele Paulin Lecca a scris destul de mult (pagini catehetice, exegetice, apologetice, memorialistice), dar majoritatea scrierilor sale au ajuns abia postum la cunoştinţa marelui public. Iată-le pe cele mai importante: „De la moarte la viaţă”, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 (roman memorialistic – personajul Victor Moldovanu este autorul însuşi – cu caracter testamentar, prezentat călduros de regretatul critic literar Valeriu Cristea, cu care părintele Paulin s-a cuminecat mai ales întru Dostoievski); Trebuie să reţinem faptul că monahii au scris din necesitatea de a fixa şi transmite învãţãturi de credinţã sau experienţe duhovniceşti, de aceea textele lor nu sunt ficţionale, ci încãrcate de realitate. În acest context, romanul Pãrintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde dacã nu am afla, citind Postfaţa criticului Valeriu Cristea, cã este vorba de o autobiografie mascatã de un nume fals şi pretextul gãsirii unui jurnal în podul Mănãstirii Frãsinei. Puţini scriitori s-au încumetat sã se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre aceştia ne amintim de Damian Stãnoiu şi Tudor Arghezi (ambii foşti vieţuitori în mănãstire), precum şi de Vasile Voiculescu. Dar toţi trei realizeazã o criticã a crizei monahale din perioada interbelicã, prezentând mănãstirea nu ca pe o intrare în Împãrãtie, ci ca pe o poartã a iadului, ca un loc al compromisurilor şi al tuturor pãcatelor. Astãzi avem în faţã o carte autenticã ce rãspunde duhovniceşte acestor scrieri. Este un „Bildungsroman”, prezentând iniţierea unui tânãr teolog, prins între deliciile şi ispitele vieţii studenteşti (care numai „teologicã” nu este) şi aspiraţiile sale de a trãi creştinismul aşa cum cei din jur nu mai erau în stare s-o facã. „Nebunia” de a pãrãsi totul şi de a intra în mănãstire era taxatã ca atare de pãrinţi, prieteni, rude, profesori, chiar şi de cei pe care-i aflã în mănãstire, monahi prin hainã, dar nu prin strãduinţãşi nevoinţă. „Nu mai era nevoie sã mã fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, „pentru cã şi aşa toatã lumea mã considera nebun”(pg.111). Fratele Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Pãrinţilor din Pateric: cãderea în pãcat, remuşcãrile conştiinţei, pãrãsirea lumii şi intrarea în mănãstire, ispitele primirii, acomodarea cu viaţa monahalã şi primele bucurii duhovniceşti, diferite încercãri, misunea în lume şi reîntoarcerea la mânãstire. Cu o singurã diferenţã: datele exacte ale evenimentelor istorice le plaseazã între anii 1940 şi 1944, în România, Basarabia şi Transnistria. Pagini întregi ne amintesc de „pelerinul rus” şi Dostoievski (de altfel, Stareţul Zosima este „pãrintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar şi de texte filocalice: „În clipe de durere, îmi gãseam unica întãrire şi mângâiere în rugãciune. Ca şi în primele luni de la Frãsinei, aş fi fost pierdut dacã nu m-aş fi rugat. Acolo aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul…, dar aici nu aveam decât Psalmii lui David. Mã aşezam jos, pe podele, într-un colţ de baracã, şi începeam sã mã rog. Dar rugãciunea mea nu era o rugãciune obişnuitã. Rugãciunea mea ţâşnea din sufletul meu, aşa cum ţâşneşte gheizerul din inima pãmântului, mânat de un foc si de o presiune grozavã. Numai în primele luni de la Frãsinei mã mai rugam cu atâta putere”(pg. 231). Menţionãm cã cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: „El nu ştia cã tocmai în chinurile de la Frãsinei eu îmi gãseam fericirea pe care n-o puteam gãsi nici în cãsãtorie, nici în bunãstare. Şi apoi fratele meu nu ştia cã si eu sunt logodit, cãsãtorit, îndrãgostit. Şi aşa cum într-o teacã nu pot încãpea douã sãbii, tot astfel în inima mea nu mai putea intra o altã dragoste. Pentru vecii vecilor mi-am dat inima lui Iisus Hristos. Iar Iisus mã cheamã din nou la Frãsinei…. A doua zi am ajuns la Frãsinei, unde într-adevãr mã aşteptau fraţii şi pãrinţii mei iubiţi, chiliuţa, pãdurea, pãsãrile”(pp. 287-288). Putem considera aceastã carte şi un roman de aventuri, dar de aventuri duhovniceşti. Ea se gãseşte pe tarabe alãturi de alte cãrti de aventuri, care propun o lume a pãcatului. Oricui îi este la îndemânã s-o cumpere şi s-o citeascã, chiar numai din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah. Şi va constata cã surprinzãtor de interesant, de bine şi de folositor.
„Ce este moartea?” – o altă lucrare a sa, apărută la Editura „România Creştină”, Bucureşti, 1997 (prima ediţie – demult epuizată – şi reeditată la Editura „Lumea Credinţei”); Este de aşteptat, de crezut şi de sperat ca reeditarea volumului „Ce este moartea?”, adresat unui public mai larg, să retrezească interesul pentru întreaga sa nevoinţă mărturisitoare, ce-l recomandă ca pe una dintre cele mai de seamă figuri monahale româneşti din vitrega – dar plina de învăţăminte – istorie românească a secolului 21. „Frumosul divin în opera lui Dostoievski”, Editura „Discipol”, Bucureşti, 1998 (cel mai important studiu despre Dostoieski scris de un teolog român, după faimosul curs Dostoievski şi creştinismul rus al lui Nichifor Crainic); „Rugăciunea vameşului”, Editura „Christiana”, Bucureşti, 1998; „Cum să citim Biblia în învăţătura Sfinţilor Părinţi”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1999. A tradus mult şi din ruseşte (Igor Smolici, „Din viaţa şi învăţătura stareţilor”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1997; Serghei Bulgakov, „Icoana şi cinstirea sfintelor icoane”, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 2000, etc.), lui datorîndu-i-se şi una dintre versiunile româneşti ale „Pelerinului rus”, Editura „Sophía”, Bucureşti, 1998).
În „Rugãciunea vameşului”, dar parcã mai evident în jurnalul sãu „De la moarte la viaţã”, Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin – potrivit afirmaţiilor şi descrierii facute de Episcopul Giurgiului Ambrozie Meleacă, care l-a cunoscut în anul 1992, la Mănăstirile Crasna (Prahova) şi Arnota (Vâlcea). Cu o dezinvolturã şi cu o nonşalanţã greu de închipuit, întocmai ca şi Fericitul Augustin, Pãrintele Paulin îşi povesteşte toatã viaţa lui din tinereţe. Dezarmant de sincer mãrturiseşte cum era student, cum îi plãcea sã bea, îi plãceau fetele, cum mergea şi petrecea şi-şi pierdea nopţile – toate astea pânã la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea sa „De la moarte la viaţã”. Câţi dintre noi ştim cã titlul acestei cãrţi este un stih dintr-o frumoasã cântare bisericeascã din vremea Paştilor, şi anume din Cântãrile Învierii: „Ziua Învierii, popoare, sã ne luminãm, / Paştile Domnului, Paştile, / Cã de la moarte la viaţã şi de pe pãmânt la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”. Deci titlul cãrţii este de fapt o expresie din aceastã extraordinarã stihirã. Este adevãrat cã de la moarte la viaţã trece cititorul când parcurge aceastã carte a Pãrintelui Paulin. Cei care citesc cartea lui sunt atraşi şi fascinaţi de lecturã pentru cã sunt ajutaţi sã-l vadã pe Dumnezeu aşa cum este în realitate: Dumnezeu iertãtor, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei dacã au gresit şi au pãcãtuit. Cartea aceasta a încântat muţti tineri care au avut o viaţã străină şi înstrăinată de Iisus Hristos şi care dupã lecturã şi-au revãzut viaţa şi s-au îndreptat. Stilul şi talentul său literar sunt impresionante, iar lucrarea, dupã cum spune Valeriu Cristea, „este o carte despret care nu ştiu sã se fi scris o alta atât de frumoasã (…) fericitã este editura care publicã o astfel de carte…”.
Cartea începe cu gãsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul Mãnãstirii Frãsinei. Dar fratele Victor nu este altul decât Pãrintele Paulin Lecca. În altă ordine de idei, în acest caz nu se ştie cine a fost fratele Victor. Caietul începe cu o iniţiere în rugãciune, dar se trece imediat la viata lui, iar caietul se încheie în finalul cãrţii prin cuvintele: „Aici se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat înainte de încheiere, unde se aratã cum fratele Victor, dupã ce a fãcut experienţa cãlãtoriei în ţinuturile Transnistriei, propovãduind acolo şi mai apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat sã punã mâna pe armã împotriva fraţilor sãi, dupã toate acestea se povesteşte întoarcerea lui la mãnãstire şi el spune: „Doream sã mã întorc la mãnãstire ca sã-mi regãsesc chiliuţa mea, pãdurea, pãsãrile şi pe pãrinţii luminaţi, care m-au primit prima oarã când am venit în mãnãstire… Ardeam de bucurie sã mã întorc în mãnãstirea mea”. Aici deducem şi constatăm că autorul cãrţii nu poate fi decât Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca…
La Pãrintele Paulin Lecca – ucenic al Părintelui Duhovnicesc Ioan Kulighin, a mişcării spirituale şi duhovniceşti „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, de la care a deprins multe din învăţăturile folositoare împlinirii şi cultivării rugăciunii inimii – veneau foarte mulţi credincioşi. Avea un dar al lui de a atrage credincioşii. Veneau foarte mulţi, şi tineri, şi bãtrâni. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toţi foarte mult din Fraţii Karamazov. El ştia cã Stareţul Zosima nu a fost altcineva decât Stareţul Ambrozie de la Mănăstirea Optina, dar tot ce am citit noi în Fraţii Karamazov el trãia; probabil cã a şi fost şi la Mănăstirea Optina. Veneau şi foarte mulţi tineri; nu ştiu dacã cei de la ASCOR… Nu, aceştia l-au descoperit ulterior, când era la Mănăstirea Rogozu, din judeţul Vrancea, unde a trăit în ultima parte a vieţii sale până în iarna anului 1996, când la 1 Februarie a trecut la veşnicele lăcaşuri, şi de unde l-au şi adus de câteva ori la conferinţele organizate de ASCOR – Filiala Bucureşti, când şi unde l-am cunoscut şi eu… Pentru toţi cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problemã. Bunãoarã, au venit la sfinţia sa la mãnãstire doi tineri cãrora le murise copilul la doi ani de zile. Tatãl a suferit foarte mult, dar a reuşit sã depãseascã momentul, însã mama, de atâta durere, s-a îmbolnãvit de nervi. Şi avea permanent impresia cã copilul lor revine în casã. Dimineaţa, când îşi fãceau rugãciunea, ea auzea paşi, simţea o prezenţã în camerã, o prezenţã plãcutã, nu-i tulbura… cineva mergea pe lângã ei… Sã fi fost doar impresia lor? Gândul le era din ce în ce mai puternic la copilul lor? Pãrintele Paulin Lecca le-a spus: „Voi nu ştiţi ce spune Pãrintele Zosima în cartea Fraţii Karamazov, cã sufletul celui rãposat se întoarce şi vine umblând prin locurile care i-au fost dragi, pe la pãrinţii şi rudele lui, în perioada de la înmormântare pânã la nouă zile, când se face judecata personalã. Când predica sau când povestea ori conferenţia, vorbea cu predilecţie despre rugãciune… Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, sã vadã ce oameni formeazã auditoriul, se ruga pentru ei şi ce-i dãdea Dumnezeu sã grãiascã, aceea grãia; comunica ce avea de spus aproape fãrã sã se foloseascã de cuvinte… era o legãturã sufleteascã puternicã. Nu-i cunoştea, mulţi dintre ei îl vedeau poate pentru prima dată, însã el se uita şi parcã îi înţelegea; avea aşa o premoniţie şi înţelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenţi, putea sã vorbeascã jumãtate de orã si nimeni sã treacã de pe un picior pe altul. Nimeni nu se plictisea, cãci tot ce spunea el era viu, de şi din viaţã. Tot ce spunea el era viu, pãtrundea sufletele şi totodatã le transforma, le electriza… începea sã plângã şi toţi oamenii împreunã cu el. Abia acum realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski… La aceastã fericitã a ajuns Pãrintele Arhimandrit Paulin Lecca, şi dupã cum îl numeşte în cartea lui, „De la moarte la viaţã”, un adevãrat testament, un adevãrat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefaţat aceastã lucrare, îl numeste deci „un fericit asemenea lui Nicolae Steinhardt cel de trei ori fericit”. Pãrintele Paulin Lecca este un fericit pe care l-a „atins” flacãra Duhului Sfânt. El a avut aceastã experienţã misticã, a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie de la Essex, din care, de altfel, a şi tradus. A avut aceastã experienţã, a cunoscut roadele rugãciunii curate… Era întrebat adeseori: „Pãrinte, cum vedeţi capitolele acelea din Filocalie, despre rugãciune, care sunt darurile rugãciunii curate?”, iar el răspundea, de fiecare dată: „Bucuria, pacea, îndelunga rãbdare, astea sunt roadele rugãciunii, roadele dragostei, dar printre altele, roadele rugãciunii lui Iisus sunt şi lacrimile. În momentul în care ajungi la treapta rugãciunii curate, când rugãciunea se rosteşte cu mintea, atunci nu mai eşti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roagã în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagã în tine, dupã cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi strigã cu suspine Avva Pãrinte. Atunci tu nu eşti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucreazã şi strigi: „Neputincios cad, Stãpâne, în faţa Ta!”, în timp ce lacrimile-ţi inundã faţa. Eu cred cã Pãrintele Paulin, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinãtatea rugãciunii. Pentru el, cuvintele erau într-adevãr purtãtoare de har, harismatice… Pentru el nu erau cuvinte goale, fără sens şi lipsite de conţinut; chiar dacã aceleaşi cuvinte, rostite de alţii, puteau pãrea goale, însã erau vii când le spunea Pãrintele Paulin Lecca. Te mişcau, te mobilizau, te impulsionau, te schimbau şi te transformau…
Lasă un răspuns