Dorul…

Abia acum înţeleg ce înseamnă “dor” (lat. dolus) şi de ce el nu poate fi definit. Abia acum înţeleg ce experienţă istorică şi sufletească abisală are poporul român, dacă a generat o asemenea vocabulă, ea însăşi abisală. Sinonime îi sunt, oarecum, portughezul “saudade”, gallegul “morrina” şi “magua”, din graiurile Insulelor Canare. Eu, acum, de fapt, nu înţeleg, ci trăiesc “dorul” – aproximez ce înseamnă “niciodată” sau ce spune Iov: “Mă vei căuta, dar nu mă vei găsi…”. Oricum, oricât, oriunde aş căuta (aş căuta-o), nu o voi găsi. Şi ştiu asta. De aceea mi-e dor…Şi poezia s-a scris singură, folosindu-se de mâna şi de cuvintele mele.

Dorul
                  Olimpiei – Octavia
 
Dorul
e fereastra cenuşie,
în zori,
spectralizând
maligna, saturata-mi
de dor
insomnie;
dorul
sunt orele zilei,
tânjind, ofilite,
lunecând,
aşternându-se,
ca nişte thanatice
flori,
lângă urna ta cu cenuşă,
în inima mea,
în inima
ce-a devenit,
şi ea,
între timp,
cenuşie;
dorul
sunt nenumăraţii mei paşi
fără drum,
dorul
e tăcerea moartă din
cuvintele mele;
dorul
e gustul de
cenuşă şi scrum
din pâine, din
lacrimi, din paharul
cu apă, din
ale dimineţii
sinistre cafele;
dorul
e chipul morţii,
e al morţii sibilinic
discurs,
ce se insinuează în
rugăciune, ce-mi
susură,
necontenit,
în auz,
ce stăruie
pe ale amintirii
retine;
dorul
e strigătul meu peste abis,
hohotit şi confuz…
 
Doru-i distanţa
de neconceput,
de nestrăbătut
dintre mine şi tine.

7 Responses to Dorul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*