Dorul…

Abia acum înţeleg ce înseamnă „dor” (lat. dolus) şi de ce el nu poate fi definit. Abia acum înţeleg ce experienţă istorică şi sufletească abisală are poporul român, dacă a generat o asemenea vocabulă, ea însăşi abisală. Sinonime îi sunt, oarecum, portughezul „saudade”, gallegul „morrina” şi „magua”, din graiurile Insulelor Canare. Eu, acum, de fapt, nu înţeleg, ci trăiesc „dorul” – aproximez ce înseamnă „niciodată” sau ce spune Iov: „Mă vei căuta, dar nu mă vei găsi…”. Oricum, oricât, oriunde aş căuta (aş căuta-o), nu o voi găsi. Şi ştiu asta. De aceea mi-e dor…Şi poezia s-a scris singură, folosindu-se de mâna şi de cuvintele mele.

Dorul

                  Olimpiei – Octavia

 

Dorul

e fereastra cenuşie,

în zori,

spectralizând

maligna, saturata-mi

de dor

insomnie;

dorul

sunt orele zilei,

tânjind, ofilite,

lunecând,

aşternându-se,

ca nişte thanatice

flori,

lângă urna ta cu cenuşă,

în inima mea,

în inima

ce-a devenit,

şi ea,

între timp,

cenuşie;

dorul

sunt nenumăraţii mei paşi

fără drum,

dorul

e tăcerea moartă din

cuvintele mele;

dorul

e gustul de

cenuşă şi scrum

din pâine, din

lacrimi, din paharul

cu apă, din

ale dimineţii

sinistre cafele;

dorul

e chipul morţii,

e al morţii sibilinic

discurs,

ce se insinuează în

rugăciune, ce-mi

susură,

necontenit,

în auz,

ce stăruie

pe ale amintirii

retine;

dorul

e strigătul meu peste abis,

hohotit şi confuz…

 

Doru-i distanţa

de neconceput,

de nestrăbătut

dintre mine şi tine.