Nu mai plânge, „conchita”!

Atât de jalnic că nici nu ar fi de povestit! Atât de umilitor cu propria-i ființă iluminată de rândurile strivite din vârful peniței de hârtia paginilor unui roman neNobel că până și gestul Sobarului de a se trânti cu olanele de podeaua parlamentului pare astăzi mai demn decât lacrimile ziditorului de scrieri și sonate.

Și nu au fost lacrimi de crocodil plagiate din istoria circului politic ambulant prin mâlurile de demnități parlamentare, ministeriale și prezidențiale ale bălții „roșii” (în cele din urmă!) în care se strâng pentru a reizvorî sub alte maluri de teasc apele politicii dâmbovițene. Nu au fost nici lacrimi de scenarist captiv politico-melancolic în pana de de inspirație a momentului de după neatingerea gloriei Nobel… Au fost lacrimi de puicuță gata să fie jumulită pe eșafodajul parlamentului de gâscanii pregătiți până la isterie să-i azvârle penele în tolbele procurorilor. Gâscani care, emotivi la gândul că și ei ar putea ajunge acolo, au devenit la rândul lor jalnice puicuțe, salvându-și surata galinacee de lațul urmării penale.

Și nici măcar nu era vorba ca puicuța vosganiană să fie carecumva expediată la abatorul de demnității umane, deja celebra „tubulatură” a arestului preventiv, ci trebuia doar să i se elibereze actul de încuvințare, din partea suratelor gâscane ori gâsculițe, oricum aceeași cotcodoceală!, pentru a fi căutată pe sub penaj și interogată în gâtlej, grăunț cu grâunț.

Iar gestul suratelor puicuței muieristice, devenită după eliberarea din stressul hormonal al votului mahalagoaica-tupeistă, a surprins. L-a surprins chiar și pe șeful marelui abator de lucruri bine făcute, unde pare că nu se taie (încă!) „nemțește” în carne vie! Și a surprins pentru că doar ce marea de surate în costume abia ce trimisese pe țeava de asomare a „tubulaturii” de arest pe surata „fostă Cocoș”. Care nici mir nu și-a pus printre lacrimi, nici broșură de rugăciune nu a început a căta în palmele-i asudate de emoția votului suratelor mai jalnice. Mai jalnice și mai de detestat căci aceasta au consimțit să alunge găina ce încă se dădea cocoș, dar i-au salvat „bărbăția” (!) femeii zilei în Senat, Varujan Vosganian (ce mai vrăjeală!)…

Și ce ar fi fost dacă, în cazul fostului ministru, ar fi fost pusă la bătaie, nu una cerere de urmărire penală, ci o mapă cu șapte solicitări (din care jumătate pentru încuvințarea arestului)? Ar mai fi încăput parlamentarii în pielea scaunelor lor la vederea soborului de popi venit să-l spovedească pe scriitorul-parlamentar?

Desigur, am putea avea și un dram de compasiune… Dacă Vosganian ar fi avut statura sărăcăcioasă și mutra sărăcită de neajunsuri a sobarului zburător! Atunci ar fi fost poate cazul unui gest de cerșeală… Dar cu fața-i „patriarhală”, cu statura impunătoare, să vezi ditamai matahala parlamentară prăbușindu-se cu fața înlăcrimată în pumni, parcă nu mai e din filmul compasiunii. Și plângea Vosgănică, plângea de nu-i ajungeau palmele să-și șteargă lacrimile.

Dar lui Vosgănică-plângărică i-a ieșit în cele din urmă! I-a ieșit de un afront dat procurorilor, căci a fost scăpat. Apoi, de parcă nu mir și-a turnat în cap, ci apă chioară de senat, din plângăciosul sesiunii a redevenit arogantul neNobil (!). Cât despre marele premiu pe care îl așteaptă, singurul Nobel pe care l-ar merita plângăciosa varuja-„conchita”, cea cu „ochi umbroși și lacrimosi”, ar fi pentru nenoblețea purtărilor sale…

Așa că, data viitoare, parlamentarii ar trebui să-i dea mai usor cu pianul compasiunii de podeaua sălii de vot. Ba, ar trenui să tragă în pianist cu toate bilele, altminteri ei vor fi ce vor urma la bocet. În fața alegătorilor, însă…