Arhiva zilnică: 25 mai 2014

Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești

Data: 5 martie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Redăm mai jos o primă parte dintr-un studiu despre Sf. Spovedanie, realizat pe baza proverbelor românești cuprinse în cele zece volume ale colecției lui Iuliu Zanne. Cu ușurință va constata cititorul nostru, că strămoșii noștri au știut Teologie de cea mai bună calitate și au transpus-o admirabil pe limba românească. Iat-o: Conștiința păcatului. Omul are conștiința păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiției umane însăși. Expresia „A fi om” (II, 380) presupune existența tuturor părților bune și rele ale ființei umane, inclusiv existența păcatului. El a fost prezent la protopărinți, „Adam a mâncat mărul, însă dinții noștri se strepezesc” (VI, 466), fiindcă toți suntem descendenții lui: „Neam de pe Adam” (VI, 469) și s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: „Pentru tine, moș Adame,/ Am mâncat piroane-n palme” (VI, 466). Omul este ființă psihosomatică, dar raportul dintre suflet și trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca „Trupul – sluga sufletului” (II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârșește păcatul cu întreaga lui ființă, trup și suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecințele păcatului și acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: „Greșalele sufletului ca rănile trupului, că și când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup” (IX, 56); „Sufletul când pătimește, tot trupul se topește” (II, 439). Păcatul îl urmărește pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuși, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: „A-l mâna păcatul” (VII, 74), „A-l împinge păcatul” (VII, 74) sau „A-l trage păcatul” (VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: „A avea suflet negru” (II, 441), dar și dimensiuni „A fi mic la suflet” (II, 441). Cel ce se înrăiește în păcate ajunge să fie socotit „fără suflet” (II, 441), comparativ cu cel ce săvârșește binele, virtuțile, faptele bune, care este „mare la suflet” (II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are și un corespondent spiritual, o „umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat „pe suflet” (II, 441). Păcatul se agață „ca moartea de om sănătos” (II, 625), „se leagă de om” (VI, 75), făcându-l „din om neom” (II, 381). Autorul anonim face distincție clară între abaterile de la legea morală, în funcție de gravitatea lor.

Vom întâlni astfel: -Greșelile, ca fiind cele mai mici și neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui Dumnezeu, de la normele de conviețuire socială, de la legea morală. Greșeala este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greși e omenește: „Omul greșește” (II, 375), „Tot omul poate greși” (VII, 627). „A nu greși nicidecum peste putință este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de greșeala sa, la cel înțelept privește. Aceluia să te asemenea” (VIII, 190). Greșelile de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea și extinderea unor experiențe de viață: „Greșeala, îndreptare așteaptă” (X, 407) sau „Greșind învață omul” (X, 408). Ce-i drept, unele greșeli pot să aibă consecințe dureroase pentru tot restul vieții: „Greșeala de o clipă e, adesea, supărare pe viață” (X, 408). Sunt situații când o greșeală poate să genereze implicații multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: „În unele greșim și-n altele ne osândim; de-aceea să nu socotești că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că răsplătirea vine când cu gândul nu gândești” (VIII, 606). Dincolo de mustrările conștiinței, ori de oprobiul public, cel ce săvârșește greșeli este pedepsit și de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă, așa cum ne spune Mântuitorul, „El nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Același sens îl are și proverbul românesc următor: „Dumnezeu nu pedepsește îndată ce omul greșește” (VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt multe, la ceasul morții și la judecata de apoi contează, „că cel ce mai puțin greșește mai puțină întristare la ceasul morții are” (VIII, 469). -Păcatele sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu și de la legile penale omenești, ele echivalând cel mai adesea cu infracțiunile: „Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o bucată decât o fărâmitură” (IX, 125). Săvârșirea lor repetată dă o vădită dependență: „Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc” (IX, 125), „Păcatul e ca și norocul: ori te așteaptă, ori îl aștepți și de dânsul nu mai scapi” (VII, 69), „Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât” (IX, 125), „Omul se deprinde cu răul ca viermele în hrean” (II,379).

Consecințele sunt pe termen lung: „Păcatul cu dinți de șarpe, unde mușcă anevoie se mai vindecă” (VIII, 469) „Păcatul fărădelege se-nțelege, de-aceea moarte se înțelege” (VIII, 469), „Sufletul bucuros este să intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă” (II, 438). Așa cum am spus și la subcapitolul de mai sus privitor la greșeli, și păcatul este în firea omului, fiindcă „Nimeni nu-i lemn de biserici” (VI, 487), „Nimeni nu-i ușă de biserică” (VI, 487), „Nu a îmbătrânit pe căile bisericii” (VI, 492), „Nu m-a mâncat calea bisericii” (VI, 492). Aceasta însă nu este o scuză nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața oamenilor. „Calea păcatului netedă și frumoasă, iar la sfârșitul ei gura iadului” (VIII, 468). „Păcatul intră râzând și iese plângând” (VII, 72), „Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce, iar după săvârșire la-ntristare și căință îndată ne duce” (VIII, 469), „Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoșat cocoașa în spinarea sa: de-aceea niciodată nu le vede” (IX, 125). Păcătosul care își repetă păcatul devine un vicios, un pătimaș, un adevărat rob al păcatului: „Cel ce păcătuiește rob păcatului se socotește” (VIII, 469).

Omul este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârșește. Este adevărat că zicale precum „Așa i-a fost scris”, „Așa i-a fost scrisa”, „Așa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în mentalul popular tradițional și ele ne duc la o concepție apropiată de predestinație, de soartă, de destin. Și, totuși, proverbele vin să schimbe radical această concepție: „Când vreun cuget te-mboldește,/Întâi la păcat gândește” (VII, 73), „Cel ce de-al său suflet la boală nu mai îngrijește, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se silește, când vijelia îl găsește” (IX, 150), „Cel ce nici la bătrânețe nu se pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește” (IX, 72), „Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Și nu poate fi scăpat” (VII, 71). Voia liberă a omului, liberul arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat și răsplata pentru virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: „De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu” (VII, 697), „Multe și-n multe chipuri pedepsele celui păcătos și când la ele nu gândește” (VIII, 468), „Nici un trup fără de osândă” (II, 448), „Oricare faptă are și răsplată” (X, 423), „Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale” (VI, 652).

La săvârșirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este coautor. El îl ispitește pe om, dar nu-l poate obliga să săvârșească păcatul. Răul este specialitatea lui și proverbele o spun cu prisosință: „Câte cruci vei face, dracul tot la spate șade” (VI, 594), „Dracu nu face cruci de biserică” (VI, 588), „Dracu nu face mănăstire” (VI, 589), „Dracul crapă când faci bine” (VI, 581), „Dracul nu face biserici” (VI, 588), „Dracul nu face pomeni, nici punți, nici uși de biserică” (VI, 588), „Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci” (VI, 595). Creștinul nu este descoperit în fața atacurilor diavolești. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor, dacă-L cheamă cu credință și cu stăruință: „Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos” (VI, 590). „Fă cruce mare că e dracul bătrân” (VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie însoțită de credință puternică, fiindcă „Nu poți fi și cu dracul în buzunar și cu sufletul în rai” (VI, 563), „Nu poți sluji la doi domni” (IV, 343), „Nu-i vrea să fii și cu sufletul în rai și cu pielea-n pod” (II, 439), „Viață îngerească, trai porcesc” (II, 801). Îndoiala în credință, duplicitatea, nu rămân nepedepsite: „Când te-o scăpa Dumnezeu, dracul te și apucă” (VI, 574). Păcatul se zămislește mai întâi în sufletul omului, în cugetul lui și apoi se materializează în fapta propriu-zisă: „Pe unde iasă graiul, iasă și sufletul” (II, 578), „Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese și sufletul” (II,531). Cel dintâi judecător al omului este propria lui conștiință morală, cugetul său: „Pedeapsa păcătosului cugetul se-nțelege, ce necontenit îl bate” (VIII, 468). După această „pedeapsă” reprezentată prin coșmaruri insuportabile la unii săvârșitori ai păcatului, urmează, în cele mai multe cazuri pedeapsa dată de instanțele de judecată. Există și situații când păcătosul scapă nepedepsit de către autorități, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reușit să se sustragă cercetării. Există situații când, urmare păcatului, săvârșitorul poate avea beneficii substanțiale, care-l ajută să-și realizeze o stare materială înfloritoare, să ocupe funcții înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situație: „Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea sfârșitul său bun” (VIII, 468).

Universalitatea păcatului este atestată de cuvântul Mântuitorului și ea este reluată în zestrea paremiotică românească: „Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi piatră” (VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menționate în proverbe, ci ele sunt exprimate metaforic și toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe ocolite: „A-i bea, a-i sorbi sângele” (II, 712), „A-i mânca lumânarea” (III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul „își încarcă sufletul cu păcatele altuia” (VII, 75), adică ale victimei. El are consecințe în timp, vizibile și pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă „Îl paște păcatul” (VII, 74). Nimic nu scapă nevăzut și nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea viitoare: „Sângele nevinovat cere judecată de la Dumnezeu și nu lasă” (II, 708), „Sângele vărsat cărbune arzător și foc pârjolitor se face” (II, 709). Este o datorie firească, creștinească și socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-și „vadă de suflet” (II, 443). Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: „Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea” (III, 213), fiindcă „Cine vrea să-i țină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn” (III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, așteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung și greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eșec sigur, fiindcă „Omul și din necătare moare și zile când are” (II, 636). Proverbul ne asigură: „Credința te va mântui” (VI, 529), ceea ce este foarte corect, deși este insuficient, fiindcă, fără fapte bune „credința este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credință și fapte bune, omul poate deveni „ușă de biserică” (VI, 487), iar Dumnezeu „îi plătește vămile” (VII, 688).

„Rotonda de la Geoagiu” – poate cea mai veche biserică romanică cu plan central și absidă de secol XI…

Data: 5 martie 2026 by George V. Grigore

În localitate Geoagiu (Hundoara) se află cea mai veche clădire de piatră din ţară, care stă în picioare. Este o biserică, nu se ştie de cine ridicată, prin secolul XI (sau XII), o rotondă, în stil romanic şi cu o absidă probabil din aceeaşi perioadă (absida este o nișă semicirculară sau poligonală care închidea nava centrală a unei bazilici romane; în bisercile creștine este o încăpere semicirculară destinată altarului; cumva divinitatea afându-se în apropierea lumii noastre, dar într-un spațiu aflat în „vecinătate”- ca în reprezentarea lui Michellangelo din Capela Sixtină în care Dumnezeu apropie degetul de Om). Ca poziționare, Capela Romanică din Geoagiu este un monument istoric aflat în imediata apropiere a Bisericii Reformate din această localitate (construită la 1930). Rotonda, posibil ridicată ca biserică proprie de familia nobiliară Ákos, care stăpânea zona Geoagiu la acea vreme, are un plan circular și ca material de construcție a fost utilizată cărămidă romană refolosită, obținută din demolarea construcției existente anterior pe această fundație, și foarte puțină piatră de râu. Biserica Rotondă din Geoagiu pare să fie cea mai veche biserică medievală de pe teritoriul României. Cel puțin asta sugerează rezultatul cercetării arheologice conduse de arheologul Gheorghe Petrov în decursul anilor 1993-2004, care au avut loc în jurul bisericii și în interiorul ei. În urma acestor săpături s-au descoperit peste 200 de morminte, cele mai vechi dintre ele fiind datate din perioada regelui Ladislau I al Ungariei (1077-1095) și Coloman I Cărturarul (1095-1116). Datorită acestor descoperiri se poate deduce că rotonda exista deja la sfârșitul secolului XI, însă datarea exactă a construirii sale nu a putut fi făcută. Cercetările viitoare din exteriorul şi interiorul rotondei, vor putea confirma sau infirma părerile actuale, inclusiv cele referitoare la datare.

Legenda spune că Biserica Rotondă ar fi fost ridicată de cavalerii templieri, la sfârșitul Cruciadei a II-a, mai ales că pe un clopot care se află în interior și care datează din acea perioadă se regăsesc aplicate câteva cruci și două chei papale. Astăzi, în biserica rotundă care poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ospitalier, nu se mai țin slujbe și poate fi vizitată ca muzeu. Rotonda de la Geoagiu este singura din ţară care se mai păstrează conservată integral, de la temelie şi până la acoperiş, cu unele modificări constructive intervenite de-a lungul timpului. Potrivit cercetătorilor, a fost construită în secolele XI – XII, în vremea regelui Ladislau I al Ungariei (1077-1095), fiind astfel considerată cea mai veche biserică medievală din ţară. Toată zona din jurul Rotondei este acoperită de un cimitir, în care, până în prezent, au fost depistate, dezvelite şi cercetate, un număr de aproape 200 de morminte în interiorul construcţiei şi în exterior. Primele înhumări din cuprinsul cimitirului sunt din cursul sec. al XI-lea, în vremea regelui Ladislau I , iar ultimele, cu o cronologie stabilită, sunt înhumări din sec. al XVIII-lea. În interiorul Rotondei au fost găsite 46, toate fiind înmormântări în cursul Evului mediu. Interesant este faptul că foarte multe schelete găsite în Rotondă aparţin unor copii. Mormintele din cimitirul aflat în jurul Rotondei sunt de epocă arpadiană – datat cu monede din vremea regilor Ungariei Ladislau I (1077 – 1095) şi Coloman (1095 – 1114) – cu defuncţii îngropaţi fără sicrie, în gropi cu adâncimi relativ mici.

Inventarul funerar al mormintelor, specific dealtfel pentru această perioadă, constă din monede de argint arpadiene, inele de tâmplă cu un capăt în formă de „S”, inele din fire de sârmă răsucite având capetele aplatizate, diverse aplici, pandantive şi verigi. Modestia obiectelor găsite la defuncţi, dovedeşte faptul că avem de-a face cu un cimitir aparţinător unei comunităţi săteşti aşezate şi sedentarizate. Piesele de inventar ce datează cel mai bine un mormânt, este moneda; în cazul cimitirului de la Geoagiu, toate monedele arpadiene găsite la unii dintre defuncţi sunt emise în vremea domniilor a doi regi ai Ungariei – Ladislau I (1077-1095) şi Coloman (1095-1114). În cele două secţiuni arheologice executate până acum direct pe zidurile rotondei (S2 – la est de absidă; S4 – la sud de navă şi absidă), s-a dovedit faptul, că vechiul orizont de înmormântări ajunge până lângă rotondă; în unele cazuri, mormintele vechi sunt deranjate de morminte mai noi fără inventar. Obişnuit, locuitorii împart comuna în Geoagiu-Joseni (Geoagiu de Jos) şi Geoagiu-Suseni (Geoagiu de Sus). În partea de est a localităţii, aproape de malul pârâului, într-un perimetru delimitat de curtea casei parohiale reformate, se află cele două edificii de cult religios. Actuala biserică reformată în funcţiune, a fost ridicată în cursul anului 1930 pe locul şi cu materialul de construcţie rezultat din demolarea, tot atunci, a unei mici biserici gotice din secolul al XVI-lea. O parte din fostele ancadramente de uşi şi ferestre de la vechea biserică au fost recuperate şi încastrate în zidurile noului edificiu, dându-i acestuia un vădit caracter gotic. Alte pietre vechi din epoca romană (altare funerare, monumente sculpturale dedicate unor zeităţi) aflate în zidurile fostei biserici, au fost de asemenea refolosite la noua construcţie. La o distanţă de 50 m spre nord de actuala biserică parohială, se află biserica romanică cu plan central, de tip rotondă, astăzi servind drept clopotniţă. Biserica este formată dintr-o navă circulară, cu diametrul interior de 5,50 m, continuată spre est cu o absidă semicirculară lungă de 2 m şi care are o deschidere înspre navă de 3 m. Lungimea totală a bisericii, pe axa est-vest, este de 7 m în interior şi de 9 m în exterior. Grosimea zidurilor la bază este de 1 m, ele micșorându-se treptat înspre partea lor superioară până la O, 70 m. Construcţia are un acoperiş cu şindrilă de factură barocă, terminat la partea superioară în forma unui bulb de ceapă. Materialul de construcţie, folosit la ridicarea rotondei, a fost cărămida romană în asociaţie cu o cantitate mai redusă de piatră de râu, prezentă mai mult în părţile superioare de elevaţiei; cărămida provine, probabil, din antica aşezare romană Germisara, aflată în imediata vecinătate a localităţii. Intrarea în rotondă se face prin partea de sud–vest, printr-un portal introdus în zidăriei într-o fază mai târzie; portalul este format din doi uşciori de piatră cu muchiile exterioare teşite, ambii fiind prevăzuţi la părţile superioare cu câte un capitel cubic. Deasupra, două rânduri de cărămidă medievală care ies puţin în afară în raport cu paramentul edificiului, formează un arc uşor frânt. Un alt arc de formă semicirculară – executat din cărămidă romană după modelul ferestrelor – aflat puţin mai sus decât arcul portalului actual, trebuie să fi fost cel iniţial. Rotonda este prevăzută cu şase ferestre: una în partea de est a absidei, în navă, câte două pe părţile de nord şi de sud, iar ultima la vest; în afară de fereastra vestică care este rotundă, toate celelalte au forme dreptunghiulare. Aceste deschideri aparţin prin formă şi stil constructiv, epocii romanice; sunt tratate în ambrazură, strâmtate la mijloc, cu evazări largi spre exterior şi interior, având arcurile superioare semicirculare realizate din aceiaşi cărămidă romană. Absida altarului a fost în vechime boltită cu o semicalotă din piatră şi cărămidă, din care astăzi se mai păstrează doar punctele de plecare ale acesteia. Fereastra din absidă se află mai jos decât toate celelalte, deoarece lumina partea inferioară a semicalotei care se afla sub nivelul ferestrelor din navă.

În literatura de specialitate există puţine referiri la acest important şi unic monument de cult din Ardeal. Edificiul este singura rotondă în această variantă de plan, care se mai află încă în picioare şi poate fi văzută. În ceea ce priveşte datarea acestei valoroase biserici, se întâmpină greutăţi din lipsa datelor documentare şi a unor studii mai largi asupra edificiilor de cult cu plan central din Ardeal. Prin analogii de plan, rotonda de la Geoagiu se aseamănă cu rotondele descoperite pe cale arheologică la Alba Iulia şi Orăştie, prima fiind datată în a doua jumătate a secolului al X-lea (poate cea mai veche), iar cealaltă pe la începutul secolului al XII-lea. Unele asemănări se pot face şi cu rotonda de la Pelişor, lângă Satu Mare, care are şi ea o navă rotundă de dimensiuni apropiate cu rotonda de la Geoagiu; absidele altarelor în ambele cazuri au fost boltite – la Pelișor cu o boltă semicilindrică, iar la Geoagiu cu o semicalotă. Deosebirea între planimetria celor două rotonde, constă în forma absidei altarului – la Geoagiu este semicirculară, iar la Pelișor este dreptunghiulară. Cele mai numeroase analogii pentru planul rotondei de la Geoagiu le găsim în Europa central-estică. Din mulţimea bisericilor cu navă rotundă şi absidă semicirculară, amintim aici pe cele de la Stara Plzen, Przemysl, Sarospatak, Ducove, Osku, Hidegeg, Szalnna, Kall6sd, Szakolca, Keresztur, toate acestea având o datare asigurată, de la caz la caz, între mijlocul secolului al XI-lea şi a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Asupra aceleiași date s-a oprit şi cercetătoarea maghiară Gervers-Molnar Vera într-o lucrare mai recentă despre rotondele Ungariei medievale.

Scopul în care a fost construită Rotonda a fost inițial de Locaș de Cult (biserică), dar în parcursul vremurilor a fost transferat în cel de locuință, adăogându-i-se o anexă. La parter se poate vedea pe o grindă, ce sprijinea tavanul, încrustat a anul 1678. În secolul al XVI-lea mai găsim la Geoagiu o mică biserică gotică, ca actuala biserică reformată, în funcțiune, ce a fost ridicată în cursul anului 1930 pe locul celei vechi, construită cu materialul de rezultat din demolarea acesteia. Putem trage concluzia că a jucat un posibil rol de „casă parohială”. În perioada comunistă a fost transformată în locuință socială, iar în prezent este folosită de biserica reformată la activități culturale. Un alt posibil rol, dat de constructor, este acela de – să-i zicem – calendar. Două dintre ferestrele superioare (din totalul de șase) sunt așezate astfel încât în două zile din an fanta de lumină să cadă direct prin ele. În primăvară și în vară, în apropierea Sărbătorilor de Paști și de Adormirea Fecioarei Maria. Astăzi, în biserica rotundă care poartă hramul sfântului Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ospitalier, nu se mai țin slujbe și poate fi vizitată ca muzeu.

„Englezii au un respect profund pentru tradiții și obiceiuri, acestea fiind parte integrantă a identității lor naționale”

Data: 5 martie 2026 by Ion Nălbitoru 
- interviu cu Sorina Ivănescu Lynskey (Londra) -

– Sunteți la origini din vestita zonă a Drăgășaniului, vestit pentru soiurile de struguri și de vin. Unde v-ați petrecut copilăria și studiile?

– Originară sunt din Municipiul Drăgășani, un oraș cu identitate aparte pentru mine. Este adevărat, Drăgășani este cunoscut pentru viile sale, dar și pentru faptul că este locul de naștere al emblematicului scriitor Gib Mihăescu. Această dublă moștenire – tradiție și filon cultural – a făcut parte din atmosfera în care m-am format. Copilăria mi-am petrecut-o în acest oraș, sub regulile și rigoarea acelor vremuri. A existat disciplină, responsabilitate și un anumit tip de severitate care, privite retrospectiv, s-au dovedit a fi de bun augur. Te șlefuiești devreme într-un asemenea cadru; înveți respectul, consecvența și măsura. Am urmat cursurile actualului Colegiu Gib Mihăescu, pe atunci Liceul Industrial. Studiile le-am continuat ulterior într-un cadru clasic și riguros, la Academia de Studii Economice din București, specializarea management–marketing. Școala, în acei ani, nu era doar un loc al acumulării de informații, ci și un spațiu al formării caracterului. Exista o disciplină a efortului și o responsabilitate asumată care, în timp, s-au transformat într-o structură interioară solidă. Am lucrat în România, (Municipiul Rm.Vâlcea, unde de fapt am domiciliul si casa în România), în domeniul financiar-contabil, la Distrigaz Sud, iar în 2010 am plecat la Londra, unde mi-au fost recunoscute studiile prin echivalare la nivel de Bachelor Degree (Honours), completate ulterior cu certificări profesionale în domeniul contabil (AAT-The Association of Accounting Technicians). Am considerat necesar toate acestea pentru a înțelege mai bine sistemul de lucru britanic. Chiar dacă profesional sunt un om al cifrelor și al rigorii economice, dimensiunea si dorința de a scrie au existat în paralel.

– Ați prins viața la țară când iernile erau cu nămeți de zăpadă și… nu mai prindeau „autoritățile” nepregătite. Ce evenimente deosebite din acele vremuri v-au rămas întipărite în minte, și care, probabil, nu se vor șterge niciodată?

– Da, am prins viața la țară în acei ani în care iarna venea cu nămeți adevărați, iar timpul părea să aibă mai multă răbdare cu oamenii. Deși locuiam la oraș, la sfârșit de săptămână plecam adesea cu părinții la țară — același loc în care îmi petreceam o mare parte din vacanțe. Acolo am învățat simplitatea lucrurilor și ritmul firesc al vieții alături de bunica din partea tatălui. Îmi amintesc iernile autentice, cu zăpadă din belșug, cu o bucurie greu de descris astăzi. Autoritățile se pregăteau din timp; nu se permitea altfel. În curtea blocului, la școală, pe străzi — zăpada era strânsă, organizată, fiecare știa ce are de făcut. Era o disciplină colectivă care făcea parte din normalitate. O amintire deosebit de frumoasă din anii de liceu este legată de practica din luna septembrie, atunci când începea noul an școlar. Mergeam, de regulă, la cules de struguri. Era un timp al muncii, dar și al poveștilor. Printre rândurile de viță-de-vie ne împărtășeam peripețiile din vacanță, râdeam și visam în continuare parcă. Era o combinație de responsabilitate și prospețime adolescentină care, privind în urmă, are o lumină aparte. Ceea ce mi-a rămas cel mai puternic întipărit nu este doar peisajul sau contextul social, ci sentimentul de comunitate și de apartenență. Oamenii se ajutau firesc, copiii învățau devreme ce înseamnă munca și răbdarea, iar bucuriile erau simple, pure. Sunt amintiri care nu țin doar de nostalgie, ci de o anumită formă de echilibru care m-a modelat profund.

– Ați prins și vechiul regim, considerați că este o diferență între dascălii și elevii de atunci, aș zice al bunului simț, cu bune și rele, și așa-zisa școală a democrației din zilele noastre?

– Este subiectiv răspunsul meu: fiecare dintre noi califică acele vremuri în funcție de mediul familial și social în care a trăit. Eu am trăit suficient din vechiul regim pentru a putea face o comparație nuanțată. Da, exista atunci o anumită rigoare, o relație mai clar definită între dascăl și elev, bazată pe respect, uneori rigid, alteori excesiv sau strict, însă real. Școala punea accent pe disciplină atunci, pe un efort susținut și pe ideea de responsabilitate. Și mai ales pe comunicare, între părinte și profesor, un aspect constructiv pentru formarea viitorului adult atat pentru propria familie cât și pentru societate. În așa-numita „școală a democrației”, libertatea este, fără îndoială, un câștig important, însă ea vine adesea la pachet cu o diluare a autorității și, uneori, a reperelor. Nu cred că una dintre perioade este în mod absolut superioară celeilalte; cred mai degrabă că fiecare a produs oameni adaptați timpului său. Diferența majoră constă în echilibrul dintre libertate și responsabilitate — un echilibru care, indiferent de regim, rămâne esențial dar și fragil.

– Când v-ați decis să plecați din România și care a fost motivul primordial?

– Decizia de a pleca din România nu a fost una bruscă și nici exclusiv economică. Cu 16 ani în urmă, am început să resimt un sentiment de înstrăinare în propria mea țară. Deși România înseamnă pentru mine rădăcină și apartenență, la un moment dat am simțit că realitatea profesională și socială nu mai corespundea valorilor în care credeam. Plecarea mea la Londra a fost pregătită cu multă atenție și responsabilitate, cu ceva timp înainte. A trebuit să rumeg fiecare aspect din toate unghiurile. Eram mamă singură, iar fiul meu, Silviu, urma cursurile unui colegiu din Râmnicu Vâlcea. Înainte de orice alt plan, trebuia să mă asigur că este pregătit să fie independent, să se descurce singur, să își construiască propriul echilibru. Aceasta a fost, fără îndoială, partea cea mai grea pentru mine. Desprinderea fizică a însemnat, de fapt, un exercițiu de maturizare pentru amândoi. Profesional a fost ceva mai ușor. Aveam deja experiență în domeniul financiar-contabil și o bază solidă de pregătire. Nu plecam de la zero. Însă îmi doream mai mult decât stabilitate: îmi doream dezvoltare, recunoaștere obiectivă și posibilitatea de a evolua într-un mediu liber și predictibil. Astfel, pe 10 ianuarie 2010 am plecat la Londra. Cu mare emoție însă cu deplină determinare. Plecarea a fost un pas asumat spre creștere – personală și profesională – construit pe responsabilitate și pe dorința de a mă dezvolta într-un spațiu mai deschis, de a-mi testa limitele, de a-mi lărgi orizontul profesional. A fost, mai degrabă, o plecare spre ceva, nu o fugă de ceva.

– Cum v-ați adaptat printre englezi? Vedeți o diferență între stilul englezesc și cel românesc, în gândire, comportament, atitudine a unora față de ceilalți. Ați simțit vreo discriminare din partea lor când au aflat că sunteți româncă?

– În Londra există o comunitate numeroasă de români, veniți în circumstanțe diferite și cu obiective diferite. Fiecare își poate califica propria experiență ca fiind mai ușoară sau mai dificilă, în funcție de context, pregătire și așteptări. Adaptarea nu este identică pentru toți, dar pentru majoritatea este un proces gradual. În primul rând, există etape administrative și profesionale necesare pentru a putea rămâne și lucra legal în Regatul Unit. Sunt necesare interviuri, evaluări, echivalări de studii, examene – o întreagă documentație, riguroasă. Nimic nu este automat. Aceste etape presupun răbdare, disciplină și reziliență. Dincolo de partea formală, există procesul interior de adaptare — care nu este întotdeauna ușor. Diferențele de mentalitate, stilul de comunicare mai rezervat al englezilor, respectarea strictă a regulilor și a spațiului personal pot crea, inițial, un sentiment de distanță. În timp însă, înveți codul cultural, înveți să nu interpretezi greșit reținerea lor ca lipsă de comunicare. Desigur, există prejudecăți peste tot, dar ele sunt adesea depășite prin seriozitate și respect. În timp, oamenii ajung să te vadă nu prin prisma naționalității, ci a modului în care ești și a felului în care îți faci treaba. Personal, nu pot spune că m-am confruntat cu discriminare directă din cauza originii mele. Am constatat însă că respectul se câștigă prin profesionalism și atitudine. Odată ce aceste lucruri sunt vizibile, naționalitatea sau originea de unde provii, devine secundară. Adaptarea înseamnă de fapt, un echilibru între păstrarea propriei identități și capacitatea de a înțelege și respecta cultura locului.

– Ajunsă în occident, departe de plaiurile mioritice, v-ați trezit în alt areal probabil diferit de cel al patriei mamă. Vă place Anglia în general și Londra în mod special?

– Îmi place Anglia, însă consider că este important să spunem clar: Londra nu este Anglia, așa cum nici Anglia nu se reduce la Londra. Capitala are o dinamică aparte, cosmopolită, accelerată, în timp ce restul țării păstrează un ritm diferit, mai așezat, relaxant. Am avut ocazia să vizitez orașe și regiuni precum Oxford – renumit centru universitar, Windsor – cunoscut pentru reședința regală, Manchester, St. Albans sau regiunea pitorească Cotswolds. Sunt locuri în care peisajul și arhitectura poartă amprenta istoriei, iar atmosfera te trimite, inevitabil, cu gândul la literatura victoriană și la universul lui Dickens. Londra, în schimb, este un oraș vibrant, intens, plin de energie. Aici trebuie să „alergi” permanent, pentru a ține pasul cu ritmul său. Este un oraș care te solicită constant, dar care îți oferă, în același timp, oportunități și deschidere. Pentru mine, Londra este mai mult decât o metropolă admirată din exterior. Este locul în care trăiesc de 16 ani, spațiul în care mi-am construit rutina zilnică, echilibrul profesional și cercul de prieteni. După câțiva ani, am început să o consider a doua casă. Aici îmi desfășor activitatea, aici mi-am așezat o parte importantă din viață. Dacă Anglia reprezintă tradiție și continuitate, Londra înseamnă mișcare și adaptare. Iar pentru mine, această mișcare a devenit familiară. Nu este un oraș ușor, dar este unul care te formează. Londra nu se oferă pe deplin, trebuie câștigată.

– Am înțeles că soțul dv este irlandez și bănuiesc că ați vizitat și Irlanda. Irlanda nu face parte din Regatul Unit al Marii Britanii, dar, deși sunt vecini, se pare că au temperamente diferite. Ce ați simțit și ce impresie v-a lăsat această țară?

– Irlanda are pentru mine o semnificație aparte, fiind țara de origine a soțului meu. Prin această legătură, relația mea cu Irlanda nu este doar una de vizitator, ci și una afectivă, de familie. Este o țară cu o energie diferită de cea englezească – mai caldă, mai expresivă, mai orientată spre dialog și comunitate. Tradițiile sunt trăite cu o oarecare naturalețe, nu doar păstrate formal. Peisajele, cultura și atașamentul față de identitate și tradiție creează o atmosferă aparte. Pentru mine, Irlanda înseamnă familie, echilibru și o altă formă de apartenență — diferită, dar complementară experienței mele din Londra.

– Este o deosebire esențială între englezi și irlandezi? Fiind două națiuni cu temperamente diferite, cum se suportă unii pe alții?

– Există, desigur, diferențe între englezi și irlandezi, determinate de istorie, mentalitate și temperament. Englezii sunt mai rezervați, mai structurați, în timp ce irlandezii sunt mai expresivi și mai spontani. Relația dintre cele două popoare este de prietenie, iar în viața de zi cu zi, predomină respectul reciproc și o conviețuire matură. În realitatea contemporană, oamenii interacționează natural, muncesc împreună, trăiesc împreună. Din punctul meu de vedere, diferențele sunt mai degrabă de nuanță culturală. Iar eu am învățat să apreciez din fiecare cultură ceea ce are mai bun.

– La noi identitatea culturală începe să se clatine, să se denatureze, iar personalitățile istorice și culturale încep să fie date uitării. Englezii își venerează tradițiile și obiceiurile sau în era globalismului apare și la ei o degradare?

– Englezii au un respect profund pentru tradiții și obiceiuri, acestea fiind parte integrantă a identității lor naționale. Chiar și în era globalizării, tradițiile nu au dispărut, ci s-au adaptat. Ele sunt conservate prin ceremonii, instituții, educație și printr-o continuitate discretă și fermă. Globalismul a adus, desigur, diversitate și schimbare, însă nu a reușit să dilueze esența tradițională englezească, care rămâne un reper stabil într-o societate democratică.

– Dar vecinii lor, irlandezii, în ciuda progresului și al modernismului, al Inteligenței Artificiale care începe să domine lumea, își conservă cu demnitate tradițiile?

– În Irlanda, tradițiile au o dimensiune mai vie și mai participativă. Ele nu sunt doar respectate, ci trăite: în muzică si dans, în limbaj, în sărbători și în felul deschis de a relaționa. Globalizarea este prezentă și aici, dar irlandezii au o capacitate remarcabilă de a-și păstra identitatea culturală, integrând noul fără a-și pierde rădăcinile. Tradiția, în Irlanda, nu este muzeificată, ci respiră împreună cu oamenii.

– În Marea Britanie monarhia impune respect și o anume conduită. Ceremoniile de la Casa Regală, fastuoase, sunt memorabile. Ați avut vreodată ocazia să fiți martoră la vreuna din acele ceremonii?

– Casa Regală a Marii Britanii este respectată în mod tradițional ca simbol al continuității. Ea reprezintă emblema națională a englezilor, recunoscută prin rolul său istoric și ceremonial. Da, am fost martoră la momente de mare încărcătură simbolică, precum ceremonia nunții dintre Prince William și Catherine, Princess of Wales, precum și la tradiționala ceremonie a Schimbării Gărzii la Buckingham Palace. Aceste evenimente impresionează prin organizarea impecabilă și respectarea strictă a protocolului. Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit nu a fost doar fastul, ci disciplina și continuitatea – sentimentul că asişti la o tradiție vie, păstrată cu consecvență și deplin respect. În astfel de momente înțelegi mai bine de ce monarhia rămâne, pentru mulți britanici, un reper identitar.

– Peste tot în Europa sunt proteste din cauza austerității, a nemulțumirilor, a încălcării democrației și a drepturilor omului. Sunt și englezi nemulțumiți de economia și politica dusă de guvernul de acolo?

– Este un subiect sensibil și cred că trebuie privit cu responsabilitate. În prezent, nu vorbim doar despre situația unei singure țări, ci despre un context global în care, aproape peste tot, se simte un anumit dezechilibru politic și social. Marea Britanie are o societate democratică. Aici, în Londra, nemulțumirile se exprimă, de regulă, într-un cadru civilizat, prin dialog, presă și mecanisme instituționale, fără a afecta fundamental societatea. În principiu, oriunde în lumea asta, esențial rămâne construcția și menținerea păcii. Oamenii au nevoie de stabilitate, de oportunități reale și de un cadru care să le permită să își construiască viața cu demnitate și bucurie. Personal, am învățat, trăind între mai multe țări, că oamenii își doresc în esență aceleași lucruri.

– În ultimul timp țara noastră a cam decăzut în ochii europenilor, mai ales din cauza prăbușirii economice și a politicilor duse la nivel înalt. Cum este văzută România în Marea Britanie? Dar românii?

– România este văzută în Marea Britanie printr-un filtru adesea fragmentar, influențat de presă și de stereotipuri, dar și de experiențele directe ale britanicilor cu românii stabiliți aici. În ultimii ani, percepția s-a nuanțat considerabil, pe măsură ce românii au devenit mai vizibili în domeniul profesional, evenimente culturale, demonstrând seriozitate, competență și adaptabilitate. Imaginea României se schimbă treptat, prin oamenii ei.

– Harul pentru poezie, proză, dramaturgie, pictură sau muzică este dat anumitor persoane din naștere, indiferent de profesia pe care o vor urma. Un astfel de caz sunteți dumneavoastră. Cum se îmbină contabilitatea, cu cifre, cu sensibilitatea poetică? Când v-ați descoperit talentul poetic și când ați debutat?

– Talentul poetic l-am descoperit devreme, încă din anii primari de scoală, ca pe o formă naturală de exprimare a emoțiilor și a întrebărilor interioare de atunci. Scrisul a fost, inițial, un refugiu, apoi a devenit mai mult decât un hobby. Prin scris mi-am înțeles mai clar propriul univers interior și felul în care percep lumea exterioară. Mulți ani am fost membră a cenaclului Gib Mihăescu, alături de scriitori, poeți de mare valoare care au contribuit semnificativ la literatura română contemporană. Această experiență m-a format profund: am învățat să simt și să scriu cu atenție, dar și să înțeleg puterea cuvântului în relație cu cititorul. Debutul literar a venit când am simțit că textele mele au suficientă maturitate pentru a fi împărtășite și asumate public. Astfel, poezia „ Cea mai frumoasă” își face apariția în revista „ Vâlcea Literară „ după care urmează mai multe compoziții de proză si poezie, în diverse antologii de poeme și reviste literare. În anul 1995 – 9 aprilie – am avut un debut radiofonic pe postul ROMÂNIA CULTURAL. Iar, din aprilie 2024 devin membră în Liga Scriitorilor Români, filiala „ Gib Mihăescu” – Vâlcea.

– Enumerați câteva din volumele apărute, reviste la care ați colaborat, lansări de carte etc.

– Am publicat anul trecut, pe 15 Martie, volumul bilingv de poezie atât în limba română, cât și în engleză „Undeva-Cândva. Fluturii scriu poezie/Somewhere-Sometime. Butterflies Write Poetry”, un volum care ocupă un loc special în parcursul meu literar, dar mai ales în sufletul meu. Am colaborat cu reviste literare din țară și din diaspora și am participat la lansări de carte și evenimente culturale în România și Londra. Aceste întâlniri cu cititorii și cu alți scriitori au fost, de fiecare dată, momente de confirmare și de dialog autentic.

– Ce planuri de viitor aveți din punct de vedere literar?

– Din punct de vedere literar, îmi doresc să continui într-o direcție a maturizării expresiei poetice, cu un accent mai clar pe temele identității, ale apartenenței și emoției. Lucrez acum la un nou volum bilingv, română–engleză, într-o formulă diferită care combină poezie și proză. Sper din suflet ca această carte să găsească un loc în rândul cât mai multor cititori și să le ofere o nouă abordare care să-i atingă la nivel emoțional. Însă scrisul nu se oprește aici. Continui să scriu, pentru că scrisul este, în primul rând, un tratament pentru suflet – un mod de a înțelege și de a exprima emoții, de a păstra legătura cu propria identitate și cu lumea din jur. Mereu am spus, că fiecare text este o mică explorare a sinelui, un exercițiu de sinceritate și de introspecție, dar și un dar pe care îl ofer cititorului.

– Vă este dor de România, de plaiuri și prietenii români? Ce părere aveți despre situația actuală din România, intrată aproape în colaps?

– Dorul de România este în sufletul meu, la modul cel mai profund și constant. Dor de plaiuri, de limbă, de familie și prieteni, oamenii care mi-au fost aproape într-o etapă esențială a vieții mele. România nu dispare din tine odată cu plecarea; rămâne ca un sâmbure al identității. În ceea ce privește situația actuală, cred că România traversează o perioadă dificilă, marcată de dezechilibre și oboseală socială. Este într-o criză prelungită, din care se poate ieși prin luciditate, responsabilitate și, mai ales, prin oameni care aleg să NU renunțe la valori. Pentru mine România rămâne unică și frumoasă, oricând, oriunde aș merge și oricât aș sta în altă țară.

– Vă gândiți să reveniți în România sau v-ați stabilit pentru totdeauna cu familia în Londra?

– Deocamdată, viața mea este așezată în Londra, alături de familia mea, de prieteni și colegii de serviciu. Acest lucru îmi oferă stabilitate și un anumit echilibru. Nu exclud niciodată complet ideea revenirii, însă nu cred la momentul de față, în decizii radicale sau definitive. Mă consider un om al mai multor spații, iar apartenența mea este – poate – mai degrabă una culturală și afectivă decât strict geografică.

– Transmiteți un gând pentru români!

– Gândul meu pentru români este unul simplu: de încredere și de iubire. Să nu uite cine sunt, deci să nu-și piardă identitatea, rădăcinile, cultura și valorile care ne definesc. Dar mai ales demnitatea, respectul față de sine și față de ceilalți, oriunde s-ar afla. Iar pentru dumneavoastră mulțumiri și aprecierea mea sinceră pentru acest prilej. Este o oportunitate rară și prețioasă de a-mi împărtăși experiența, gândurile și trăirile dincolo de hotarele României, de a face cunoscut parcursul meu personal și literar unui public mai larg. Vă mulțumesc pentru atenție, pentru răbdare și pentru spațiul oferit de a povesti. Sper ca aceste cuvinte să ajungă la inima cititorilor, așa cum fiecare experiență m-a atins pe mine.

– Vă mulțumesc pentru timpul acordat acestui interviu și vă doresc mult succes în continuare!

Numărul 766

Data: 4 martie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

Mai aproape de adevăratul 1907…

Data: 4 martie 2026 by Mihai Ogrinji

Zeci de ani la rând, Răscoala din 1907 a fost, poate, unul dintre cele mai mediatizate evenimente interne. S-au spus și s-au scris de toate, enormitățile fiind fără număr. Interesele urâte au reușit, de cele mai multe ori, să dosească adevărul. Din păcate, și astăzi se continuă manipularea de acest soi, fiindcă, parafrazând cântecul, bolșevismul n-o muritu, numa puțin o adormitu. Vorba vine: n-a închis niciodată vreun ochi… Se știe, răzvrătirea țăranilor s-a aprins la sfârșitul lunii februarie 1907, pe uriașa moșie de la Flămânzi-Botoșani. Moșia era ținută în arendă de evreul Fischer. Mai exact, de trustul Fischer, alcătuit din cinci-șase frați. Această familie, în 1905, avea în arendă, în Moldova, 137.480 hectare, iar în Țara Românească – 21.919. Tot acest trust, în 1904, mai avea în exploatare 98.439 hectare de păduri. Să ne mai amintim și de alte două trusturi, tot evreiești, ceva mai mici: Iuster și Costiner. Dacă unul dintre frații Fischer a fost achitat, în 1888 – o răscoală de mai mici proporții – pentru că omorâse din bătaie un țăran, în toată Răscoala din 1907 nu s-a înregistrat în Moldova nici o victimă. Nici un mort, ca să fie mai clar!

Dincolo de toate acestea, este greu de spus dacă Răscoala a avut un caracter exclusiv antisemit. Deși, mai pe ocolite, se susține și această idee. Numai că destui arendași împotriva cărora s-au răzvrătit țăranii erau evrei. Până la urmă nici asta, poate, n-ar fi fost o problemă. Cutremurător s-a dovedit faptul că cei mai mulți dintre arendași s-au întrecut cu asupra de măsură în a fi hapsâni, nemiloși, haini, brutali neîntrecuți. Numai că astfel de arendași, vătafi, vechili nu erau numai jidovi, cum li se spunea în epocă, ci și greci, fanarioți românizați ori alți alogeni. Vrem nu vrem să recunoaștem, majoritatea ajunge uneori o cățea fudulă cu capul prins în gard și cu fundul la vedere. Asta e, îndeletnicirea profitabilă cam schimbă rău de tot caracterul omului, indiferent de etnie…

Nimeni nu poate contesta însă exploatarea la sânge la care erau supuși țăranii români, abuzurile pe care erau nevoiți să le suporte, ca să nu mai vorbim de batjocurile greu de închipuit. Răfuiala cu boierimea autohtonă (atât cât mai exista, fiindcă fanarioții și urmașii lor făcuseră tot posibilul să o deposedeze de drepturile, de moștenirile ei pământești), răzmerița împotriva proprietarilor – o fi fost, izolat, și așa ceva – reprezintă o pistă falsă care s-a tot vânturat, cu elan revoluționar, și înainte și în perioada comunistă. Și după, sau. Mă rog, ceea ce trăim azi. Socialiștii de la cumpăna ultimelor două veacuri, comuniștii ulteriori, erau foarte puțini la număr, însă extrem de răi de gură, bine stipendiați de mafia roșie internațională, violenți, mergând până la acte de terorism. Amintiți-vi-l pe cetățeanul Max Goldstein din Bârlad. Să mai aducem în discuție nerozia cu cele 11.000 de victime ale armatei, ale jandarmeriei, mă rog, ale guvernului de atunci, ba chiar și ale Regelui Carol I? Sau „congresul țărănimii” din „epoca de aur”, la care Ceaușescu a dat ordin să participe 11.000 de delegați de la sate? Poate este fără egal acea propagandă lălâie și balcâză! Oricum, excepționala lucrare din decembrie 1907, scrisă la cald de Radu Rosetti – „Pentru ce s-au răsculat țăranii” -, republicată de Editura Eminescu în 1987, oferă, poate, cea mai cuprinzătoare și veridică imagine a acelei teribile nenorociri. Și ce era cenzura și auto-cenzura înainte de 1989, astăzi mi-e teamă că retipărirea unei asemenea lucrări ar stârni o adevărată furtună din partea CNCD, ca să nu mai vorbim de colții celei mai absurde legi trecute vreodată prin Parlamentul nostru nu de multă vreme. Căutați pe la anticariate, eventual, „Pentru ce s-au răsculat țăranii”. Sau, dacă le-ați frecventat vreodată, pe la biblioteci. Oricum, pe 12 februarie tocmai s-a împlinit un veac de la moartea lui Radu Rosetti…

Au scris despre (sau pe lângă) Răscoală nume faimoase ale literaturii noastre: I.L. Caragiale, G. Coșbuc, L. Rebreanu. Și mulți, mulți alții. Unii din sinceră empatie, alții din oportunism greu de înțeles. S-a făcut mult caz cu „1907 din primăvară până’n toamnă”. Textul publicat într-o gazetă vieneză este, mai mult, o răbufnire tipică frustrărilor lui Caragiale. Era trăitor în acea perioadă la Berlin. Și-a dorit ani la rând – dacă nu chiar toată viața – să devină… parlamentar. Tocmai ce-a detestat permanent fără oboseală. Mi-e teamă că totul a fost precum povestea cu strugurii acri. Caracter fragil, supus unor instabilități înspăimântătoare, Conu Iancu făcea din acest așa-zis rechizitoriu un fel de decont grecesc. Și cam atât. Nu-i carte, ci o broșurică propagandistică… Când, referitor la români, M. Eminescu scria că avem inteligențe multe, dar caractere puține știa el ce spune… Mult mai târziu avea să apară un fel de culme a prostirii „artistice”: „1907 – Peisaje” de Tudor Arghezi. Nu-i de mirare. Mărțișorul literaturii române – alături de rătăcitul N.D. Cocea și popa Gala Galaction, cu care a alcătuit, de la tinerețe până la bătrânețe, un insidios trio literar – adesea una a fumat și alta a scris. Sau viceversa.

Desigur, s-a turnat un film, s-au plăsmuit lucrări plastice (Octav Băncilă), s-au înălțat statui, monumente etc. Una dintre aceste „capodopere” m-a terorizat de fiecare dată când treceam pe lângă ea. Mai a dracului decât o broșură, un film, un afiș. „Opera” – intitulată 1907 – aparține sculptorului Naum Corcescu (născut la Lipnic, în 1922) și a fost dezvelită în 1972. Dădeam peste ea ani înșir, în zona Oborului: o monstruozitate ce nu avea mai nimic în comun cu țăranul român. Chipul în bronz al celor care s-au răsculat la 1907 nu dezvăluia încrâncenare, răzvrătire, durere năprasnică. Nu. Ci o imagine a sălbăticiei, a bestialității neumane. Pumnul ridicat spre cer – simbolul ideologiei bolșevice – încărcase pe țăranul român cu perfidia agitatorilor urmașilor crâșmarului Dobrogeanu Gherea. Prin 2003, dacă nu mă înșel, „răsculatul” lui Corcescu a fost dislocat din zona Obor. Dar n-a dispărut de tot. Ci a fost mutat în… Parcul Florilor. Parfum, nu altceva! Despre pictorul Octav Băncilă, fratele surorilor care s-au căsătorit – probabil și ideologic – cu cei doi frați Nădejde, data viitoare. Sofia Nădejde, cea care l-a „executat” pe T. Maiorescu, cum se „esprimă” unii, poate vă spune ceva. Este lumea care se găsește la temelia unei părți a societății noastre de astăzi. O Cale Atee numai lapte și miere. De import. (Din cartea în curs de apariție: Țăndări și grăunțe)

Când zisele adepților „nebuni” ai teoriei conspirației devin realitate imediată…

Data: 4 martie 2026 by Diana Maria Brăgaru

Pe 2 Septembrie anul trecut, progresiștii, Nicușor, anunțau că România va primi zeci de miliarde de euro moca, de la UE, pentru înarmare. Am fost prima care a scris / vorbit despre faptul că programul SAFE este al doilea mare tun, după cel cu achiziționarea de vaccinuri, dat de Ursula&Comp în folosul Germaniei și al Franței în principal, plus al fondurilor de investiții (Vanguard, BlackRock șamd). În mod absolut normal, am fost acuzată de putinism și dezinformare. Iată însă că tot ce am prevestit că se va întâmpla, prin ce am scris acum cinci luni, se întâmplă în prezent punct cu punct, de-ți vine să crezi că am acces la planurile lor… Doar ca nu este vorba despre acces, ci despre logică! Astăzi, pe 15 Februarie 2026, aflăm că Franța e bosumflată! Cum, dom’le, Franța nu primește de la România, din banii împrumutați de Ursula în numele României, pe care România va trebui să îi ramburseze și să mai și plătească și dobânzi pentru ei, doar 2 miliarde amărâte, în timp ce Germania primește 9 miliarde? Păi asta e treabă, monșer?! Păi ei l-au instalat pe președintele desemnat și Germania își ia ditamai halcă din plăcinta grasă, iar țării progresistului Macron ii rămân numai niște firmituri de doar 2 miliarde din banii românilor?!

Da, da, toți banii pe care ii vor încasa Franța și Germania sunt banii proștilor care tac, înghit în sec și doar mațele lor protestează. De foame. Ei, nu. Că tușesc. Sunt cuminți. Chiar dacă fix ei plătesc taxe și impozite crescute și de zece ori, facturi umflate cu țăvia (cum zicea mamaie) pentru a îngrașa burdihanele nesătule ale bancherilor și ale „investitorilor” din fonduri… Pentru că, așa cum am arătat în materialul din data de 2 septembrie 2025, exact ăia au cumpărat titlurile și obligațiunile emise de către mătreața UE ca să îi împrumute pe proștii de proioropeni de pe piața liberă de capital!

Să mai amintesc faptul că BNR (a naibii coincidență, nu?!) face de anul trecut inventarul celor mai valoroase proprietăți din România, deghizat în „sondaj statistic cerut de UE, în concordanță cu normele OCDE”. Am scris despre asta atunci și ați spus că „UE vrea inventar ca să dea case migranților.” Nimic mai departe de adevăr! Dar sa revenim la oile noastre. Da, oile. Și la propriu, și la figurat. E, exact cum am scris din 2 septembrie anul trecut, tocmai Germania va deschide fabrici de armament în România. Prima, se zice, la Brașov. Nu era greu de dedus, pentru că Germania are cea mai dezvoltată industrie de armament din Europa, Franța fiind pe locul doi și Italia pe al treilea. Că, vedeți domniile voastre, România împrumută bani pentru armament, dar nu are voie să își dezvolte singură o industrie de armament propriu! Ca asa zice SAFE. Trebuie musai „un partener european”. Sau Ukraina lui Zdrelenski, zeroul Ioropei. Zeroul care ne apără de invazia rușilor care nici acum, la aproape patru ani de când Putin a dat buzna neinvitat în Ukraina n-a reușit, dom’le, să o îngenunchieze. Apropos de asta! Nu cumva ăsta a fost planul fostului șef al KGB de la bun început, așa cum am mai scris, la câteva luni de la invazie?! Pentru că e bine cunoscut faptul că războiul rece între Rusia și Occident a reînceput odată cu venirea la putere a progresistului, pardon, Democratului Obama, care a decretat Rusia nu poate avea pretenții, ca a în prezent e doar o biată „putere regională”, nicidecum o mare putere mondială. Și a băgat în budă instant relațiile ruso-americane…

Însă indiferent de ce a spus Obama, marele producător de desene animate cu propagandă gay destinate copiilor, în lume sunt, în mod incontestabil, doar trei mari puteri. În ordine alfabetică: China, Rusia și Statele Unite ale Americii. Pe lângă ele, mătreață UE e o mâță jigărită! Și nu ar fi deloc de mirare ca tătucul de la Kremlin să plătească Europei niște polițe mai vechi, ca răsplată pentru neajunsurile făcute Rusiei de către progresiștii din SUA, cu directul concurs al progresiștilor din UE! După cum s-a văzut și se vede, Putin nu are nevoie să invadeze Europa militar. Chiar dacă Ursula și ai ei tot strigă „Lupul, lupul!”. Pardon, „Rușii, rușii!”. Pentru Putin e de ajuns să ducă un război de uzură în Ukraina, ca dracii brusselezi să distrugă în principal economiile țărilor mici din UE, să le ducă în sărăcie lucie popoarele, ca să le poată controla și mai bine. Și din tot acest balamuc mondial să se infrupte și industria de armament americană (să mai spun încă o dată că marile fonduri „The Big Three” sunt băgate în ea până în gât?!), ca oamenii să își piardă economiile și casele în folosul… băncilor. Bănci controlate știm noi de cine. Normal, tot de ăia care controlează și BlackRock, Vanguard și StateStreet, tot WallStreetul și toate piețele financiare ale lumii.

…Și acum stau să mă gândesc dacă Putin e chiar așa „un băiet bun care apără Ortodoxia și omenirea de sataniști”. Pen’ că, nu știu cum sa vă explic, dar ce a făcut și face el duce doar la grăbirea înfăptuirii planurilor sataniștilor progresiști! Sau o fi cu adevărat băietul bun de pus pe rană, care speră că cetățenii UE se vor trezi și o vor zbura pe Ursula și tot cuibul ei de cuci?! En fin, eu am îndoieli. Mari. Dar timpul va arăta dacă am avut dreptate sau nu. Acestea fiind spuse, întrebați-vă acum de ce niciun mare jurnalist sau analist politic, nici proioropean, nici autodeclarat „suveranist” de la apariția lui Georgescu încoa’, nu pune cap la cap ce se întâmplă, nu deschide gura și nu spune adevărul până la capăt…

„Coaliția dispușilor” și aderarea „fast forward” a Ucrainei la UE…

Data: 4 martie 2026 by Gheorghe Piperea

Foarte frecvent și foarte apăsat, liderii UE discută în ultima vreme despre o aderare accelerată a Ucrainei la UE. Zelensky spune că Ucraina este „pregătită tehnic” pentru o aderare completă în 2027, adică la anul. O asemenea turbo-aderare la UE a unui stat care încă mai poartă ștampila de cel mai corupt stat european ridică mai multe probleme morale și geopolitice. România a stat la porțile UE timp de zece ani și, ulterior aderării, a stat sub MCV timp de 13 ani (cu zece ani mai mulți decât trebuia) pentru suspiciuni de corupție. Cam la fel s-a întâmplat și cu celelalte state membre UE, foste țări comuniste. Statele din fosta Iugoslavie, precum și Albania și Turcia, pregătite și ele tehnic de aderare, s-ar putea să sufere mari frustrări cauzate de acest dublu standard. Pe de altă parte, e just să ne întrebăm: în viitoarea „UE cu două viteze”, Ucraina va fi in viteza celor nouă state „care sunt dispuse” sau în viteaza statelor mai pricăjite, și care nu sunt dispuse la războiul și luptele permanente cu dușmani și crize naturale sau inventate de „salvatoarea” Ursula von der Leyen?

Dar această aderare fast forward a Ucrainei la UE ridică o problemă infinit mai mare și mai periculoasă, dacă pacea dintre Rusia și Ucraina NU este semnată și instalată deplin ÎNAINTE de aderare. Potrivit art. 42 alin. 7 din Tratatul Uniunii Europene, dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre au obligația de a-i oferi ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite. A se observa că textul nu vorbește de o recomandare sau opțiune, ci de o obligație. Deci, UE va fi obligată la ajutor și asistență militară pe teritoriul Ucrainei aflate în război.

Rușii au declarat de nenumărate ori că, în timpul războiului, prezența militară a UE pe teritoriul Ucrainei, inclusiv sub forma misiunilor de pace sau ajutor și asistență, va fi considerată act de război. Deci, Rusia se va considera îndreptățită să atace state membre UE, care sunt și state membre NATO. Așadar, cel puțin în teorie, se va putea activa art.5 din Acordul NATO. Putem spera într-o interpretare rezonabilă a unui asemenea caz din partea Rusiei – dar asta numai dacă suntem fani ai Kajei Kallas. Putem, deci, să sperăm că, spre deosebire de art. 5 din Acordul NATO, care prevede o acțiune militară colectivă structurală (un atac asupra unuia este un atac asupra tuturor), art. 42 alin. 7 din TUE înseamnă mai mult asistență bilaterală și interguvernamentală decât război. Putem și să începem să bem, cum înțelept zicea Kaja Kallas. În contextul tensiunilor geopolitice, lideri europeni, precum președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen, au pledat pentru o aplicare mai serioasă a acestei clauze din Tratatul UE, sugerând necesitatea ca UE să acționeze mai rapid și, eventual, să renunțe la unanimitate în luarea deciziilor privind securitatea. Așadar, chiar dacă noi ne vom fi opus la aderarea accelerată a Ucrainei la UE, pe timp de război cu Rusia și chiar dacă state ca Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia sau Italia se vor fi opus și ele, nu va conta, căci Ursula von der Leyen se va impune cu votul majoritar al statelor din „coaliția dispușilor”, care sunt și statele din UE cu viteza întâi. Hai, la treabă, că războiul din Ucraina cu osteneală, taxe, impozite și sărăcire voluntară se ține, iar nu cu social media…

Dorothea (Lola) Schmierer-Roth, adepta noului clasicism ca agent regenerator în artă

Data: 3 martie 2026 by George V. Grigore

Dorothea (Lola) Schmierer-Roth s-a născut la 16 noiembrie 1893, la Galați și a fost o pictoriță română de etnie evreiască. Bunicul matern a fost marele lingvist Hariton Tiktin (1850-1936), prin grija căruia a călătorit în tinerețe în Occident, iar ginerele său a fost criticul literar Ovid. S. Crohmălniceanu. Tatăl său a fost comerciant și consul onorific al Regatului Țărilor de jos la Galați. Dorothea (Lola) Schmierer – Roth a urmat cursuri de pictură la München și la Paris. A absolvit mai întâi cursurile Institutului Filipide din Galați (corespunzătoare liceului), apoi a luat lecții de pictură de la profesorul italian Antonio Zumino în orașul natal (1908). A mai urmat un scurt stagiu de două luni la Paris la Academia Julian (1912), apoi cursurile Academiei de artă din Berlin (1913-1914) cu pictorii din gruparea „Secession Lovis Corinth” și Johannes Lipmann (1913-1914).

Au urmat studii la Academia Ranson din Paris (1930-1932), studii de pictură cu André Derain la Paris (1932-1935). După aceste metamorfozări stilistice și abordări moderniste, pictorița și-a găsit calea de a întrupa mesajul său în culori și forme plastice de o notă cu totul aparte. Viaţa într-un oraş de provincie şi într-un climat politic aparte, nu a împiedicat-o pe Lola să rămână conectată la evenimentele artistice şi la noile curente în artă din Europa şi America, prin intermediul corespondenţei din perioada 1960-1970 cu prietena ei, pictoriţa Jeanne Coppel, stabilită la Paris şi cu George Waldemar, cunoscut teoretician al artei.
Au existat avut expoziții personale ale artistei precum: pictură și grafică la sala Hasefer din București (1935); expoziția retrospectivă „Lola Schmierer Roth” la Muzeul de Artă din Galați (1972), expoziție retrospectivă la Muzeul Simu din București (1974) și expoziții anuale în Galați (1948-1971). Participă și la expoziții colective: expoziția „Pictorul Antonio Zumino și elevii săi” deschisă la Grand Hotel din Galați (decembrie 1913); expunere la „Graphiches Kabinett” în Berlin (Germania; 1922); participare la expozițiile de la Salonul Oficial de Desen și Gravură (1933, 1934, 1935, 1946-1947), dar și multiple participări la Salonul Oficial de Pictură și Sculptură, București.

Ca recompensă a activității artistice prodigioase primește numeroase premii, dintre care amintim: Premiul I „Anastase Simu” pentru tabloul expus la Salonul Oficial de pictură (1933) și Premiul revistei „Arta” în cadrul Premiilor Uniunii Artiștilor Plastici pe anul 1975. Ca activitate profesională, în afară de timpul dedicat atelierului de pictură, artista plastică Dorothea (Lola) Schmierer – Roth a fost și profesoară de desen în municipiul Galați după cel de-al Doilea Război Mondial, la Liceul Israelit, la Liceul „Mihail Kogălniceanu” și la alte școli din oraș. Printre elevii săi s-au numărat viitorii artiști plastici Gheorghe I. Anghel, Ion Dumitriu, Napoleon Tiron, Iulian (Julian) Mereuță și alții. Pictorița Dorothea (Lola) Schmierer – Roth ne-a lăsat moștenirea sa artistică și a pornit pe drumul către stele pe 3 aprilie 1981, la București.

Lola Schmierer-Roth a reușit să-și contureze o identitate artistică remarcabilă, fiind una dintre vocile importante ale picturii românești din secolul XX. Lucrările sale includ peisaje lirice, portrete psihologice și naturi statice. Este cunoscută pentru sensibilitatea cromatică și capacitatea de a captura stări emoționale profunde. Multe dintre operele sale includ peisaje din Galați și au fost influențate de artiști precum André Derain. Pictoriţă sensibilă, cu o vădită vocaţie pentru desen şi culoare, Lola Schmierer-Roth a trăit cu intensitate înnoirile artei moderne. Aşa se şi explică de ce în creaţia sa vom întâlni mai multe etape distincte, corespunzătoare unor modalităţi de exprimare specifice postimpresionismului, cubismului, expresionismului sau artei abstracte, modalităţi care, aşa cum subliniază criticul de artă Mariana Vida, la maturitate „s-au contopit şi s-au sublimat într-o concepţie unitară şi originală, îndatorată, surprinzător, Noului clasicism, promovat teoretic ca agent regenerator al artei franceze de criticul Waldemar George, pe care artista l-a cunoscut în 1936 şi cu care a corespondat”.

O serie de lucrări realizate între 1917- 1919, ca cele intitulate „Conversaţie”, „Cană verde”, „Glastră”, „Autoportret”, „Lalele”, „Strada Sf. Gheorghe”, „Fată cu beretă”, „Soare după furtună” stau sub influenţa picturii lui Van Gogh. Linia care închide conturul obiectelor este contorsionată şi puternică, tuşele sunt aşezate într-o aglomerare ce evidenţiază zbuciumul interior al artistei. Întâlnirea cu Ion Theodorescu-Sion va avea drept urmare crearea unor lucrări în care dovedeşte o adâncă înţelegere a lecţiei cézanniene. Pictoriţa renunţă la liniile zbuciumate, inspirate de pictura maestrului olandez, în favoarea unei construcţii elaborate a formelor, în spiritul mişcării cubiste.

Acum elementele compoziţionale ale lucrărilor sunt ordonate în forme geometrice, volumele sunt descompuse. Şi aceasta se întâmplă nu numai în naturile statice, temă favorită cubiştilor („Pahare de cristal”, „Natură moartă”), dar şi în cele în care figura umană este pe primul plan („Portret”, „Băiat în faţa sobei”, „Băieţel cu căciulă”, „Studiu, fetiţă văzută din spate”). O scurtă perioadă din creaţia artistei (1919-1922) poartă pecetea expresionismului („Portretul mamei”, „Natură statică cu lămâie”, „Autoportret cu plantă”, „Studiu de expresie”). Câteva tablouri din aceeaşi perioadă subliniază şi preocuparea acesteia pentru compoziţia abstractă.

Ecouri din Wassily Kandinsky şi Paul Klee răzbat în lucrări în care elementele componente iau forma simplificată a unor pete de culoare de o discretă şi suavă poezie („Omagiu lui Botoşanski”, „Confruntare”, „Compoziţie abstractă”, „Peneş Curcanul”, „Sentimente nesigure”, „Noapte sfântă”). În manieră abstractă Lola Roth va lucra şi alte tablouri mult mai târziu, cum sunt, de pildă, „Benjamin Britten” sau unele peisaje realizate după 1970, în care ea mizează pe forţa sugestivă a culorii, a unei culori diluate până la obţinerea unor tonuri de un deosebit rafinament. Studiile făcute cu André Derain, ca şi frecventarea asiduă a muzeelor au îndemnat-o pe Lola Roth să se îndrepte către arta realistă, creând o serie de lucrări în care preocuparea către peisaj se împleteşte în aceeaşi măsură cu aceea pentru natura statică şi portret.

În peisagistică, lucrările ei stau sub semnul poeziei, a unei poezii contemplative, melancolice, care în sugestiile ei cromatice exprimă mai mult stări ale sufletului decât secvenţe recognoscibile ale unei anume realităţi. Multe peisaje conţin imagini ale Galaţiul de altădată. Aici pictoriţa îşi păstrează în unele tablouri lirismul, mai ales în acuarele („Uliţă spre Brateş”, „Casa Roth”, „Pe lângă plopi”, „Sere din Grădina Publică”), dar în cele mai multe adoptă o notă gravă, sobră („Vedere din port iarna”, „Furtună peste Galaţi”, „Stradă din Galaţi”, „Biserica Sf. Haralambie”, „Zid cu contraforturi”, „Strada Braşoveni”, „Galaţi văzut din insula Cocuţa”) sau chiar dramatică („Case părăsite”, „Ruine I, II, III, IV”, „Dărâmături în spre Dunăre”, „Strada Braşoveni după pârjol”). Portretele, foarte multe la număr, confirmă pasiunea artistei pentru figura umană, răbdarea cu care s-a aplecat asupra sondării psihicului copiilor, tinerilor şi adulţilor.

De la „Profil de femeie cu basma” sau „Cap de fată”, portrete de frumuseţea picturii renascentiste, „Colega”, tablou în care personajul este puternic luminat din faţă şi construit pe baza unor contraste puternice, până la portretele de copii şi adolescenţi executate în cărbune, sau la multele „Autoportrete”, Lola Schmierer-Roth demonstrează mari calităţi în abordarea chipului omenesc. Aducând o contribuţie importantă la îmbogăţirea patrimoniului artei româneşti, pictorița Lola Schmierer-Roth a lăsat moștenire o operă bogată și diversă, care se înscrie în rândul celor mai bune acumulări ale plasticii noastre moderne şi contemporane. „Etapele evolutive ale artistei, notează criticul de artă Octavian Barbosa, numai la o privire retrospectivă lasă să se întrevadă constantele de stil şi de viziune fidele unei tradiţii figurative de cea mai bună calitate. Realismul său, cu puternice accente expresioniste, se situează într-o zonă a solidităţii şi clarităţii de factură clasică”.

Pictorița a participat alături de Nicolae Mantu şi alţi artişti la înfiinţarea Cenaclului Artiştilor Plastici, deşi s-a înscris în acesta mult mai târziu (1951). A fost membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1975. „Pictoriţă sensibilă, cu o vădită vocaţie pentru desen şi culoare, Lola Roth a trăit cu intensitate înnoirile artei moderne.” (Corneliu Stoica) „În ansamblu, creaţia Lolei Schmierer-Roth este exemplul unei dăruiri totale pentru un crez artistic, expresia unui contact, fără prejudecăţi, cu o lume spirituală de care se simte atrasă şi prin intermediul căreia îşi dezvăluie trăiri sufleteşti de o mare intensitate.” (Maria Magdalena Crişan). Donaţiile soţilor Annei-Louise Roth (fiica Lolei Schmierer Roth) şi Alexandru Cezar Ionescu, făcute Muzeului Naţional de Artă al României din Bucureşti şi Muzeului de Artă Vizuală din Galaţi în anii 2004-2005 au readus în atenţia publicului iubitor de artă o pictoriţă a cărei existenţă a fost strâns legată de oraşul de la Dunăre și de încrederea că noul clasicism va fi un agent regenerator în artă…

 

Cahla din secolul XV din județul Satu Mare…

Data: 3 martie 2026 by Redacția

Descoperirile medievale de o importanţă istorică deosebită făcute în curtea Liceului Reformat i-au bucurat pe arheologii Muzeului Judeţean Satu Mare. Specialiştii spun că lucrurile scoase la lumină sunt din preajma anului 1.500 și din primele decenii de după acesta. Mare le-a fost surprinderea şi bucura arheologilor, care au descoperit o serie de complexe medievale şi post medievale. „Am identificat structuri medievale, adică locuinţe ale orăşenilor, pivniţe, ateliere şi alte anexe gospodăreşti. Toate acestea au fost găsite cu material arheologic deosebit de interesant din perioada evului mediu târziu, perioada premodernă şi am recoltat cahle de sobă cu reprezentări figurative”, a explicat arheologul Szocs Petere, din cadrul Muzeului Judeţean Satu Mare. „Ceea ce este deosebit de interesant şi de calitate sunt cahlele cu scena cavalerului în turnir şi scene de vânătoare care arată că orăşenii imitau moda nobililor, a elitei vremii şi cumva au încercat şi şi-au permis să fie la acelaşi nivel al culturii medievale. a mai declarat Szocs Peter. Potrivit specialiştilor, descoperirile făcute sunt unice pentru Satu Mare, fiind de părere că vestigii de o asemenea calitate nu au mai fost descoperite până acum în preajma oraşului.

Una dintre cele mai bizare și neînțelese imagini de pe cahlele de secol XV a fost furnizată tot de către Szocs Peter și provine din zona Satu Mare. Aceasta ne prezintă pe cel ce l-am numit „Stăpânul Animalelor” (Stăpânul Fiarelor; poate un fel de Sfântu Gheorghe). Având părul lung, fustanelă și cuțit la brâu, acesta ține suspendate în mâini două animale (?; nu le pot identifica). Această cahlă ilustrează foarte bine o „altă arie” de producție pentru cahle, care au foarte puține tangențe cu cele provenite din ateliere săsești, din voievodatul Transilvaniei. Eu i-am găsit o asemănare cu imaginile din tezaurul dacic de aplice de argint de la Lupu (jud. Alba; sec. I î.Hr.).

Aplicele acestea au pe ele două imagini ale Cavalerului Danubian (Trac, Dac, Zalmoxian), două imagini cu antagonismul dintre pasăre și șarpe, două imagini cu un Stăpân al Animalelor, iar una singură cu imaginea unui zeu suprem, cu aripi. Unii istorici au văzut în această aplică cu un om înaripat o primă imagine a husarilor înaripați. Denumirea de husari înaripați venea de la faptul că pe spatele armurii lor era montat un cadru din lemn pe care erau prinse pene de vultur, lebădă, gâscă sau chiar struț, viu colorate, care, în timpul șarjelor, fluturau asemenea unor aripi. Există mai multe teorii cu privire la folosirea acestor cadre cu pene. Cea mai cunoscută este aceea că husarii purtau aripi pentru că provocau un zgomot puternic, ce făcea ca unitatea să pară mai mare decât în realitate și de asemenea să sperie caii inamicului. Alții consideră că această tehnică a fost dezvoltată pentru ca armăsarii lor să fie obișnuiți cu zgomotele puternice și să nu se sperie în încleștările puternice. Dar husarii înaripați au apărut pe scena istoriei abia în secolul al XVI-lea. (G.V.G.)

Konitsa – satul Sfântului Paisie Aghioritul este o localitate valahă (aromână) din Munții Epirulu

Data: 3 martie 2026 by Ionuț Țene

Copilăria și tinerețea lui Paisie Aghioritul — atunci când se numea Arsenie, iar apoi tânărul frate monah Paisie — au fost petrecute în localitatea Konitsa, din Munții Epirului, o zonă în care exista o comunitate valahă (aromână). Satul a avut o populație valahă consistentă, apoi s-a populat și cu albanezi; ulterior, în urma conflictelor din Anatolia, populațiile grecești din unele regiuni au fost relocate în Munții Pindului și Epir, în contexte menite să întărească prezența etnică greacă în localități istorice ale păstorilor valahi. Satul Konitsa unde s-a format spiritual tânărul Arsenie viitorul Paisie Aghioritul este o localitate din Epir care este o regiune geografică și istorică cu locuitori valahi (aromâni), situată între Munții Pindului și Marea Ionică (de la Golful Vlorë până la Golful Ambracian). Epirul este împărțit între Grecia (regiunea Epir, nord-vest) și sudul Albaniei (județele Gjirokastër, Vlorë și Berat). Cele mai importante orașe sunt Ioannina (cel mai mare în partea grecească) și Gjirokastër (cel mai mare în partea albaneză).

Konitsa, în grecește se scrie Κόνιτσα, în albaneză Konicë și în aromână Conița sau Coniță. Localitatea este și azi un oraș montan din prefectura Ioannina, regiunea Epir (Grecia), situat la aproximativ 630 m altitudine, construit în amfiteatru pe versantul muntelui Trapezitsa, în apropierea confluenței râurilor Aoos, Voidomatis și Sarantaporos. Aici se află un pod istoric de piatră care apare în film și încă locuiesc vlahi. Konitsa domină o vale din lanțul Pindului și funcționează ca centru regional pentru un grup de sate cunoscute sub numele de Konitsochoria. Proximitatea Parcului Național Vikos‑Aoös, a Cheilor Vikos, a Cheilor Aoos și a munților Tymfi transformă zona într‑un nod turistic pentru drumeții, rafting și parapantă. Arhitectura tradițională epirotică (case din piatră, poduri tradiționale) și peisajul pastoral vlah contribuie la valoarea culturală a localității cu origini aromâne. Există mai multe ipoteze privind etimologia numelui Konitsa: o corupere a toponimului antic Knossos; o origine slavă (koni = cal + tza = pământ) sau legătura cu un lord local numit Konis.

Vlahii (aromânii) sunt atestați în Epir de secole, organizându‑se în sate montane și desfășurând activități pastorale transhumante. Sursele istorice și recensămintele timpurii indică o prezență semnificativă: în 1928 se menționau peste 20.000 de vlahi în Epir. Konitsa a făcut parte din această rețea socio‑economică și demografică specifică Pindului, iar toponimia și denumirile locale păstrează urme ale prezenței aromâne. După schimbul de populație greco‑turc (1923), o parte a populației musulmane din Konitsa (înregistrată în statistici ca „turcă”, incluzând grupuri albaneze) a părăsit orașul; în 1925 mulți s‑au stabilit în Turcia sau în Albania, iar aproximativ 1.000 de greci din Capadocia au fost relocați în Konitsa. De asemenea, Al Doilea Război Mondial a provocat distrugeri semnificative; clădirile locuite de albanezi musulmani au fost în mare parte distruse. Războiul Civil Grec (1946–1949) a transformat zona într‑un teatru de operațiuni: unități de gherilă comuniste au încercat să cucerească orașul (decembrie 1947); retragerile și operațiunile înspre și dinspre Albania au generat fluxuri de refugiați și pierderi de vieți omenești. După 1950, migrația rural‑urbană și emigrarea internațională au redus populația locală; comunitățile vlahe compacte s‑au micșorat numeric.

Aromânii din Konitsa și din satele învecinate au practicat păstoritul transhumanț, agricultura de munte și activități comerciale regionale. Limba aromână a fost vorbită tradițional, dar transmiterea intergenerațională a fost afectată de asimilare, presiuni lingvistice și migrație. Biserica ortodoxă a jucat un rol integrator; prezența unor clerici de origine vlahă (de ex. Spyridon Vlachos — mitropolit la Vella și Konitsa, mitropolit la Ioannina, apoi arhiepiscop la Atena între 1949–1956) ilustrează participarea persoanelor de origine vlahă în ierarhiile religioase grecești. Recensămintele oficiale din Grecia nu colectează date privind apartenența etnică sau lingvistică din prezent, astfel cifrele privind numărul vlahilor sunt estimative sau provin din surse istorice și locale. În 1924 Konitsa avea circa 800 de locuințe (200 considerate albaneze sau turcești); conform recensământului din 2021, orașul avea 2.638 locuitori (municipiul 5.296). Populația permanentă a orașului fluctuează în jurul a 3.000, iar întreaga provincie în jur de 6.000. Estimările privind vlahii sunt neoficiale; recensămintele moderne nu reflectă distribuția etnică. Grecia ocultează intenționat ponderea vlahilor, iar guvernul de la București tace complice.

Elementele materiale (arhitectura tradițională, poduri, case din perioada otomană), practicile pastorale, toponimia (Conița, Konitsochoria) și mărturiile orale păstrează urme ale prezenței valahe. Figuri hagiografice și personale, ca Sfântul Paisie Aghioritul, care s‑a jucat cu copii vlahilor în Conița în tinerețe, subliniază legăturile comunitare culturale și spirituale. Totodată, pierderea numerică și asimilarea vlahilor au redus vizibilitatea limbii și obiceiurilor românești în sfera publică. Problema recunoașterii minorităților și a drepturilor culturale în Grecia este sensibilă; aromânii au fost tratați diferit în diverse contexte naționale, iar lipsa statisticilor etnice limitează politicile orientate spre protecția limbii și tradițiilor aromânilor. Migrația și diaspora au fragmentat comunitatea. Konitsa reprezintă un exemplu relevant al unei comunități valahe cu rădăcini istorice adânci, a cărei vizibilitate demografică și lingvistică a fost erodată de transformări politice, conflicte și fenomene migratorii în secolul XX. Sfânta Mănăstire Patriarhală și Stavropigiană din Molivdoskepastos este situată la 20 km de Konitsa și la 300 metri de granița cu Albania. Această Sfântă Mânăstire a fost fondată în secolul al VII-lea de către împăratul Constantin al IV-lea Pogonatus (668-685 d.Hr.) la întoarcerea sa dintr-o expediție în Sicilia în 671-672. Între secolele XII și XVII, Mănăstirea Stavropighială Panaghia Molivdoskepastos a servit de asemenea ca sediu al Arhiepiscopiei Pogonian. În această mănăstire istorică se rugau și valahii la icoana istorică a Maicii Domnului, alături de greci și de Sf. Paisie.

Elementele culturale și istorice atestă continuitatea prezenței aromâne și azi, dar absența datelor oficiale privind identitatea etnică și dinamica migrațiilor îngreunează evaluarea exactă a comunității vlahe în Konitsa. Documentarea riguroasă și inițiativele de conservare culturală sunt esențiale pentru păstrarea memoriei și a practicilor vlahilor din Konitsa, cu implicarea autorităților de la București. Vlahii trebuie să se bucure de drepturile legale oferite de legislația UE privind minoritățile, lucru, care nu se întâmplă din păcate astăzi. Faptul că tânărul Arsenie (viitorul Paisie Aghioritul) a cunoscut populația vlahă și s‑a jucat cu copii de vlahi în Conița ne determină să considerăm că Paisie poate fi privit și ca un sfânt al românilor din sudul Dunării. Conița este localitatea vlahilor în care a trăit și s‑a format duhovnicește marele sfânt Paisie Aghioritul. Să ne rugăm ca la un sfânt ce a trăit printre românii din Balcani. Să mergem ca să vizităm Konitsa o localitatea în care ne simțim ca acasă la valahii noștri.