Ce înseamnă să fii „bărbat” sau „femeie”? Ce anume caracterizează cu adevărat identitatea sexuală şi de gen a fiecăruia dintre noi? Sigur ţine de femeie „să aleagă” şi „să decidă cum să se împace între implicarea socială şi angajamentul procreativ”, învăţând să depăşească toate obstacolele care îi apăr în cale.
Femeia are misiunea dar și necesitatea biologică de a procrea şi de a avea grijă de copiii ei. Dar, atunci când se insistă asupra „necesităţii biologice a femeii de a procrea”, nu există oare riscul de a-i acorda doar acest rol, ca rol principal şi unicul fundamental? Mai general, cum poţi apăra diferenţa sexuală şi valoarea de feminitate fără să cazi în capcana „reducţionismului”– cel care fondează specificitatea femeii exclusiv pe criterii biologice – şi, pe de altă parte, în capcana „constructivismului” – cel care prentinde să reducă diferenţa dintre sexe la simplul rezultat al unei construcţii sociale şi culturale? Cu alte cuvinte, ne întrebăm, putem apăra drepturile „egale între bărbaţi şi femei” fără ca femeile să renunţe la feminitatea lor?
Ideea că există două „esenţe” radical diferite, de sex feminin şi sex masculin, este veche de când lumea şi a servit timp de secole la justificarea lipsei Liderilor feminini: în societate, în clasa politica etc., emarginând femeia: dotată de o natură iraţională („uterină”) şi utilă doar procreării, gestionării vieţii private şi a executării unei munci în folosul familiei. De-a lungul istoriei femeile au fost nevoite să lase bărbaţii să se ocupe de „lucrurile publice”, aceştia instaurând legile; în imposibilitatea de a gândi şi a argumenta, femeile au acceptat pur şi simplu ceea ce bărbaţii au decis pentru ele (şi pentru binele lor) în viaţa publică, folosindu-se de rolul lor de pater familias.
Statutul femeii în societatea românească este cam trecut cu vederea, deşi în secolul XX situaţia femeilor s-a dezmorţit treptat. Cu toate acestea, nu sunt sigură că cel mai bun mod de a contracara acest val de emanicpare trebuie să se bazeze pe o presupusă superioritate biologică a femeilor, subliniind „activităţile procreaticve”. Nu numai pentru că, în acest fel, nu există o ieşire din „reducţionismul esenţial” tradiţional, dar şi pentru că, procedând astfel, în mod implicit i se cere femeii de a alege: să procreeze sau să devină egală cu bărbatul în luarea deciziilor. Nu înseamnă că este oportună negarea diferenţelor existente între bărbaţi şi femei, construind în acest fel modelul de „indiferență sexuală”, transformându-l într-un instrument-cheie pentru o societate justă şi egalitară, aşa cum par să sugereze unele feministe radicale în SUA din timpul anilor nouăzeci.
Tocmai în 1990, Judith Butler (filozofă post-structuralistă din Statele Unite care a contribuit semnificativ la teoria feministă, teoria queer și filozofia politică ) publică o celebră carte, „Gender troubles”, în care contestă noţiunea de „esenţă”, explicând că fiecare dintre noi „este” bărbat sau femeie în funcţie de rolul sexual pe care societatea i-l atribuie. Scriitoarea Simone de Beauvoir , personaj mitic al secolului XX, simbol al feminismului, scrie și militează pentru drepturile femeilor (în „Al doilea sex” – 1949), marcând generaţii întregi de femei prin refuzul convenţiilor şi promovarea libertăţii, luptând pentru drepturile femeilor. A militat pentru importanţa unei educaţii în ceea ce înseamnă „a deveni femeie” şi rolul-cheie pe care îl are societatea în acest domeniu. Judith Butler argumentează că „identitatea de sex feminin şi masculin” (şi nu numai rolul său) sunt rezultatul unei clădiri de concepţie: „sexul ne este impus”.
Astfel, uşa se deschide în faţa posibilităţii de a nega orice importanţă a diferenţelor biologice şi, în unele privinţe, a diferenţelor corpului şi realităţii sale, orizontul ducând până la ideea că „totul este posibil”: „să fii” atât bărbaţi, cât şi femeie în acelaşi timp. Iar acesta conduce în mod paradoxal – şi multe feministe au demonstrat acest lucru – la perpetuarea relaţiilor de dominare. Relativizând până la extrem importanţa diferenţelor de sex şi gen, nu numai că încurajează individualismul contemporan, dar şi indiferenţa politică contemporană: dacă negi existenţa unei specificităţi a femeii, cum să recunoşti şi să lupţi, de exemplu, împotriva violenţelor îndreptate împotriva femeilor?
Pentru a asigura „egalitatea dintre bărbaţi şi femei”, nu este nevoie să anulăm diferenţa sexuală, la fel cum, pentru a permite femeilor să-şi menţină feminitatea, nu este necesar să se recurgă la criteriul pur-biologic care ne stigmatizează rolul social. Ceea ce contează este să reuşim să construim o societate în care paritatea/egalitatea bărbat/femeie să nu mai fie pusă la îndoială, şi nici să inspire ironia unor nostalgici după vechea ordine patriarhală.
Lasă un răspuns