Arhiva zilnică: 15 iunie 2011

„It is complicated”: secretocrația…

La Ankara, la summitul NATO, Dan Daniel – Nicușor, președinte încă în funcție al României, ne-a procopsit cu poziția de acționar al României în cadrul Defence, Security and Resilience Bank (DSRB), o bancă de… înarmare. Nu știm câte miliarde de dolari vom arunca pe fereastră ca să devenim acționari la o asemenea mândrețe de bancă – așa e în secretocrație, sunt lucruri pe care știm că nu le știm… Această bancă pentru înarmare pare a fi o invenție a actualului premier al Canadei, Mark Carney, fost guvernator al Băncii Angliei. În realitate, conceptul acestei bănci era enunțat deja în briefing – urile de la summit – urile NATO din 2019 (care se țineau pe vremea când Ursula von der Leyen, Merkel, Macron și Boris Johnson erau prietenii și partenerii de afaceri ai lui Putin) și era teoretizat deja în 2020 de Atlantic Council. Banca a fost înființată în 2025 și este condusă de atunci de Rob Murray, fost șef al inovației în cadrul NATO timp de 10 ani și fost ofițer însărcinat cu supravegherea și recunoașterea în cadrul armatei britanice, timp de 12 ani. Este și membru de rang înalt al Atlantic Council, precum și profesor la Universitatea John Hopkins… Foarte interesant este că, în decursul istoriei, au mai fost doar două asemenea bănci de înarmare: – War Finance Corporation (WFC) din Statele Unite, creată prin lege a Congresului la data de 5 aprilie 1918, în timpul Primului Război Mondial; a acordat împrumuturi corporațiilor din sectoarele de război și a funcționat până în 1939 (a fost lichidată cu doar doi ani înainte de intrarea SUA în cel de-al doilea război Mondial, unde SUA a folosit Reconstruction Finance Corporation și Federal Reserve pentru finanțarea efortului de război); – Reichsbank, sub patronajul lui Hjalmar Schacht, Hitler și regimul său nazist și-au finanțat masiv și în secret reînarmarea, eludând restricțiile Tratatului de la Versailles, care au urmat înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial. Această bancă pentru înarmare a fost construită și va fi consolidate cu capital public, adus de statele membre (așa cum am spus, fără vrerea și știința nostră, Dan ne-a făcut părtași și acționari la această bancă), dar va putea utiliza și capital privat. De exemplu, banii din fondurile de pensii sau din economiile bancare ale populației…

Această actuală bancă pentru înarmare este concepută cu scopul de a oferi împrumuturi accesibile guvernelor aliate, de a sprijini companiile de apărare și de a încuraja băncile private să investească mai mult în sector, pentru consolidarea bazei industriale de apărare și a rezilienței în fața amenințărilor actuale. Se zice că banca de înarmare ar corecta situația cauzată de „eșecurile de piață”: sectorul apărării este adesea evitat de investitori privați din cauza riscurilor, orizonturilor lungi și reglementărilor. În opinia promotorilor, precum se vede, războiul este o piață, un ring bursier, care aveau nevoie de o bancă pentru a nu mai eșua… Deși pare a fi o bancă ce își propune să finanțeze exclusiv războiul de apărare colectivă și prevenția războiului, în realitate astfel de bănci au virat frecvent către războiul de agresiune, mai ales că granița dintre apărare și agresiune, în condițiile contemporane ale războiului (care nu mai este doar militar, ci devine economic, psihologic, digital, hibrid etc.), este foarte subțire… Incitarea la sau pregătirea războiului de agresiune (inclusiv cu credite) este o crimă. Principiile de la Nürnberg și Carta ONU (mai precis, art. 2 alin. 4) interzic folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau independenței politice a altui stat. Finanțarea cheltuielilor militare ale unui stat suveran nu este automat „incitare” sau pregătire a unui război de agresiune, mai ales că statele au dreptul la autoapărare (art. 51 din Carta ONU) și la alianțe defensive (ex. NATO), dar dacă o bancă știe și intenționează să faciliteze agresiunea militară ilegală, poate atrage asupra sa sancțiuni internaționale, blocări de active, procese civile sau (în cazuri extreme) acuzații de complicitate și favorizare. În practică, aplicarea acestui principiu este politică și inegală: dacă e vorba de puteri adverse NATO sau „state – problemă”, sancțiunile sunt drastice și imediate. Invers – „it is complicated”… Din nou, dară, în secretocrație sunt lucruri despre care știm că nu știm… Cert este că, dacă România avea nevoie de încă o gaură neagră în care să arunce niște miliarde, banca de înarmare este un bun prilej…


Numărul 787

Descarcă PDF


Un țipăt: Ce ați făcut cu Europa noastră?

Într-o dimineață de toamnă, când liniștea pare să acopere străzile, o voce veche răsună totuși peste timp: „Ce ați făcut din Europa noastră?” Aceste cuvinte ale lui Stefan Zweig nu constituie doar o rememorare literară, ci o tăcere care strigă. Întrebarea nu aparține epocii interbelice… Ea urmărește pașii contemporaneității, cerând o evaluare sinceră fără scăpare. Pentru autorul volumului de memorii „Lumea de ieri” („Die Welt von Gestern”): Europa nu era un simplu contur pe hartă, ci un proiect uman născut din carte, de schimb și de deschidere către celălalt. Era spațiul în care gândirea filosofică întâlnea creația artistică, unde granițele funcționau ca porți de comunicare, nu ca obstacole definitive. Această Europă a suferit greu sub loviturile conflictelor mondiale, dar trăia încă în memoria intelectualilor ca un far. Astăzi, imaginea sa rămâne ca un tablou încadrat în vitrină: admirabil, dar separat de uzul zilnic. Privind spre prezent, observăm adesea fragmente din acel ideal, însă văzute șifonate de realitatea imediată. Revenirea unor mentalități naționaliste marchează din nou vecinătățile istorice. Dialogul intercultural devine uneori un monolog distant, iar prioritățile economice întunecă valorile comune. Nu mai sunt doar linii trase pe hârtie; nu mai sunt doar enunțuri în declarații oficiale; ci ziduri invizibile care ne separă în interiorul aceluiași spațiu în plină criză. Unitatea, promisă odinioară ca drum spre prosperitate, risca să se transforme într-un ansamblu birocratic, departe de inimile cetățenilor.

Critică nu reprezintă un punct final, ci o chemare la asumare. Europa nu se prăbușește dintr-o dată; ea se micșorează treptat, prin absența angajamentului activ al fiecăruia dintre noi. Fiecare inițiativă educațională transnațională, fiecare colaborare între cercetători, fiecare gest de a include diversități este o cărămidă. Tinerii care studiază în alte capitale, artiștii care expun dincolo de frontiere, comunitățile care protejează patrimoniul comun, aceștia păstrează viu motorul ideal Nu putem rescrie paginile arse, dar putem continua să scriem cele următoare. Așadar, întrebarea lansată de Marele scriitor nu cere reproșuri, ci reacții concrete. Ce am făcut din Europa noastră? Răspunsul nu se găsește doar în balanțele comerciale sau în buletinele de vot, ci în felul în care ne adresăm străinului din fața ușii, în clasă, în transportul public. Dacă lăsăm ca suspiciunea să înlocuiască solidaritatea, vom semna singuri actul de deces al unui vis secular. Dar dacă transformăm strigătul lui Zweig într-un semnal de alertă necesar, vom înțelege că Europa nu este un muzeu închis, ci un șantier în desfășurare. Cuvântul care va decide destinul acestui continent rămâne liber pe masa fiecăruia dintre noi.

Am deschis ușa unor străini în Europa noastră, apoi ei mi-au dat în cap. Lumea este ca o casă mare cu multe uși. O bătaie ușoară înseamnă de obicei că cineva are nevoie de ajutor. Fără ezitare, am strigat: „Intră!” Asta am crezut mereu. Dar de data aceasta, nu a existat niciun mulțumesc. În schimb, m-am confruntat brusc cu un adevăr dur. Înaintea mea stăteau străinii. Fețele lor exprimau suferință, vocile lor șopteau implorări. Am adus apă, m-am așezat lângă ei, dorind să le ofer alinare. Am crezut că mâna mea va fi o mantie caldă pentru sufletele reci. Dar în loc de căldură, a fost o împingere. În loc de cuvinte, a urmat o lovitură. Pentru o clipă, totul părea întunecat în fața ochilor mei, ca atunci când norii se adună strâns. Totul s-a legănat pentru scurt timp, ca o barcă în furtună. Intențiile bune sunt ca semințele într-o grădină. Dar fără o îngrijire atentă, buruienile cresc repede. Încrederea oarbă poate sângera, dar grija atentă vindecă. Nu învăț să uit capcana. Nu. Învăț să privesc înainte de a-mi deschide brațele. Bunătatea nu înseamnă să fii naiv. Înseamnă să-ți deschizi inima larg, dar să-ți păstrezi vederea ascuțită. Cicatricea se estompează cu timpul. Regula rămâne valabilă. Cei care vor să ajute trebuie să ia în considerare cine bate la ușă. Nu orice bătaie cere ajutor. Uneori necesită curaj. Continuă să deschizi ușa, dar fă-o cu o mintea limpede. Căci adevărata abilitate de a ajuta nu începe cu primul pas prin poartă, ci cu a doua respirație dinaintea ei. Rămâi cuminte. Rămâi vigilent. Și nu te lăsa luat prin surprindere.

Ce ați făcut cu Europa noastră, de ce o sacrificați pe altarul bunătății sau răutății? Gata, am țipat și poate țipătul meu o să fie auzit și de alte ființe care aplaudă. Eu țip, tu aplauzi, iar vorba unui poet de-al nostru: „Și moartea citește ziarul”. Să fie pace!


Un istoric interbelic uitat: Theodor Holban…

 – întâlnirea românilor cu rutenii în teritoriile poloneze până în secolul XVI –

Theodor Holban a trăit între anii 1904–1990. S-a născut în comuna Coșcodeni, azi din Rep. Moldova. Istoricul a fost o figură de referință în istoriografia românească până în 1945, însă în perioada comunismului a intrat într-un con de umbră și ignorare instituțională. Este recunoscut de specialiști pentru cercetările sale meticuloase dedicate prezenței românești în spațiul polonez medieval și în epoca modernă timpurie. Prin studiile sale, a adus la lumină pagini mai puțin cunoscute ale istoriei noastre transfrontaliere. A obținut doctoratul în filologie și istorie la Varșovia, fiind de asemenea membru al Școlii Române din Paris, dar și asistent universitar la Iași, lector universitar la Varșovia, profesor secundar la București, laureat al Academiei Jagellone din Cracovia (1937). Cercetările s-au concentrat pe „păstorii valahi” și pe comunitățile românești stabilite la nord de Carpați între secolele XIV și XVII. Istoricul a reconstituit traseele transhumanței și valurile de așezare a românilor în regiuni istorice precum Pocuția, Galiția și Podolia. Holban a studiat aplicarea „dreptului valah” (ius valachicum) în satele poloneze, demonstrând cum aceste comunități și-au păstrat autonomia administrativă și tradițiile. Totodată, a documentat conviețuirea și asimilarea treptată a românilor în masele populației rutene și poloneze. Istoricul Th. Holban a adus contribuții majore în descifrarea și publicarea actelor din cancelariile medievale. În 1934, istoricul publică lucrarea „Acte politice slavone din epoca luptelor pentru tronul Moldovei după Alexandru cel Bun”. Acest volum aduce la lumină corespondența diplomatică și scrisorile fiilor lui Alexandru cel Bun (Iliaș și Ștefan), oferind detalii despre sprijinul sau presiunile venite din partea Regatului Poloniei. A publicat constant studii bazate pe descoperiri inedite, reunite mai târziu sub titlul ”Noi documente românești din arhivele polone și franceze” (publicate în mai multe părți în AIIAI între 1976 și 1982). În 1943, a publicat în revista „Viața Basarabiei” un studiu regional de referință: „Monografia județului Bălți”. Pe lângă datele etnogeografice, istoricul a inventariat și explicat aproape 200 de termeni regionali și unități frazeologice specifice zonei sale natale. Lucrările sale, publicate adesea sub semnătura Th. Holban în reviste de prestigiu precum „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A. D. Xenopol” din Iași, reprezintă și astăzi o bază documentară esențială pentru istorici. Prin rigoarea utilizării izvoarelor poloneze și ucrainene, Holban a demonstrat că istoria românilor nu s-a limitat la granițele politice tradiționale, ci a avut o puternică dimensiune europeană.

Dintre cărțile publicate în interbelic merită amintite „Ion Todd Armeanul”, „Documente românești din arhivele franceze”, „Emigrația în anii 1831-1848” sau „Henri de Valois en Pologne et les Roumains”. În 1978, istoricul a fost inclus în „Enciclopedia istoriografiei românești” coordonată de Ștefan Ștefănescu, deși era complet ignorat de instituțiile de resort. În 2004, la centenarul nașterii, istoricul Nicolae Cazacu i-a dedicat un studiu monografic. Prea puțin pentru un istoric așa de important, specializat pe relațiile româno-poloneze. Istoricul a fost un pionier al studiilor despre valahii gorali din Munții Tatra.

În mai 1930, Th. Holban a publicat o sinteză documentară, lingvistică și etnografică asupra prezenței românilor (valahilor) pe teritoriile poloneze istorice până în secolul XVI: „Românii în teritoriul polonez până în sec. XVI”. (Holban, Th., Romanii pe teritoriul polonez…, ASSLI, An.37, Nr.3-4, 1930, p.238-243.pdf) Era un subiect inedit pentru istoriografia română a acelor vremi. Folosind izvoare medievale, toponimie și elemente lexicale, Holban argumentează existența unor colonii și comunități pastorale românești în zone precum Podhale, Tatra, Beskizi și în centre din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor ori Lwów. Interesant că istoricul român scria despre valahii din Tatra în perioada când marele istoric polonez Ludwik Wyrostek publica o carte despre originele maramureșene – și despre stema Sas – ale nobilimii poloneze din sudul regatului medieval. Istoricul pomenește pe cneazul de Kiev care a folosit mercenari valahi pentru a se apăra de trupele poloneze care atacau orașul în secolul XI, iar românii din zona Bug și Don erau menționați ca bolohoveni în secolul XII. Aceste contribuții documentare aduse de Holban aruncă o lumină nouă asupra colonizărilor românești din Galiția pustiită de populație în secolul XII. Întrebarea privind prezența populațiilor românești în nordul și nord‑vestul arealului carpato‑danubian a fost abordată episodic în literatura istorică. Th. Holban oferă în articolul său o sinteză menită să conecteze martori documentari și date lingvistice/etnografice care indică prezența valahilor în spațiile ce corespund astăzi sudului Poloniei. Analiza lui pleacă de la izvoare medievale și se sprijină pe observații toponimice și lexicale pentru a arăta continuitatea unor elemente ce pot fi interpretate ca urme ale colonizărilor valaho‑române. Holban se bazează în principal pe documente medievale — cronici, acte diplomatice și înscrisuri din secolele XII–XIV — care atestă prezența unor grupuri denumite valahi sau români în teritoriile din jurul Carpaților de nord. El susține că procesele de stabilire și adaptare a coloniștilor se întind până în secolul XVI, moment în care influențele lingvistice și etnice încep să se estompeze prin procese de asimilare și deznaționalizare. În notele sale (pp. 238–243), Holban citează mențiuni documentare din 1153, 1166, 1210 și perioade ulterioare care marchează prezențe rurale și pastorale. Holban identifică ca zone‑cheie Podhale (regiunea de sub Tatra), părți din Beskizi și alte regiuni montane sau submontane din sudul Poloniei istorice (inclusiv areale din jurul Przemyśl, Sanok, Sambor, Lwów). El atrage atenția asupra drumurilor pastorale tradiționale (Dunajec, Poprad, Skawa, Raba) și asupra faptului că transhumanța montană favoriza stabilirea temporară sau permanentă a coloniștilor valahi în aceste arii. Potrivit lui Holban, toponimia locală și numele unor așezări păstrează urme care pot fi puse în legătură cu origini românești (pp. 239–241).

O componentă centrală a analizei este dreptul valah (ius valachicum) — un regim juridic specific acordat coloniștilor pastorali care le garanta anumite libertăți și obligații. Acest drept era specific locuitorilor de origine românească. Holban descrie figura cneazului sau a „cnezatului” ca autoritate locală a coloniștilor și reține caracterul relativ autonom al acestor comunități: mobilitatea pastorală, plata unor redevențe specifice și posibilitatea trecerii de la un stăpân la altul. Astfel de norme juridice, întâlnite în izvoare, atestă o integrare formală, dar nu uniformă, a coloniștilor valahi în structurile regionale (pp. 241–243). Holban pune mare preț și pe materialul lingvistic, a păstrări fonetice, grupuri de sunete și termeni locali care, în opinia sa, indică influență sau substrat românesc. Exemplifică cu termeni pastorali, denumiri de haine (pantaloni valahi), nume de animale sau toponime care apar în documente medievale (ex.: forme atestate în 1153, 1210, 1166) și care se regăsesc în limbajul regiunilor studiate. Aceste argumente onomastice și lexicale sunt folosite ca probe indirecte ale persistenței unor comunități românești în epoca medievală timpurie și în Evul Mediu (pp. 240–243).

Potrivit lui Holban, modul predominant de viață al acestor coloniști era păstoritul montan și transhumanța. Rețeaua traseelor pastorale, existența unor infrastructuri sezonale de păstorit și continuitatea unor obiceiuri și termeni gospodărești constituie elemente care sprijină ideea unei prezențe stabile, nu doar tranzitorii. Holban subliniază că stabilirea pe termen lung a fost facilitată și de acordarea unor drepturi speciale și de necesitatea utilizării pășunilor alpine comune (p. 240). Documentele citate de Holban arată o varietate de relații între coloniștii valahi și puterile regionale: de la cooperare și integrare, la conflicte sau raiduri. Unele surse menționează sprijin militar sau alianțe, altele reglementări privind atribuțiile și taxele coloniștilor. Această dinamică reflectă rolul ambivalent al populațiilor mobile sau semi‑sedentarizate într‑un mediu politic fragmentat. Analiza lui Holban este valoroasă prin abordarea interdisciplinară: combinarea surselor scrise cu date lingvistice și etnografice oferă o imagine complexă a fenomenului colonizării valaho‑române în nordul Carpaților. Totuși, concluziile bazate pe corespondențe lexicale sau toponimice rămân sensibile la interpretări alternative (împrumuturi lingvistice, convergențe regionale). Pentru o confirmare solidă ar fi utile azi noi date arheologice, studii onomastice sistematice și comparate, precum și lucrări care să integreze cercetările mai recente în istoria contactelor interculturale din Bazinul Carpatic.

Th. Holban propune totuși o ipoteză plauzibilă și confirmată științific: prezența românilor/valahilor în anumite regiuni ale Poloniei istorice până în secolul XVI este atestabilă printr‑un set convergent de dovezi documentare, lingvistice și etnografice. Studiul său rămâne o referință utilă pentru cei care investighează mobilitățile pastorale, formarea comunităților montane și relațiile medievale dintre popoarele carpato‑danubiene și regiunile nordice. Holban sugerează o colonizare prin transhumanță a Munților Tatra. Caracteristici fonetice şi morfologice românești se găsesc la valahii gorali. Grupuri consonantice şi rotacism specifice limbii române apar în forme precum bryndza, budza, dzia(ł) şi grupul kr păstrat în k’rag (cf. rom. chiag), semn că anumite structuri fonetice româneşti au rezistat în lexicul local (p.242). Articolul hotărât postpus, cu forme cu articol final -l conservat în nume proprii: Wakul, Ursul, Mikul, Tatul, Turkul, Stancul, Kotul. Trăsături specifice românești sunt diminutivele şi formele populare, cu variante onomastice precum Petrel, Cristanel, Stancel, Kosel, Cristel, Ditel, Tunkel care arată procese de formare diminutivală şi adaptare fonetică. Termeni atestaţi în documente medievale ca Choloszino/Choloszine, Holosice sau alte forme din Podhale reflectă transparenţa unei origini româneşti a unor toponime şi sustin continuitatea etnică/lingvistică (pp.241–243). Tototdată sunt aminintite împrumuturi lexicale şi termeni materiali cum ar fi expresii ca „pantaloni de lână” (pantaloni valahi) sunt menţionate în surse ca parte a lexicului transpus în documentele locale. Termeni etnici sau denotări locale în cuvinte precum Trąbki, tromba, fluier apar ca etnonime sau denumiri folosite de populaţie, indicând contacte culturale şi lexicalizare regională (p.243). Holban citează menţiuni medievale care atestă comunităţi sau toponime de origine românească: „Iar în 1165 se aminteşte precis despre ei pe la hotarele Galiției” (p.238). În 1153 „aflăm în documente un sat cu numele de Holosice…”, iar în 1210 apare ca Choloszino (p.240–241). El semnalează şi un nume din 1166, Skotniki, interpretat în context românesc, precum şi un act din 1348 care explică termenul scotnica/ scotnikă legat de „a scoate animalul la păscut” (pp.241–242). Datele prezentate de Th. Holban arată că prezenţa românilor în zonele nordice ale fostului spaţiu polonez a lăsat urme lingvistice vizibile atât în toponimie, cât şi în lexic şi structuri fonetico-morfologice. Exemplele de mai sus conturează un tablou al adaptării şi conservării elementelor româneşti în contexte lingvistice străine, util pentru studiile de dialectologie şi istorie culturală.

Ideile sus-menționate, istoricul Th. Holban le reia într-un studiu din 1933, „Întâlnirea românilor cu rutenii”, în colecția „Românii pe teritoriul polonez”, care este unul de pionierat în istoriografia română pe această temă (Holban, Th., Românii pe teritoriul polonez până în sec. XVI (II), ASSLI, An. 40, Nr. 1–2, 1933, p. 41–47). Istoricul revine cu tema legăturilor dintre români și slavi și pune în lumină o prezență românească în regiunile montane ale Poloniei medievale, analizând modul în care aceasta s‑a reflectat în toponimie, în documente diplomatice și în observații etnografice. Pornind de la izvoare variate — diplome, acte locale, cronici și studii etnografice și lingvistice — autorul reconstruiește o imagine a coloniilor pastorale „vlahice” și a interacțiunii lor cu populațiile rute/poloneze până în secolul XVI (pp. 124–130). Despre valahii gorali a mai scris botanistul clujean Alexandru Borza, care se mira, în 1928, de existența unei comunități cu origini române uitate în Polonia. Holban adoptă în stilul Școlii Analelor o metodă interdisciplinară: compară probe onomastice (toponime și antroponime), dovezi documentare și mărturii etnografice. El recurge la lucrările cercetătorilor contemporani (Malinowski, Potkański, Adam Fischer, Kubijowicz etc.) și la colecții de documente diplomatice (ex.: Kodex Diplomaticzny Małopolski) pentru a susține interpretările sale (pp. 124–125). Această abordare permite conectarea probelor lingvistice (nume de locuri și termeni legați de păstorit) cu atestări scrise despre așezări și drepturi ale „vlahilor”. Holban identifică concentrații de urme românești în Podhale și în zonele muntoase din jurul Tatra și cursului superior al Popradului și al Vistulei: Sącz (Sonc), Muszyna, Poprad, Tatra, valea Luncii, părți din Beskidi, Gorlice, Wadowice și Myślenice (pp. 125–127). El notează că unele sate și micro-toponime păstrează forme care sugerează origini românești (de ex. Lopuszna/Lapsza/Leapșa?), iar anumite așezări din nordul și nord‑vestul zonei montane par a fi fost colonii pastorale românești atestate încă din secolele XIV–XV (pp. 127–129, note 1–7). Holban subliniază că românii din aceste regiuni erau în mare parte colonii pastorale; practica transhumanței era forma principală de subzistență. Stânele și pășunile montane, circulațiile sezoniere între văi și munte și ocupațiile legate de creșterea animalelor le diferențiau de locuitorii de câmpie și contribuiau la păstrarea identității culturale în mediul montan (pp. 126–128). Autorul remarcă că astfel de comunități pot rămâne mai mult timp distincte, influențând toponimia și conservând termeni specifici în limbajul local.

Un punct forte al analizei este studiul toponimelor și termenilor locali. Holban notează prezența formelor lexicale atribuite etimologic românilor în limba locală (de ex. forme asociate cu „valah”, Lapsa/Lopsza, diverse forme din Podhale: Cholozsine, Cholozsno etc.) și consideră că aceste nume sunt greu explicabile exclusiv prin surse slave sau germane (pp. 128–130). Autorul folosește observații filologice și etimologice preluate din lucrările menționate pentru a demonstra persistența elementului românesc în nomenclatura locală. Holban citează documente care atestă prezența „vlahilor” și drepturile lor, cum ar fi mențiuni de sate cu locuitori valahi, acte de donație/întemeiere și consemnări care indică prezența românilor în anumite secole (pp. 126–129). El folosește codexuri diplomatice și fragmente din cronici locale pentru a arăta că românii au fost recunoscuți ca grup distinct în anumite acte administrative, beneficiind uneori de privilegii ori de recunoaștere a drepturilor. Autorul discută natura relației dintre români și rutenii/polonezii locali ca una de coexistență cu influențe reciproce: elementele românești persistă în mediul montan și pastorit, iar în unele regiuni are loc o suprapunere a trăsăturilor culturale. Holban nu susține o separare etnică absolută, evidențiind în schimb procese de integrare, hibridizare lingvistică și păstrare selectivă a obiceiurilor — în special acolo unde mijloacele de subzistență (pășunatul) favorizau mobilitatea și izolare.

Printre exemplele citate se regăsesc sate sau denumiri în jurul Gorlice, Wadowice, Myślenice, Poprad și Podhale, unde izvoarele și probele toponimice arată urme ale prezenței vlahilor. Holban își sprijină afirmațiile pe observații din lucrările lui Malinowski, Potkański și Adam Fischer, dar și pe documente diplomatice. Holban concluzionează în ambele sale studii că există suficiente indicii — onomastice, documentare și etnografice — pentru a susține contribuția românească în anumite părți ale Poloniei medievale până în secolul al XVI‑lea. Această prezență s‑a manifestat în principal sub forma coloniilor pastorale („vlahi”), care au influențat topografia culturală și lingvistică a regiunii montane (pp. 129–130). Studiul subliniază importanța integrării probelor lingvistice cu cele documentare pentru a detecta prezențe etnice mai puțin evidente în sursele politice centrale. Într-un document din 1303 este menționată localitatea Trąbki în voievodatul Sandomiului, interpretat ca legat de termenul românesc tromba/fluier (p.243).. Autorul menționează document de la 1348 pentru demonstrarea prezenţei valahilor/românilor şi pentru explicarea unor termeni românești: „pro pelendo grege qui vulgariciter scotnica dicitur”). Aceste documente relevate fac referinţe generale la valahi/români ca mercenari, păstori şi colonişti în Galiția răsăriteană şi la est de Carpaţi (p.238–239). Istoricul identifică sate din secolul XIII denumite Klag (Krag), Albina, Lucescu, cu certe origini lingvistice românești. De altfel autorul sublinia la 1934 că și „azi locuitorii munteni se numesc valahi”. (p. 128). Th. Holban este, din păcate, un istoric prea puțin cunoscut în prezent. Dar trebuie să subliniem că este un precursor al cercetărilor moderne despre trecutul românesc al păstorilor valahi de pe coamele Carpaților. Din păcate, istoricul a rămas un nume puțin mediatizat în perioada postbelică. Th. Holban este recunoscut astăzi de medieviști ca un pionier al studiilor de slavistică aplicate istoriei naționale. Rigorile sale paleografice și munca depusă în arhivele din Varșovia, Cracovia și Paris au îmbogățit colecțiile de documente care definesc relațiile timpurii dintre Moldova, Țara Românească și Coroana Polonă. Importanța studiilor sale despre relațiile româno-poloneze în Evul Mediu și referirea la vlahii din Tatra sunt recunoscute astăzi de noul val de istorici români specializați în originea românească a goralilor valahi din sudul Poloniei.


Valorile perene ale omului

– arhitectura nevăzută a existenței umane –

De-a lungul istoriei, omenirea a cunoscut transformări spectaculoase. Imperii au apărut și au dispărut, ideologii s-au succedat cu repeziciune, iar progresul științific și tehnologic a schimbat profund modul de viață al oamenilor. Totuși, dincolo de această continuă schimbare, există câteva valori fundamentale care au rămas neclintite, asemenea unor stele călăuzitoare pe bolta existenței. Ele nu aparțin unei epoci, unei religii sau unui popor anume, ci întregii umanități. Sunt valorile perene – acele repere morale și spirituale fără de care omul și societatea și-ar pierde sensul. În jurul lor s-au construit marile religii, marile sisteme filozofice, codurile juridice și operele de artă care au traversat veacurile. Atunci când au fost respectate, civilizațiile au înflorit; când au fost ignorate sau răstălmăcite, au urmat conflicte, dictaturi și decădere morală. Între toate aceste valori, un prim loc îl ocupă adevărul. Adevărul reprezintă temelia oricărei cunoașteri autentice. Fără el, nici știința, nici justiția, nici educația și nici relațiile dintre oameni nu pot exista în mod sănătos. El înseamnă conformitatea cu realitatea, dar și onestitatea intelectuală de a accepta faptele chiar și atunci când ele contrazic propriile convingeri sau interese. Încă din Antichitate, filozofii au căutat adevărul ca pe binele suprem al spiritului. Socrate preferă să moară decât să renunțe la ceea ce considera adevărat, iar Platon vedea în adevăr lumina care scoate omul din întunericul ignoranței. În lumea contemporană, dominată de propagandă, manipulare și avalanșa informațiilor, căutarea și găsirea adevărului devine poate mai dificilă ca oricând. Tocmai de aceea, discernământul, promovarea spiritului critic și responsabilitatea intelectuală sunt virtuți indispensabile. Din adevăr izvorăște încrederea. O societate în care adevărul este respectat poate construi instituții solide, relații stabile și un climat al respectului reciproc. Minciuna poate aduce avantaje de moment, dar pe termen lung distruge caracterul individului și credibilitatea comunității. La fel de fundamental este binele. Binele reprezintă expresia morală a umanității. El se manifestă prin compasiune, altruism, generozitate și disponibilitatea de a veni în sprijinul celui aflat în nevoie. Nu întâmplător toate marile religii și doctrine etice au formulat, sub diferite forme, aceeași regulă de aur: să nu faci altuia ceea ce nu ai dori să ți se facă ție și, mai mult decât atât, să faci bine ori de câte ori ai posibilitatea.

Binele nu este întotdeauna spectaculos. De cele mai multe ori el se manifestă prin gesturi simple: o mână întinsă, un cuvânt de încurajare, o faptă discretă făcută fără a aștepta răsplată. Tocmai aceste gesturi alcătuiesc țesătura morală a unei societăți. Există o putere tăcută a binelui. El nu produce zgomot și nu caută gloria, însă schimbă destine, vindecă răni sufletești și creează solidaritate. Răul poate impresiona prin forță și violență, dar binele este cel care construiește și dăinuie. Alături de adevăr și bine se află frumosul. Frumosul nu este un simplu ornament al existenței, ci o necesitate a spiritului. El se regăsește în natură, în muzică, în literatură, în arhitectură, în gesturile nobile și chiar în caracterul unui om. Frumosul educă sensibilitatea, rafinează sufletul și îl apropie pe om de armonia universului. Civilizațiile au lăsat posterității nu doar monumente de piatră, ci și capodopere artistice care continuă să emoționeze după sute sau chiar mii de ani. O catedrală gotică, o simfonie de Beethoven, sculpturile lui Brâncuși sau versurile lui Eminescu demonstrează că frumosul depășește limitele timpului.

Dar există și un frumos moral. El se vede în noblețea unui caracter, în modestia celui puternic, în curajul celui care își asumă adevărul și în eleganța sufletească a omului care respectă demnitatea semenilor săi. Acolo unde frumusețea exterioară este trecătoare, frumusețea interioară poate deveni nemuritoare. Poate cea mai profundă dintre toate valorile este iubirea. Iubirea reprezintă forța care unește oamenii și conferă existenței sens. Iubirea nu se reduce la sentimentul dintre două persoane; ea cuprinde dragostea față de familie, prietenie, respectul pentru părinți, devotamentul față de copii, atașamentul față de patrie și iubirea pentru întreaga umanitate. Din iubire se nasc sacrificiul, iertarea, răbdarea și speranța. Omul care iubește autentic nu urmărește doar propriul interes, ci binele celuilalt. În această capacitate de a ieși din sine și de a se dărui se află una dintre cele mai înalte expresii ale condiției umane. Numeroși gânditori au afirmat că iubirea este cea mai mare putere creatoare din univers. Ea poate învinge ura, poate reconstrui comunități distruse și poate reda sens unor vieți aflate în pragul disperării. O lume lipsită de iubire ar deveni rece, mecanică și lipsită de umanitate.

Dacă aceste patru valori reprezintă fundamentul existenței, următoarele patru constituie arhitectura morală a societății. Prima dintre ele este libertatea. Libertatea reprezintă dreptul fiecărui om de a gândi, de a vorbi și de a acționa potrivit propriei conștiințe. Ea a inspirat revoluții, constituții și lupte pentru emancipare. Totuși, adevărata libertate nu înseamnă absența oricărei limite. Libertatea autentică presupune responsabilitate. Ea încetează acolo unde începe încălcarea drepturilor și libertăților celorlalți. O societate în care fiecare ar face exclusiv ceea ce dorește s-ar transforma rapid într-un haos. De aceea, libertatea și responsabilitatea sunt două fețe ale aceleiași monede. Omul cu adevărat liber nu este acela care își satisface orice impuls, ci acela care își stăpânește propriile patimi și își asumă consecințele faptelor sale. O altă valoare indispensabilă este dreptatea. Dreptatea reprezintă echilibrul moral al societății. Ea oferă fiecăruia ceea ce i se cuvine și garantează egalitatea în fața legii. Fără dreptate, puterea devine abuz, iar legea se transformă într-un instrument al arbitrariului. Încă din Roma antică, dreptatea era definită ca voința permanentă de a da fiecăruia dreptul său. Această definiție și-a păstrat actualitatea până în zilele noastre. O justiție independentă și imparțială reprezintă unul dintre pilonii oricărei democrații autentice. Dar dreptatea nu aparține doar tribunalelor. Ea începe în familie, în școală, la locul de muncă și în fiecare decizie cotidiană prin care alegem să fim corecți sau nedrepți.

Strâns legată de dreptate este demnitatea. Demnitatea exprimă valoarea intrinsecă a fiecărei ființe umane. Ea nu depinde de avere, funcție, origine socială sau nivel de educație. Omul are demnitate prin simplul fapt că este om. Respectarea demnității constituie fundamentul drepturilor omului și al civilizației moderne. Atunci când demnitatea este călcată în picioare, apar discriminarea, umilința, violența și totalitarismul. Există însă și o dimensiune interioară a demnității. Ea înseamnă respect de sine, verticalitate morală și refuzul compromisurilor care degradează caracterul. Demnitatea îi permite omului să rămână fidel propriilor principii chiar și în condiții dificile.

În sfârșit, această arhitectură morală este desăvârșită de onoare, numită pe bună dreptate adevărul moral. Onoarea reprezintă concordanța dintre ceea ce gândim, ceea ce spunem și ceea ce facem. Ea înseamnă integritate, loialitate și respectarea cuvântului dat. În trecut, onoarea constituia una dintre cele mai prețuite virtuți ale cavalerilor, militarilor, magistraților și oamenilor de stat. Astăzi, deși termenul este rostit mai rar, valoarea sa rămâne aceeași. Reputația poate fi oferită de ceilalți, însă onoarea este construită exclusiv prin propriile fapte. Ea nu poate fi cumpărată și nici impusă prin autoritate. Se câștigă greu și se pierde ușor. Un om onorabil inspiră încredere, iar încrederea reprezintă cimentul relațiilor sociale. Fără oameni de onoare, contractele devin simple hârtii, promisiunile devin vorbe goale, iar instituțiile își pierd credibilitatea. Privite împreună, aceste opt valori alcătuiesc o adevărată hartă morală a existenței umane. Adevărul luminează mintea, binele modelează caracterul, frumosul înnobilează sufletul, iar iubirea unește oamenii. Libertatea permite dezvoltarea persoanei, dreptatea asigură echilibrul social, demnitatea protejează valoarea fiecărei ființe umane, iar onoarea garantează credibilitatea și integritatea vieții publice și private.

Lumea viitorului va fi, fără îndoială, dominată de inteligența artificială, automatizare și descoperiri tehnologice greu de imaginat astăzi. Dar nici cea mai sofisticată tehnologie nu va putea înlocui aceste valori. Ele nu sunt produse ale progresului, ci condiții ale umanității însăși. Civilizațiile nu supraviețuiesc prin bogăție sau prin forță militară, ci prin fidelitatea față de valorile care le-au întemeiat. Atât timp cât omul va continua să caute adevărul, să facă binele, să admire frumosul, să iubească, să apere libertatea, să înfăptuiască dreptatea, să-și păstreze demnitatea și onoarea, speranța într-o lume mai dreaptă și mai luminoasă va rămâne vie. În aceste valori se află, de fapt, adevărata măsură a omului și moștenirea cea mai prețioasă pe care fiecare generație este datoare să o lase celei care vine.


Ulise a’ lui Nolan…

După Ulise al lui Homer și Ulise al lui J. Joyce, de ce nu ar exista și un Ulise a’ lui Nolan?!… Pentru prima dată, totul – sau aproape totul – devine despre Regizor și despre viziunea sa, despre alegerile sale, despre curajul său, nu despre opera sa sau despre artă în general. În fond, aceasta este postmodernitatea și nici măcar nu ne putem supăra fără a ne ridica împotriva spiritului epocii. Nou, interpretare, intertextualizare. Regizorul-artist este în prim-plan, iar textul – un simplu pretext. Despre Homer nici nu mai poate fi vorba. Pentru a înțelege mesajul – dacă există vreunul -, ochii și urechile sunt îndreptate, în primul rând, nu către text sau către autorul său inițial, ci către marele Regizor. Și astfel, succesul este asigurat de trecerea pe care acesta o are într-un mediu amorf al intersubiectivității, nu de valoarea intrinsecă a filmului. Și critica negativă, și cea pozitivă îi fac bine în aceeași măsură, pentru că astfel se lărgește masa spectatorilor; dacă aceștia sunt extaziați – foarte bine, dacă sunt indignați – și mai bine. Nu valoarea duce la faimă, ci faima la valoare. Toate comentariile – și am parcurs destul de multe, în toate registrele posibile: de la nepăsare la golănie, de la admirație la dezgust, de la superficialitate la profunzime! – rămân captive în peliculă, iar aceasta este o realizare în sine. Unii – cu un soi de naivitate – se întreabă de ce Elena este neagră, de ce Sinon este jucat de un actor transgender cu trăsături de copil de 12 ani, de ce Agamemnon – cu coiful lui negru, strălucitor, și cu purtarea sa de robot – pare un Darth Vader de pe Temu, de ce actorul care îl joacă pe Ulise pare el însuși rătăcit și nesigur de propria identitate, ca un Jason Bourne amnezic, sau de ce bardul de la curtea Itacăi este un negru care spune povestea Troiei pe ritmuri de rap.

Alții trec într-un registru mai înalt și sunt nemulțumiți de ideile politice, sociale și culturale transmise în repetate rânduri în film, fără vreo jenă în fața pericolului anacronismului, irelevanței și absurdității. În câteva locuri, actorii discută cu seriozitate despre căderea propriei civilizații – pe care, corect, o numesc civilizația Epocii Bronzului -, deși „civilizație” și „cultură” sunt cuvinte puse în circulație cu acest înțeles abia începând cu secolul al XVIII-lea, spre deplina satisfacție a conservatorilor.

Feminismul nu iartă nici el: Circe ține un discurs militant, coborât parcă direct din Simone de Beauvoir, în timp ce „îi face” pe tovarășii lui Ulise – literalmente și metaforic – porci; nimfa Calipso, posesivă și erotomană – a lui Homer -, este înlocuită cu o nimfă Calipso altruistă și afectuoasă – a lui Nolan -, iar Penelopa se dovedește a avea, din perspectivă progresistă, un apetit sănătos pentru putere, punându-l la punct pe Telemah atunci când acesta pare că vrea să îi iasă de sub tutelă, cum îi stă bine unei adevărate „mame devoratoare” a secolului XXI. (Comentariu personal pentru cei care au văzut deja filmul: oare de ce mi se pare că Telemah nu pleacă neapărat în căutarea tatălui său, ci mai degrabă fuge de maică-sa?!). Corectitudinea politică este reprezentată atât de ostentativ și de neechivoc, încât nici măcar nu mai merită menționată: zei și muritori – negri, asiatici, indieni… În fine, mai sunt și cei care par preocupați în mod direct de arta cinematografică. De ce cetatea Itacăi pare mai degrabă o ruină uitată de vreme, așezată pe o stâncă deasupra mării? De ce Troia pare o construcție din butaforie ieftină? De ce filtrele folosite fac ca Mediterana să semene mai degrabă cu Marea Nordului, iar Ulise și tovarășii săi – cu niște vikingi autentici, adunați din toate colțurile lumii? (Tentația este uneori prea mare!)

Cum de s-a ajuns, după toată literatura greacă și după tradiția post-dantescă, la reprezentarea Iadului sub forma unei autostrăzi largi, pe care bitumul nu a avut încă timp să se întărească? De ce trec actorii de la recitarea unor platitudini la discursuri politice, aparent profunde, cu atâta lejeritate? Și ce este cu zgomotul continuu care îți inflamează creierul? Cadrele, culorile și sunetul te duc cu gândul mai degrabă la ideea de experiment decât la aceea de epopee… Și totuși: povestea? Și aici părerile sunt împărțite! Canonul ridică ștacheta destul de sus, dar cred că tocmai confruntarea cu această ștachetă poate fi salvatoare. Chiar și curajul unei asemenea întreprinderi este de apreciat. Din povestea lui Ulise pot fi extrase noi niveluri de interpretare, reformatoare chiar și pentru modernitatea obișnuită cu orice. Nu că Nolan ar fi făcut acest lucru! Eu însumi îmi închipui un Ulise modern, a cărui rătăcire este una mai degrabă psihologică, provocată de traumele războiului; un Ulise care coboară în infernul plăcerilor, al drogurilor și al crimelor de tot felul; un Ulise pentru care familia și casa sunt un far călăuzitor.

Să nu uităm că întreaga cultură a Renașterii a pornit de la inițiativa de a recupera cultura greco-romană prin spiritul proaspăt al creștinătății. Prin urmare, poate fi salutată reîntâlnirea cu trecutul, oricât de forțată și de kitsch-oasă, oricât de lipsită de pietate ar fi. Este, în primul rând, o recunoaștere a existenței acelui trecut; și, în fond, astfel pot fi reînnoite și salvate culturile. Chiar și cultura noastră a noului perpetuu, a progresului ca valoare, a siliciului… Totuși, acest Ulise a’ lui Nolan nu este, din păcate, doar a’ lui Nolan! În el nu se regăsesc doar viziunea și talentul lui Nolan, ci – sunt convins! – și constrângerile, și lașitățile sale. Ulise este asumat de Nolan, însă Ulise al lui Nolan este și Ulise al factorilor de decizie de la Oscar, este și Ulise al celor care au finanțat filmul, este și Ulise al celor care îl vizionează și îl critică cu atâta pasiune. Este Ulise al tuturor celor care l-au influențat pe Nolan.

Cred că filmul respectă în mod deliberat cotele de reprezentare cerute pentru a se putea califica la premiile Oscar, din rațiuni practice, nu ideologice; cred că limitările de buget și-au spus, pe alocuri, cuvântul, și producția a avut de suferit, și cred că alegerea unui anumit public-țintă a impus simplificări ale dialogului și ale poveștii și nu vreo nouă sensibilitate artistică trezită de intersecția cu operele canonice al culturii occidentale. Nu este vorba despre curaj, ci despre conformism. Iar acest lucru este mai dezamăgitor decât dacă Ulise ar fi fost un fel de manifest. Abia această constatare decade filmul din sfera valorii și clarifică așa-numitele „controverse” din jurul său. Ulise al lui Nolan este, de fapt, un Ulise al subculturii postmoderne.

Și poate că este puțin și al lui Homer. Puțin. Prea puțin pentru a conta și suficient pentru a menționa acest fapt… Dacă trebuie văzut?! Dacă ați ajuns la finalul articolului – probabil că nu!…


Trădarea la români – eseu istoric comparativ

Trădarea este una dintre constantele istoriei universale. Ea nu reprezintă o caracteristică specifică unui popor, ci o manifestare a naturii umane în raport cu puterea, interesele materiale, supraviețuirea politică sau ambițiile personale. Totuși, în conștiința istorică românească, tema trădării ocupă un loc aparte, fiind invocată frecvent pentru a explica înfrângeri militare, pierderea independenței, eșecuri politice sau fracturi sociale. De la cronici medievale până la literatura contemporană, românii și-au construit adesea propria memorie colectivă în jurul figurii trădătorului. O analiză comparativă demonstrează însă că frecvența trădărilor din istoria românilor nu este mai mare decât în cazul altor popoare europene. Diferența constă mai degrabă în dimensiunea geopolitică a spațiului românesc, aflat permanent între imperii, unde consecințele unei trădări deveneau adesea dramatice pentru întreaga comunitate.

Din Antichitate până în prezent, istoria Europei este presărată cu acte de trădare. În Grecia antică, Alcibiade și-a schimbat succesiv taberele între Atena, Sparta și Persia. În Imperiul Roman, asasinatele împăraților reprezentau aproape o regulă politică. Celebrul asasinat al lui Iulius Caesar, în care Brutus și Cassius au participat împotriva propriului binefăcător, a devenit simbolul universal al trădării. În Evul Mediu occidental, nobilii francezi, englezi sau germani își schimbau deseori fidelitatea în funcție de interesele feudale.

Prin urmare, trădarea nu este o excepție românească, ci una europeană. Specificul spațiului românesc. Țările Române au fost situate la intersecția intereselor a patru mari puteri: Imperiul Otoman; Regatul Ungariei, apoi Imperiul Habsburgic; Polonia; Rusia. Domnitorii români trebuiau să supraviețuiască într-un permanent joc diplomatic. În asemenea condiții, boierimea devenea principalul factor de instabilitate. Spre deosebire de Franța sau Anglia, unde monarhia a reușit relativ devreme să limiteze autonomia marilor nobili, în Moldova și Țara Românească boierii păstrau o putere foarte mare. De aici rezultă numeroase comploturi.

Trădările din Evul Mediu românesc: Mircea cel Bătrân. Domnia sa a fost marcată de opoziția unor grupări boierești care preferau înțelegerea cu otomanii. Nu era vorba întotdeauna despre lipsă de patriotism, ci despre interese economice și dorința conservării privilegiilor; Vlad Țepeș. Imaginea sa este legată tocmai de lupta împotriva boierilor considerați trădători. Execuțiile de la Târgoviște și Poenari aveau un caracter politic: consolidarea autorității centrale; Ștefan cel Mare. A înfruntat repetate comploturi boierești. Cronica lui Grigore Ureche amintește conflictele dintre domn și marii boieri, dintre care unii întrețineau legături cu Polonia sau Ungaria; Mihai Viteazul. Moartea sa simbolizează una dintre cele mai dramatice combinații dintre trădarea internă și interesele externe. O parte dintre boieri i-au retras sprijinul, iar generalul imperial Giorgio Basta a acceptat eliminarea voievodului. Nu doar românii l-au trădat, ci și aliații occidentali.

Epoca fanariotă. În această perioadă, fidelitatea față de interesele locale era adesea înlocuită de loialitatea față de Poarta Otomană. Funcțiile publice se cumpărau. Boierii schimbau alianțele cu o mare rapiditate. Fenomenul nu era însă unic. În aceeași perioadă, în Polonia, magnații paralizau statul prin celebrul „liberum veto”, iar în Italia micile principate practicau alianțe schimbătoare aproape permanente.

Revoluția de la 1848: Și aici apar acuzații reciproce de trădare. Conservatorii îi considerau trădători pe revoluționari. Revoluționarii îi considerau trădători pe colaboratorii Imperiului Otoman și ai Rusiei. Privită obiectiv, situația reflecta o confruntare între proiecte politice diferite.

Unirea Principatelor: În jurul lui Alexandru Ioan Cuza apar opoziții din toate taberele. Celebrul act din 11 februarie 1866 este calificat de istoriografie fie drept lovitură de stat necesară, fie drept trădare. Interpretarea depinde de perspectiva politică.

Primul Război Mondial. România cunoaște cazuri izolate de colaborare cu Puterile Centrale. Totuși, fenomenul este incomparabil mai redus decât în Franța sau Belgia ocupată.

Al Doilea Război Mondial. Tema trădării reapare în mai multe forme. Unii istorici consideră actul de la 23 august 1944 o salvare națională. Alții îl interpretează drept trădare față de alianța existentă. Istoricul trebuie să distingă între judecata morală și analiza contextului strategic.

Comunismul. Aceasta reprezintă probabil perioada în care conceptul de trădare capătă cea mai mare amploare. Securitatea dezvoltă un sistem bazat pe informatori. Prietenii, colegii și chiar membrii familiei puteau deveni colaboratori. În acest caz, trădarea încetează să mai fie exclusiv politică și devine socială. Fenomenul este însă comun întregului bloc comunist: Germania de Est;  Cehoslovacia; Polonia; Bulgaria; URSS.  Cum se compară România cu alte state europene?

Franța – Istoria Franței abundă în trădări: Războiul de O Sută de Ani; colaborarea regimului de la Vichy cu Germania nazistă; numeroase comploturi aristocratice.

Anglia – Războiul celor Două Roze este aproape un manual al trădărilor succesive. Thomas Cromwell, Richard Neville („Kingmaker”), Guy Fawkes sau Benedict Arnold (în spațiul anglo-american) ilustrează aceeași realitate.

Rusia – Loviturile de palat au devenit aproape o tradiție între secolele XVII-XVIII. Numeroși țari au fost înlăturați prin conspirații.

Italia – Renașterea italiană este dominată de schimbarea permanentă a alianțelor între orașele-stat. Machiavelli însuși descrie politica drept artă a interesului.

Polonia – Confederația de la Targowica (1792) este considerată una dintre cele mai grave trădări naționale din istoria Europei.

Norvegia – Numele lui Vidkun Quisling a devenit sinonim universal cu trădarea.

Cehia – În memoria cehă, colaborarea unor elite după Acordul de la München reprezintă încă o traumă istorică.

De ce românii vorbesc atât de mult despre trădare? Există mai multe explicații. România s-a aflat permanent între imperii. Boierimea era mai puțin instituționalizată decât nobilimea occidentală. Cronici precum cele ale lui Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce accentuează rolul boierilor trădători. Mai târziu, literatura romantică amplifică această imagine. În secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, explicația prin trădare devine un instrument de educație patriotică. Istoricul modern trebuie să evite explicațiile simplificatoare. Nu orice schimbare de alianță constituie trădare. Uneori este: adaptare geopolitică; supraviețuire; compromis diplomatic; conflict între două concepții legitime despre interesul statului. La fel, nu orice colaborare cu o putere străină poate fi redusă la lipsă de patriotism. Contextul, constrângerile și opțiunile reale disponibile trebuie analizate înainte de a formula judecăți morale.

Istoria românilor nu este mai bogată în acte de trădare decât istoria Franței, Angliei, Italiei, Poloniei sau Rusiei. Ceea ce diferențiază experiența românească este vulnerabilitatea geopolitică a unui spațiu aflat la confluența marilor imperii și dificultatea construirii unor instituții politice stabile într-un asemenea context. Trădările au avut adesea efecte disproporționat de mari asupra destinului național, ceea ce a făcut ca ele să rămână adânc întipărite în memoria colectivă. În același timp, istoria românilor oferă și numeroase exemple de loialitate și sacrificiu: rezistența unor voievozi în fața expansiunii otomane, solidaritatea din timpul marilor războaie, lupta pentru Unirea din 1859 și pentru Marea Unire din 1918, precum și opoziția față de regimul comunist. O interpretare echilibrată trebuie să țină seama de ambele dimensiuni. Trădarea este o categorie morală și politică prezentă în toate societățile europene; ceea ce diferă este contextul istoric în care ea se manifestă și felul în care memoria colectivă o transformă într-un simbol al destinului național.


Hei, Țară! Ușor cu pianul manipulării (păcii) pe scara de război…

Și totuși, tu, ființa națională, ultim rațională, împinsă în amăgirea vândută de către guvernații și politicienii atât de trădători pe drumul spre capcana de război, nu uita! Drumul înapoi, spre pace, e lung… De aceea, ușor, ușor cu „pianul pe scări”!… Căci, dăm noi cu el de pământ la ordinul Bruxelles -ului, dar, de sub resturile lui, nu riscăm să scoatem doar fulgii și penele fragilei păci de acum, ci și pe noi… Mințiți, manipulați, folosiți… Iar pe însuși trupul țării am putea ajunge a (ne) întinde drept „carnea de tun” de care are nevoie Europa în planurile ei diabolice… Ușor, dară, cu pianul pe scări!… Într-un război se intră pe neclipite, aproape mai repede decât se împrăștie fumul de țigară al idioților aserviți care i-au astfel de decizii… Deciziile lor, nu „de război”, că și pe aia o primesc de la alții, poate de la Bruxelles, poate de la Kiev, poate și dinspre mâna întinsă a capcană a „unchiului Sam”, ci pe aceea de a face cale liberă, cu orice preț (material), orice cost (uman) deciziilor deja luate de alții… De a „mermeli” țara și poporul prin scenariile cusute cu felurite ițe provocatoare… Și este neîndoielnic că se alunecă repede în capcana războiului… Dar pacea de mai apoi se obține greu… Foarte greu… Poate peste o parte de timp din însuși timpul generației care a asistat blazată la împingerea ființei naționale în capcana de război, poate peste o vreme întreagă a generației următoare, poate peste multe, multe alte generații scurgându-și trecerea pe post de „carne de tun”…

Când v-a fi fost, dară, pierdută, drumul spre pace va fi lung… Greu, dificil, plin de compromisuri, de acceptări de acuzații, de asumări de învinovățiri cu nedrepte vini… Iar când va fi să vină din nou pacea, ție, celei ce ai fost atât de ușor folosită, abuzată în încrederea ta oarbă în cei ce te-au condus (aproape spre moarte) nu ți se vor deschide porțile liniștii pe care o vei venera atunci (privind în urmă la ceea ce ai lăsat a-ți fi luat), nu vei fi părtașă păcii, ca pace… Te vei mulțumi, din nou cu alte amăgiri, alte compromisuri… Căci vei fi privită ca fiind îndreptățită, nu la pacea cu lauri, ci la cea cu renunțări, cedări… Pentru că, nu uita!, pacea se semnează între aceia ce s-au războit… Și nu cu aceia ce s-au lăsat manipulați, folosiți, târâți în ceva ce nu-i privea… Chiar dacă vina nu a fost a ta, nu a fost națiunii tale, ci a guvernanților și politicienilor vânduți și trădători…

Ușor așadar cu pianul „dovediri” pe scara fragilului drum pe care ne aflăm astăzi… Pe care se află țara, pe care se află o națiune și pe care stă scris, chiar din literele păcii pe care le lăsăm franjurite acum, destinul de mâine… Sunt prea multe întrebări pentru a-i lăsa pe guvernanți să jubileze din posturile lor de aserviți altora. Care aproape și-au mulțumit acum stăpânul iar data imediat următoare promit a-i da deplină satisfacție: războiul. Și întreabă-te, dintâi, țară, de ce și cum se face că primul mesaj de felicitare a piloților care au doborât prima drona a venit, nu din propria-i țară, nu de la nivelul comenduirii militare străine sub care a fost pusă armata țării, nu de la bufonul mimetic al Cotrocenilor, ci de la Bruxelles?… De la aceea ce se vrea, și va fi, de se va ajunge acolo, comandantul suprem al războiului și al morții în haine militare din Europa: von der Leyen… Întreabă-te, apoi, cum de a ajuns drona atât de adânc spre centrul țării?… Sau poate de ce a fost lăsată?… Întreabă-te cum de nu a rămas nimic din ea?… Nimic cât să ne spună adevărul dintre fiarele și componentele arse, prăjite, topite, dar suficiente ca dovezi… Și cum de se face de „s-a pulverizat” fără urme, cum ne spunea ministrul apărării?… Întreabă-te și de ce singurul martor civil (știut) al doborârii primei drone a fost săltat și tratat, deși era cetățean civil într-o țară încă în pace, aproape la nivel de lege marțială?… Să nu spună nimic din ce a văzut, să fie suficient de speriat, terorizat mai apoi?!… Întreabă-te de ce dronele zboară aparent fără sens? Aparent spre nicăieri, dar mereu evitând rutele aeriene civile, orașele… De ce „ajunge” în locuri în care nu are ce să găsească? Când ar putea „defila”, provocator, pe lângă unități militare, orașe ori chiar pe lângă centrala nucleară… (Despre care, negreșit, o să ni se spună acum ca este expusă și are nevoie de următorul cost de înarmare, neavând nici o protecție militară). De ce dronele sunt lăsate să ajungă în anumite zone?… Nu trebuie cumva să ajungă acolo și cei ce pot „planta” dovezile necesare (e plină țara de agenți ucrainieni, să nu ne facem a nu avea habar)?… Iar când nu pot ajunge, dronele sunt intenționat distruse pentru a nu rămâne nimic din ele?…

Întreabă-te, Țară, și de ce au ajuns țărmurile de la malul mării câmpii întinse de nisip… „înnisipat”, dar nu pentru plajă, căci nu mai e nimeni acolo, nu mai vine aproape nimeni acolo, în pustiul arzător, poate mâine de foc, arătând aproape ca niște poligoane ori câmpii de luptă în așteptare?… Căci, da!, suntem într-un moment crucial… Rusia toacă mărunt toate facilitățile militare ale Ucrainei… Iar, curând, Kievul va trebui să găsească locuri de lansare din care să-și continue misiunea „comandamentului (armelor) de lungă distanță”… Și va avea nevoie de o țară care să-i găzduiască la propriu misiunea morții… Iar Europa de o țară-poligon care să țină războiul cât mai departe de „cei mari”… Și sunt multe, multe întrebări… Și nu întotdeauna doar lipsa răspunsurile ridică alte semne de întrebare…


Goga și mereu Goga!

Aud că se inflamează unele spirite în legătură cu Octavian Goga, „antisemitul” notoriu, care avea svastica afișată pe steagul partidului său, care a dus la interzicerea ziarului „Adevărul”, la disperarea unor persoane de bine împinse la sinucidere etc. Goga deranjează foarte tare și – spun unii – ștergerea sa din spațiul public ar fi salvatoare, ar asana societatea noastră așa de divizată, de neserioasă, de jalnică. Nu voi înțelege niciodată cum se va putea ca oprirea folosirii numelor unor mari creatori de valori să conducă la concordie, la pace și la dialog. Orice om crescut într-o societate democratică știe că regimurile totalitare sunt condamnabile și condamnate și că avem obligația să veghem ca ele să nu mai apară nici măcar în forme cosmetizate. E de condamnat folosirea zvasticii azi, când se știe ce au fost regimurile de extremă dreaptă. Altminteri, în epocă o afișau și oameni care nu făcuseră și care nu aveau să facă nicio crimă. Oare toți cei care aveau ca însemn „secera și ciocanul” erau comuniști convinși și criminali? Oare elitele comuniste staliniste erau mai bune decât cele fasciste și naziste? Aflu – ce mare noutate! – că nici Hitler nu a fost condamnat la Nürnberg și că atunci și el ar putea apărea ca nevinovat. Eroare fatală de logică! Necondamnarea nu înseamnă întotdeauna nevinovăție. Eu sunt cel dintâi în a recunoaște vinovăția lui Hitler și a hitlerismului. Doar că nu aceasta este esența problemei. Eu spuneam că oamenii din trecut, pentru care a fost legal și moral să facă anumite lucruri, trebuie catalogați diferențiat, că vinile nu sunt egale pentru toți. Oamenii din perioada funcționării regimurilor dictatoriale de tip fascist sau comunist, de extremă dreaptă sau de extremă stângă, au trebuit să facă unele compromisuri ca să trăiască. Au fondat anumite partide sau au participat la viața acestora, au utilizat simboluri condamnate astăzi și condamnate de istorie, au votat legi nedrepte, care pedepseau și oameni nevinovați, au exprimat idei discriminatorii și au pus în practică măsuri discriminatorii. Toate acestea sunt de condamnat și trebuie condamnate. De ce au fost așa acei oameni cu putere de decizie? Unii vor fi fost din oportunism, ca să poată trăi bine. Alții vor fi marșat, ca să-și poată întreține familiile, fiindcă nu aveau alte mijloace de existență. Alții vor fi fost așa din convingere, din convingerea că „evreii erau inamicii numelui de creștin”, după cum învățaseră la școală, în familie și la biserică. Ideile de libertate erau vechi, dar înțelesul libertății a fost diferit de la epocă la epocă. Elitele evreilor germani (și români, în parte), la auzul amenințării lui Hitler (și a altor politicieni din țări aliate), au emigrat în mare parte în Statele Unite, unde au dobândit posturi pe măsura valorii lor. Evreii de rând au trăit Holocaustul pe viu, o pată neagră în istoria omenirii. Dar elitele germanilor sau ale românilor ce să fi făcut? Unii, puțini, au rezistat, au suportat, au fost marginalizați. Alții s-au adaptat și au ocupat funcții pe măsura expertizei lor excepționale în regimuri dictatoriale. Ce să facem cu ei? Avem noi toți viță de eroi? Ne naștem ca să fim luptători cu arma pe baricade cu toții?

Vă dau exemplul luptătorilor anticomuniști români din Munții Făgărașului. Acolo s-au adunat apărătorii democrației – câți au putut și au îndrăznit – ca să oprească comunizarea României și să combată regimul comunist adus la noi pe tancurile sovietice. Ei au luptat și au murit pentru binele românilor, până în 1962. A fost cea mai lungă rezistență cu arma, în munți, dintre toate țările ajunse sub comunism. Unii dintre ei (e greu de spus câți) fuseseră în tinerețe legionari. Poate chiar din convingere, așa cum au fost zeci de mii de români. Ulterior și-au dat seama de eroare, de faptul că politica nu se face prin crime și au renunțat. Unul, dar care nu a făcut rezistență în munți, fiindcă l-au ucis legionarii în 1940, a fost Nicolae Iorga. Savantul a fost la început alături de tinerii care promiteau revigorarea României, dar apoi s-a distanțat și a criticat serios Legiunea și pe „Căpitan”. L-au ucis ei, legionarii. Imediat după unirea din 1918, era greu să fii tânăr, dornic de binele țării tale și să nu aderi la programul formulat atunci. De aceea, au fost mulți adepți, dar au existat destui oameni în România dintre războaie care s-au răzgândit. Numai proștii au toată viața aceeași idee fixă. Eroii noștri din munți sunt astăzi chestionați dacă au fost adevărați eroi. Se poate? Da, cei despre care nu se știe ce au făcut în tinerețea lor crudă rămân eroi, dar cei care s-au abătut de la criteriile noastre de erou devin dușmani. Cum adică? Ei au luptat și au murit cu toții, împreună, pentru același ideal – combaterea comunismului – iar acum noi îi departajăm și îi catalogăm. Este absurd și josnic. Milioane de români au trăit sub regimul lui Carol al II-lea și apoi sub dictatura lui Antonescu și nu au luptat contra acelor regimuri. Ce să facem cu ei? Să-i condamnăm pe toți? Sigur – ni se spune – nu contează plebea, ci elitele. Dar cu elitele care „au colaborat” ce facem? Cine poate să spună că activitatea lor punctuală „de tip fascist” cântărește mai mult decât opera lor valabilă dincolo de spații și timpuri. De ce o poezie de Goga trebuie să fie pusă alături de un manifest al său antisemit? De ce nuvela „La țigănci” ar trebui să fie umbrită de un eseu de tinerețe al lui Eliade? Oare ne-am pierdut mințile?

Sigur, sunt de acord oricând ca activitatea discriminatorie a acestor oameni nefericiți să fie făcută cunoscută și condamnată, să veghem să nu se nască admiratori ai scriitorilor sau savanților care au fost alături de Hitler și de ideile lui, dar a le interzice numele în public este distrugător, este crud, este de neimaginat. Toate aceste interziceri din trecut s-au întors contra inițiatorilor, care au devenit odioși și care i-au făcut mai populari, mai cunoscuți, mai celebri și chiar eroi pe cei interziși. Asta chiar și atunci când aceștia nu erau grozavi, nu erau talente ieșite din comun. Interzicerile i-au făcut notorii și pe unii chiar eroi.

Goga a trăit pe această lume din 1881 până în 1938. Cu alte cuvinte el, a trăit în România Întregită numai 19 ani (1919-1938) din cei 57 de ani de viață pe care i-a avut. Cea mai mare parte a vieții a trăit-o în regim de asuprire și de discriminare, în partea ungară a Austro-Ungariei, unde a fost chemat la bară și a făcut și închisoare pentru ideile sale de susținere a luptei de emancipare a românilor. Poetul și-a radicalizat vederile prin 1935, adică în ultimii trei ani de viață, când a exprimat și promovat idei antisemite și profasciste/ pronaziste. Pe atunci, mai mult de două treimi din politicienii Europei aflați la putere făceau la fel. Era greșit, dar așa era. Goga a apucat pe căile abătute ale timpului său din anii 1930. Dar oare de ce? Nu purta el în sine toată durerea proprie individuală și toată durerea unui neam? Iată ce scria el în poezia „Fără țară”, publicată în 1916: „Eu sunt un om fără de țară,/ Un strop de foc purtat de vânt,/ Un rob răzleț scăpat din fiară,/ Cel mai sărac de pe pământ./ Eu sunt un mag de legea nouă,/ Un biet nebun, orbit de-o stea,/ Ce-am rătăcit să v-aduc vouă/ Poveștile din țara mea.// Eu sunt o lacrimă târzie/ Din plânsul unei mii de ani,/ Sunt visul care reînvie/ La vetrele celor orfani./ Sunt o mustrare călătoare/ De pe tărâmuri fără glas,/ Și dintr-o lume care moare/ Sunt strigătul ce-a mai rămas.// Eu sunt oftatul care plânge/ Acolo-n satul meu din deal,/ Sunt țipătul muiat în sânge/ Al văduvelor din Ardeal./ Sunt solul dragostei și-al urii,/ Un visător de biruinți,/ Ce port blesteme-n cerul gurii,/ Drept moștenire din părinți.// Eu m-am desprins dintre morminte,/ Din cripte umede și reci,/ De unde-aducerile-aminte/ Din straje unui gând de veci./ Și cu fiorul care poartă/ Pe cei încrezători în frați,/ V-am plâns la fiecare poartă/ Durerea morților uitați.// Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri…/ Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi…”. Din astfel de versuri, se desprinde tragedia vieții lui Goga de dinainte de 1914. El a trecut în timpul războiului în România. Din 1914 până în 1916, sute de mii de români din Transilvania, Bucovina și Basarabia participaseră la război, muriseră, fuseseră răniți și dați dispăruți, lăsaseră neveste văduve și copii orfani. Cine le plătește lor și lui Goga această durere imensă? Goga era om „fără țară”, fugit (refugiat) exact ca evreii fugiți de fascism și de hitlerism. El deplânge lipsa țării, a țării poporului lui, vede o lume care moare, țipă ca să se audă vocea sa în versuri, își jelește morții uitați. În Vechiul Regat nu se știe că mai mult de jumătate dintre toți românii au participat la Marele Război încă de la începutul lui și nu din 1916, când a intrat România de atunci în luptă. Jertfa lor a fost aparent fără rost, fiindcă au trebuit să lupte în numele unor imperii pe care le detestau, dar ce rost mare a avut până la urmă această jertfă!

Goga a devenit mesagerul luptei naționale ale românilor transilvăneni și a fost ales în 1906 secretar literar al „Asociației transilvane pentru literatura română și cultura poporului român” (ASTRA). Alături de Octavian C. Tăslăuanu, a orientat mai ferm organizația spre mișcarea pentru emanciparea românilor de sub imperiul asupritor. Luptele sale pentru drepturile românilor au dus la condamnări aspre din partea autorităților maghiare. Cele mai importante momente au fost procesele de presă din anii 1907-1909, procesul din 1911 și apoi cel din timpul Primului Război Mondial. Ca o consecință a acestor procese politice, făcute pentru delicte de opinie, Goga a fost deținut în iarna anului 1911-1912, timp de o lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în scris, în articolul „Situație penibilă”, împotriva arestării poetului. După doi ani, în 1913, Goga a fost arestat din nou și dus la Seghedin. Astfel, poetul a avut mai multe procese în Imperiul Austro-Ungar din cauza activității sale politice și publicistice. Octavian Goga a fost condamnat la moarte în contumacie (în lipsă) de către autoritățile austro-ungare în timpul Primului Război Mondial. Sentința a fost dată de un tribunal militar din Budapesta, în perioada 1916–1917, pe motiv de „înaltă trădare”. Pentru a scăpa cu viață, Goga s-a refugiat în Regatul României și s-a înrolat în armată, ca „să lupte cu arma în mână, nu doar cu forța cuvântului”. El credea, totuși, că „scrisul lor (scriitorilor) e o trâmbiță fermecată prin care se propagă aspirațiile unui neam”. Într-un fel au purtat zvastica Hitler cu ai lui și în alt fel Goga și ai lui. Hitler a condamnat mulțimi de evrei la închisoare și i-a trimis la moarte. Pe câți evrei a condamnat Goga la moarte? Pe câți evrei i-a tras în procese și pe câți i-a băgat în închisori? Goga a fost el însuși atras în procese, condamnat, închis de două ori și, în final, condamnat la moarte. Pentru ce? Pentru libertatea care-i era refuzată lui și poporului său. Goga a fost chemat în judecată, arestat, condamnat de străini, de autoritățile ungare care asupreau țara și poporul său. A avut gânduri de sinucidere și a crezut că nu mai era altă soluție decât ca noi, românii, „să ne mutăm în altă țară”. El a rămas cu obsesia străinilor răi, care-l ținuseră sub obroc și a fost fericit când a văzut realizată România Întregită, o Românie pe care o voia, în fine, a românilor. Este oare așa de greu se înțeles de ce s-a ridicat el în finalul vieții contra unor străini pe care mulți factori politici îi prezentau drept dușmani ai poporului său? Generația sa a fost învățată că imperiile nedrepte s-au destrămat pentru ca Polonia să fie a polonezilor, Lituania a lituanienilor, Cehia a cehilor, Slovacia a slovacilor, România a românilor etc., că toți străinii care militau pentru altceva (de exemplu, pentru comunizarea oamenilor și bunurilor) erau inamici și trebuiau combătuți.

Goga a intrat de timpuriu în publicistica literară, cu recomandări din partea lui Ilarie Chendi, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Eugen Lovinescu. Iosif Vulcan scrie, cu ocazia publicării poeziei „Așa a fost să fie”, că Goga este „un talent original inspirat numai de sufletul poporului”, calificând respectiva creație drept „un eveniment literar”. Volumul „Poezii” (1905) a fost primit cu entuziasm de critici și scriitori. Titu Maiorescu, în contrast cu teoria sa estetică din 1866 („Politica este un product al rațiunii; poezia este și trebuie să fie un product al fanteziei – altfel nu are material: una, dar, exclude pe cealaltă”), scria cu admirație: „Patriotismul a devenit unul din izvoarele poeziei lui Goga și-l inspiră în modul cel mai firesc. Dovada stă în aducerea și descrierea unor figuri obișnuite din viața poporului, care însă câștigă deodată – pe lângă valoarea și menirea lor normală – o însemnătate, am putea zice o iluminare și strălucire extraordinară, ce nu se poate explica decât din aprinderea luptei pentru apărarea patrimoniului național”. Cu alte cuvinte, Goga era un nedreptățit, ca și poporul său din Transilvania.

Goga a fost, în același timp, un admirator și un traducător al literaturii maghiare clasice și moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu și apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, în ungurește, opera lui Petőfi Sándor și Madách Imre, și a fost un apropiat, un prieten al lui Ady Endre. Imre Madách l-a atras pe Goga din tinerețe, primele încercări de traducere din „Tragedia omului” datând din anii de școală. „Tragedia omului” apărută în 1934 în volum, în traducerea lui Goga, a stârnit un val masiv de aprecieri, fiind calificată ca o capodoperă a transpunerilor poetice în românește. Tudor Vianu scria că „Memento mori” și „Tragedia omului” sunt „poeme ale omenirii văzute prin speranțele, înfrângerile și luptele popoarelor“. George Călinescu a observat că traducerea lui Goga „E limba și chiar stilul lui Eminescu, potrivit vremii noastre și e tocmai interesant să se vadă un poet clasic care izbutește să fie plastic prin vorbe, pentru ureche, nu prin colorism”. Alte cuvinte de prețuire au formulat Sextil Pușcariu, I. L. Caragiale, George Coșbuc, Alexandru Vlahuță, Eugen Lovinescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, George Panu. Considerat un „suflet al neamului”, poetul s-a bucurat, pe ambii versanți ai Carpaților, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar remarcabil. Scriu asta pentru cei care cred că Goga doar „s-a lamentat” și că a scris versuri bune numai pentru „genul muzical inferior numit romanță”.

Rătăcirea lui Goga s-a produs mai clar din 1935 și a durat până în 1938, adică în trei-patru ani din cei 57 trăiți de el pe acest pământ. Oare toți care l-au iubit, care l-au lăudat, care l-au făcut simbol național să fi fost nebuni? Lista lăudătorilor săi din epocă s-a văzut mai sus. Sunt nume remarcabile de oameni extraordinari. Oare toți să fi fost proști și nevolnici? Cum spuneam, ideile sale din finalul vieții trebuie cunoscute și prezentate critic. Dar dacă scriem pe soclurile busturilor lui că a fost „fascist și nazist”, atunci ar trebui să scriem și că a suferit pentru poporul său, că a fost închis și condamnat la moarte. Oare numai regimul românesc a fost asupritor pentru alții, alte regimuri nu au fost asupritoare pentru români? Vi se pare normal și corect ca românii care au făcut România Întregită să fie puși la zid, dar asupritorii acelor români să fie absolviți de condamnare? În orice lucru omenesc este nevoie de echilibru. „Calea de mijloc este cea de aur”, ziceau bine romanii. Dacă clamăm lumii numai latura greșită a cuiva (cine nu greșește?), cu siguranță mințim prin omisiune. De aceea, în împrejurările în care cunoașterea completă a operei lui Goga presupune și cunoașterea vieții sale, este normal să se prezinte nu doar politica sa antisemită, ci și politica antiromânească față de el (ca urmare a luptei sale legitime pentru libertatea poporului român). Dacă într-o analiză pur estetică, referirile (bune și rele) la viața autorului sunt de prisos, atunci ele pot foarte bine să lipsească. Goga nu a fost iubit de români fiindcă a fost antisemit. Majoritatea românilor nici nu au știut de esența politicii lui din anii finali ai vieții. Dacă toate onorurile lui Goga ar fi venit de la societate numai în anii lui de politician notoriu, de șef de partid și de prim-ministru, atunci el ar trebui condamnat. Sunt însă convins că anii mulți de poet-cetățean, de elev și de student discriminat, de condamnat al închisoare și la moarte, de luptător pentru dreptate, de angajare pentru binele românilor și al României cântăresc mult mai mult decât „rătăcirea” care a durat foarte puțin și pe care singur a regretat-o. În poezia „Cântă moartea” zice: „Nu câte-au fost îmi vin în minte,/ Ci câte-ar fi putut să fie”. Goga s-a radicalizat într-un moment în care opera vieții generației sale, adică România Întregită, era amenințată. El știa bine care era puterea unei țări mici, aflate la cheremul marilor puteri și spera în bunăvoința unora dintre acestea întru apărarea României. Cea mai mare putere, în afară de Rusia lui Stalin, era atunci Germania lui Hitler. Cu care dintre ele să fi mers? Căci trebuia mers cu una dintre ele, în speranța salvării. România nu era Elveția, ca să-și permită neutralitatea. Dacă a greșit, Goga a greșit pentru țara sa, pe care a apărat-o din răsputeri. Alianța cu Rusia ar fi fost mai bună? Oare să fi uitat cu toții ce ne-au adus tancurile sovietice în 1944-1945? Goga a fost un mare luptător pentru binele poporului său românesc și a plătit această luptă cu procese, detenții și condamnare la moarte.

După toate acestea, voi fi iarăși condamnat de „toboșarii” noii globalizări, de „progresiști” și de neocomuniști ca fiind „naționalist”. Dacă a fi „naționalist” înseamnă a-ți iubi țara și pe ai tăi, atunci sunt astfel. Dar le spun că nu au bun simț și nici simț istoric. Condamnările trebuie să vină pentru cei care fac azi propagandă antisemită, xenofobă, șovină și – de ce nu? – antiromânească, nu pentru cei care au făcut-o în trecut. Dacă ne batem cu trecutul, însemnă că de prezent nu ne mai pasă și nici pe-atâta de viitor. În plus, încă nu este interzis să fii creștin în Europa și, cu atât mai mult, în România. Or, creștinul, chiar dacă nu uită, iartă și aduce cu sine binele și iubirea. A interzice nume de străzi și a dărâma statui nu este iertare, nu este bine și nu este iubire de oameni. Parafrazându-l pe Eminescu, lăsați-i „în umbră sfântă” pe aceia care au făcut România, cu toate erorile lor, fiindcă vă veți lovi de un zid și veți trezi vrajbă și mânie. Busturile lui Goga, străzile și instituțiile cu numele său nu deranjează și nu trebuie să deranjeze pe nimeni. Dar dacă facem imensa prostie să scriem în dreptul numelui lui, în public și nu doar în cărțile despre el, că a fost antisemit și fascist, atunci trebuie să scriem și că a fost persecutat, închis și condamnat la moarte de inamicii poporului român. Asta trebuie să se întâmple nu din alt motiv decât acela de a se face dreptate. Sau dreptatea pentru români nu contează?


Nu! Poetul national Adrian Păunescu nu poate fi interzis de urmașii partidei sovietice!

După ce Institutul Elie Wiesel cere aplicarea ad litteram a legii Vexler prin eliminarea din spațiul public a valorilor culturale și a personalităților interbelice, inclusiv a poetului național Mihai Eminescu — la fel ca în anii ’50, în plină Republică Populară Română — iată că o altă instituție dorește eliminarea marelui poet Adrian Păunescu. După Eminescu, Gyr, Goga, iată că a venit rândul lui Păunescu de a fi interzis de către regimul neomarxist de factură stalinistă de la București. IICCMER a cerut retragerea din spațiul public a monumentului dedicat lui Adrian Păunescu din Parcul „Grădina Icoanei” (Sector 2, București), reluând un demers început în 2012. Institutul motivează solicitarea prin rolul important pe care Păunescu l-ar fi avut în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu (conducerea revistei Flacăra, fondarea Cenaclului Flacăra), precizând că demersul nu vizează valoarea operei literare, ci recunoașterea oficială implicată de existența unui monument. IICCMER semnalează dificultățile asumării critice a trecutului comunist și fenomenul nostalgiei față de comunism. IICCMER a mai cerut în stil pur stalinist acum câțiva ani interzicerea cenaclului ”Flacăra” acum câțiva ani. Trăim în plină distopie ideologică de tip totalitar.

Eliminarea lui Păunescu, care nu a fost acuzat sau condamnat de vreo instanță națională sau internațională de crime „comuniste”, nu are nicio bază legală și, mai ales, niciun suport moral. Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai mari poeți români ai secolului XX. Asta nu o spun eu, ci critica literară autentică. Fenomenul Cenaclului Flacăra, dincolo de anumite idiosincrasii ideologice impuse de epocă, a fost o resurecție culturală românească, între arhetip și înnoire literară avangardistă. Să nu uităm că Adrian Păunescu a fost singurul personaj de anvergură care l-a sărbătorit în fața a mii de oameni, la Cenaclul Flacăra, pe poetul nostru național Nichita Stănescu când a împlinit 50 de ani. La Cenaclul Flacăra nu numai Ștefan Hrușcă a cântat colinde tradiționale, când regimul comunist, ateu, interzisese aceste cântări religioase românești. În cadrul cenaclului s-a citit poezia despre Moș Crăciun, care l-a înlocuit pe Moș Gerilă, impus de sovieticii comuniști — „În așteptarea lui Moș Crăciun”. În „Rota”, cântată de Victor Socaciu, se vorbea în versuri, după ani grei de tăcere, despre arhetipul păstorului român, așa cum îl vedea montanologul Radu Rey, iar „Cu căciulile pe frunte” a reiterat tradiția ancestrală a autohtonilor în România culturală, deșertificată de marxismul comunist.

Eram copil când, alături de o sută de mii de clujeni, am participat cu emoție și bucurie pe stadionul „Ion Moina” din Cluj la Cenaclul Flacăra. Pe scenă au urcat artiști celebri ai epocii, ca: Anda Călugăreanu, Arpad Domokoș, Carmen Antal, Cătălin Condurache, Cezar Petrovici, Constantin Dragomir, Cristian Buică, Doru Gheaja, Doru Stănculescu, Ducu Bertzi, Emeric Imre, Florian Pittiș, Florin Săsărman, Nicolae Furdui Iancu, Ioan Alexandru, Ion Hagiu, Majay Gyozo, Magda Puskas, Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Mircea Rusu, Nicu Alifantis, Radu Gheorghe, Ștefan Hrușcă, Tatiana Stepa, Tudor Gheorghe, Valeriu Sterian, Vali Șerban, Vasile Șeicaru, Victor Socaciu. În fiecare joi seara, la radio, ne fermecau transmisiunile directe ale Cenaclului Flacăra, pe care toți adolescenții iubitori de artă și poezie le ascultam cu urechile lipite de difuzoarele tranzistoarelor și cu inimile înfierbântate de libertatea frumosului românesc. Paradoxal, Cenaclul Flacăra a fost o furtună de reînnoire a spiritului cultural românesc în epocă, o formă de evadare din chingile comunismului marxist, ateu și de stil sovietic — care, se pare, este tot mai deplâns nostalgizat azi de birocrații unor instituții ale statului român, curentate de noile ideologii nivelatoare. Lăsați Cenaclul Flacăra în pace. Acesta a fost o istorie culturală și literară de reînviere a spiritului românesc originar, înăbușit de marxismul anilor ’50, care a erupt prin personalitatea poetului Adrian Păunescu — controversată, desigur, ca orice mare personalitate, nu ca anonimii plăciți care-l acuză astăzi. La Cenaclul Flacăra, Adrian Păunescu a readus în mentalul colectiv melodia „Treceți, batalioane române, Carpații”. A fost cenaclul ”generației în blugi”, cu limitele impuse de tezele epocii, dar în esență a fost regenerator cultural.

De fapt, toate aceste eliminări ale unor personalități culturale române din spațiul public au legătură cu ștergerea memoriei și a ierarhiilor naționale românești. Cine are astăzi interesul să șteargă memoria lirică și patriotică a culturii române? Cine nu dorește ca românii să mai aibă valori literare? Se vrea ștergerea identității naționale a românilor pentru a-i transforma în noii mancurți ai fostei URSS în actuala UE. Tot mai mult, UE, prin aceste legi liberticide și prin interzicerea patriotismului, seamănă cu fostul imperiu sovietic condus de o nomenclatură atotputernică. Aceste atacuri la adresa personalităților și valorilor românești au un scop: ca românii să nu mai aibă repere identitare și comunitare, să li se șteargă memoria națională și să devină supuși unui neo‑imperiu sovietic cu capitala la Bruxelles. Pentru ca cei care sunt în fruntea UE, o mână de oameni mixați ideologic ca, ca să poată conduce cu o mână de fier, în interesul lor, toate popoarele europene — ca pe vremea lui Lenin și Stalin asupra fostelor popoare din lagărul sovietic trebuie ca europenii să nu aibă amprentă identitară națională și creștină. De aceea Elie Wiesel și IICCMER cer doar interzicerea unor scriitori patrioți — niciodată a unor scriitori, de exemplu, ai perioadei interbelice din avangarda literară, majoritatea agenți ai NKVD‑KGB și propagandiști marxişti. Păunescu nu a fost un marxist, ci un poet naționalist; de aceea trebuie interzis de IICCMER și cei cu mentalitate sovietică (”europeană”) care sunt în guvernul de la București. De exemplu, bolșevici ca Jebeleanu, Beniuc, Deșliu sau istorici ca Roller nu sunt interziși de propaganda plătită din bani publici, adică din banii noștri. Păunescu a fost un poet uriaș, din stirpea lui Gyr sau Goga, iar interzicerea lui este un sacrilegiu adus identității lirice naționale românești și o încercare de ștergere a memoriei culturale a poporului român. Ceea ce a cerut IICCMER și legea Vexler sunt crime împotriva identității culturale românești pentru ștergerea neamului nostru de pe harta Europei. Legea Vexler nu are legătură cu antisemitismul, ci cu acțiuni de ”criminalitate organizată” împotriva culturii române valoroase, iar propunerea IICCMER de interzicere a lui Păunescu nu are legătură cu lupta împotriva comunismului bolșevic, ci cu acțiuni contra elementelor naționale care au rezistat în regimul lui Ceaușescu, în ciuda dorinței partidei sovietice de a ne vedea desființați ca popor. De fapt, IICCMER luptă împotriva marilor poeți naționali, pentru ca poporul român să nu mai aibă repere naționale și morale. Această partidă sovietică care se închină la noua Moscovă ne vrea șterși identitar și cultural, pentru a putea face nestingherit proietele de nivelare culturală impuse de cei din casta coruptă de la Bruxelles. Să spunem: „Stop!”…