Născută, la început de secol XX, mai exact pe 24 ianuarie 1901, într-un oraș multietnic al Macedoniei, supranumit Shanghai-ul Balcanilor, anume, Bitolia, Florica, unul dintre cei patru copii ai profesorului de matematică și inginerului de poduri şi şosele al judeţului Constanţa, Sterie Ciumetti, era înrudită, pe linie maternă, cu familiile Caragiani și Papahagi din Avdela Pindului, cele care au dăruit nume mari culturii române și mediului academic autohton, precum Ioan D. Caragiani, Pericle Papahagi, dar și pe cea dintâi femeie aviator din țara noastră, cu brevetul obținut în Franța, în anul 1914, Elena Caragiani-Stoenescu: „M-am născut pe plaiurile Macedoniei. Tatăl meu, inginer de profesie, funcṭiona în acea vreme şi ca profesor de matematică la Liceul român din Monastir. Acolo mi-am făcut clasele primare. După 1911, familia mea s-a stabilit în ţară. Liceul l-am urmat în bună parte la Bucureşti. Ultimele clase de liceu şi bacalaureatul le-am absolvit în timpul Primului Război Mondial, unde eram refugiaţi, la Roman, în Moldova. Reîntorşi din refugiu în toamna anului 1918, dorinţa mea a fost să devin inginer. Cum aveam o deosebită înclinaţie pentru matematică, împreună cu alte două colege ale mele bune matematiciene, am făcut cererea de a fi înscrise la Şcoala Politehnică din calea Griviţei, din Bucureşti. Pe vremea aceea, însă, fetele nu erau admise la Politehnică. Văzând că cererea noastră întârzie să se rezolve, m-am înscris la Facultatea de Medicină unde am rămas şi după ce în februarie 1919 s-a aprobat intrarea noastră la Politehnică. Celelate două colege de-ale mele au devenit inginere, cu posturi de răspundere în şcoala Politehnică.”
Viitoarea primă femeie deputat din Parlament reprezentând județul Tulcea, întâiul director al Centrului de Igienă Mintală din Bucureşti, singura femeie din delegația română care a participat la Conferinţa de Pace, din 1946, de la Paris, precum și cea dintâi femeie ministru (al Sănătății) din România, Florica Ciumetti (devenită, prin căsătorie, Bagdasar), Florica Bagdasar și-a circumscris parcursul său profesional în sfera cercetărilor legate de psihiatria infantilă, ca medic, începând să își desfășoare activitatea în cadrul Așezămintelor Brâncovenești, de pe malul Dâmboviței: „Am absolvit Facultatea de Medicină în 1924 şi mi-am luat doctoratul în 1926. Am parcurs toată filiera medicală dând concurs de extern, intern, medic de circumscripţie, medic de spitale mixte, medic secundar, medic primar de psihiatrie, având întotdeauna satisfacţia de a fi printre primii candidaţi reuşiţi la concursurile la care am participat.”
Întâlnirea de suflet cu medicul Dumitru Bagdasar și constructul matrimonial, de un sfert de secol, cu acesta au constituit, de fapt, pentru Florica Ciumetti, liniile de forță ale destinului ei, un destin așezat, cu precizie, în oglinda propriei sale vieți: „Încă studentă fiind, l-am cunoscut pe tânărul medic Bagdasar de care m-a legat ani de-a rândul o puternică şi stabilă căsnicie. (…) La finele celor 25 de ani de convieţuire, cât a durat legătura noastră sufletească, reuşisem să vibrăm la unison în toate problemele. Aveam puncte de vedere comune în ceea ce priveşte principiile de solidaritate a familiei, a legăturilor de prietenie, a devotamentului faṭă de bolnav, a obligaţiilor faţă de societate, ca şi în vederile noastre politice. Consideram că omul, cetăţeanul, nu poate fi considerat izolat în diferitele ipostaze de viaţă. A fi bun fiu, frate, soţ, părinte, bun şi sincer prieten, devotat familiei, onest în relaţiile cu cei din jur, era o garanţie care stătea la baza devotametului pentru îngrijirea bolnavilor în suferinţă, pentru alinarea suferinţelor pe plan social, pentru înlăturarea inechităţilor sociale, pentru ridicarea nivelului de trai a celor nevoiaşi. […] Șansa cea mare pentru cariera profesională a Floricăi Bagdasar a reprezentat-o deplasarea în Statele Unite ale Americii, alături de soțul ei, Dumitru Bagdasar (fondatorul Școlii românești de neurochirurgie, împreună cu medicul sucevean Constantin Arseni), ceea ce îi va permite tinerei doctorițe să se specializeze în cadrul Clinicii de neurochirurgie din Boston a lui Harvey Cushing, inițiatorul, în anul 1928, al acordării unei burse Rockefeller special pentru ea, o raritate la acea vreme pentru o femeie, Florica Bagdasar devenind, cu acest prilej, și primul cetățean român care a studiat la Harvard, în S.U.A., între 1927 şi 1929: „Am stat în Statele Unite aproape doi ani şi jumătate. În acest timp, soţul meu a lucrat cu [Harvey] Cushing, iar eu am urmat cursurile Şcolii de Igienă a Universităţii Harvard, specializându-mă în special în igienă mintală. Ne-am înapoiat în ţară, în toamna anului 1929.”
Întoarcerea soților Florica și Dumitru Bagdasar în România a echivalat cu o serie de provocări, dar, în același timp, reușite notorii în profesie, chiar dacă drumul până la recunoaștere și notorietate în lumea medical și științifică a fost destul de spinos și întortochiat. După revenirea sa în România de pe teritoriul american, aceasta lucrează, ca medic, începând cu anul 1934, în orașe precum Cernăuți și Jimbolia, iar, din anul imediat următor, în București, la Spitalul de Urgență, alături de dr. Dumitru Bagdasar, dar și la Spitalul Central: „Timp de trei ani, soţul meu a fost directorul Spitalului de boli mintale şi nervoase din Jimbolia, iar eu am lucrat ca asistent secundar în serviciul lui. La Jimbolia, am înjghebat un serviciu de neurochirurgie în condiţii destul de rudimentare. În 1931, ne-am mutat la Cernăuţi, spital cu mai multe paturi, cu mai mulţi bolnavi pentru adulţi şi copii şi cu un serviciu mare de neurochirurgie. Acolo, soţul meu a organizat un adevărat serviciu de neurochirurgie, iar eu l-am secundat în operaţiile grele pe care le-a făcut în cazul unor tumori cerebrale. În scurt timp, faima lui de neurogirurg iscusit a atras nenumărate cazuri de tumori cerebrale şi medulare venite din toate colţurile ţării. În 1933, soţul meu a fost mutat la Bucureşti, la insistenţele făcute de profesorul Danielopol, de profesorul Marinescu, profesorul Lupu. I s-a creat atunci, la Spitalul Central, prima clinică de neurochirurgie de la noi din ţară.”
Anul 1940 înseamnă un punct nodal în activitatea medicală prodigioasă a fiicei inginerului constructor Sterie Ciumetti, prin contribuția esențială pe care dr. Florica Bagdasar a avut-o la înființarea unui pavilion pentru bolnavi cronici cu 30 de paturi în Spitalul din Jimbolia, dar și prin acordarea de consultații, în regim ambulatoriu, copiilor cu afecțiuni extrem de grave (de tipul crizelor de epilepsie, sechelelor de meningoencefalită TBC, encefalopatiilor cu tetraplegii ș.a.) din acea zonă de țară. Respectul și admirația Floricăi Bagdasar pentru profesionalismul soțului său, dr. Dumitru Bagdasar, precum și susținerea totală, pe care i-a acordat-o acestuia în privința acțiunilor cu caracter politic desfășurate la vremea respectivă, se reflectă în mărturisirile făcute de ea însăși: „Bagdasar a reuşit să îmbine devotamentul pentru profesia lui cu activitatea lui politico-socială. (…) El a ajutat pe toţi aceia care au apelat la el în ilegalitate. (…) Casa noastră din Cotroceni, din strada Djuvara 30, a fost continuu un loc ferit pentru întrevedere al ilegalişilor, punându-le la dispoziţie sala de aşteptare pentru bolnavii care veneau pentru consultaţii. În toată activitatea lui din ilegalitate, l-am secundat cu toată încrederea reciprocă pe care o aveam unul faţă de altul, fără teamă, convinsă fiind că ceea ce el gândea şi făcea era în afara interesului personal, în sprijinul unei cauze sociale drepte şi juste, în sprijinul unui ideal umanitar.”
Destinul familiei Bagdasar se va schimba brusc și din temelii, atunci când Dumitru Bagdasar devine ministrul Sănătății din România: „În martie 1945, i s-a încredinţat doctorului Bagdasar conducerea Ministerului Sănătăţii, într-o perioadă în care ţara era devastată de război şi de secetă, când tifosul exantematic făcea ravagii, când spitalele erau dezorganizate, fără hrană pentru bolnavi, fără medici, fără materiale, fără orice era necesar pentru o bună îngrijire a bolnavilor, scrie Florica Bagdasar. (…) La 16 iunie 1946, s-a stins din viaṭă lăsând un gol în sânul familiei. Dispariţia doctorului Bagdasar a fost considerată ca o pierdere grea şi pentru lumea medicală şi pentru Partidul Comunist care îl considera exponent de frunte.”
Trebuie menționat și faptul că intrarea medicului Florica Bagdasar în zona politicii, după momentul 23 august 1944, a poziționat-o ca membru în felurite organizații ale timpului, precum „Uniunea Femeilor Antifasciste din România”, „Uniunea Patrioților”, „Uniunea Femeilor Democrate din România” ș.a., dar i-a oferit și posibilitatea de a fi singura femeie din cei 73 de membri ai delegației române participante, în perioada august-septembrie 1946, la Conferința de Pace de la Paris. Tot din anul 1946, F. Bagdasar devine și prima femeie ministru (al Sănătății) din țara noastră, înaltă demnitate în stat, pe care o va deține până în luna august 1948, când i se acordă Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”: „Spre finele lunii iulie 1946, la câteva zile după stingerea din viaṭă a soţului meu, am primit vizita câtorva personalităţi din lumea politică: Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Vasile Luca care au venit să-mi comunice ca eu să-i succed soţului meu ca ministru al Sănătăţii. Luată prin surprindere, prima mea reacţie a fost să refuz propunerea. Nu mă gândisem vreodată la aşa ceva şi consideram că este deosebit de grea responsabilitatea de a fi succesoarea doctorului Bagdasar la conducerea Ministerului Sănătăţii şi de asemenea responsabilitatea care îmi revenea ca fiind prima femeie ministru din România. Numirea mea ca ministru al Sănătăţii a rămas însă în suspensie.
La 10 august 1946 Ministerul Afacerilor Externe mi-a comunicat că fac parte din delegaţia română la Conferinţa de la Paris. (…) La 10 seara, am fost anunţată telefonic că sunt chemată să iau parte la Consiliul de Miniştri. Era prima mea întâlnire oficială cu o bună parte din cei [cărora] aveam să le fiu doar peste câteva săptămâni coleg de bancă ministerială. (…) Când am intrat, am găsit aşezaţi în jurul mesei pe membrii delegaṭiei cu care plecasem din Bucureşti şi alte câteva persoane cu funcţii importante în diplomaţie. Îmi amintesc şi acum emoţia pe care am resimţit-o intrând în sala de consiliu am văzut că sunt singura femeie printre atâte figuri politice binecunoscute în ţară la noi şi în străinătate! (…) Gheorghe Tătărescu, ministru de Externe în aceea perioadă, era oficial şeful delegaţiei. În realitate însă, cel care a condus acel prim consiliu la Paris, precum şi celelte reuniuni care s-au succedat, a fost Gheorghiu-Dej, autoritatea lui necontestată s-a impus de la început.”
Medicul Florica Bagdasar știa ce o așteaptă, fiind conștientă de dimensiunea unui mandat ministerial al Sănătății, primit în anii imediat următori încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial. Radiografia ei obiectivă asupra situației generale din țară demonstra o luciditate și o responsabilitate, pe care numai un profesionist cu majusculă, dublat de un om cu înaltă moralitate și vocația dăruirii, le poate avea: „Cum ştiam precis starea deplorabilă în care se găsea asistenţa medicală din ţară şi cum participasem la eforturile supaomeneşti pe care le făcuse soţul meu în calitatea de ministru al Sănătăţii ca să amelioreze cât de cât rănile lăsate de război, îmi dădeam seama ce greutăţi aveam de întâmpinat la întoarcerea mea în ţară. Mi-am concentrat astfel eforturile, în special asupra soluţiilor în problemele care mă aşteptau. Seceta cumplită din ultimii ani adusese în stare de înfometare mare parte a ţării. Spitalele erau dezorganizate, bolnavii lipsiţi de hrana necesară, de medicamente şi de asistenţă medicală adecvată”. Florica Bagdasar, însă, nu s-a lăsat copleșită de toate problemele social-medicale, pe care le avea de stăpânit. În sinea ei, știa că marasmul putea fi învins, cu eforturi supraomenești. O soluție salvatoare pentru România, venită din partea Țării suezilor, și-a conturat concretețea în acel moment: „La 31 august 1946, am primit o însărcinare specială din partea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, să mă duc în Suedia să tratez oficial pentru Ministerul Sănătăţii Publice din ţară diferite probleme de asistenţă socială şi medicală şi orice alte ajutoare şi medicamente, aparate chirurgicale. În această calitate oficială de a trata probleme de asistenţă a căror nevoie imperioasă în ţară o cunoşteam bine, am stat la Stockholm aproape o săptâmână. În acest interval am luat contact cu organizaţiile de Cruce Roşie, cu Rita Wagner, Ajutaţi copiii, unde am avut multă înţelegere, mărturisește dr. Florica Bgdasar. (…) Imediat s-a organizat în Suedia un Comitet de Ajutorare pentru România care în foarte scurt timp a şi început să trimită alimente, concentrate, medicamente, îmbrăcăminte de care aveau nevoie spitalele noastre. Echipe de asistente şi asistenţi sociali din Suedia, ei la rândul lor au antrenat şi Danemarca şi Norvegia, precum şi nenumăratele vagoane care au sosit eşalonat în cursul anului 1947 în ţară pentru Ministerul Sănătăţii au ajutat la scăderea şi a mortalităţii infantile, la combaterea epidemiei de tifos care bântuia în Moldova, la lupta contra malariei. Ajutoarele suedeze au antrenat şi alte ajutoare care au venit din ţari mai îndepărtate: din Anglia, din Danemarca, din Irlanda, din Statele Unite. Ele au fost un ajutor în perioada grea de după război când ţara era devastată şi de secetă şi de epidemie.”
27 septembrie 1946… O dată din calendar, care a marcat, puternic și definitiv, atât destinul Floricăi Bagdasar, cât și pe cel al comunităților din Moldova și Dobrogea, unde pusese stăpânire epidemia de tifos exantematic, respectiv, de malarie. Atunci, la final de Răpciune al anului ’46, doctorița Bagdasar a devenit cea dintâi femeie-ministru al Sănătăţii din România, depunând jurământul la Palatul Elisabeta, în faţa Regelui Mihai … În legătură cu proiectul unic contra malariei, fondatorul Școlii românești de imunologie și patologie experimentală, acad. Mihai Ciucă, avea să rostească, pentru istorie, următoarele cuvinte: „Eradicarea malariei, (…) o datorăm înaltului spirit de înţelegere şi organizare al doctoriţei Florica Bagdasar.”
Durata mandatului său de la Sănătate nu a fost una îndelungată, ea întinzându-se între 1 decembrie 1946 și 28 august 1948, însă Florica Bagdasar, prin profesionalismul ei dovedit, a știut să scrie istorie în cele 21 de luni de ministeriat, reușind, prin forțe proprii, dar și cu ajutor extern, ceea ce puțini diriguitori ai Sănătății publice au reușit vreodată, la noi în țară, de-a lungul timpului, cu toate că a fost destituită, practic, eliminată politic, din motive… inexistente. Din nefericire, meritocrația nu și-a găsit, niciodată, locul în România, indiferent de epocă, iar, din această perspectivă, victimele au fost numeroase…
Ca multe alte mari personalități ale patriei noastre și ale lumii, medicul Florica Bagdasar a trăit o viață întreagă, sub semnul primatului. În acest sens, istoria neurologiei și a psihiatriei copilului și adolescentului de pe tărâm mioritic o consemnează, de asemenea, în corpusul ei, pe doctorița Bagdasar, ca fiind fondatoarea Centrului de Igienă Mintală din București, pentru tratarea copiilor cu deficiențe mintale și tulburări de comportament, al cărui prim director a fost, desfășurând, deopotrivă, activitatea pedagogică, de conferenţiar la catedra de Psihologia Copilului Normal şi Patologic din Institutul Medico-Farmaceutic, cu aceea de coordonator al serviciului de consultații al Centrului. O mărturie istorică, în acest sens, o întâlnim la specialistul în logopedie și doctor în psihologie Margareta Tomescu, membru fondator al Asociației Logopezilor din Români, care spune următoarele: „În anul 1946, ministrul Sănătătii, doamna Florica Bagdasar, a înființat la București Centrul de igienă mintală cu sediul în str. Vasile Lascăr 14, cu un program după un proiect american şi a cerut decanului facultătii de psihologie, prof. dr. M. Ralea, trei studenţi pentru a face practică în domeniul logopediei. Unul din cei trei studenti am fost eu şi aşa am descoperit minunata lume a logopediei. Institutul a fost repede desfiinţat, sub acuzaţia că a introdus în ţară documente ştiinţifice americane…”
În volumul VIII al Analelor de Psihologie, spre exemplu, Florica Bagdasar a publicat, în anul 1941, un material științific cu titlul „Problema şcolară a copiilor anormali ca inteligenţă şi comportament”, unde expune metodele folosite de către cercetători de renume din domeniul educaţiei și igienei mintale specifice copilului. Printre colaboratorii pe care îi găsim alături dr. F. Bagdasar începâd cu anul 1942, se numără și Florica Stafiescu Nicolescu, un pedagog cu şapte ani de practică în lucrul cu copii de grădiniță și școală primară, precum și profesoara Alexandrina Demetrescu, de la Școala de Educatoare „Pia Brătianu”, la rândul său, având o experiență aparte în urma contactului cu diverse școli din Occident.
Plecând de la principii elaboratoare cu documentat fundament medical, dr. Florica Bagdasar alcătuiește, împreună cu Florica Stafiescu Nicolescu, un Abecedar si o Aritmetică, folosite, cu rezultate pozitive, la nivelul școlilor din țară. Abecedarul, însă, a avut o soartă nemeritată din partea autorităților vremii, care au spus că nu este corespunzător cu noua ideologie comunistă a epocii, iar, la cea de a treia ediție, a fost interzis. Însă, un subterfugiu de întrebuințare a acestui tip de Abecedar tot a existat, prin intermediul unei lacune de redactare a ordinului de interzicere, ce nu preciza explicit faptul că el nu poate fi utilizat în cadrul Centrului de Igienă Mintală din București, așa că, în perioada 1948-1951, s-a desfășurat o activitate complex, în acest sens, cu o serie de specialiști remarcabili. (…) După demiterea din 28 august 1948 a Floricăi Bagdasar din poziția de ministru al Sănătății și, trei ani mai târziu, în 1951, în urma demisiei forțate din scaunul de deputat al Marii Adunări Naționale din partea județului Tulcea, „În ziarul «Scânteia» din 18 ianuarie 1953, apare un articol intitulat «Pentru lichidarea deformărilor antiştiinţifice în domeniul pedagogiei». Centrul de Igienă Mintală se desfiinţează. Se ţin şedinţe la şcoli, se citeşte articolul din ziar, după care se fac comentarii: «Centrul este condus de trădători, duşmani ai clasei muncitoare». Articolul din Scânteia este reprodus în întregime în toate ziarele de specialitate din capitală şi din ţară. Articolul este prelucrat şi discutat în toate şcolile şi în spitale. Această campanie furibundă durează aproape 10 ani. După apariţia articolului din Scânteia, în închisoare fiind, am fost trecută la munca de la fermele de lângă Bucureşti: Bragadiru, Domneşti. (…) În biletul de eliberare nu s-a stabilit nici o culpă. Abecedarul nu era o dovadă legală. (subl. n.) Părinţii mei bătrâni şi bolnavi au fost nevoiţi să ardă toate cărţile din casă. Se zvonise în sat că am fost arestată din cauza cărţilor”.
Între anii 1953-1956, Florica Bagdasar a fost la un pas de execuție. Falsul oprobiu publico-mediatic fusese bine ticluit de către propaganda de serviciu a regimului politic în dizgrația căruia căzuse. Campania denigratoare, ce viza așa-zisul ei cosmopolitism și „ploconirea slugarnică în fața putredei ideologii burgheze”, precum și „pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud”, a lăsat-o fără postul de director al Centrului de Igienă Mintală din București și, implicit, fără venituri bănești.
Pentru Florica Bagdasar, nu a luptat, însă, nimeni. Doctorița care, de una singură, eradicase malaria în județul Tulcea, ca ministru al Sănătății, se afla, acum, față în față doar cu ea însăși… Umbra lui Sterie Ciumetti tatăl și a doctorului Dumitru Bagdasar pluteau departe, într-un univers de unde nu-i puteau întinde nicio mână… Totuși, vreme de patru ani, din 1957 și până în 1961, dr. Florica Bagdasar va deveni vicepreședinta Crucii Roșii din România și va fi decorată cu Ordinul Steaua Republicii Populare Române. Acest lucru nu a mai putut, însă, șterge, nimic din urmele persecuției politice nemeritate, de aproape un deceniu întreg, pe care F. Bagdasar o trăise din plin, la limita existenței de zi cu zi…
