În seara aceasta ascult pianul în surdină. Monahul Abel cântă fără cuvinte și, poate tocmai de aceea, muzica lui îmi spune atât de multe. Sunt melodii care nu îți povestesc nimic și, totuși, ating în tine locuri în care cuvintele nu au reușit niciodată să ajungă. Și, ascultând, m-am trezit întrebându-mă ce este iubirea. Nu iubirea despre care vorbim atât de ușor. Nu declarațiile frumoase rostite la momentul potrivit. Nu promisiunile care sună minunat și mor la prima încercare a vieții. Ce este iubirea adevărată? Cred că iubirea este limbajul sufletului. Cuvintele sunt doar traducerea lui. Gesturile sunt forma în care ceea ce simțim ajunge să fie văzut. O mână întinsă, o privire, o îmbrățișare, o grijă purtată în tăcere. Chiar și iubirea fizică, atunci când este cu adevărat iubire, nu este decât un alt limbaj prin care două suflete încearcă să se apropie. Dar iubirea însăși se întâmplă mai adânc. În acel loc în care nu mai ai nevoie să explici. Poate că de aceea există oameni cu care putem vorbi ore întregi și rămânem, în cele din urmă, străini. Și există oameni lângă care putem sta în tăcere și simțim că am spus tot. Pentru că iubirea nu se măsoară în numărul cuvintelor. Se măsoară în adevărul care rămâne după ce cuvintele au tăcut. Iubești un om atunci când începi să-l cunoști dincolo de ceea ce arată lumii. Când îi recunoști tristețea înainte să ți-o spună. Când îi auzi tăcerea și înțelegi că, uneori, și tăcerea are nevoie să fie ascultată. Îl iubești când îi vezi slăbiciunile și nu începi să le folosești ca arme. Când îi cunoști rănile și nu apeși pe ele. Când îl vezi în zilele în care nu este frumos, puternic, vesel sau sigur pe el și alegi să rămâi. Poate că un om nu este cunoscut cu adevărat în liniștea lui. Poate că îl cunoști în furtună. Pentru că fiecare om are un ocean înăuntru. Iar lumea vede aproape întotdeauna doar apa de la suprafață. Vede zâmbetul. Vede frumusețea. Vede felul în care mergi prin lume. Aude ce spui și își închipuie că te cunoaște. Dar nimeni nu poate cunoaște oceanul privind doar suprafața lui. Oceanul este adâncimea aceea pe care nu o vede nimeni. Este ceea ce porți în tine când nu te privește nimeni. Sunt fricile pe care nu le mărturisești, durerile pe care le ascunzi, visurile pe care ți-e teamă să le rostești și acea parte din tine pe care o protejezi de lume pentru că știi cât de ușor poate fi rănită. Iar iubirea adevărată este poate tocmai dorința de a cunoaște această adâncime. Nu pentru a o stăpâni. Nu pentru a o schimba. Doar pentru a o înțelege. Mi-am amintit acum de o poveste. Cineva l-a întrebat pe un bărbat: „De ce o iubești așa? De ce o iubești în felul acesta?”. Iar el a răspuns fără ezitare: „Toată lumea vede apa oceanului și crede că astfel îl cunoaște. Fals. Este întotdeauna altul. Iar eu îi cunosc acestei femei adâncimea sufletului. E la fel cu cea a oceanului în furtună”.
Poate că aici este răspunsul. Nu iubim cu adevărat ceea ce vedem. Iubim ceea ce ajungem să cunoaștem dincolo de ceea ce se vede. Și poate că cea mai profundă formă de iubire este să poți privi un om în furtuna lui și să nu te sperii de adâncime. Să nu confunzi valurile cu oceanul. Să nu confunzi o zi grea cu omul însuși. Să nu pleci pentru că, pentru o vreme, apa nu mai este liniștită. Să rămâi suficient de aproape încât să poți spune: „Te văd. Știu că sub această furtună ești încă tu”. Pentru că iubirea nu este doar să iubești lumina unui om. Este să-i cunoști și întunericul fără să încetezi să crezi în lumină. Nu este doar să-i ții mâna când îi este bine. Este să o ții și când nu mai știe încotro să meargă. Nu este doar să-i spui „te iubesc”. Este să faci în așa fel încât celălalt să nu fie nevoit să se îndoiască de asta. Iar poate că, la sfârșitul tuturor definițiilor, iubirea rămâne ceva foarte simplu. Este atunci când sufletul celuilalt devine pentru tine un loc sfânt și începi să pășești în el cu grijă. Pianul continuă să cânte în surdină. Și mă gândesc că poate muzica știe ceva ce noi uităm atât de des. Că cele mai adevărate lucruri nu au întotdeauna nevoie de cuvinte. Uneori trebuie doar să le simți. Pentru că iubirea adevărată nu este ceea ce îi spui celuilalt că simți. Este ceea ce se întâmplă în tine atunci când celălalt există. Și, poate, dacă într-o zi cineva mă va întreba ce este iubirea, nu voi mai încerca să-i dau o definiție. Îi voi spune doar atât: Privește oceanul. Apoi așteaptă furtuna. Și dacă, după ce ai văzut valurile, încă mai vrei să cunoști adâncul, atunci poate că ai început să înțelegi ce înseamnă să iubești…
