INSIDE

Arhiva zilnică: 20 aprilie 2026

În seara aceasta ascult pianul în surdină. Monahul Abel cântă fără cuvinte și, poate tocmai de aceea, muzica lui îmi spune atât de multe. Sunt melodii care nu îți povestesc nimic și, totuși, ating în tine locuri în care cuvintele nu au reușit niciodată să ajungă. Și, ascultând, m-am trezit întrebându-mă ce este iubirea. Nu iubirea despre care vorbim atât de ușor. Nu declarațiile frumoase rostite la momentul potrivit. Nu promisiunile care sună minunat și mor la prima încercare a vieții. Ce este iubirea adevărată? Cred că iubirea este limbajul sufletului. Cuvintele sunt doar traducerea lui. Gesturile sunt forma în care ceea ce simțim ajunge să fie văzut. O mână întinsă, o privire, o îmbrățișare, o grijă purtată în tăcere. Chiar și iubirea fizică, atunci când este cu adevărat iubire, nu este decât un alt limbaj prin care două suflete încearcă să se apropie. Dar iubirea însăși se întâmplă mai adânc. În acel loc în care nu mai ai nevoie să explici. Poate că de aceea există oameni cu care putem vorbi ore întregi și rămânem, în cele din urmă, străini. Și există oameni lângă care putem sta în tăcere și simțim că am spus tot. Pentru că iubirea nu se măsoară în numărul cuvintelor. Se măsoară în adevărul care rămâne după ce cuvintele au tăcut. Iubești un om atunci când începi să-l cunoști dincolo de ceea ce arată lumii. Când îi recunoști tristețea înainte să ți-o spună. Când îi auzi tăcerea și înțelegi că, uneori, și tăcerea are nevoie să fie ascultată. Îl iubești când îi vezi slăbiciunile și nu începi să le folosești ca arme. Când îi cunoști rănile și nu apeși pe ele. Când îl vezi în zilele în care nu este frumos, puternic, vesel sau sigur pe el și alegi să rămâi. Poate că un om nu este cunoscut cu adevărat în liniștea lui. Poate că îl cunoști în furtună. Pentru că fiecare om are un ocean înăuntru. Iar lumea vede aproape întotdeauna doar apa de la suprafață. Vede zâmbetul. Vede frumusețea. Vede felul în care mergi prin lume. Aude ce spui și își închipuie că te cunoaște. Dar nimeni nu poate cunoaște oceanul privind doar suprafața lui. Oceanul este adâncimea aceea pe care nu o vede nimeni. Este ceea ce porți în tine când nu te privește nimeni. Sunt fricile pe care nu le mărturisești, durerile pe care le ascunzi, visurile pe care ți-e teamă să le rostești și acea parte din tine pe care o protejezi de lume pentru că știi cât de ușor poate fi rănită. Iar iubirea adevărată este poate tocmai dorința de a cunoaște această adâncime. Nu pentru a o stăpâni. Nu pentru a o schimba. Doar pentru a o înțelege. Mi-am amintit acum de o poveste. Cineva l-a întrebat pe un bărbat: „De ce o iubești așa? De ce o iubești în felul acesta?”. Iar el a răspuns fără ezitare: „Toată lumea vede apa oceanului și crede că astfel îl cunoaște. Fals. Este întotdeauna altul. Iar eu îi cunosc acestei femei adâncimea sufletului. E la fel cu cea a oceanului în furtună”.

Poate că aici este răspunsul. Nu iubim cu adevărat ceea ce vedem. Iubim ceea ce ajungem să cunoaștem dincolo de ceea ce se vede. Și poate că cea mai profundă formă de iubire este să poți privi un om în furtuna lui și să nu te sperii de adâncime. Să nu confunzi valurile cu oceanul. Să nu confunzi o zi grea cu omul însuși. Să nu pleci pentru că, pentru o vreme, apa nu mai este liniștită. Să rămâi suficient de aproape încât să poți spune: „Te văd. Știu că sub această furtună ești încă tu”. Pentru că iubirea nu este doar să iubești lumina unui om. Este să-i cunoști și întunericul fără să încetezi să crezi în lumină. Nu este doar să-i ții mâna când îi este bine. Este să o ții și când nu mai știe încotro să meargă. Nu este doar să-i spui „te iubesc”. Este să faci în așa fel încât celălalt să nu fie nevoit să se îndoiască de asta. Iar poate că, la sfârșitul tuturor definițiilor, iubirea rămâne ceva foarte simplu. Este atunci când sufletul celuilalt devine pentru tine un loc sfânt și începi să pășești în el cu grijă. Pianul continuă să cânte în surdină. Și mă gândesc că poate muzica știe ceva ce noi uităm atât de des. Că cele mai adevărate lucruri nu au întotdeauna nevoie de cuvinte. Uneori trebuie doar să le simți. Pentru că iubirea adevărată nu este ceea ce îi spui celuilalt că simți. Este ceea ce se întâmplă în tine atunci când celălalt există. Și, poate, dacă într-o zi cineva mă va întreba ce este iubirea, nu voi mai încerca să-i dau o definiție. Îi voi spune doar atât: Privește oceanul. Apoi așteaptă furtuna. Și dacă, după ce ai văzut valurile, încă mai vrei să cunoști adâncul, atunci poate că ai început să înțelegi ce înseamnă să iubești…

Când politicienii ne-au trădat…

Data: 1 septembrie 2026 by Ionuț Țene

30 august 1940 este o dată neagră a istoriei Românie, când guvernul român la cererea ambasadelor și guvernelor străine a cedat suveranitatea unui teritoriu românesc. Așa se întâmplă, când politicienii de atunci ca și cei de azi, ascultă mai mult de ambasade le străine decât de interesul național. Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. Presa și ulterior istoriografia română din vremea lui Ceauşescu a numit această procedură „dictat” (termen preluat din limba germană, Diktat). În realitate termenul de Arbitraj este în parte corect folosit de istoricii străini privind cedarea Transilvaniei de Nord către Ungaria la presiunea Germaniei şi Italia, dar cu acceptul conducerii politice a României şi a Regelui Carol al II-lea. La 30 august 1940 a existat şi varianta respingerii arbitajului negociat de Mussolini şi Hitler la presiunea amiralului Horthy şi intrarea în război a României cu Ungaria. În perioada începerii războiului au existat ţări ca şi Serbia, Polonia sau Grecia care au refuzat orice cedare teritorială şi au luptat cu arma în mână să-şi apere pământul şi demnitatea naţională. La noi, clasa politică şi regele curvar au preferat să cedeze ruşinos, fără un glonte tras de armă, teritorul Transilvaniei de Nord spre ruşinea Europei şi ca un exemplu prost de laşitate pentru generaţiile de români. Rezistenţa militară ar fi spălat onoarea României în faţa Istoriei. Cedarea fără luptă induce marilor puteri ideea că România mai poate fi sacrificată pentru că poporul şi politicienii cedează uşor la prima ameninţare.

Politicienii români au negociat teritoriul naţional şi populaţia română rămasă în zona de ocupaţie maghiară ca pe nişte vite duse la abator. Şi de aceea armata maghiară a comis atrocităţile din Ardeal, deoarece Bucureştiului nu i-a păsat de soarta românilor ardeleni. Clasei politice dâmboviţene decadente și corupte i-a fost mai dragă stabilitatea privilegiilor decât sacrificiul apărării interesului naţional. Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. Consiliul de Coroană, convocat de regele Carol al II-lea în dimineața zilei de 30 august, a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe. Politicienii de la Bucureşti, care au acceptat raptul teritorial pentru păstrarea propriilor interese de clasă şi pecuniare sunt un contramodel imoral pentru politicienii de azi. Ca doctorand la Istorie am audiat zeci de bătrâni din Huedin şi Cluj care atunci, ca tineri, au fost martori cu ochii în lacrimi cum trupele române se retrăgeau pe 3 septembrie 1940 cu tancuri, mitraliere şi moto-blindate, iar bravii ostaşi ai lui Horthy ne invadau pe biciclete ca nişte postaşi având pe umeri puşti vechi din primul război mondial. Atunci mulţi români şi-au dat seama de ticăloşia clasei politice de la Bucureşti, care minţea poporul cu linia invicibilă de apărare Oradea – Carei – Timişoara. De subliniat că Iuliu Maniu și Nicolae Iorga nu au participat la Consiliul de Coroană din noaptea de 29 spre 30 august 1940, iar Ion Mihalache sau opus vehement dictatului impus de ambasadele și guvernele străine ale Axei, cu celebra remarcă: „Pământul țării nu se poate discuta și nici ceda”. Mihail Manoilescu, în memoriile scrise imediat după război „Dictatul de la Viena. Memorii Iulie – August 1940” încearcă jalnic și penibil să se disculpe de lașitatea din 30 august 1940. Doar Iuliu Maniu a avut curajul să meargă în acea zi fatidică la Regele Carol al II-lea și să-i spună verde în față: Asupra teritoriului românesc al Transilvaniei nimeni nu are căderea de a decide, în afară de poporul român din Transilvania. Poporul român s-a pronunţat odată şi pentru totdeauna, în Adunarea Naţională plebiscitară de la 1 decembrie 1918, ţinută la Alba Iulia. Forul care a decis ca integritatea noastră naţională să fie supusă unei hotărâri arbitrate a unor factori ostili intereselor româneşti nu a avut nici jurisdicţia, nici competenţa de a o face şi, în consecinţă, decizia lor este nulă şi neavenită.” Apoi Iuliu Maniu cere abdicarea Regelui Carol al II-lea.

Trasarea noii frontiere prin arbitraj a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câțiva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia sa delegațiilor română și maghiară, la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena. Ministrul nostru, Mihail Manoilescu a leşinat ca o fată mare când a trebuit să semneze textul Arbitrajului. Ciano a trebuit să-i dea un pahar cu apă să-şi revină iar reprezentanţii Ungariei râdeau şi-şi dădeau coate privind laşitatea românului şi a politicienilor de la Bucureşti care le ofereau Ardealul pe tavă. Scena este filmată şi fotografiată de cameramanii vremii. Există o poză istorică cu Manoilescu alb ca varul în faţa porţii principale a Palatului Belvedere din Viena. În 1947 fostul ministru de externe a scris o carte încercând să justifice actul de laşitate al Regelui Carol al II-lea şi a clasei politice bucureştene din 30 august 1940. Credeţi că politicienii români au învăţat din istoria tragică de la Viena ceva? Vă înşelaţi amarnic. Există o similaritate cu zilele noastre. În sud-estul Transilvaniei au loc periodic „diktate de la Viena”, limba română fiind tot mai prigonită în școli sau instituții publice, conform rezoluțiilor publice oficiale ale FCRCHM. În Ardeal umbra sumbră a Diktatului de la Viena se pare că nu a murit și din vina politicienilor noștri, că nu știu să zică ca Avram Iancu: „No` Hai!”.

Ceasul…

Data: 1 septembrie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Deși pare ciudat pentru copilul de acum, dar la jumătatea secolului trecut, copil de la țară fiind, până târziu nu am știut ce minunăție este aceea: ceasul. Bunicii și părinții mei aveau alte mijloace și metode pentru măsurarea timpului, pentru orientare în timpul zilei și al nopții. Se vorbea de „revărsatul zorilor”, de „răsăritul soarelui”, ca unitate de măsurare a timpului. Când soarele era de „un stânjen” pe bolta cerului, fie la răsărit, fie la apus, era timp pentru una sau alta dintre lucrările ce trebuiau făcute. Soarele ajungea „la prânzișor”, când trebuia dat „furuștiuc” la oameni, dacă îi aveai la lucru, soarele era „la prânz”, când trebuia să iei vitele acasă, ori să întrerupi lucrul și să pui masa la oameni. Soarele ajungea „la amiază”, „la chindie”, „la asfințit”. Ziua era la mare cinste umbra. Ai mei aveau semnele lor: când umbra casei sau a streașinii, sau a vreunui pom ajungea pe prag sau într-un anumit loc, era vremea prânzului, era vremea amiezei, era vremea de plecat cu vitele, de plecat la muncă. Noaptea avea și ea secretele ei, privind măsurarea timpului. La asta bunică-mea, Gheorghița, muichița, era mare cunoscătoare. Dânsa citea vremea în stelele de pe cer, cum citesc eu azi în literele dintr-o carte. Avea semne precise, care nu o înșelau niciodată. Încerca să mă învețe și pe mine, dar nu a reușit. Am reținut, totuși, că la un anumit timp din noapte ies „toiegele”, „carul mare”, „carul mic”, „cloța cu puii”, „luceafărul de dimineață”. La un moment precis din noapte cântau cocoșii, dând veste duhurilor rele, moroilor, strigoilor, ielelor și făcăturilor să fugă în locuri pustii și să lase calea curată creștinilor, ca să plece „la oraș”, cu vitele, la muncă, la drum, sau unde îi chemau nevoile.

Fiecare dintre semnele de pe cer avea povestea lui și muichița le știa mai bine ca nimeni altul. Îmi amintesc că, după ce a reușit să mă lămurească bine care este „carul mare”, care-i sunt roțile, proțapul și celelalte măruntaie, am întrebat-o cum de-au putut oamenii să urce carul acolo sus, între stele. M-a privit îngăduitoare, a oftat și a început să-mi povestească: „Demult, demult, era o femeie tare necăjită! Îi murise bărbatul în război și rămăsese cu patru copii mici. Ea era și mamă și tată. Într-o noapte târzie de toamnă venea cu carul cu lemne de la pădure. I se împotmolise într-un smârc și se chinuise până o prinsese noaptea ca să-l scoată de acolo. La un moment dat, a auzit lupii că vin din urmă. Urlau și se apropiau repede-repede. A dat bici la boi, i-a îndemnat să fugă, dar degeaba. Vitele erau slăbite, vlăguite de nemâncare, de osteneală, de greutate și n-au putut fugi.

Femeia a început să strige tare la boi și să-i îndemne. Degeaba. Atunci și-a ridicat ochii către cer și a început să strige cât o țineau plămânii: „Doamne, ajută-mă! Doamne, nu mă lăsa, că-mi rămân copiii pe drumuri! Doamne, numai Tu mai mă poți ajuta!” În timpul acesta, haita de lupi se apropia, se apropia. Boii au început să mugească îngroziți, femeia striga cât putea ea de tare. Deodată, femeia, carul încărcat cu lemne, cu boi cu tot, au început să se înalțe de la pământ, mai sus, tot mai sus. Au ajuns lupii în locul acela și s-au oprit înmărmuriți, neștiind ce să facă. Se uitau spre cer cum se ridică femeia cu carul și boii. Și așa s-au ridicat, până au ajuns acolo sus, între stele!” Această povestire am citit-o mai târziu, într-o altă variantă, în romanul lui D. R. Popescu, Frumos, Anastasia trecea. Primul ceas pe care l-am văzut era unul solar. M-am dus cu tăticu să-l însoțim pe bunică-meu Ghigă, taicuțu, la băi la Bala. Avea reumatism și nu putea merge singur. Acolo era un bazin cu apă ioduroasă și altul cu noroi. Lângă cel de apă, era un stâlp de lemn înfipt în pământ. La vârful stâlpului era o scândură ca un semicerc, ca o jumătate de măsuță rotundă. Partea rotundă era în jos. Pe ea erau scrijelate orele din timpul zilei. În partea de sus a stâlpului, la jumătatea diametrului semicercului de scândură, era un băț fixat, perpendicular pe stâlp. Umbra bățului se rotea pe semicercul de scândură și indica orele. Cât de exact, nu știu!

În mahalaua Lucheștilor de la noi din sat, primul ceas adevărat l-a avut Stanciu Țușu. Dimineața plecau copiii la școală la Malovăț și strigau, la intervale de câteva minute, să întrebe cât e ceasul. Este vorba de generația lui Gore, Valerica, Nică și Tuța lui Pătru lui Buică! Primul ceas de masă l-au luat părinții când am ajuns la școală, ca să nu întârzii. Primul ceas de mână mi l-au luat în 1968, când am reușit la seminar. Era un Vostoc. L-am avut până am terminat facultatea. Prin 1975, eram la București, la facultate. A venit un țigănuș la poartă, cu un ceas electronic, de plastic. Nu mai văzusem așa ceva. Toți ne-am îmbulzit să-l admirăm. Un coleg, bucureștean, a trecut la târguială. I-a dat țigănușului ceasul lui „Atlantic”(una dintre cele mai bune mărci de ceasuri din lume) și 300 lei, luând în schimb ceasul de plastic, electronic. Era fericit, iar noi ceilalți îl admiram pentru afacerea încheiată. Mai târziu găseai asemenea nimicuri pe toate drumurile, la toate tarabele, nici copiii nu le mai voiau! Mde!

Parteneriatul „de consiliere”, ca parte a unui (alt) tip de război hibrid…

Data: 31 august 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Poate chiar unul mai „real”, cu mai multă „substanță” dovedibilă, nu doar la nivel de evaluări, aproximări și speculații… Adesea chiar, doar bănuieli transformate în marote de război… Pentru că aici ar trebui poate inclusă recenta „achiziție” a guvernului italian… Numirea fostului ministru al apărării din Ucraina drept consilier „în domeniul inovației pentru apărare” al ministrului (fost omolog!)… italian… În fapt, un consilier de război având o importantă experiență de război, în care partea vizând „tehnologiile militare moderne, dronele, sistemele autonome și apărarea antiaeriană” reprezintă doar o parte a expertizei sale… Și nu este de mirare nicidecum tăcerea Bruxelles -ului față de această numire în guvernul unui stat membru UE și NATO a unui cetățean din afara spațiului european și atlantic… Mai ales că nu vorbim despre un apatrid, un refugiat din Ucraina, un individ paria de care Kievul să se fi dezis… Acesta doar a fost demis din guvernul ucrainean… Nu i s-a retras cetățenia, nu a fost izgonit din Kiev, nu a fost declarat persoană indezirabilă ori „non-grata”. Iar guvernul italian nu l-a adoptat ca pe un „homeless” politico-guvernamental (!), nu l-a luat sub aripa sa ca apatrid ori refugiat pentru a-i asigura șederea temporară (până pleacă Zelenski de la putere…), ci l-a luat ca fost ministru al apărării din Ucraina, ca ucrainean cu acte în regulă… Iar UE tace pentru că o astfel de numire (posibil chiar pregătită în laboratoarele bruxelezo-ucrainiene, în care demiterea fostului ministru să fi fost doar o acțiune de acoperire, dovadă pașii ulteriori ai lui Zelenski, inclusiv acela de a-l demite și pe șeful armatei din cauza căruia, oficial, a fost înlăturat fostul ministru) ar putea înfuria Moscova mai mult decât ar reuși să o facă acțiunile directe ale Ucrainei… Provocând Rusia să treacă la următorul nivel dorit de Bruxelles și Kiev: stârnirea și extinderea adevăratului haos pe care îl urmărește Ucraina…

Și totuși, de ce a făcut tocmai Italia acest pas?… „Adoptând” în guvern, nu un câine de război, ci unul al războiului? De ce a adus, oficial, și atât de fățiș, în executivul unui stat membru NATO și UE un cetățean ucrainean? Al unui stat aflat încă în afara spațiului euro-atlantic! Și care, acum, se poate considera, de drept, parte a UE, parte a acelui limes încă al păcii, dar pe care mult prea mulți, deja, îl vor transformat în zonă de război… Pentru că nici măcar noi nu am făcut acest lucru atât de fățiș, oficial, chiar dacă prezența ucraineană, influența, presiunea decizională au fost și sunt evidente! Inclusiv printr-un fost personaj propus în fruntea guvernului, retras, și din a cărui cauză pare a fi urmat și această lungă vară a guvernării ilicite.

Și nu, numirea fostului ministru ucrainean în guvernul italian nu poate fi considerat un gest accidental, o întâmplare, o eroare datorată slăbiciunilor politice ori a alergării după recunoașteri, premii… Nu sunt (doar) posibile schelete de (auto)recompensare a unor lideri europeni care, pentru un trofeu diplomatic în propria vitrină, au sacrificat siguranța națiunilor lor, dar și pe cea a Europei… Aici este cu mult mai mult… Este prezența vie, de necontestat, a UE, prin Italia, ca parte a războiului din Ucraina… Ca parte a războiului ruso-ucrainean… Este o expresie, deloc magistrală ca „modus operandi”, a acelui aparent silogism, rostit recent de șefa diplomației UE, în care Europa era considerată „implicată în războiul din Ucraina dar fără a fi parte”…

Or, nu doar din onestitate față de propriile națiuni, ci, mai ales, pentru a putea identifica breșele de securitate, vizând posibilele intruziuni informativ-operative ale propriilor guverne, diplomații, structuri, sisteme (inclusiv cele „stat în stat”, ori cele „paralele”, aidoma nouă), țările membre UE ar trebui să identifice și să dezvăluie orice prezență ucraineană „de vârf” din cadrul unor instituții, ministere, guverne. Poate și la nivel de Administrații Prezidențiale… Pentru că sistemul „consilierilor” pare a fi cât se poate de funcțional! Chiar dacă, oficial, avem doar această primă numire în guvernul UE, prin executivul de la Roma. Și vorbim despre personaje cu dublă sau chiar triplă cetățenie… Iar prezența acestora în alte executive ar putea fi o dovadă a mișcărilor făcute de către Kiev pentru inserarea și „înșurubarea” unor pioni ce pot deveni adevărații jucători de pe tabla de șah a Europei de mâine… Inclusiv a „debruxelarizării” deciziilor UE printr-o ucrainizare în cadență de război, depășind inserțiile militare, economice, financiare și atingând sferele politico-decizionale înalte. Pentru că Europa nu trebuie să aștepte alte numiri ale demișilor lui Zelenski, din frontul propriului guvern (militar) în cele ale statelor UE, pentru a avea dimensiunea acestei inserții. Cât despre noi… Ar trebui să aflăm unde și câți „consilieri” ai Ucrainei acționează deja… Câți jucători de pe eșichierul și tabla decizională guvernamental-politică sunt, direct sau acoperiți, reprezentanți ai intereselor Ucrainei?… Pentru că aceea retragere din joc a acelei ultime propuneri de premier, pentru care țara a fost lăsată fără executiv legitim atâtea luni, inclusiv pentru ștergerea oricum prea scurtei noastre memorii colective prin greutățile economice puse în spate, pare a deveni doar un alt motiv de readucere a aceluiași personaj (ori cel puțin a acelorași interese, scopuri, ale altora) la cârmele guvernării.

„Nu mă bateți cu pietre, nu am putut fi decât om”…

Data: 31 august 2026 by Petru Jipa

Cartea „Straniul paradis” este volumul de debut în proză al scriitorului român Laurențiu Fulga (născut Laurențiu Ionescu), apărut pentru prima dată în 1942 la Editura Universul. Titlul acestui articol l-am ales din cartea domniei sale. Romanul a fost scris și publicat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fulga, care participa la lupte ca sublocotenent, trimitea fragmente din roman la revista Universul literar încă din 1941, înainte de apariția în volum . Totdeauna am crezut că are un titlu „cumva bizar”, ce reflectă un univers interior. Titlul trimite la manifestările unui „eu sfâșiat de angoase” și pare să exploreze spaimele și deliciile „asimetrice ale spiritului”, într-o notă existențialistă și autobiografică. Cartea a cunoscut mai multe ediții succesive, inclusiv în 1972 (revizuită de autor) și în 1975. De asemenea, nuvela „Strania domnișoară Ruth” a lui Fulga a fost ecranizată într-un spectacol de teatru TV . Alte scrieri de-ale sale, a fost autorul unor romane cunoscute precum „Alexandra și infernul” (1966) sau „E noapte și e frig, seniori” (1983) . De ce mi-am amintit de această carte? Prefața apărută la una din ediții a fost scrisă de domnia sa și în această prefață ne aduce aminte ce a însemnat acel mare război. Al doilea război mondial. Praful istoriei are un mod aparte de a se așeza, nu în straturi ordonate de claritate cronologică, ci într-o ceață sufocantă care ascunde contururile adevărului. Când un bărbat în vârstă stă în fața tribunalului memoriei publice, cu mâinile tremurânde nu de vârstă, ci de greutatea judecății colective, și rostește: „Nu mă omorâți; aș putea fi doar om”, el nu cere doar milă. Dar de aici eu lansez un rechizitoriu profund la adresa logicii binare care domină privirea noastră retrospectivă. Mărturisirea mea (interioară) că nu am văzut nicio diferență între socialism, comunism și capitalismul de astăzi, regimuri care teoretic se află la antipozi, dar practic se contopesc într-un singur monolit de control, ne obligă să ne confruntăm cu o realitate inconfortabilă: pentru individul care trăiește prin intermediul mașinilor statului, ideologia este adesea imposibil de distins de supraviețuire. Pentru a înțelege această orbire aparentă, trebuie mai întâi să demontăm luxul academic al retrospectivei. În sălile de curs universitare, disecăm nuanțele teoriei marxist-leniniste versus experimentele social democrate de la mijlocul secolului al XX-lea. Trasăm linii clare între rigiditatea autoritară a Blocului Estic și aspirațiile de stat socialist ale socialismului occidental. Cu toate acestea, pentru cetățeanul de la fața locului, aceste distincții erau fantome abstracte.

Experiența principală nu a fost una de filosofie politică, ci de penurie materială și omniprezență birocratică. Indiferent dacă sloganul pictat pe peretele fabricii promitea o „dictatură a proletariatului” sau un „viitor socialist”, rezultatul era adesea același: cozi lungi pentru pâine, conversații șoptite în colțurile bucătăriilor și teama omniprezentă că un cuvânt greșit ar putea șterge existența cuiva. Numele regimului s-a schimbat, dar arhitectura opresiunii a rămas încăpățânat intactă. Afirmația că nu am văzut „nicio diferență” nu este o defecțiune intelectuală, ci o dovadă a naturii totalizante a sistemelor pe care le-am îndurat. Totalitarismul, în diferitele sale forme, funcționează prin prăbușirea sferei private în domeniul public. Sub ambele etichete, statul cerea nu doar ascultare, ci și loialitate. Îi cerea cetățeanului să interpreteze zilnic un teatru de loialitate, unde disidența nu era doar ilegală, ci și sinucigașă din punct de vedere social. Într-un astfel de mediu, schimbările ideologice subtile din vârful ierarhiei partidului erau irelevante pentru muncitorul care avea nevoie de cărbune pentru iarnă sau pentru studentul care avea nevoie de permisiune de călătorie. Sistemul era o hidră; dacă îi tăiai un cap etichetat „socialism”, un altul etichetat „comunism” se ridica, respirând același aer de control. A distinge între ei era un privilegiu rezervat celor care nu erau zdrobiți de greutatea lor. Mai mult, această confuzie servește drept o critică a modului în care atribuim responsabilitatea morală. Ne grăbim să-i lapidăm pe colaboratori, pe informatori și pe majoritatea tăcută, cerând o puritate a rezistenței pe care puțini și-o puteau permite. Dar reziliența nu este întotdeauna zgomotoasă; uneori, este actul liniștit de a-ți menține umanitatea într-un sistem dezumanizant. Pledoaria vorbitorului:„Aș putea fi doar om” recunoaște fragilitatea curajului moral atunci când se confruntă cu puterea statului. Sugerează că persoana obișnuită nu este un actor politic din proprie alegere, ci un supraviețuitor din necesitate. Când alegerea este între complicitate și distrugere, linia dintre victimă și făptaș se estompează, nu pentru că individului îi lipsește moralitatea, ci pentru că sistemul este conceput să o erodeze. Această narațiune contestă, de asemenea, romantizarea rezistenței. Cărțile de istorie favorizează disidentul, eroul care stă singur împotriva curentului. Dar ce se întâmplă cu milioanele de oameni care pur și simplu și-au ținut capul plecat, care au navigat pe câmpurile minate ale vieții de zi cu zi fără a deveni martiri? Povestea lor este una de adaptare, nu de aprobare. Susținând că nu am văzut nicio diferență, nu absolvă regimurile de crimele lor; mai degrabă, subliniază uniformitatea impactului lor asupra sufletului uman.

Toate sistemele, în implementarea lor, au redus individul la o rotiță, o statistică, o resursă de gestionat. Eticheta de pe cutie a contat mai puțin decât închiderea din interiorul acesteia. În cele din urmă, refuzul de a distinge între socialism, comunism, capitalism în acest context este o respingere a jocurilor semantice jucate de cei care au trăit teroarea. Este o cerință să privim dincolo de manuale și să vedem experiența trăită. Pietrele aruncate de generația actuală sunt greu de judecat, dar sunt puține în empatie. A judeca trecutul după standardele prezentului este ușor; a înțelege trecutul după limitele celor care l-au trăit este greu. Scuzele omului nu sunt pentru acțiunile sale, ci pentru incapacitatea sa de a depăși condițiile impuse. Poate că aceiași teroare, a războiului, trăită de Laurențiu Fulga o trăim și noi astăzi. Sau poate că mulți dintre noi spunem: nu ne putem adapta. Pe măsură ce încheiem acest capitol al istoriei, trebuie să ne întrebăm: construim o societate care le permite oamenilor să fie mai mult decât simpli supraviețuitori? Sau schimbăm doar etichetele de pe pereți, păstrând în același timp intacte structurile puterii? Cuvintele răsună nu doar ca o apărare, ci ca un avertisment. Dacă continuăm să privim istoria prin prisma ideologiilor rigide, mai degrabă decât prin prisma experiențelor umane, riscăm să repetăm chiar erorile pe care pretindem că le condamnăm. Să dăm jos pietrele. Să ascultăm. Căci în tăcerea celor care au suferit, există un adevăr mai puternic decât orice manifest politic: acela că sub cizma puterii absolute, toate etichetele se estompează și doar umanul rămâne, învinețit, dar neînfrânt. Să fie pace!

În lături, venetici!

Data: 31 august 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Trăiesc de o bună bucată de vreme printre străini. În tot acest timp petrecut departe de casă, am învățat ce înseamnă ca un stat să funcționeze, ca o regulă să fie respectată și ca responsabilitatea publică să nu fie o simplă vorbă aruncată la televizor. Dar, oricât de adânc te-ai înfige într-o țară străină și oricât de grea ți-ar fi ziua de muncă, sufletul rămâne conectat la bucata aia de pământ de acasă. Seara, când mă retrag obosit și deschid ecranul telefonului sau televizorul prin internet să văd ce se mai întâmplă în țară, privesc de la distanță cum România mea se zbate între tragedii cumplite, manipulări cinice și o stare continuă de criză. Privesc neputincios un scenariu care se repetă cu o precizie înfricoșătoare: are loc o tragedie, poporul urlă de durere, politicienii își pun fețe triste la camere, promit că „nimic nu va mai fi la fel”, iar după două săptămâni totul se așterne sub praf. Iar noi, muritorii de rând, rămânem doar cu imaginile dureroase de pe ecran. Am plâns în hohote de departe la Colectiv, în 2015, când priveam știrile cu tineri arși de vii și îi auzeam pe miniștri jurându-se la televizor că „avem de toate” și că suntem ca în Germania, în timp ce copiii mureau în spitale din cauza dezinfectanților diluați și a nepăsării. Și ce-au făcut autoritățile? Au dat din umeri, au pasat vina de la un birou la altul, iar după ce s-a stins zgomotul din presă au trecut totul la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.

Apoi a venit 10 August 2018. M-am numărat printre cei care au privit cu inima strânsă transmisiunile live pe rețelele de socializare, văzându-ne frații veniți din diaspora bătuți, gazați și umiliți în Piața Victoriei. Un stat care și-a trimis jandarmii să ridice bastonul asupra propriului popor doar pentru a-și proteja scaunele politice. Și ce-au făcut autoritățile? Au inventat teorii cu lovituri de stat, au tărăgănat dosarele prin birouri până s-au diluat faptele, iar șefii care au dat ordinele au ieșit la pensii speciale de lux. Au trecut la „și altele”, aplicând aceeași regulă: câinii lătră, ursul merge. Un an mai târziu, în 2019, priveam împietrit știrile de la Caracal. O copilă de 15 ani care a sunat la 112, oferind indicii și implorând să fie salvată, în timp ce poliția stătea la poartă pentru că „nu era ora legală” să intre. O neputință și o nepăsare instituțională care ne-au îngrozit pe toți de dincolo de granițe. Și ce-au făcut autoritățile? Au schimbat câțiva șefi de fațadă, au promis reforme mari la TV, iar apoi s-au întors la vechile obiceiuri. Au trecut rapid la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge.

În anii de pandemie, urmăream cu groază cum ardeau spitalele în flăcări la Piatra Neamț, Matei Balș sau Constanța. Oameni bolnavi, care intraseră în spital să se vindece, au ars de vii pe paturile de la Terapie Intensivă din cauza instalațiilor improvizate. Iar mai recent, în 2023, priveam pe ecran imaginile cu bătrânii umiliți din Azilele Groazei, tragedia de la 2 Mai sau exploziile de la Crevedia, unde o stație GPL funcționa ilegal sub ochii tuturor. De fiecare dată, același spectacol la TV: controale mimate de fațadă timp de o săptămână, iar apoi liniște. Autoritățile au trecut din nou la „și altele”. Câinii lătră, ursul merge. Iar ca și cum toate aceste drame umane nu erau de ajuns, am trăit să văd la știri și anularea alegerilor prezidențiale de către Curtea Constituțională. Într-o singură zi, prin decizii luate în spatele ușilor închise, s-a călcat în picioare votul a milioane de români — inclusiv votul nostru, al celor din diaspora, care am stat la cozi ore în șir. În loc să protejeze voința poporului, instituțiile statului au ales să arunce țara în nesiguranță, arătându-ne că pentru ei votul cetățeanului nu contează. Și ce-au făcut autoritățile? S-au baricadat în spatele comunicatelor seci și au reluat totul ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Au trecut peste voința noastră la „și altele”, râzându-ne în față: câinii lătră, ursul merge.

Privesc de departe și mă doare. Ne-au adus în punctul în care ne administrează frica pe porții zilnice. Ne vor speriați, ne vor dependenți, ne vor tăcuți. Din tot ce vedem seară de seară la televizor și pe internet, înțelegem un singur lucru: sistemul se protejează doar pe sine și trece peste orice la „și altele”. Dar politicienii și guvernanții uită un lucru esențial: românul simplu are o răbdare uriașă, dar nu infinită. Au impresia că pot călca la nesfârșit peste noi, dar ignoră avertismentul istoric pe care poporul acesta l-a strigat de fiecare dată când a fost împins la margine. Ar trebui să-și aducă aminte de vorbele grele ale lui Coșbuc, pentru că vine o vreme când răbdarea celor mulți se termină, iar revolta nu mai poate fi oprită cu nicio decizie de Curte și cu niciun comunicat oficial: „Să nu vă dea Dumnezeu cel sfânt, /Să vrem noi sânge, nu pământ!/ Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula, /Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!”

Adevărul și demnitatea rămase în inimile oamenilor simpli vor face o lumină pe care nicio decizie abuzivă și niciun joc politic nu le vor mai putea stinge.

Ceva despre identitatea românilor

Data: 31 august 2026 by Ioan Aurel Pop

Un Raport relativ recent elaborat sub auspiciile Președinției României, susține că identitatea românească este de dată recentă, că ar un produs al imaginarului colectiv și că exagerarea identității (inclusiv prin apelul la romanitate/ latinitate) ar fi primejdioasă. Nu am înțeles exact de unde ar veni pericolul (prin latinitate, de exemplu), dar mie mi se pare că ne pândește nu supra-identitatea, ci diminuarea și lipsa identității naționale. Tot mai puțini dintre noi, românii, știm de ce suntem români și dacă e bine sau rău să fim români; unii chiar renunțăm ușor la specificul nostru și ne topim repede în alte neamuri. De aceea, vreau să amintesc aici doar un episod din trecutul nostru, anume să arăt ce credeau demult unii străini și unii români despre originile românilor. În 1199, papa Inocențiu al III-lea îi scria lui Ioniță Caloian, „regele vlahilor și bulgarilor”, despre gloria strămoșilor săi romani. Felul în care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif („ne-a readus la amintirea sângelui și patriei noastre din care descindem”), ca și felul în care îi scrie papa lui Ioniță („de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care din sângele romanilor își consideră trasă originea”) atestă existența deja pe la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din „colonii de demult ai celor din Italia” (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes de la 1166, ajunsă în Ungaria). Această tradiție a romanității românilor includea, după câte se pare, și cunoașterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de „valahi”, dat de străini și a numelui de „rumâni” sau „români”, dat de românii înșiși. Notăm că înaltul pontif îl numește pe Ioniță „roman” și nu „vlah” și spune că înșiși românii se considerau de origine romană. Explicația poate să fie următoarea: martori oculari i-au relatat papei cum se numeau românii pe ei înșiși și ce credeau aceștia despre originea lor.

Corespondența dintre Ioniță cel Frumos (cunoscut și ca Ioniță Caloian sau Ioan I al Vlahiei și Bulgariei) și Papa Inocențiu al III-lea, purtată între anii 1199 și 1204, reprezintă un izvor istoric esențial în care ideea romanității românilor ocupă un loc central. Protagoniștii sunt țarul Ioniță (Caloian) și Papa Inocențiu al III-lea. În scrisorile schimbate, Papa recunoaște originea romană a vlahilor (românilor), menționând că a aflat că aceștia își trag descendența din „nobilă viță a Romei”. Rapoartele diplomatice s-au materializat la 8 noiembrie 1204, când trimisul papal l-a uns pe Ioniță ca „rege al vlahilor și bulgarilor” (rex Blachorum et Bulgarorum) și i-a oferit însemnele regale. Corespondența diplomatică originală se păstrează în Arhivele Vaticanului (Archivio Apostolico Vaticano), în registrele oficiale ale pontificatului Papei Inocențiu al III-lea. Pentru istorici și publicul larg, textul latin integral al acestor scrisori a fost publicat și compilat în colecții celebre de izvoare istorice, precum „Patrologia Latina” (tomul CCXIV, editat de J.-P. Migne, Paris, 1890), lucrarea de referință la nivel internațional care conține scrierile oficiale ale papilor, și în „Fontes Historiae Daco-Romanae” (Izvoarele Istoriei României, volumul III, București, 1975), culegerea oficială din România unde scrisorile sunt traduse și comentate academic. Schimbul de scrisori reflectă un joc diplomatic inteligent. Ioniță cerea recunoașterea coroanei de împărat, invocând originea sa romană, în timp ce Papa îi amintea de aceeași origine pentru a-l atrage sub autoritatea Bisericii Catolice. Scrisoarea Papei Inocențiu al III-lea către Ioniță (decembrie 1199) este prima scrisoare oficială în care Vaticanul deschide dialogul, menționând clar sângele roman al vlahilor: „Inocențiu, episcopul… nobilului bărbat Ioanițiu… Iar noi, auzind că strămoșii tăi și-au tras originea din nobila stirpe a orașului Roma, iar tu ai moștenit de la ei noblețea sângelui și simțământul curat de credință… ca pe o lege moștenită, de multă vreme ți-am propus… să te vizităm” (Nos autem, audientes quod de nobili genere Romanorum progenitores tui originem traxissent, et tu ab eis sanguinis nobilitatem et synceritatem devotionis… quasi quadam haereditaria lege traxisses, iam pridem proposuimus… te per nuntios et litteras nostras visitare).

Răspunsul lui Ioniță către Papă, din 1202, este semnat „domnul vlahilor și bulgarilor” (dominus Blacorum et Bulgarorum) și în el valahul caută legitimarea papală, invocând trecutul: „Cerem de la Biserica Romană, mama noastră, coroană și sceptru, așa cum au avut și vechii noștri împărați. Noi am căutat în scrierile și cărțile noastre vechi… și am aflat că acești vechi împărați ai noștri au avut originea din nobila cetate a Romei” (Petimus ab apostolica sede, matre nostra, coronam et sceptrum… Nos vero revolvimus scripturas et libros nostros antiquos… et invenimus in libris nostris quod illi veteres imperatores nostri habuerunt originem de nobili civitate Romana). Ioniță își dorește legitimarea sa de împărat, pe temeiul că el ara urmaș al împăraților romani din vechime: „împărații noștri” (ai lui Ioniță și ai vlahilor) și-au avut originea în nobila Romă. Prin urmare, Ioniță se consideră roman, ca și împărații romani, iar Papa îi ținea isonul.

Scrisoarea Papei din 1204 (de dinainte de încoronare) conține oferirea coroanei de rege pentru Ioniță, accentuând unirea bisericească forțată (din Constantinopolul cucerit de latini la 1204) și descendența: „Ca să-ți ofere coroana regală și sceptrul… pentru ca tu, care ești de neam roman, să primești rânduielile și dragostea Bisericii Romane.” În detaliu: „Innocențiu, episcopul, servul servilor lui Dumnezeu, nobilului bărbat Caloian, domn al bulgarilor și vlahilor… Fiindcă așadar am cunoscut limpede din dovezi vădite că te tragi din neamul roman (neamul romanilor) și că poporul supus ție susține de asemenea acest lucru, scaunul apostolic, care te-a iubit pe tine și pe ai tăi cu o dragoste neprefăcută de multă vreme încoace, aducându-și aminte de vechea iubire… a avut grijă să-ți trimită prin iubitul nostru fiu Leon… coroana regală și sceptrul” (Innocentius episcopus, servus servorum Dei, nobili viro Calojoanni, domino Bulgarorum et Blachorum… Cum igitur ex indiciis manifestis liquido cognovimus quod de Romano genere propagatum te geris, et id quoque subjectus tibi populus asseveret, apostolica sedes, quae te ac tuos a multis retro temporibus charitate non ficta dilexit, ad memoriam revocans antiquam dilectionem… coronam regalem et sceptrum… per dilectum filium Leonem… destinare curavit). Formularea Romano genere propagatum („descins din neamul roman”) este expresia latină exactă care atestă că Vaticanul recunoștea oficial originea romană a lui Ioniță, dar nu calitatea de împărat, ci pe aceea de rege.

Pentru Ioniță, invocarea Romei era o armă politică împotriva Bizanțului, spre a obține recunoașterea ca suveran legitim de către Occident. Pentru Papă. formula originii romane era utilizată cu scopul de a flata orgoliul noului lider și a-l desprinde de sub influența Constantinopolului, trecându-l sub autoritatea papală. Cruciada a IV-a din 1203-1204 (cucerirea Constantinopolului de către latini și crearea, pentru circa șase decenii, a Imperiului Latin de Răsărit) a golit această alianță de orice conținut real. Ioniță a continuat să poarte războaie sângeroase și a obținut victorii împotriva statelor cruciate catolice până la moartea sa în 1207. Urmașii săi la tronul de la Târnovo au abandonat treptat legătura formală cu Scaunul Apostolic de la Vatican, s-au bulgarizat, iar Imperiul Vlaho-Bulgar s-a reîntors definitiv în sfera de influență a Ortodoxiei răsăritene. Invocarea de către Ioniță a descendenței romane a sa și a poporului său și recunoașterea de către Papă a acestei origini au stârnit discuții aprinse. Istoricii bulgari nici nu i-au prea pomenit pe vlahi, ignorându-i complet, considerând că sunt menționați din greșeală sau socotindu-i bulgari. Istoricii români – mai ales în secolul al XX-lea – au arătat cu mândrie aceste pasaje care atestă așa de timpuriu romanitatea românilor. Au fost, însă, și ei precauți, mai ales că era vorba în aceste texte despre valahii de la sud de Dunăre, de unde adepți teoriei imigraționiste (fără argumente scrise, fără izvoare) îi aduceau pe români în Transilvania în secolele al XIII-lea – al XIV-lea. Azi se știe clar că românii de la nord de Dunăre i-au ajutat pe românii balcanici, conduși de frații români Petru și Asan (frații mai mari ai lui Ioniță), în răscoala lor contra bizantinilor din 1185-1186.

Ceea ce este iarăși de necontestat este pomenirea în jurul anilor 1200 a românilor ca urmași ai romanilor. Se arată că unii români și unii străini știau acest lucru și-l susțineau. Cum s-a aflat această origine, dacă ea vine din amintirea cultă sau populară, dacă susținerea ei la 1200 a avut numai sens politic, se poate discuta, iar răspunsurile găsite nu schimbă cu nimic situația. Azi se știe de asemenea că în tradiția populară românească există prezența împăratului Traian cu „primul său descălecat”. Unii se întreabă dacă vlahii de la 1200 sunt români sau nu. Întrebarea este fără rost și vine din clișeele politice ale unor vecini – mai ales ruși – care voiau să-i facă pe vlahi și volohi două popoare distincte în Evul Mediu, predecesoare ale românilor și, respectiv, moldovenilor din Epoca Modernă. Dacă bulgarii de la anii 800 sunt bulgari și la 1800, dacă ungurii de la 896 sunt totuna cu cei din 1896, dacă grecii lui Homer sunt tot greci și azi, dacă evreii de la anii 500 î. Hr. sunt mereu evrei până la anii 2000, de ce românii să nu fie tot români și la 1200 și la 2026? Este evident că toate popoarele s-au schimbat treptat (grecii de la anul 500 î. Hr. nu pot fi la fel cu cei de la 1500 d. Hr.), dar numele le-a rămas. Susținerea diferenței dintre vlahi (volohi, olahi etc.) și români în sud-estul Europei este aberantă, în condițiile în care avem izvoare clare care ne spun că străinii i-au numit pe români vlahi (cu variante), dar că între ei, în interiorul poporului lor, românii s-au chemat pe sine mereu români sau rumâni. La fel este cu grecii, care se numesc ei pe ei eleni, cu ungurii, care se numesc pe sine maghiari, cu germanii, care se cheamă între ei Deutchen, cu finlandezii, numiți suomi, cu albanezii, numiți schipetari și așa mai departe. Multe popoare au câte un nume interior și unul (cel puțin) exterior. Romanitatea românilor este menționată de peste o sută de izvoare scrise străine dintre secolele XIII-XVI, iar după 1500 până pe la 1600 sunt cunoscuți patru savanți lingviști occidentali (relevați de Eugen Coșeriu) care plasează româna între limbile romanice, alături de italiană, spaniolă, franceză și portugheză. Mai mult, câteva izvoare de necontestat din secolele XIV-XVI arată că românii înșiși (firește, anumiți români) știau atunci că ei se trăgeau de la Roma, așa cum maghiarii știau că se trag din huni, polonezii din sarmați, francezii din troienii lui Paris, germanii din vechii germani blonzi și cu ochi albaștri, evocați de Tacitus (în secolul al II-lea d. Hr.). Unele origini evocate aici sunt mitice, altele parțial adevărate (românii nu se trag numai din romani, ci și din alte neamuri vechi; ungurii nu provin din huni, ci din fino-ugrici etc.). Dar nu există popor pe lumea asta care să nu se întrebat de unde vine și să nu fi găsit răspunsuri, așa cum nu este om care să nu-și fi știut sau căutat părinții, bunicii, strămoșii. Această „știință” a popoarelor referitoare la strămoși face parte din identitatea lor, din felul lor de a fi. Românii au și ei propria lor identitate, care-i ajută să fie buni europeni, în condițiile în care Europa nu este o masă fără formă, ci un „concert” al națiunilor sale.

Și a trecut și PNRR -ul…

Data: 31 august 2026 by Gheorghe Piperea

Și Slavă Domnului că scăpăm de asemenea belea. În plină plandemie, Iohannis se lăuda că a luat de la UE suma de 80 de miliarde de euro. În realitate, suma alocată României a fost de 29 de miliarde de euro, din care doar 14 miliarde erau nerambursabili. La finalul celor cinci ani de contract, guvernele României au „reușit” să acceseze cca 18 miliarde de euro, din care 11 miliarde sunt împrumuturi. Și mai grav: în timp ce toată lumea s-a concentrat pe acest program de evitare a falimentului de stat în care ne-au târât politicile plandemice ale OMS și ale Comisiei Europene, sume enorme de bani din fondurile de coeziune (adică acei bani ne-condiționați care merg în dezvoltare, pentru acoperirea dezechilibrelor între țări și regiuni), au fost pierdute: peste 25 de miliarde de euro, din 33 de miliarde, s-au dus pe apa Sâmbetei. Vă voi spune acum ceva ce nu discută nici presa oficială, nici birocrațiile de la Bruxelles și de la București. PNRR este planul pentru fiecare stat membru pentru evitarea falimentului cauzat de politicile sanitare catastrofale din pandemia de covid. PNNR face parte din NextGenerationEU, un program de finanțare în valoare ce 724 de miliarde de euro care NU a făcut parte din bugetul multi – anual al Comisiei Europene pe anii 2020-2027, ci a fost un buget paralel al Uniunii Europene, încadrat la „urgențe”, adică la art.122 din Tratat, cel care permite Comisiei Europene să ocolească Parlamentul UE și parlamentele naționale pentru a finanța măsuri de înlăturare a dezastrelor (același lucru l-a făcut CE și cu programul SAFE, cel care este acum atacat la CJUE cu acțiune în anulare). Banii s-au asigurat din împrumuturi. La momentul 2021, dobânda era de cca unu la sută. Acum este de 3,2 la sută… Mult mai grav este că din 724 de miliarde de euro, s-au alocat doar 577 de miliarde de euro. Nu știm ce a făcut Comisia Europeană cu acești 147 de miliarde de euro împrumutați degeaba.

State membre, ca Spania, au deturnat zeci de miliarde. State membre, ca România, au alocat bani unora care i-au furat sau consultanților. State membre, ca România, au luat sute de milioane ca să își închidă capacități de producție industrială de zeci de miliarde și să își distrugă, la propriu, infrastructura energetică și viitorul. De altfel, modul în care a fost conceput NextGenerationEU, ca program de finanțare, nu putea duce decât la dezastre de acest gen în state membre ale UE, ca România, conduse de argați prea-plecați ai Bruxelles – ului și umplute în aparatul de vârf, birocratic, cu iloți. PNRR e compus din condiționalități și jaloane. Banii se dau dacă sunt promise măsuri ale agendei sovietice a Comisiei Europene, cum ar fi Green Deal, dez-industrializarea și propaganda lgbtq. Banii se iau înapoi dacă jaloanele nu sunt îndeplinite.

De exemplu, faptul că România nu a deschis centrale pe gaz care să producă 1500 MW de curent, în schimbul închiderii minelor și a termocentralelor pe cărbune care făceau 3500 MW de curent înseamnă restituirea a cca trei miliarde de euro prin februarie 2027. Recent, în mai 2026, Curtea Europeană de Conturi (ECA) a emis un raport care ar fi trebuit să ridice niște întrebări în opinia publică (nu s-a întâmplat asta pentru că există un complex industrial al cenzurii, plătit de Comisia Europeană cu miliarde). Raportul special nr. 14/2026 al ECA (publicat pe 6 mai 2026, coordonat de Ivana Maletić) constată lacune de trasabilitate și transparență. E un fel de a redenumi dispariția unor sume de bani. Punctele esențiale ale raportului: • plățile către statele membre nu sunt legate de costurile reale suportate, ci de îndeplinirea unor jaloane și ținte prestabilite; • comisia nu colectează sistematic date despre sumele efectiv plătite pe fiecare măsură, chiar daca statele membre le dețin; • informațiile publice despre destinatarii finali, costurile reale și rezultatele obținute sunt „insuficiente”; (asta e un fel birocratic de a spune că banii subt dosiți prin conturi și buzunare private); • în eșantionul auditat (inclusiv România), costurile efective pentru majoritatea măsurilor finalizate au fost adesea mai mici decât cele estimate.

Un alt raport (SR-2026-06, februarie 2026) semnalează slăbiciuni sistemice în detectarea, raportarea și corectarea fraudelor în cadrul programului NextGenerationEU.
În bugetul general al UE, rata de eroare estimată de ECA pentru 2024 a fost de 3,6 la sută (în scădere de la 5,6 la sută în 2023). Parchetul European (EPPO), încă aflat sub managementul lui Kovesi, anchetează azi 512 de cazuri legate de NextGenerationEU. În România sunt „doar” 34 de investigații. Concluzie: bani aruncați pe fereastră, bani deturnați, economie distrusă, model economic irațional, cu o puternică tentă sovietică, totul pe credit scump. Concluzia indică și un risc enorm de replicare, cu ocazia programului de înarmare a UE și a statelor membre, în valoare de 800 de miliarde de euro. Tot pe credit. Și tot bazat pe ideologia imperialist – sovietică a birocrației UEropene, condusă de Ursula von der Leyen, care se crede aptă să îl combată pe Putin, copiindu-i comportamentul și metehnele.

Aberații sectare…

Data: 30 august 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

„Mare e grădina lui Dumnezeu!” zice o vorbă românească veche. Și are dreptate! Zilele trecute două cazuri au fost prezentate la televizor și ele au bulversat conștiința tuturor celor de bună credință. O femeie de 32 de ani a avut un accident de circulație. Starea ei fiind foarte gravă, medicii au ajuns la concluzia că singura ei șansă de supraviețuire este transfuzia de sânge. S-au opus însă părinții și pastorul. Femeia făcea parte dintr-o sectă, care nu permitea transfuzia de sânge. Orice încercare a medicilor de a convinge familia să-și dea acordul pentru transfuzie a fost zadarnică. Femeia a murit cu zile. E cumplit. Al doilea caz a fost puțin mai fericit. O sectantă era pe punctul de a naște. Avea nevoie de operație cezariană. A refuzat categoric, atât ea, cât și familia ei. Făceau parte dintr-o sectă, care nu permitea intervențiile chirurgicale asupra trupului. Abia după 14 ore de luptă cu moartea, femeia a reușit să nască. Asemenea aberații se întâlnesc destul de des. Ele dau de gândit sub multiple aspecte. În primul rând cel religios. Este regretabil că acele secte își spun „creștine”. Creștinismul adevărat nu are nimic de-a face cu astfel de credințe. Omul are datorii față de suflet și față de trup aproape în egală măsură. Este dator să asigure trupului hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sănătate, iar sufletului tot ce trebuie pentru mântuire.

Trupul este socotit în creștinism „biserică a Duhului Sfânt”. Orice practică sau substanță care distruge sănătatea sau viața cuiva nu este admisă de învățătura creștină. Nicăieri nu veți găsi în Biblie sau în scrierile Sfinților Părinți că se interzic tutunul sau drogurile, spre exemplu, fiindcă nu erau cunoscute la vremea aceea. Prin faptul că se insistă asupra importanței trupului în iconomia mântuirii, prin faptul că se subliniază în nenumărate rânduri datoria omului de a se îngriji de trupul său, se înțelege de la sine că orice substanță care ar provoca distrugerea rapidă sau lentă a trupului este interzisă. Dumnezeu a dat boli, ca urmare a căderii omului în păcat, dar a dat și leacuri. Mintea, gândirea omului nu este altceva decât o formă de manifestare a sufletului, iar sufletul este chipul lui Dumnezeu în om. Acest suflet gândește, scormonește tainele naturii ca să găsească leacuri și metode pentru salvarea și prelungirea vieții omenești. Transfuzia, dializele, transplanturile de organe, intervențiile chirurgicale, analizele medicale și toate celelalte tehnici, pe care nici nu le visau strămoșii noștri, sunt mângâierea lui Dumnezeu dată celor în suferință. Să dăm slavă lui Dumnezeu că trăim în vremurile acestea, în care știința medicală a făcut pași uriași. Am putea spune că ele sunt o părticică din Descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o omului din atotștiința Sa. Avem și noi posibilitatea să beneficiem în mai mică sau mai mare măsură de aceste realizări medicale. A le refuza este mai mult decât un păcat. Este o sfidare a bunătății lui Dumnezeu, o sinucidere incontestabilă. Acele secte care promovează acele învățături criminale ar trebui să aibă măcar bunul simț să nu se mai numească creștine!

„9 nopți și… 12 zile”: paradoxul matematic al unei excursii în… China

Data: 30 august 2026 by Grigorie N. Lăcrița

O vizită la agenția de turism pentru a studia ofertele de vacanță se poate transforma rapid dintr-un demers organizatoric într-o veritabilă dilemă matematică. Aceasta a fost și experiența mea recentă, când atenția mi-a fost captată de detaliile unui circuit programat în China, la Beijing, în perioada 15 – 26 martie 2027. Pe pliantele agenției, durata circuitului era marcată printr-o formulă bizară: „9 nopți și 12 zile”. Întrebarea firească, ivită din logica elementară, se impune de la sine: cum se explică faptul că o excursie delimitată de aceste date se întinde pe 12 zile calendaristice, dar cuprinde doar nouă nopți? Această neconcordanță naște nedumeriri logice pentru mulți turiști, fără ca agențiile să ofere o explicație clară, convingătoare și fundamentată pe date concrete. Mecanismul din spatele acestui calcul astronomic și turistic este, în realitate, destul de simplu atunci când este descompus pas cu pas. Misterul începe odată cu decolarea de pe Aeroportul Internațional „Henri Coandă” din București, programată pentru ziua de luni, 15 martie 2027, la ora 16:25. Această dată se corelează perfect cu programul companiei Air China, care operează zboruri directe pe ruta București–Beijing în zilele de luni, miercuri și vineri. Pentru a calcula ora exactă a sosirii, trebuie să punem în ecuație două variabile esențiale: 1. Durata efectivă a zborului: Între 9 ore și 30 de minute și zece ore (variabilă în funcție de curenții de aer și rută). 2. Diferența de fus orar: +6 ore. În luna martie 2027, România se află încă pe ora de iarnă (UTC+2), în timp ce China operează pe un fus orar fix (UTC+8), fără să aplice trecerea la ora de vară.

Matematica din spatele orelor de zbor arată astfel: Varianta zborului optim (9h 30min): 16:25 (ora plecării) + 9h 30min (zborul) + 6h (fusul orar) = 07:55; Varianta zborului standard (10h): 16:25 (ora plecării) + 10h 00min (zborul) + 6h (fusul orar) = 08:25. Deoarece însumarea orelor depășește miezul nopții, aterizarea pe pământ chinezesc are loc în dimineața zilei următoare. Rezultatul: Plecați luni, 15 martie, la ora 16:25 din București și ajungeți la Beijing marți, 16 martie, între orele 07:55 și 08:25 (ora locală). Prima noapte a călătoriei (15 spre 16 martie) este, așadar, consumată integral la bordul aeronavei, nu într-un pat de hotel. Zborul de revenire în țară adâncește paradoxul. Plecarea din Beijing este programată pentru vineri, 26 martie 2027, la ora 00:05 (ora locală a Chinei). Din punct de vedere tehnic, ora 00:05 marchează primele 5 minute ale zilei de vineri. Practic, procedurile de check-in și îmbarcare se desfășoară în seara zilei de joi, 25 martie, iar decolarea se face imediat după miezul nopții. Cursa respectă orarul Air China pentru ziua de vineri. Calculul zborului de întoarcere se inversează, având în vedere că zburăm spre vest, împotriva rotației Pământului: Durata zborului: Aproximativ 10 ore și 30 de minute. Ajustarea fusului orar: – 6 ore. Calcul direct: 00:05 (ora Beijing) + 10h 30min (zborul) − 6h (diferența de fus) = 04:35. Rezultatul: Aterizarea pe aeroportul din Otopeni are loc în aceeași zi de vineri, 26 martie 2027, în jurul orei 04:35 dimineața (cu o marjă de variație între 03:35 și 05:05, în funcție de condițiile meteo). Prin urmare, noaptea de joi spre vineri (25 spre 26 martie) este petrecută în tranzit și în aer, hotelul fiind părăsit încă din seara zilei de joi.

Sistemul de referință mondial împarte globul în fuse orare raportate la Ora Universală Coordonată (UTC), care reprezintă ora de referință mondială măsurată la Greenwich. Mulți fac confuzie în exprimare folosind termenul de „meridian” (care reprezintă doar linia imaginară Nord-Sud de pe glob, cum este Meridianul Greenwich), însă denumirea corectă pentru calculul timpului este cea de fus orar. De asemenea, în limbaj internațional, standardul este însuși UTC, motiv pentru care raportarea se face la Ora Universală, nu la o „oră standard” generică. România, în perioada de iarnă, se află pe fusul orar UTC+2. Iar cifra care urmează după simbolul „UTC+” exprimă exact cu câte ore se află o țară sau o localitate înaintea Orei Universale Coordonate. Acest simbol „plus” (+) are o utilitate majoră pentru cititor: el arată instant că timpul se află în avans (adunare), în timp ce simbolul „minus” (-) indică faptul că timpul este în urmă (scădere, așa cum se întâmplă în cazul țărilor de pe continentul american). Această precizare fundamentală pregătește clar calculul pentru destinația noastră. China (Beijing) se află pe fusul orar UTC+8, ceea ce înseamnă că este cu 8 ore înaintea Orei Universale. Pentru a afla diferența directă dintre cele două destinații, se scad cele două valori matematice ale fusurilor: Din cele opt ore ale Beijingului se scad cele două ore ale României și rezultă o diferență de șase ore. Beijingul se află, așadar, cu o diferență constantă de șase ore în avans față de București.

Exemplu concret: Când în București ceasul indică ora 12:00 (la amiază), la Beijing este deja ora 18:00 (seara). Fenomenul este ușor de înțeles: având în vedere sensul de rotație al Pământului, de la vest spre est, Soarele răsare la Beijing cu șase ore înaintea Bucureștiului. Altfel spus, când la noi bate ora prânzului, orașul asiatic „trăiește” deja cu șase ore înaintea noastră, deoarece acolo ziua începe și se termină mult mai devreme. Acest decalaj astronomic dintre începutul zilei în diferite țări de pe glob este observat de noi toți, an de an, cu ocazia sărbătorilor de Anul Nou. Primii locuitori de pe planetă care întâmpină Noul An sunt cei din Republica Kiribati (Insula Kiritimati sau Insula Crăciunului) din Oceanul Pacific. De pildă, când la ei se deschid sticlele de șampanie la miezul nopții de 31 decembrie 2026 și se trece în 1 ianuarie 2027, în România este abia ora 12:00 la amiază, în aceeși zi de 31 decembrie. Pe același principiu, Revelionul vine la Beijing cu șase ore înaintea Bucureștiului, oferindu-ne imaginea perfectă a modului în care timpul „călătorește” în jurul Pământului.

Cele 12 zile reprezintă pur și simplu numărul de zile calendaristice de la data plecării până la data întoarcerii, luând în calcul inclusiv ambele capete ale intervalului: 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26 martie = 12 zile. De ce „9 nopți” și nu 11, așa cum ar rezulta printr-un calcul simplu de tipul 12 zile − 1? Aici intervine specificul zborurilor intercontinentale, cu plecare după-amiaza și sosire sau plecare la ore foarte apropiate de miezul nopții – detalii logistice care „mănâncă” din nopțile efective petrecute la hotel: 1. Noaptea de 15 spre 16 martie: Sunteți în avion (plecare la ora 16:25, aterizare a doua zi dimineața). Prin urmare, aceasta nu este o noapte de cazare la hotel, ci o noapte petrecută în zbor; 2. Cazarea efectivă la Beijing: Se realizează din seara zilei de 16 martie până în seara zilei de 25 martie; 3. Noaptea de 25 spre 26 martie: Deoarece plecarea de pe aeroportul din Beijing este programată la ora 00:05 în noaptea de vineri (practic la doar cinci minute după miezul nopții), părăsiți hotelul în cursul serii de joi, 25 martie, pentru a efectua formalitățile de check-in. Ca atare, nici această noapte nu se mai poate număra ca noapte de cazare. Pe scurt: 12 zile = Toată perioada călătoriei, calculată din ziua plecării până în ziua întoarcerii (inclusiv); 9 nopți = Nopțile efectiv petrecute în structura de cazare din Beijing, fără cele două nopți consumate de zborurile de dus și de întors, care se desfășoară pe timp de noapte.

Formula „9 nopți / 12 zile” este, prin urmare, complet corectă, legală și absolut obișnuită în turismul internațional pentru toate pachetele de vacanță care implică zboruri de noapte. Pentru a se înțelege și mai bine diferența de „o noapte mai puțin” dintre numărul zilelor și cel al nopților în cadrul unei excursii, să mai luăm un exemplu simplu, la îndemâna oricui: Să presupunem că mergem într-o excursie de trei zile, petrecând la hotel doar două nopți. Dacă plecăm în dimineața zilei de marți și ne întoarcem joi seara, călătoria noastră atinge trei zile calendaristice (marți, miercuri și joi). Cu toate acestea, cazările efective la hotel însumează doar două nopți, respectiv: marți spre miercuri și miercuri spre joi. Acest exemplu banal demonstrează clar cum numărul zilelor este întotdeauna mai mare decât cel al nopților de cazare, fără ca acest lucru să însemne o eroare sau o păcăleală.