Puțini scriitori români contemporani au fost răsfățați într-o așa măsură precum Nichita Stănescu (31 martie 1933 – 13 decembrie 1983). Și înainte și, mai ales, după ce ne-a părăsit. Un caz întru totul fericit. Sub aripa neîndoielnicului său geniu, cât a trăit a scris poezie precum a vorbit și a vorbit izvodind instant perle de o strălucitoare încărcătură spirituală. Între altele, ursitoarele l-au blagoslovit și cu un special… dar al beției. Nu este vorba însă de beția alcoolică – deși a existat și ea o vreme, nu însă în vreo formă vulgară – sau de beția de cuvinte, cu atât mai puțin. Poate ca și în cazul predecesorului său, Ion Barbu, un alt mare poet de care ne amintim prea rar, din păcate, la Nichita Stănescu alcoolul era flacăra care distila necuvintele, metaforele, spiritul. Esențele se obțin, de regulă, prin ardere magică, prin sacrificiu – ritualic, chiar; nu prin refrigerare. Nichita Stănescu putea să fie, la modul onorabil, orice. Numai degustător de ape, în nici un caz…
Cu Nichita Stănescu am avut privilegiul întâmplării să mă intersectez de două ori. Fără însă nici un fel de „contaminări” de reținut. Din păcate sau din fericire, nici nu știu cum să spun, numai cine n-a vrut nu l-a căutat pe marele poet în anii cât a locuit, mai cu samă, în Piața Amzei.
În schimb, cu criticul literar Alexandru Dan Condeescu, unul dintre cei mai devotați prieteni, editori și analiști ai fabulosului creator de insolite idei metaforizate sublim, am fost coleg de redacție, în același birou, vreme de un deceniu. Pentru el scriu aceste rânduri, în primul rând. Se vor să fie un modest omagiu căruia nu i-am dat cuvenită față la timpul potrivit. Bunăoară, cu cel puțin vreo patru decenii în urmă. Și asta nu din pricină că, din când în când, ne mai și înțepam reciproc prin ședințele redacționale. Și nu numai. Apoi, nici nu ne călcam pe aceleași poteci. El bătea Banatul – în special Mehedințiul și Caraș-Severinul -, Galațiul (unde fusese scurtă vreme profesor de franceză), Litoralul și, mai în toate weekend-urile, cărările alpine care aveau cabane. (Ceea ce făcea, cu același nesaț, și Ion Preda, cel cu „Omul și Muntele”, carte de mare succes în rândul cititorilor pasionați de munte). În ce mă privește – redacțional și nu doar atât – eram sedus de „lichide”, în principal: Dunărea cu delta ei, podgoriile, apele termale… După tragicul sfârșit al lui Nea Milică Cristea, în scurt timp am rărit rău de tot „întrevederile” cu atracțiile alpine, indiferent de forma lor. Nu însă definitiv.
Spre regretul meu, l-am înțeles târziu pe Dan (cum îi spuneam noi colegii, apropiații). Dacă l-oi fi înțeles cumva… În ianuarie 1990, adunarea generală a redacției – circa 25 la număr – a dat jos vechea conducere și a ales, prin vot deschis, un nou staff: Anda Raicu, Dan Condeescu și Mihai Ogrinji. Off, câtă muncă ne aștepta: revistele România pitorească – lunară, Holidays in Romania (plus versiunile în franceză și germană) – lunare, Almanahul turistic, alte tipărituri, bașca traducători, colaboratori, Asociația Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism. Dan – care n-avea obiceiul să dea la fugă fie că ar fi fost în preajma lui foc, inundații, cutremure – cam întârzia, absenta, amâna predările. Nu erau deprinderi inedite… Grație în primul rând Andei, cu puterea ei de muncă senzațională, „șandramaua” nu s-a prăbușit în acea perioadă și nici cât a mai trăit ea…
Spre toamna anului 1990 – n-aș zice că pe neașteptate – Dan s-a înfățișat, după ceva absențe, cu o cerere de transfer la Muzeul Național al Literaturii Române. A fost înscăunat pe post de director interimar al importantei instituții de cultură. (Vă amintiți, probabil, de Perpessicius, de Al. Oprea, de Rotonda 13, inițiată și susținută de Șerban Cioculescu, de remarcabila revistă trimestrială Manuscriptum, de nenumăratele expoziții și atâtea altele. Ne-am bucurat cu toții de promovarea lui. Încetul cu încetul am început să înțeleg, fără să-mi bat capul, că tot acel transfer – și nu numai – a beneficiat de lucrarea câtorva nume importante din ultima parte a vieții lui Dan Condeescu. Este vorba de mult apreciații Petru Creția și Andrei Pleșu, de Dora Tărâță (ultima soție a lui Nichita Stănescu) și de foarte buna ei prietenă Ofelia Condeescu, fostă Rotaru și devenită Ofelia Rotaru-Creția…
Alexandru Dan Condeescu a făcut o treabă remarcabilă la Muzeul Național al Literaturii Române. Voi insista, poate, cu un alt prilej. Ceea ce eu însă am înțeles cu întârziere este pariul pe care și l-a pus Dan, cu foarte puțin timp înainte de a fi colegi la România pitorească, pentru mai întreaga lui carieră. Pariul stării lui de creație, dacă pot spune așa, a fost captivanta operă a lui Nichita Stănescu. Și, nu în ultimul rând, prietenia cu marele poet. Fără doar și poate, cele două antologii realizate de comun acord – „Ordinea cuvintelor” și „Fiziologia poeziei” (640 de pagini!) – rămân veritabile pietre de temelie pentru poezia noastră contemporană. I-am recitit, la cea din urmă, prefața. Inclusiv autograful. Din păcate, înțepăturile pe care i le produceam în anii 80 mi se par și astăzi la fel de tefere. Detaliile n-au rost acum. Asta e, sunt incorigibil. Totodată, a rămas la fel de viu și un alt regret ce nu poate fi stins: din vara anului 1992 nu ne-am mai văzut niciodată.
Greu de înțeles…
