Arhiva zilnică: 24 noiembrie 2025

De câte feluri sunt horele? De patru anotimpuri!…

Data: 6 iunie 2026 by George V. Grigore

Poate vă miră întrebarea mea, dar timpul a făcut ca să distileze diferitele tipuri de dansuri create poate în momente de transă, când dansatorii simt legătura cu divinul. „Cea mai veche descriere a unei hore (făcută de vestitul Dedal, în cinstea Ariadnei, la Cnosos) poate fi găsită în „Iliada” lui Homer, acolo unde sunt prezente multe din săvârşirile „numeroşilor pelasgi” din Peninsula balcanică, cum ne spune Herodot. „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime / Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă. / Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii / Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca uleiul / Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, / Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate / Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă / Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-I / Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă. / Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec / Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul / Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună, / Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei”. Herodot şi Pindar, ca şi Strabon, mai târziu, precizau că horele acestea făceau parte din ceremoniile totemice ale hyperboreilor, ca şi „Imnul Titanilor” (Strabon), deci aparţineau patrimoniului iniţiatic al populaţiilor de la nordul Dunării, care „au instrumente din munţi” , şi anume scripca, naiul şi cobza. Iniţial, existau patru tipuri de hore, câte unul pentru fiecare anotimp, numit la fel, horă, două solstiţiale, de iarnă – jucate în şir sinusoidal, închinate Lunii, şi de vară – jucate în cerc, închinate Soarelui, şi două echinocţiale, de primăvară – „Brâiele”, jucate în înşiruire lunară (sinusoida prezintă fazele Lunii), închinate Fertilităţii şi, implicit, Lunii şi Soarelui („Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”), şi de toamnă – „Bătutele”, închinate Rodirii şi, desigur, Soarelui şi Lunii.

Pentru că sunt „vrăjitoare” prin dezlănțuirea lor, despre hore, în 1714, domnul de Guys, publica la Londra, o carte în care susţinea că toate horele ale popoarelor care le mai păstrează prin Balcani sunt de origine valahă, şi exemplifica cu „Matraki sau Hora Valahilor”, deşi, prin anul 1700, când de Guys a cules melodiile horelor „valahii” reprezentau memoria subconştientă a „pelasgilor”, horele boreazilor pătrunzând în Balcani prin generaţiile târzii, pelasgii sau „capetele negre”, care au migrat şi spre Asia, dar şi spre Africa (felahii lui Osiris), înfiinţând, mai întâi, Cartagina şi, apoi, Egiptul. Dimitrie Cantemir, care cunoştea bine şi spaţiul cultural european, dar şi cel balcanic, avea să scrie că „jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sau patru inşi laolaltă, ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung. Altminteri ei nu joacă prea lesne decât la nunţi. Când se prind unul de altul de mână şi joacă roată, mergând de la dreapta spre stânga cu aceiaşi paşi potriviţi, atunci zic că joacă hora”. Peste un secol, aceleaşi tipuri de horă erau descrise de Jean Henri Abdolonyme Ubicini: „Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc, în mijlocul căruia se află muzicanţii (lăutari); apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior, în timp ce, cu celălalt, fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând, şi se îndepărtează de centru, pentru a strânge sau lărgi cercul. În timpul acestor evoluţii, a căror încetineală şi uniformitate dau horei un caracter de indolenţă şi de fatalitate, în completă armonie cu specificul melancolic al poporului român, unul dintre lăutari cântă, acompaniind dansul. Aceste cântece poartă de asemenea numele de hore… Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă, monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe şi umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”. Mai aproape de noi, în prefaţa „Caietelor” lui Karol Mikuli, publicate la Viena, între anii 1840-1852, Henrich Erlich scria despre horirile românilor moldoveni: „Dansul cel mai obişnuit în oraşe este Hora. La ţară se joacă Hora, jocul de brâu, căluşarii etc. Hora se joacă astfel: dănţuitorii, atât oameni, cât şi femei, al căror număr nu este mărginit, se apucă de mână şi formează un cerc, unde fiecare poate intra şi ieşi, după plac. Se joacă în rând, îndoind un picior, în vreme ce celălalt face un pas înainte sau îndărăt; tot deodată, braţele se clatină încet; dănţuitorii se apropie sau întind cercul, tot cu acele mişcări, ceea ce dă Horei un oarecare aer de indolenţă şi de o lene, care nu se întrerupe decât de către vreun vesel dănţuitor, ce-şi manifestă veselia bătând cu piciorul în pământ. Această legănare graţioasă se cuvine, mai cu seamă, de a se exprima în muzică; de aceea, trebuie să se apese mai mult baterea dintâi a fiecărei măsuri, iar a doua, foarte puţin. Cu cât mişcările Horei sunt line, egale şi liniştite, întru atât cele ale jocului de brâu sunt vioaie şi zgomotoase; dănţuitorii se ţin, cu mâna stângă, de încingătoare, rezemându-se, cu mâna dreaptă, de umerii vecinului, şi executând acest dans cu cea mai mare iuţeală”.

Jocurile de doi şi de patru au pătruns, în Ardeal şi în Bucovina, după ocuparea acestor provincii de către austrieci, ca urmare a recrutărilor voluntare, numite „Bărbunc” („Werbung”), recrutări descrise de Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă: „Viaţa la Suceava era foarte neliniştită, mai ales în zilele de târg, joia şi duminica. Pe piaţă, la Bărbunc (Bărbunc înseamnă recrutare şi vine de la cuvântul nemţesc Werbung) se auzea cântând muzica, iar lumea năvălea ca la o comedie într-acolo. În mijlocul pieţii, se afla masa ofiţerului „Bărbuncului”, cu o condică lângă dânsul şi cu o lădiţă plină de bani; mai jos, se afla o ladă mare, plină cu chipie ostăşeşti. Primprejur juca o roată din cei mai frumoşi şi mai voinici soldaţi minunate jocuri de prin ţări străine şi lăudau viaţa de tabără; nu lipseau nici vivandiere frumoase, care închinau cu plosca plină de vin la toţi voluntarii recrutaţi şi se sărutau cu dânşii. Lumea se ferea de „Bărbunc” ca de foc, dar, totuşi, erau unii care cădeau în capcană, căci inimă de piatră să fi avut şi tot nu te-ai fi stăpânit când vedeai cum cătanele luau la joc pe cele mai frumoase fete din împrejurime, ca să atragă feciori. Iar mulţi dintre aceştia aveau drăguţe şi nu puteau suferi ca ele să joace cu cătanele cele străine, de aceea se prindeau şi ei în joc lângă dânsele. Jucai un joc, două, apoi doi căprari cât bradul te duceau de subsuori, cu vorbe dulci, la o vivandieră, care te cinstea din ploscă şi-ţi dădea buzele ei subţiri şi roşii. Ofiţerul îţi punea, pe dinapoi, şapca-n cap şi erai, de acum, vrând-nevrând, cătană la împăratul… În vremea asta, vestita bandă a lui Grigore Vindireu Ţiganul zicea să-ţi rupă inima, iar feciorii, după ce jurau sub steagul cel mare, ce flutura în mijlocul pieţei, se cuprindeau de după cap şi cântau din gură, însoţiţi de plânsul nevestelor şi al drăguţelor”. Ulterior, jocurile acestea s-au încetăţenit, în defavoarea horelor, cu excepţia „bătutelor moldoveneşti”, care au fost numite „ruseşti”, datorită ritmului mult prea vioi şi nicidecum datorită unor asemănări melodice sau coregrafice cu melosul şi dansul slav; iar şi mai târziu, în comunism, când primii coregrafi ai viitoarelor ansambluri profesioniste s-au întors de la studii moscovite, a început să se practice „jocul în linii”.

Dacă ne întoarcem în timp, vom vedea că există și vestigii arheologice ilustrând hora, ceea ce atestă străvechimea ei pe meleagurile noastre. Și pentru aceasta e de ajuns să ne gândim la celebrele statuete cucuteniene, deci cu o vechime de aproximativ 6-7.000 de ani, Hora de la Frumușica, Hora de la Berești sau, mai puțin cunoscuta, Hora de la Drăgușeni-Ostrov. Dar, în același timp, pe monumentele funerare din spațiul tracic, actual locuit de aromâni, putem vedea de asemenea imagini reprezentând hora. Astfel, în 1942, preotul Constantin Matasă – reprezentant de seamă al arheologiei românești și fondator al Muzeului de Istorie din Piatra Neamț– a descoperit în Bodeștii de Jos, Frumușica, județul Neamț, una din capodoperele culturii Cucuteni, cultură anterioară celei sumeriene sau egiptene. Este vorba de binecunoscuta Horă de la Frumușica, operă de artă bidimensională reprezentând un suport antropomorf compus din șase statuete feminine văzute din spate, înlănțuite, parcă, într-o horă. Meșterul popular de acum șase milenii nu a modelat conturul capului, mâinilor și picioarelor, dar decupările ovale practicate în vas pe două registre, imprimă pe ansamblu euritmie, datorită frapantei impresii de rotire într-o stare de exaltare rituală. Descoperirea de la Bodești-Frumușica dovedește faptul că hora, ca dans, a apărut pe meleagurile locuite de strămoșii noștri în urmă cu mai mult de șase milenii. Izvoarele arheologice afirmă că în societățile matriarhale se practica, pe lângă cultul zeiței-mamă și cultul solar, iar hora, ca reprezentare circulară vie, ar putea fi elementul de legătură dintre ele, ca expresie a unui ritual solar de fertilitate. Cercetătorii consideră că dansul în sine este o formă de existență a societăților primitive, poate chiar expresia prelingvistică a sufletului arhaic care, prin mișcările ritmice ale corpului, își exteriorizează trăiri și impulsuri esențiale. Manifestările acestea au constituit nucleul arhetipal care a generat valori spirituale aparținând unei mentalități arhaice. Această mentalitate a constituit cadrul germinativ al spiritualității românești, ale cărei origini trebuiesc căutate în miturile și formele religioase populare care s-au născut pe aceste meleaguri. Cultura populară românească, prin forma și funcția ei specifică, oferă posibilitatea de a observa geneza și evoluția valorilor spirituale, locul și rolul lor în universul existențial colectiv.

Circularitatea horei ne amintește de faptul că cercul, ca formulă cosmică, este un univers închis, că și în arte există forme circulare sau că masa vibrațiilor sunetului are aceeași formă. Din acest punct de vedere, hora ar simboliza, așa cum este prefigurată de Hora de la Frumușica, o unire a formelor. În societatea arhaică a tracilor, semnificația inițială a dansurilor circulare este legată de ritualul de celebrare a reînvierii unui zeu, după moartea sa, iar aceasta ne amintește de Zalmoxis și Orfeu, ambii fiind traci și aflându-se la baza mitului morții și învierii, element fundamental al ritualurilor inițiatice care au circulat în spațiul cultural carpato-danubiano-pontic. În secolul al V-lea î. Hr., Xenophon, în lucrarea Anabasis (VI, 1, 5), vorbește despre un dans pantomimic numit Carpaia practicat în cerc de dansatori înarmați, unul din ei mimând moartea apoi învierea. Athenaios, citându-l pe istoricul și oratorul grec Theopompus din Chios (sec. IV î. Hr.), atribuie tracilor dansul ostășesc numit kolavrismos. Cercetătorii nu confirmă că acest etimon stă la baza celorlalte cuvinte derivate din alte limbi. Termenul cel mai înrudit cu kolavrismos este kolo, păstrat de popoarele slave (polonezi, iugoslavi, ucraineni); la bulgari este horo, iar la greci choros, însemnând grup, din care derivă choreia, cu sensul de mișcare. Iată, deci, că dansurile de tipul horei au o largă arie de răspândire, din Balcani până la Marea Baltică, iar spre Răsărit până dincolo de Nistru. În spiritualitatea românească, hora este dansul reprezentativ prin excelență și întruchipează expresia spontaneității creatoare a culturii noastre. Ea este o adevărată realitate culturală sau, cum o numește Romulus Vulcănescu, un fenomen horal. Astfel, această realitate horală răspunde și unei realități metafizice și este, ca și doina, o expresie a sufletului românesc. Sub aspect psihosomatic, hora face parte integrantă din firea românului, care, în fața spectacolului pe care i-l oferă, simte o adevărată chemare biologică, o exaltare a spiritului. În popor, interdicția de a participa la horă sau lipsa acestui joc, era văzută ca un blestem: „De n-ar fi horele-n lume/ Ai vedea fete nebune/ Și neveste duse-n lume„. Hora poate fi văzută și ca o formă de asanare morală, întrucât cei care încălcau normele morale ale colectivității, nu aveau acces la horă. Din întreg repertoriul popular, hora este cea care a pătruns și în biserică, cu toate că a existat interdicția de a practica hore și jocuri diavolești, iar horitorii și lăutarii erau considerați chipuri ale diavolului (la fel au fost anatemizați cândva colindătorii și colindele). Imaginea horei este prezentă atât în frescele românești cât și în cele balcanice. Acest fapt atestă „[…]o conștientă reutilizare a fenomenului […] în favoarea gestului de adorație„. În folclorul literar, hora este subiectul a numeroase proverbe, zicători, ghicitori sau strigături. Ca gen coregrafic-muzical, hora este reprezentată printr-o multitudine de dansuri, unele desemnând mișcarea, altele direcția evoluției coregrafiei sau stilul și originea. Ea are o mare vitalitate în zonele extracarpatice, mai puțin în sudul Transilvaniei. În formele ei variate de manifestare putem intui simbolismul primar, ezoteric, al horei valahe. Semnificațiile ei arhaice se evidențiază în acea adevărată contopire harică a jucătorilor cu divinitatea tutelară prezentă, parcă, în centrul cercului. Bătăile ritmice cu piciorul în pământ pot simboliza contactul teluric cu suportul material oferit de zeița-mamă, iar strigăturile și chiuiturile amintesc de acele incantații magice către zei. În mentalitatea arhaică, această stare similară celei de magie euritmică, echivala cu o contopire totală a membrilor colectivității cu divinitatea ancestrală din centrul horei, Zalmoxis, zeu al morții și al învierii, un tulburător punct de intersecție cu creștinismul. Elemente relictuale ale horei ezoterice s-au transmis până astăzi prin dansul călușului. Despre credința poporului în puterile magice și taumaturgice ale călușarilor ne vorbește Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, unde prezintă desfășurarea acestui dans ezoteric. Pe lângă descrierea amănunțită a ritualului, autorul menționează și reușita practicilor gestuale de vindecare ale călușarilor. Hora devine, astfel, o adevărată modalitate de înălțare spirituală colectivă. În afară de caracterul ezoteric, hora are și o formă de manifestare lumească, laică, mediu propice de manifestare a creativității țăranului român. Dar și în acest caz, participarea la horă implica o anumită ținută trupească și sufletească, mai ales cu prilejul marilor sărbători religioase, Crăciun sau Paște. Ieșirea la horă presupunea, de asemenea, și o curățenie trupească, motiv pentru care horitorii ieșeau la joc în haine curate sau noi, iar curățenia sufletească era confirmată prin euharistie. Cam asta ar fi, pe scurt, povestea horelor strămoşeşti, care sunt, în fond, rădăcini spirituale ale tuturor neamurilor europene, în ciuda faptului că doar noi, românii, datorită unui conservatorism şi admirabil, şi condamnabil le-am mai păstrat; dacă ar avea dram de înţelepciune, cei care au putere de decizie în ţara aceasta le-ar putea reconstitui, în cadrele ceremoniale îndătinate, drept produse culturale de mare interes turistic. La nunți, când dansatorii se pornesc, hora este primul dans mai timid care începe. Socializând apoi, din horă de desprind flăcăi – călușari, și perechi „titireze” ce punctează spațiul de joc.

Oare, chiar sunt vinovați pentru orice toți slujitorii sfintelor altare?!…

Data: 6 iunie 2026 by Stelian Gomboș

Asistăm în ultimi ani la o campanie fulminantă și furibundă împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, împotriva Patriarhului, a ierarhilor, a monahilor şi a preoţilor Ei!… Sunt de-a dreptul uluit de virulenţa cu care este atacată, decredibilizată, pe toate fronturile, instituţia Bisericii, în orice context şi orice împrejurare, (de)sigur în special, Biserica Ortodoxă Română (BOR)!… În aceste condiții, în astfel de împrejurări, se generalizează, se speculează chiar foarte mult, plecându-se de la niște exemple punctuale, se fac tot felul de afirmații, care mai de care mai nefondate, neverificate, nedocumentate, neargumentate sau mai exagerate, că sunt de vină, că nu sunt, că s-a întâmplat ceva, din cauza lor sau nu, că au săvârşit ceva, cu premeditare, în mod intenţionat sau nu, clar şi limpede, adjudecat: ei sunt de vină!… Mai ales preoţii, slujitorii sfintelor altare, ei sunt autorii, morali, ai tuturor relelor săvârşite, cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau fără, în Biserică!… Ce mai, sunt nişte adevăraţi inculpaţi şi, de-a dreptul, infractori!… Că, de, despre vinovaţi fără vină nici nu mai încape vorba!… De greşeală/eroare umană şi de iertare creştină nici că mai poate fi vorba!… Preoţii, slujitorii altarelor noastre, oarecând o categorie profesională şi socială ce se bucura de un anumit respect în societatea românească, au ajuns, astăzi, să fie arătaţi, pentru orice, oriunde şi oricând, cu degetul!… Nu mai contează deloc lucrurile bune pe care le împlinesc, sfintele slujbe pe care le săvârşesc, misiunea, apostolatul, propovăduirea şi filantropia şi activitatea pe care o realizează, cu timp şi fără timp cei mai mulți dintre slujitorii sfintelor noastre altare!…  Gata, nu mai ţinem cont de nimeni şi de nimic!… Nu mai ţinem seamă nici de faptul că putem foarte uşor afecta/altera imaginea, viaţa şi slujirea preotului, care este şi el, om, cu probleme, cu lipsuri şi greutăţi, cu familie şi copii, cu bune şi cu rele, cu bucurii şi cu necazuri, nuuu!…

Nu ne mai interesează nimic din toate acestea!… Dăm în el cât ne ţin puterile!… La ce bun să mă intereseze dacă unul ca acesta suferă, pe (ne)drept sau nu, ce să mai zic de familia lui! Pe cine mai interesează acest aspect ori detaliu, că doar noi suntem îngerii luminii, ai dreptăţii şi echităţii, etice, sociale, înţelegeţi?!… Ce să mai, la deal la vale – noi vom restabili toată ordinea, socială, materială, culturală, naţională poate chiar cosmică, şi, îndeosebi, de ce nu, pe cea religioasă şi spirituală, cum n-a mai fost de când lumea şi pământul!…

Ce să mai! Veţi vedea dumneavoastră, ce şi cum!… Aşa că, vă rugăm frumos să nu vă jucaţi cu noi, ăştia, luminaţii şi purificaţii, sau purificatorii!… Nu mai stăm, prea mult, ori chiar deloc, să verificăm, să ne elucidăm/edificăm, nu, nici vorbă, că doar noi trăim într-o societate, absolut corectă, onestă şi cinstită, nu vedeţi, în care domină numai dreptatea, onestitatea, corectitudinea, echidistanţa, empatia, solidaritatea, altruismul şi percepţia, absolut corectă, adevărată şi obiectivă a tuturor lucrurilor! Nu-i aşa?! În care ne amestecăm unii în treburile altora cu motivul şi scopul, sincer, de a le îndrepta şi corecta, căci până să intervenim noi, mărita societate ideologică, liberă, democratică şi civilă, nimic nu era la locul şi la rostul lui!… Iar dacă ceva din toate acestea nu funcţionează la parametri maximi sigur, instituţia Bisericii cu slujitorii ei, sunt de vină, fără nici o discuţie, nu-i aşa?!…

Poate că ar fi totuşi, foarte bine dacă ne-am vedea fiecare de treaba, de activitatea şi de acţiunile şi de problemele noastre, ale fiecăruia în parte, scoţându-ne, în primul rând, bârnele din proprii noştri ochi şi abia apoi, paiele din ochii altora, fie ei şi sacerdoţi, slujitori ai Sfintelor Altare, care, dincolo, de o pregătire/o calificare, de care pare-se că nu mai ţine nimeni seama, nicăieri, sunt oameni, ca şi noi, ăştia – ultracorecţii şi ultraobiectivii, care stăm, ca hienele şi jivinele, la pândă şi la vânătoare, de vrăjitoare ori, la pescuit în ape tulburi!… Poate că ar fi mai indicat să-i cercetăm şi să-i cunoaştem mai bine, pe toţi aceşti slujitori ai Bisericii, tineri sau bătrâni, preoţi (de) la ţară sau (de) la oraş şi, s-ar putea să ne bucurăm, realmente, de nişte surprize deosebit de plăcute, nemaivorbind de folosul spiritual al unei întâlniri/întrevederi/convorbiri sincere cu un Părinte Duhovnicesc!…

Haideți! Ce ziceţi? Încercăm? Eu vă asigur că merită, iar, după aceea mai stăm de vorbă!…

Simpozionul Internațional de Creație „Banja Dvorovi 2026″…

Data: 6 iunie 2026 by Redacția

În peisajul cultural al Bosniei și Herțegovinei, Simpozionul Internațional de Creație „Banja Dvorovi” s-a impus, în doar câțiva ani, ca una dintre cele mai importante întâlniri dedicate artei contemporane din regiunea Balcanilor. Ajuns în 2026 la cea de-a cincea ediție, evenimentul confirmă maturitatea unui proiect cultural care reunește artiști plastici din numeroase țări și creează punți de dialog prin intermediul artei.

Organizat în cadrul complexului balnear Banja Dvorovi, în apropierea orașului Bijeljina, simpozionul aduce împreună în acest an artiști din Serbia, Bosnia și Herțegovina, România, Croația, Canada, Muntenegru și Slovenia, oferind un context favorabil schimbului de experiență, dialogului intercultural și dezvoltării unor colaborări artistice internaționale.

De la prima ediție, desfășurată în anul 2022, proiectul a cunoscut o dezvoltare constantă, atât prin numărul participanților, cât și prin amploarea activităților culturale asociate. Inițiat sub coordonarea directorului Băii Dvorovi, Milorad Zekić, evenimentul a devenit un reper cultural pentru regiunea Semberija, contribuind la promovarea patrimoniului local și la consolidarea imaginii orașului Bijeljina ca centru al creației artistice contemporane. Timp de mai multe zile, artiștii participanți lucrează în ateliere deschise, inspirați de peisajul generos al Semberiei, de atmosfera stațiunii balneare și de întâlnirile umane care se nasc firesc într-un asemenea context. Rezultatul este o colecție diversă de lucrări care realizate în tehnici variate și perspective artistice originale.

România este reprezentată la acest eveniment de artistul vizual timișorean Costin Brăteanu. Dincolo de dimensiunea artistică, simpozionul reprezintă și un exercițiu de diplomație culturală. Participanții devin ambasadori ai propriilor comunități și, în același timp, promotori ai valorilor culturale ale regiunii gazdă. Curatorul acestei ediții este fotograful Bożidar Vitas din Beograd.

Ediția a V-a a Simpozionului Internațional de Creație „Banja Dvorovi” demonstrează încă o dată că arta poate depăși granițele geografice, lingvistice și culturale. Într-o perioadă în care dialogul și cooperarea sunt mai necesare ca oricând, întâlniri precum aceasta oferă un exemplu de solidaritate creativă și de respect reciproc, transformând Banja Dvorovi într-un veritabil loc al întâlnirii dintre oameni, idei și expresii artistice. Printre artiștii vizuali invitați se numără Irena Gayatri Horvat, Ljiljana Nedeljkov, Dragan Pantelić Bebek, Miroljub Marjanović, Olivera Adzić, Djordje Stanić, Ivica Andjelković, Lojze Kalinšek, Žarko Djukić, Svetlana Miladić, Anatolij Ivakin, Milinko Ristović, Zoran Zograf Suvajac, Mihailo Gligorić, Božidar Joksimović, Caka Kovačević, Mirjana Vuksanović, Dobrica Obradović, Mile Albijanić, Dragan Batinić, Vldimir Stjepanović, Djuro Lubarda, Dragan Tasić sau Bato Djokić.

A consemnat Costin Brăteanu

Tu, Fiică Basarabie, nu te lăsa învitregită de interesele lotrilor vremelnici!…

Data: 5 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Întrebarea ne doare, ne arde, ne mistuie… Ne seacă a nevoie de a o pune… Căci, totuși, noi, noi cum ar trebui să ne simțim?… Cum ar trebui să ne fie simțul, crezul, încrederea, doinirea de Patrie-Mamă și fiică în aceste clipe?… În care Chișinăul spune întregii Europe că are în buzunar „varianta B” a intrării în UE: prin reunirea cu România… Păi’ asta a ajuns Patria-Mamă pentru conducătorii Moldovei? „Varianta B”, de la și altele?… Cum i-am mai putea privi noi în ochi pe toți acei semeni ai noștri din Țară care, pentru Fiica Basarabia, au acceptat atâtea și atâtea sacrificii?… Ce le-am mai putea spune bătrânilor, mamelor, copiilor, ce vor fi crescut și ei între timp, ajungând a-și pune de drept propriile întrebări, de la care am tot luat atâtea decenii pentru a ne ajuta frații?… Cu donați, cu împrumuturi nerambursabile (nu de către ei, ci mereu rostogolite în bugetele Patriei-Mamă, căci, oare, ce mamă nu ar da tot ce are mai bun fiicei sale?!), cu energie electrică și gaze, combustibili… Toate, fără de preț pentru urgențele pe care le aveau, dar și fără de preț pentru încasările la visteriile noastre… Cum ar trebui să ne numim, noi singuri, în urma acestei palme trântite, nu de Europa, nu de alte țări pizmașe spre dimensiunea europeană pe care am avea ca țară de drept reîntregită, ci de ea, nu Basarabia străbunilor, ci Moldova politicienilor? Căci este o grea palmă dată peste fața Patriei-Mamă… Da, sigur, o va ierta!… O vom ierta, căci, știm că nu ea, Basarabia Reîntregirii, a cuvântat… Ci aceia care o țin ostatică pentru interesele lor de arvunire… Politicienii… Aceiași oriunde în lume… Care și-ar vinde și mamele, și fiicele pentru un folos cât e mic… Și o vom ierta… Dar vom putea uita?… Vom putea uita ziua în care odrasla s-a obrăznicit mustind a interes european?… Vom putea uita această ofensă a fiicei către Patria-Mamă?… Chiar de știm că aceste vorbe pocite au fost puse pe buzele ei; și nu ea este de vină… Căci, nici de ne-am fi fost ca frații învitregiți de timpuri, asemenea cuvinte nu ar fi trebuit să se spună… Nu dinspre aceia ce au așternut și dinspre ei poduri de flori…

Sigur, cei ce au vorbit acum a învitregire (înnodate pe vecie să le fie limbile!), sunt politicienii moldoveni… Aceia care, când o să-i ardă din nou frigul la urne, și nemulțumirile sociale din privațiuni și lipsuri, o să ne liniștească prin vorbe dulci, de amăgire… Că au vorbit „doar într-o doară”… Dintr-un interes politic european, imediat… Nu din cuget și simțire (că ei oricum nu au), ci doar pentru a-și securiza și chiar maximiza șansele de aderare la UE… Dar, într-un fel, este și vina noastră… Pentru că am asistat nefiresc de detașați la felul în care au mers spre UE cu Ucraina, alegând să treacă pragul în familia europeană, ca orfanii, de mână cu niște străini… Deși puteau fi de multă vreme în UE de ar fi ales drumul Reîntregirii cu Patria… Au ales însă un străin… Ba, încă unul ce le-a mai făcut amar de rău prin vremuri… Dar nu oamenii simplii, aceia care fac Unirile, Reunirile, Reîntregirile, și de care se tem politicienii, au ales acel drum, ci, iată, niște conducători vremelnici… Loaze, lotrii… Aceiași peste tot… Dar am tăcut la vremea respectivă… Nu i-am întrebat pe conducătorii de la Chișinău ce au primit, ce și-au arvunit pentru sine, pe și în numele de partide și false curente de țară… Ce au avut de câștigat? Ce le-a promis Ucraina, prin liderii de la Bruxelles, și nu ar fi avut în casa acasă doar în România?…

Da, astăzi, pare că Bruxelles -ul schimbă „foaia”… Iar visul Moldovei de a păși rapid în UE, cu „vecinul”, tot mai vitreg cu ea, în același ritm, se cam năruie, politicienii de la Chișinău încercând să-și joace toate „cărțile”… Nu contează pentru ei că s-au așezat cu picioarele peste podurile de flori… Că au călcat sub ele năzuințe din cuget și simțire… Din inimă și suflet… Iar vorbele de acum ale conducătorilor politicii ai Moldovei, nu cei de un stat și un sfat cu țara, ci arvuniți intereselor bruxeleze și scopurilor ucrainiene, nu sunt poate pentru noi… Ci parte a unui mesaj (din disperare, de șantaj) la adresa unei Europe care pare că vrea să decupleze Moldova de la locomotiva ucraineană, căreia i s-a atașat, sfidând podurile istorice de flori ce o așteptau pe drumul firesc de reîntregirea cu acasă… De aceea trâmbițează acum, că, dacă nu vor avea și ei un parcurs de aderarea la UE similar cu al Ucrainei, vor apela la „planul B”… Și da, este o mitocănie!… Care, fie ea și „motivată” pragmatic, tot mojicie rămâne!… Și oricum, astfel de amenințări nu vor convinge UE să decidă altfel decât îi cer propriile interese… Pentru că Bruxelles -ul nu se va lăsa intimidat de mesajul pe care îl dă Chișinăul printre litere… Faptul că, „varianta B”, de a intra în UE prin unirea cu România, îi va încurca socotelile, Bruxelles -ul trebuind să gestioneze, pe viitor, eventuala prezență în UE a unui stat mai mare, și la nivel de bugete, și ca număr de fotolii de europarlamentari, așa că ar trebui să-i fie înlesnit tocmai drumul „individual”, ucrainean…

Sigur, cuvintele „politice” au fost rostite… Și ne-au durut… Ne-au amărât cu gustul trădării vitregilor politicieni ai Moldovei… Și de acum vom avea, și de n-am vrea asta, de ce să fim îndoiți… Căci, dacă UE îi va da peste nas Moldovei, iar aceasta se va vedea obligată (sic!) să deschidă ca „dosar” imediat de aderare „varianta B”, unirea cu România, câtă încredere vom mai putea avea în politicienii de la Chișinău?… Înscăunați poate în parlamentul european prin parlamentul nostru național… Cum vom mai putea avea încredințarea, sau măcar încrederea, că nu vom fi trădați mișelește din vârful scaunelor în care poate se vor fi cățărat? Că nu ne vom trezi, după ce Moldova va fi intrat în UE prin mijlocirea dată de „planul B”, unirea cu România, că vom avea parte de mișcări secesioniste?… De un soi de MoldoExit, dar nu din UE, ci din Patria-Mamă…

Sunt întrebări care dor acum… Dar mai bine să ne ardă nevoia răspunsurilor, astăzi, decât să ne vedem sfărâmată ființa națională abia reîntregită… Atunci… Într-un posibil atunci…

SAFE nu ar fi trebuit emis de UE; este cu totul… unSAFE!

Data: 5 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

„Security Action for Europe” (SAFE), programul Uniunii Europene de înarmare de urgență a statelor membre ale UE, este pur și simplu toxic prin modul în care a fost conceput. De altfel, la câte necunoscute are*, precum și la câte suspiciuni majore de corupție sunt, acest program SAFE nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să polueze agenda publică a României. SAFE ne va adânci procesul de falimentar. SAFE va obliga la plată pe 45 de ani întregi generații, doar pentru că unii vor șpagă și capital politic de moment. SAFE este un program neconstituțional pentru că încalcă Tratatele UE. Nu o spun eu, o spune Roberta Metsola, care a sesizat CJUE pentru anularea programului. SAFE este total unSAFE: dacă SAFE se anulează, dar se păstrează o parte din efectele programului, sumele implicate (150 de miliarde de euro) vor fi suportate din bugetele statelor membre. României o să îi „revină” sarcina de a suporta cel puțin 4 miliarde de euro pe an, cel puțin până în 2030.

Punctul cel mai fierbinte al conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul UE, de o parte, și Consiliul și Comisia Europeană, de cealaltă parte, este încălcarea art. 122 din TFUE, care nu menționează înarmarea ca domeniu unde Comisia Europeană poate interveni temporar cu împrumuturi de urgență, fără a mai întreba Parlamentul UE. De altfel, NU EXISTĂ un text expres în Tratate care să permită acordarea de împrumuturi pentru apărare. Conform argumentației comisiei JURI (din care fac parte) a PE, care a stat la baza acțiunii lui Metsola, art. 122 TFUE nu este baza legală corectă pentru programul SAFE. Acest text permite măsuri de urgență dacă apar „dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”. Argumentul Consiliului și al Comisiei a fost că agresiunea geopolitică a Rusiei asupra Ucrainei a creat o criză de aprovizionare cu echipamente militare critice. Numai că: – Apărarea nu este energie sau economie; – Apărarea și securitatea militară au capitole dedicate în Tratate (Titlul V din TUE), sunt de competența statelor membre, iar nu de competența UE și nu pot fi strecurate mascat sub umbrela unei „crize economice sau de aprovizionare” generale.

Întrucât Tratatele exclud explicit competența militară directă a UE, art.41 alineatul (2) din TUE interzice finanțarea din bugetul UE a operațiunilor cu implicații militare sau de apărare.

Așadar, crearea unui fond de împrumuturi de 150 de miliarde de euro pentru înarmare este ilegală. Este un artificiu juridic care face de rușine întreaga birocrație UE. Mai grav este ceea ce poate face (și ceea ce trebuie să facă) acum CJUE. Metsola a cerut anularea SAFE, dar și păstrarea în parte a efectelor juridice ale programului, din încercarea de a drege busuiocul (și din necesitatea de a evita efecte catastrofice pe piața financiară și în societate). Numai că CJUE poate verifica din oficiu aspecte nesesizate de reclamant și poate dispune măsuri adiționale grave. CJUE nu își poate extinde competența din oficiu în afara Tratatelor, nu poate inventa proceduri noi și nu poate judeca chestiuni politice pure care nu îi sunt aduse în față. Cu toate acestea, CJUE poare ridica din oficiu probleme de Ordine Publică. Dacă Parlamentul European a cerut anularea SAFE invocând motive procedurale (Parlamentul a fost ocolit prin neutilizarea procedurii legislative ordinare), CJUE are dreptul și obligația ca, din oficiu, să verifice dacă UE avea competență materială să adopte SAFE. Dacă va constata că nicio prevedere din Tratate nu permitea un astfel de împrumut pentru apărare, CJUE va anula actul direct pe motiv de lipsă de competență a Uniunii, depășind simpla dispută procedurală dintre Parlament și Consiliu. Asta ar fi o adevărată bombă detonată în plin plan al Ursulei von der Leyen de federalizare a UE prin acapararea temei războiului și a competenței militare, de la statele membre, la UE.

Dacă SAFE se anulează, din orice motiv, dar mai ales pentru lipsa de competență, Comisia Europeană trebuie să își dea demisia de urgență. Parlamentul UE, din calcul politic sau politețe instituțională, a cerut CJUE ca, în caz de anulare, să mențină efectele programului SAFE până la adoptarea unui nou act. Dar aceasta este o chestiune strict politică, iar nu juridică. Parlamentul European susține nevoia de înarmare, dar vrea să forțeze Consiliul să folosească o procedură unde europarlamentarii au putere de codecizie, chiar dacă asta ar însemna modificarea Tratatelor sau acorduri interguvernamentale separate. Solicitarea de „menținere a efectelor” este o tehnică juridică (prevăzută de Articolul 264 TFUE) pentru a evita un haos financiar pe piețele de capital unde UE a emis deja obligațiuni pentru a finanța aceste împrumuturi.

Important: dacă programul SAFE este anulat, obligațiunile deja lansate de Ursula von der Leyen vor trece în sarcina statelor membre, inclusiv România. În cazul României, vorbim de 4 miliarde de euro anual, timp de ce puțin 5 ani. Vom fi obligați la plată pentru o uriașă gafă a UE (sau o forțare anti-constituțională a federalizării), iar nu pentru că există extremiști, rusofili, putiniști, conspiraționiști și eurosceptici. Și nici pentru că există MAGA sau Trump. totul e din cauza politicilor greșite și totalitare ale birocrației UE. Așa cum suntem obligați la sărăcie, privare energetică, insecuritate geo-politică și regres democratic tot din cauza birocrației UE. Nenorocirea este că UE avea un precedent de la CJUE, care ar fi trebuit să oprească din fașă ideea programului SAFE: Ursula nu s-a deranjat de acest precedent și nici de Tratate. Așa a învățat ea că trebuie să facă, de la Carl Schmitt, ideologul juridic al celui de-al treilea Reich. Voila: Curtea de Justiție a UE a limitat drastic interpretarea extinsă a art.122 TFUE în Cauza C-370/12 (Pringle); CJUE a statuat că art.122 TFUE are un caracter strict excepțional și temporar. Textul nu poate fi folosit ca bază legală permanentă pentru a stabili mecanisme de asistență financiară generală sau pe termen lung. CJUE a subliniat că „dificultățile grave” menționate de text trebuie să fie exclusiv de natură economică sau de aprovizionare fizică, interzicând extinderea clauzei către politici structurale care nu au legătură directă cu urgențele pieței interne.

România, sclava UE și a „Marii Resetări”…

Data: 5 iunie 2026 by Ion Măldărescu

România este dusă spre desființarea ca stat și dispariția ca națiune… Momentan, Ilie Bolojan, cel mai distructiv prim-ministru din istoria României a primit bilet de evacuare, dar nu merită să fie liber. Pentru tot răul făcut românilor trebuie judecat… Strigoaica de la Buxelles, ginecolog la bază, care a făcut zeci de avorturi statelor membre și pe care nimeni n-o trimite în celula cu zăbrele în cazul afacerii Covid și sumelor însușite ilegal pentru milioanele de vaccinuri, creația a criminalului schizofrenic Bill Gates, este întruchiparea camuflată a Doamnei cu coasa în uniformă nazistă. Ea dictează în teritoriile incluse în lagărul concentraționar „Auschwitz 2”, supranumit Uniunea Europeană, profitând de cozile de topor înscăunate la conducerea fostelor țări, actualmente teritorii sub ocupație militară americană, franceză și a altor naționalități. Să ne aducem aminte de cele mai mari scandaluri legate de numele său. În perioada în care Ursula von der Leyen a deținut portofoliul Apărării a fost acuzată că a acordat pe degeaba contracte de sute de milioane firmei de consultanță McKinsey și unei firme de IT (numai contractul IT valora 390 de milioane de euro) fără ca respectivele companii să presteze servicii pentru banii primiți. Comisia parlamentară care a investigat cazul său a acuzat-o că a distrus dovezi legate de cele două cazuri, însă după ce au înaintat dosarul procurorilor, aceștia au spălat dosarul. Același lucru s-a întâmplat în cazul fraudei generoase a vaccinurilor. Alt mare scandal legat de numele Ursulei a fost cel al navei școală „Gorch Fockˮ a marinei militare germane, lansată la apă în 1958, navă care avea nevoie de reparații capitale. În 2015, ministerul condus de Ursula a anunțat că reparațiile la Gorch Fock, vor costa 10 milioane de euro, însă, la finalizare, Ursula a umflat suma la 185 de milioane de euro. Tot în 2015, grupul de cercetători voluntari „VroniPlag Wikiˮ, specializat în demascarea plagiatelor, a acuzat-o pe Ursula von der Leyen că și-a plagiat teza de doctorat din 1990. Conform raportului întocmit de acest grup, 43,5 la sută din paginile tezei de doctorat fuseseră plagiate, iar în 23 de pagini au fost folosite citate, fără a se specifica de unde provin. Comisia de analiză a plagiatului, condusă de un bun prieten al Ursulei, a declarat că teza conține un plagiat generos, dar nu i-a retras titlul de doctor pentru că, potrivit comisiei, Ursula „n-a plagiat cu intențieˮ.

Iată că, ginecoloaga plagiatoare conduce Europa fără să aibă coordonate sănătoase necesare. „Toată viața ei, Ursula a fost fiica, succesoarea, cancelarul de rezervă – niciodată ea însăși”, cum scria în 2020 jurnalistul și scriitorul britanic Ben Judah. Pe lângă o Europa osândită la sclavie, haos, înarmare, război, sărăie și prăbușire economică, numele Ursulei rămâne în memoria colectivă cu dopul legat de sticla de plastic, cu etichetele hainelor care zgârie, cu interzicerea prunelor pentru că provoacă diaree. Nu râdeți, astea au fost probleme majore dezbătute de Ursula în plenul PE. Nu puținele critici din Parlamentul European (Comandamentul Auschwitz 2) la adresa Ursulei von der Leyen s-au izbit de „invincibilitatea” strigoacei și a celor care au pus-o acolo, deși în țara sa de origine a comis numai fapte reprobabile. Se pare că acest reziduu murdar – pe care WEF și Bilderbergii îl folosesc pentru realizarea țelului final, „Marea Resetare” – este distrugătoarea țărilor cere au făcut imprudența catastrofică de a adera la „Auschwitz 2”. După ce, în relativ recenta „vizită de lucru” din Bulgaria, unde bulgarii au „cosmetizat-o” cu ouă clocite (bulgarii patrioți, nu ca cetățenii românii care încă dorm și când se intonează „Deșteptă-te, Române”, a aterizat la baza Kogălniceanu, ca să dea porunci proștilor. Chiar dacă ar fi posibil să ne apărăm, din păcate, România mai are armată doar cu numele și armament doar pentru trei ore de război. Adevărații specialiști în domeniul militar fiind transformați în civili și înlocuiți cu civili îmbrăcați în uniforme militare, ceea ce dovedește valabilitatea declarației unui militar de carieră: „General arm. dr. Eugen Bădălan, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, spune că armata noastră este praf, iar Art.5 din Tratatul NATO este o vrăjeală. Ei, acum vor sări mulți, că nu, că să vezi, vor zice că generalul Bădălan e plutonier și habar nu are ce vorbește, ș.a.m.d… „O clipă, că ne lămurim: efectivele militare, prezente pe teritoriul României în acest moment, atât românești, cât și străine, Nu sunt pentru a ne apăra da atacuri din afară. Toate aceste efecte viețuiesc pe teritoriul României pentru a reacționa în forță în cazul unei revolte populare. Nu există suficientă încredere în structurile de forță autohtone. România, prin baza de la Mihail Kogălniceanu, va fi punctul de lansare al unui atac al UE (NATO) asupra Federației Ruse. Asta poate declanșa o revoltă. Acesta este adevărul care vi se ascunde. Din acest considerent Ursula von der Leyen a vizitat Mihai Kogălniceanu. Bolșevicii de la Bruxelles nu vor să stingă conflictul ruso-ucrainean, fiindcă în acest răstimp se înarmează. Au nevoie de câțiva ani. Pe urmă, vor ataca. Acesta este și adevăratul motiv pentru care în România s-au anulat alegerile”[1] (Mitică Pinciuc).

Vânătoarea patrioţilor români şi eliminare lor din circuitul valorilor naţionale sunt la ordinea zilei mai ales după ce neromânul Vexler și Institutul pentru Studierea (?) Holocaustului în România „Elie Wiesel” și-a bătut joc de valorile noastre naționale. Printre condamnaţii „în contumacie se regăsesc: – Mareșal Ion Antonescu (2 iunie 1882 – 1 iunie 1946), Conducător al Statului, asasinat la Jilava; – Nicolae Ceauşescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989), primul Preşedinte al României, asasinat în sfânta zi de Crăciun; – Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995), cetăţean român decedat în Franţa; – Mircea Eliade, membru post-mortem al Academiei Române (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986), acuzat ca antisemit şi adept al Mişcării Legionare; – Mihai Eminescu, membru post-mortem al Academiei Române (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – asasinat; – Radu Gyr (2 martie 1905 – 29 aprilie 1975), – întemniţat politic; – Nae Ionescu (16 iunie 1890 – 15 martie 1940), jurnalist, – întemniţat politic; – Nicolae Iorga, membru post-mortem al Academiei Române – asasinat; Constantin – Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)), filosof – întemniţat politic; – Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991) – întemniţat politic, absent! Interzis!; – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952), – întemniţat politic; – Octavian Goga (1 aprilie 1881 – 7 mai 1938) poet, publicist şi om politic – bust demolat…

Scapă-ne, Doamne de trădătorii de Neam și Țară!

Comoara antică descoperită în Pădurea Râioasa (Buftea)

Data: 4 iunie 2026 by Redacția

Un grup de arheologi amatori și detectoriști au găsit un tezaur monetar, cu o posibilă vechime de 2.300-2.400 de ani, într-un vas ceramic a cărui datare va fi foarte importantă. Pe baza inscripțiilor și reprezentărilor de pe monede acestea ar fi grecești, spun cei care le-au descoperit. Tezaurul a fost predat autorităților și va intra în circuitul muzeal cât mai curând posibil. Cum s-a ajuns la această descoperire? Atunci când timpul le permite, cei cinci prieteni merg prin pădurile mai apropiate sau mai îndepărtate de Capitală pentru a-și încerca norocul în găsirea unor obiecte vechi cu detectoarele de metale. Astfel, sâmbătă, pe 29 mai 2021, într-o pădure de lângă localitatea ilfoveană Buftea, la un moment dat, unul dintre aparate a oferit un indiciu legat de prezența unui obiect metalic în pământ. Săpând cu grijă, au găsit un vas ceramic îngropat cu gura în jos. Cu mare grija au săpat în jurul vasului pentru a nu-l deteriora. După scurt timp, au făcut descoperirea atât de mult așteptată. Ulcica de ceramică era plină de monede din argint.

Ionel State (43 de ani) este detectoristul care a făcut descoperirea, asistat de prietenii săi: „Inițial am crezut că e doar un ciob, fiind doar fundul ulcelei. Am continuat să săpam și am văzut că e o ulcică. În momentul în care am scos-o, am avut o senzație de euforie, nu știam dacă e adevărat și în momentul de față sunt încă în tensiune.” Bucuria lui a fost împărtășită și de cei cu care era în pădurea ilfoveană. Dacă inițial părea că sunt doar câteva monede, cu ajutorul prietenilor săi, a scos la lumină mica comoară împrăștiată pe o suprafață de aproximativ 1,5 metri pătrați. La început au ieșit la iveală două monede de dimensiuni diferite, după care au scos din pământ ulcica bine conservată, aflată sub un capac de ceramică, plină cu tetradrahme și monede Ilyria – Apollonia, vechi de aproximativ 2.500 de ani. Toată operațiunea a durat aproximativ trei ore. Apoi detectoriștii au predat monedele autorităților și după curățarea și inventarierea lor a reieșit faptul că sunt în număr de 210 drahme și tetradrahme grecești, de secol IV î.Hr.

Cel mai probabil, tezaurul monetar ar fi fost îngropat în pământ de vreun fugar sau de un grup de fugari care fugeau de vreo amenințare. Poate că monedele au fost îngropate pentru ca ulterior să fie recuperate de proprietari. Detectoriștii amatori au anunțat mai întâi autoritățile din Primaria Buftea, apoi specialiștii din cadrul Muzeului Județean Dâmbovița (?). Tot procesul de predare și inventariere a durat în jur de 4 ore. „Toate monedele le-am predat conform legii la primăria Buftea”, ne spune Ionel State. El are acest hobby de aproximativ trei ani și a mai descoperit în 2020 o salbă, formată din 68 de monede de argint, veche de 500 de ani, în pădurea Băneasa. Sperăm ca noua descoperire să completeze istoria locurilor ilfovene de care aparține în prezent, iar tezaurul să fie expus în cadrul unui muzeu unde vor avea acces și locuitorii din Buftea, spre a se bucura de această legătură antică neașteaptată cu îndepărtatele meleaguri elene. (G.V.G.)

Civilizația Digitală sau omenirea la răscruce: resituarea existenței…

Data: 4 iunie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Trăim un moment de cotitură istorică care nu are egal în civilizația umană. Nu mai discutăm doar despre instrumente noi sau tehnologii performante. Vorbim despre o mutare fundamentală – cu tot cu identitate, gânduri și aspirații – dintr-un univers analog într-unul care este digital, virtual și algoritmic. Civilizația digitală nu este doar „era gadgeturilor inteligente”. Este, în esență, un stadiu evolutiv (sau involutiv!?) al omenirii, în care centrul de greutate al existenței se mută din lumea fizică, biologică și spirituală în cea virtuală și algoritmică. Această tranziție este la fel de profundă ca și descoperirea focului, inventarea scrisului sau Revoluția Industrială. Poate chiar mai profundă. Tehnologia informației nu mai este o simplă dependență funcțională – ceva pe care o luăm și o punem jos după nevoie. A devenit mediul de bază al vieții noastre, al comunicării, al lucrului, al divertismentului și chiar al definirii noastre ca indivizi. În lumea aceasta nouă, orice ființă omenească are o „viață dublă”: una fizică și una digitală. Și pentru generațiile viitoare, viața digitală se transformă din opțiune în necesitate existențială. De aceea, este esențial să înțelegem fundamentele acestei noi civilizații, pericolele și oportunitățile pe care le aduce. Numai cunoscând mecanismele ascunse ale acestui nou univers putem păstra – și poate chiar consolida – ceea ce ne face cu adevărat oameni.

Această civilizație nouă se sprijină pe patru coloane fundamentale care redefinesc întreaga existență umană:

Dematerializarea și pierderea proprietății

În lumea veche, valoarea era concretă: o casă, o suprafață de pământ, animale, utilaje, o mașină, aur etc. Puteai să o atingeți, să o vedeți, să știți că este a voastră. În civilizația digitală, valoarea s-a mutat în fluxuri de date și în coduri care circulă prin infrastructuri digitale controlate de corporații. Fotografiile din telefonul vostru? Nu le dețineți cu adevărat – sunt stocate pe serverele unei companii americane. Banii din contul bancar? Nu sunt în depozitul unei bănci – sunt cifre în baze de date. Chiar și cuvintele pe care le scrieți în e-mailuri sunt analizate, catalogate și vândute companiilor de publicitate. Vi se spune că aveți acces la orice. În realitate, nu dețineți nici măcar jumătate din ceea ce vi se pare că vă aparține. Totul este un serviciu, o permisiune revocabilă printr-un algoritm. Un click greșit și puteți fi șterși din ecosistemul digital – iar pentru mulți oameni, asta înseamnă a fi șterși din viață.

Homo Digitalis: nașterea unui nou tip de OM

Omul modern nu mai este doar o ființă biologică care folosește tehnologia. El devine o simbioză între om și mașină – ceea ce numim Homo Digitalis. Priviți orice persoane pe o stradă din orice oraș. Sunt cu ochii în telefon, creierul lor „conectat” la rețelele de socializare, gândurile curgând prin algoritmi de recomandare. Această ființă nu mai poate trăi normal în afara rețelei digitale. Dacă internetul se cade, se simte pierdut, anxios, deznădăjduit. Este o nouă formă de dependență – poate chiar mai profundă decât dependența de droguri. Dar asta nu este o critică ușoară asupra oamenilor. Este o realitate biologică și psihologică. Creierul nostru s-a adaptat. Neurologii au observat că o expunere lungă la ecrane schimbă fizic structura creierului. Tinerii care au crescut cu smartphonul nu gândesc la fel ca generațiile anterioare. Nu neapărat mai puțin inteligent, dar diferit. Creierul lor este modelate pentru a procesa cantități gigantice de informații rapid și superficial, în detrimentul meditației profunde, reflecției continue și al conexiunii spirituale reale. Homo Digitalis este omul care a pierdut capacitatea de a fi singur cu propriile gânduri. Este omul care construiește identitatea lui din imagini pe Instagram. Este omul a cărui realitate este filtrată prin algoritmi. Și este omul din viitorul apropiat – deja este în prezent.

Guvernanța algoritmică și supravegherea totală

Cine conduce cu adevărat lumea astăzi? Nu neapărat președintele unui stat sau un șef de companie. Conducători sunt algoritmii – aceste instrucțiuni matematice care decid ce vă apare pe ecran, ce prețuri vedeți la cumpărături, chiar și pe cine alegeți să iubiți (prin platformele de relații bazate pe algoritmi). Decizia politică și socială migrează treptat din sfera dezbaterii umane către „rece” procesare de date. Iar supravegherea digitală și biometrică devine „aerul” pe care îl respiră societatea. China, sistemul de „credit social” monitorizează fiecare cetățean – de la viteza cu care conduce la comentariile pe care le face online. Ești penalizat algoritmic pentru orice încălcare – de la aruncarea unui rest de țigară pe stradă până la un comentariu critic la adresa guvernului. Asta nu mai este ficțiune sci-fi; asta se întâmplă acum. În Occident, supravegherea este mai subtilă, mai invizibilă – fără penalizări algoritmice explicite pentru încălcări, dar cu efecte similare din punctul de vedere al companiilor de tehnologie. Fiecare clic, fiecare cumpărătură, fiecare locație pe care o vizitezi este înregistrată. Algoritmii știu mai multe despre tine decât chiar și tu. Știu ce te face fericit, ce te face furios, pentru cine ai vota. Și-și folosesc aceste cunoștințe pentru a te manipula. Cetățeanul nu mai este un subiect liber care ia decizii. Devine un obiect de analiză, o cifră într-un colosal sistem de monitorizare care se extinde zilnic.

Atrofierea trăirii directe și deșertificarea sufletului

Poate cel mai trist aspect al civilizației digitale este înlocuirea trăirii cu simularea. Empatia, intuiția, comuniunea spirituală – elemente care au definit umanitatea pentru mii de ani – sunt sacrificate pe altarul eficienței și vitezei. Decât să contempli un apus natural – o experiență care nu poate fi întreruptă sau condensată – când poți consuma o sută de imagini cu apusuri pe Instagram în două minute? Decât să investești în o relație complexă atunci când poți alege următoarea persoană care pare perfectă pe aplicația de întâlniri? De ce să citești o carte care te face să reflectezi o oră și jumătate când poți vedea videourile cu rezumate în zece minute? Algoritmii sunt programați pentru a ne oferi ce credem că vrem. Și ceea ce noi vrem – conștient sau nu – este plăcere, validare imediată și evitarea fricțiunii. Atunci, algoritmii îți dau exact asta, în bucăți mici și digerate, calde și ușoare de consumat. Rezultatul este o „deșertificare” a sufletului – o golire de sens și profunzime în favoarea unei funcționalități pure. Oamenii se simt din ce în ce mai izolați, mai triști, mai anxioși, chiar și când sunt constant conectați. Paradoxul era prezis și de scriitori clasici: multă informație, puțină înțelepciune; multă comunicare, puțină legătură reală.

Mărturia divină versus mărturia algoritmică

Istoria omenirii este marcată de două tipuri de mărturii: cea divină și cea umană. Mesajul spiritual – fie el religios sau filosofic – a oferit liniștea sufletului, speranța și un sens existenței umane chiar și în fața suferinței și morții. Nașterea Mântuitorului sub semnul Recensământului lui Augustus nu este o coincidență în textele biblice. Era o măsură de control și supraveghere împotriva a ceea ce era, în vremea aceea, puterea supremă – cea statală. Iisus Hristos a venit să proclame un adevăr radical: demnitatea și libertatea omului nu pot fi controlate de niciun sistem de putere – nici de registre statale, nici de măsuri de supraveghere. Tu ești liber. Tu ai demnitate. Tu ai suflet. Jertfa de pe Golgota rămâne actul suprem de eliberare. Prin aceasta, omul este eliberat din orice sistem de sclavie – fie el imperial, feudal, capitalist sau algoritmic. Civilizația digitală încearcă ceva diferit: nu te eliberează. Îți oferă confortul iluziei de libertate. Ți se spune că ești liber, că poți alege, că ești protagonist al propriei tale povești. Dar în realitate, totul este orchestrat. Libertatea ta este o iluzie bine calculată – mai subtilă decât sclavie directă, dar sclavie tot.

Marea întrebare: riscul dezumanizării totale

Iată marea întrebare care trebuie să ne preocupe astăzi: Este posibil ca, în timp, civilizația digitală să ne transforme în ceva mult mai puțin uman decât suntem azi? Dacă continuăm pe calea actuală, putem ajunge la o lume în care: Libertatea este o iluzie, iar decizia este algoritmică; Identitatea este un construct digital, nu o esență autentică; Conștiința morală dispare, înlocuită cu eficiență funcțională; Sufletul uman – sursa simțurilor, al spiritualității, al iubirii – este complet gol. Aceasta nu este ficțiune. Aceasta se întâmplă acum. În Statele Unite, companiile de tech vând algoritmi de „predicție” care identifică care copii sunt mai susceptibili la abandon. În Europa, suntem mai puțin radicali, dar tendința este aceeași. „Ce ar folosi unui om de ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul?” (Biblia, Matei 16:26). Aceasta poate fi marea întrebare a civilizației digitale.

Către o civilizație digitală umană

Dar nu trebuie să fie cale o singură. Civilizația digitală nu este un destin inevitabil. Este o alegere. Și noi – fiecare din noi – avem puterea de a face alte alegeri. Știu că sună optimist. Și probabil este. Dar uite: Tehnologia nu este rea în sine. Algoritmii nu sunt răi în sine. Internet nu este rău. Problema este: pentru cine lucrează? Cu ce scop? Cine le controlează?Și cine beneficiază? Dacă IA ar fi folosită pentru a trata boala, a educa, a conecta oamenii, a rezolva crize climatice – ar fi o binecuvântare. Dar dacă este folosită pentru a controla, a manipula, a exploata – atunci este un blestem. Noi, ca indivizi și ca societate, trebuie să alegem. Iar alegerea nu trebuie să fie între tehnologie și anti-tehnologie. Trebuie să alegem o tehnologie care servește umanitatea, nu invers. Asta înseamnă: educație digitală adevărată (nu doar cum să folosești gadgetul, ci cum să înțelegi algoritmii). Înseamnă transparență în algoritmi. Înseamnă protecție datelor personale. Înseamnă păstrarea unor spații în viață unde nu suntem monitorizați. Și, poate, cel mai important: înseamnă o reformă spirituală – o revenire la valorile care ne definesc ca oameni. Civilizația digitală este mărturia acestei epoci – mărturia a ceea ce suntem capabili să construim cu creierul nostru și mâinile noastre. Și cum în fiecare mărturie, sunt semne de biruință și semne de încercare. Marea lecție pe care o învățam e că oamenii nu au nevoie de mai multă informație. Avem nevoie de mai multă înțelepciune. Nu avem nevoie de mai multă viteză. Avem nevoie de mai mult timp. Nu avem nevoie de mai multă conectivitate. Avem nevoie de mai multă conectare adevărată – cu oamenii, cu natura, cu noi înșine. Civilizație digitală ar trebui să rămână – încă o dată – un instrument al omului, nu un mormânt al spiritului său.

Și asta este responsabilitatea noastră. Acum. Astăzi.

Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) – Domn al Țării Românești

Data: 4 iunie 2026 by George V. Grigore

Vecinătatea Ilfovului cu Bucureștiul nu putea să nu creeze în timp „alianțe”, iar familiile boierești ilfovene nu puteau să nu caute a se afla la conducerea Țării Românești. Meșteșugurile și bogăția pământului făcea ca boierii ilfoveni să fie înstăriți, iar orășenii să caute această bogăție. Înrudirea necesară se făcea pe diferite căi, în special prin căsătorie. Printre cercetările mele, am aflat că Antonie Vodă din Popești de Ilofv (n. ? – d. februarie 1672) a fost un domnitor al Țării Românești în perioada martie 1669 – martie 1672. El însuși din păturile boierești, fiu al lui Mihai Grecul, comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul, a fost pus pe tron de către familia boierească a Cantacuzinilor. Mihai Grecul (tatăl său) era fratele ibovnicei lui Mihai, Tudora. Rolul său politic era redus la acela de simplă marionetă, aflată sub tutela acestora. Inițial boierii Cantacuzini îl susținuseră pe Radu Leon, dar acesta s-a întors împotriva lor, în 1668. Cronica partidei rivale a Bălenilor precizează – dacă este să i se acorde crezare – că domnitorul era constrâns să-și întregească rația zilnică de mâncare și băutură, fixată de boierii Cantacuzini. Totuși, de la Antonie Vodă ne-a rămas biserica mănăstirii Turnu din Târgșor (azi aflată în „Rezervația Arheologică Târgșoru Vechi”, jud. Prahova), pe care el a reconstruit-o pe ruinele unei mai vechi biserici, ctitorie a lui Vlad Țepeș. La 10 mai 1669 domnitorul Țării Românești Antonie-Vodă din Popești (1669-1672), înțelegând nevoia unei case de învățătură la Câmpulung, a înființat aici prima școală din Țara Românească pentru copiii orășenilor și ai țăranilor din comunele învecinate. Antonie Vodă a fost dat jos de pe tron din ordinul Marelui Vizir Köprülü Fazıl Ahmed, convins cu bani să îl întoarcă pe tron pe Grigore I Ghica, rivalul Cantacuzinilor. Acesta și-a reluat domnia la 20 martie 1672. Fata lui Antonie Vodă, Maria (Marica; n. cca. 1661 – d. decembrie 1729), a fost soția lui Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești. S-a căsătorit în 1674 cu marele dregător Constantin, unul dintre cei mai influenți boieri din țară, rudă cu marile familii Brâncoveanu și Cantacuzino, care din anul 1688 a urcat pe tron. Au avut împreună 11 copii: șapte fete (Stanca: 1676, Maria: 1678, Ilinca: 1682, Safta: 1686, Ancuța: 1691, Bălașa: 1693, Smaranda: 1696) și patru băieți (Constantin: 1683, Ștefan: 1685, Radu: 1690, Matei: 1698). A trăit coșmarul martiriului, când soțul său Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și cu ginerele său, visternicul Ianache Văcărescu, au fost executați prin decapitare la Istanbul, trăind una din cele mai cumplite tragedii pe care le-a cunoscut istoria României.

Popești-Leordeni, localitatea „de baștină” a domnitorului Antonie Vodă, este actualmente un oraș din județul Ilfov, Muntenia, România. Localitatea se află în vecinătatea sud-estică a municipiului București, la ieșirea către Oltenița, fiind un oraș-satelit al Capitalei. Conform recensământului din anul 2011, Popești-Leordeni are o populație de 21.895 de locuitori, fiind al patrulea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic, după Voluntari, Pantelimon și Buftea. Așezarea este cunoscută drept locul unei vechi comunități de bulgari catolici. Orașul Popești-Leordeni se află la sud-est de municipiul București, pe malul drept al râului Dâmbovița. De centrul capitalei îl despart nouă kilometri. Prin oraș trece șoseaua națională DN4, care leagă Bucureștiul de Oltenița. Șoseaua națională DN4 se intersectează, la limita sud-estică a orașului, cu șoseaua de centură a Bucureștiului. Suprafața orașului este de 5.580 ha. Suprafața de intravilan este de 970 ha, în timp ce extravilanul ocupă 4.610 ha. Localitatea Popești apare pentru prima dată în documente încă din anul 1532, când se face pomenire de moartea lui Vlad Vodă, înecat în apele Dâmboviței. În anul 1632, când Sofica, fiica vornicului Stoica din Sintești, s-a căsătorit cu boierul Gheorghe Caridi, aceasta a primit în dar jumătate din satul Popești, cealaltă jumătate cumpărând-o mai pe urmă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al orașului erau organizate comunele Popești-Conduratu și Leurdeni, în plasa Dâmbovița a județului Ilfov. Comuna Popești-Conduratu era formată din două sate, Popești-Români și Popești-Pavlicheni, cu 810 locuitori, în majoritate bulgari romano-catolici, care trăiau în 154 de case. În comună funcționau o școală mixtă, o biserică ortodoxă și una catolică. Comuna Leurdeni era formată din satele Leurdeni-Români și Leurdeni-Sârbi, având 496 de locuitori. În comună funcționau o mașină de treierat cu aburi, o școală mixtă cu pot elevi (din care trei fete) și o biserică.

În anul 1873, cele două comune au fost unite sub numele de Popești-Leurdeni, iar în 1925 comuna făcea parte din plasa Pantelimon a aceluiași județ, fiind compusă din satele Popești-Pavlicheni (reședința), Popești-Români, Leurdeni și cătunul Cula, având o populație de 2100 de locuitori. În 1950, comuna Popești-Leordeni a fost arondată raionului N. Bălcescu din orașul republican București, iar în 1968, a devenit comună suburbană a municipiului București, toate satele ei fiind contopite într-unul singur. În 1981, a trecut la Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Popești-Leordeni se ridică la 21.895 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 15.115 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români. În oraș se găsesc patru școli, șapte grădinițe dintre care trei particulare, o circă financiară (în localul Primăriei), un dispensar deservit de șase medici și doi stomatologi, două farmacii, policlinica „Medica-Popești”, un cămin de bătrâni (patronat de Institutul „Sf. Maria”), un cămin de copii orfani (patronat de fundația F.A.R.A.), biserici ortodoxe și catolice, și multe altele. Orașul este format din trei sate (cartiere), a căror toponimie se regăsește în numele boierilor care au trăit prin aceste locuri cu secole în urmă: Popești-Conduratu sau Pavlicheni, Popești-Români și Leordeni. Orașul Popești-Leordeni are ca patroană și ocrotitoare pe Sf. Fecioară Maria, hram purtat și de principala biserică romano-catolică din oraș, iar în fiecare an, pe data de 8 septembrie (sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria) toți locuitorii țin sărbătoarea deosebit. Opt obiective din orașul Popești-Leordeni sunt incluse în Lista monumentelor istorice din județul Ilfov ca monumente de interes local. Șase dintre ele sunt clasificate ca situri arheologice (între care ruinele conacului Costaforu), iar două ca monumente de arhitectură — ansamblul fostului conac Manu, datând din secolele al XVII-lea–al XIX-lea, cu pivnițele boltite și biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”; și Biserica Vintilă Vodă din Popești-Leordeni, cu hramul „Sfânta Alexandrina” și „Sf.Ierarh Nicolae” din cartierul Popești-Români (construită în anul 1676). Dată viitoare când mai treceți prin Popești să știți că această localitatea a dat un domnitor Țării Românești, pe Antonie, tatăl Maricăi Brâncoveanu, cel care a înființat la Câmpulung prima școală din Țara Românească pentru copiii orășenilor și ai țăranilor din comunele învecinate.

Ca la Radio Erevan: nu luăm, dăm noi miliardele și mai și plătim penalități de sute de milioane…

Data: 3 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Într-un raport recent, din 6 mai 2026, Curtea Europeană de Conturi constată că Uniunea Europeană nu știe cu exactitate cum și de către cine au fost utilizate fondurile din Mecanismul de Redresare și Reziliență, alocați Statelor membre pentru depășirea dificultăților financiare cauzate de politicile publice din perioada pandemiei. Mare parte din fonduri s-au dus către instituții publice dar, după acest pas, se pierde urma banilor. Mai important chiar: nu rezultă dacă banii au fost utilizați în scopul prevăzut și nu s-au stabilit măsuri de antrenare a răspunderii pentru utilizarea necorespunzătoare a banilor. Consecința pentru state ca România (care, oricum, nu a luat toți banii) este că sumele alocate trebuie date înapoi. Plus penalizări. Colac peste pupăză: UE trebuie să ramburseze o parte din banii împrumutați pentru acest program. E vorba de 380 de miliarde, scadente în 2027. Nu sunt bani, așa că fie vor fi ceruți de la statele membre, fie vor fi storși de la noi, din noi taxe și impozite. Până la sfârșitul lunii ianuarie 2026, Comisia Europeană angajase 577 de miliarde de euro (360 mld. granturi + 217 mld. împrumuturi) din totalul maxim de 723,8 mld. euro.

Ce a constatat ECA (pe scurt și exact): (i) Transparență și trasabilitatea sunt insuficiente. Informațiile publice privind destinatarii finali, costurile reale efective ale măsurilor și rezultatele obținute (nu doar jaloanele) sunt insuficiente; (ii) Modelul de finanțare revelat, „financing not linked to costs” (plăți bazate pe îndeplinirea jaloanelor și țintelor, iar nu pe costuri reale) îngreunează urmărirea completă a banilor. Comisia Europeană nu cere sistematic datele de costuri reale pe măsură, deși multe state le au (notă: de aici rezultă clar că scopul PNRR nu a fost redresarea și reziliența, ci agenda ideologică a Comisiei Europene). Asta limitează evaluarea eficienței și crește riscul ca UE să plătească mai mult decât costurile reale. Notă : absolut ciudat este că, în 15 din 19 măsuri finalizate, analizate în detaliu de Curtea Europeană de Conturi, costurile reale au fost mai mici decât estimările…; (iii) Peste 80 la sută din sume merg către instituții publice, iar subcontractanții privați și sumele exacte plătite nu sunt publicate sistematic. În unele țări (ex. Franța, Spania, România) datele sunt incomplete sau întârziate; (iv) Au fost auditate 10 state membre: Austria, Bulgaria, Estonia, Franța, Germania, Letonia, Malta, Olanda, România, Spania. Doar unele colectează datele sistematic; altele (ex. Franța, Germania) doar la cerere, ceea ce duce la întârzieri de luni de zile.

Aceste lacune reduc responsabilitatea (accountability), îngreunează controlul public, evaluarea eficienței și combaterea fraudei, iar cetățenii au mai puțină încredere în gestionarea banilor publici. Raportul Curții Europene de Conturi subliniază că lipsește transparența privind destinatarii fondurilor. Lipsa datelor despre costuri reale subminează capacitatea Comisiei de a evalua dacă statele membre au folosit fondurile eficient. Raportul confirmă îngrijorările legate de lipsa de trasabilitate completă și transparență publică a sutelor de miliarde de euro alocate combaterii efectelor pandemiei. Iar problema este că programul SAFE este conceput în exact același fel „înțelept”. Gestionat la fel de atent, pus din nou la dispoziția entităților de pe lista scurtă de „mari” beneficiari, mereu aceiași (pentru MRR, raportul din 6 mai 2026 indică o sută de astfel de entități), aplicat pe ochi frumoși, programul SAFE va determina aceleași consecințe „mărețe” – acumularea de bogăție și resurse nemeritate de către puternicii neo-feudali ai economiei, în defavoarea iobagilor și a poporului plătitor de taxe și impozite.