Am putea ajunge iară „la rații”… Pe cartelă ori vouchere electronice… De la furnizarea curentului electric la gazele naturale, dar, probabil, și la „necesarul” permis pentru consumul de apă… Asta ni se va întâmpla dacă nu vom găsi o soluție, politică, da!, dar, mai ales, administrativ-juridică, de a ieși de sub amprenta celei mai mari ticăloșii puse în cârca țării. PNRR -ul… Cu toate variantele actuale și viitoare (deja, nu predictibile, ci decise!) „de ajustare”, „de suplimentare”, „de prelungire”, dar nu din grijă față de noi, ci pentru ca proiectele Bruxelles -ului să nu rămână cumva ținte nebifate. Dar poate că atunci vom înțelege că PNRR -ul în sine va fi devenit mai important (decisiv, poate) decât, nu ordinele de ministru, nu legile făcute pe seama castanelor scoase din sărăcia noastră, și strecurate cu efect imediat în miezuri de blaturi, hoții și trădări de noapte, ci „însăși Constituția României. Legea supremă care, dintr-un cadru intangibil al aplicării feluritelor proiecte legislative, inclusiv cele vizând implementarea PNRR -urilor, ar putea deveni doar o anexă a executării pașilor „de reziliență”… De reziliență prin subjugarea economică și fiscal-bugetară a țării… Și nu, nu a fost un „nefericit accident” apariția, potrivirea (cu râvna imposturii politico-administrative) a acestui PNRR peste noi… Dimpotrivă, totul a făcut parte din programul (aproape pogrom de țară), în pașii, tot mai rapizi, tot mai apăsați pe trupul țării și gâtul națiunii… Pentru că mecanismul PNRR a fost, de fapt, un mod prin care Europa bruxeleză s-a asigurat că va dispune pe termen „nelimitat” (ori cât vor ține acestea, până la epuizarea definitivă) de resursele României… Într-un mod atât de restrictiv, coercitiv, încât, în câțiva ani, nici nu va mai conta ce fel de guvern vom mai avea… Nu va mai avea importanță dacă vom reuși să aducem oamenii ai țării, pentru țară, la frâiele ei… Pentru că frâiele vor fi definitiv cedate în ghearele altora; cedate, nu pierdute, nu furate ori acaparate de aceștia cu forța.
Este tot mai evident: PNRR -ul nu a fost construit fără cap, „alandala”… Și nici executarea lui nu a fost nefericită, nereușită, lamentabilă… Pentru că, doar transformând țara într-un imens șantier ce nu are cum să se sfârșească (prin deschiderile de șantiere la șantiere, prin execuții intenționat atribuite unor firme fără relevanță în domeniu, pentru a fi siguri că, și o lucrare eventual închisă, predată, cu panglicile tăiate, va redeveni șantier – de reparare, de refacere, de redesenare topografic logistică – va găsi Europa „argumente”, inclusiv pentru impunerea altor trasee, drumuri, viaducte, poduri necesare transporturilor militare de mâine), doar în acest fel, dară, Bruxelles -ul își va putea asigura controlul asupra României „a la longue”… Prin investiții „esențiale” (dar cui?) ce vor continua sub presiunea PNRR -ului… Doar că banii din PNRR nu vor mai exista… Și vom fi obligați să ne împrumutăm pentru a continua lucrările… Cu bani din viitorul nostru… Peste ceea ce suntem deja datori vânduți… Atât de vânduți că o să ni se spună (prin „instituțiile internaționale”) că doar dacă am vinde un „rinichi”, un „plămân” din trupul țării, s-ar putea să ni se mai reducă datoria de camătă… Pentru că PNRR a fost mijlocul de inserție în trupul țării a cămătarilor și prădătorilor financiar-fiscali, dar, mai ales, de resurse, o țară strivită de datorii nemaiputând dispune, nici de banii pe care îi va produce în viitor, dar nici de resursele ei… Și va ajunge doar un oaspete la masa propriei sărăcii și însărăciri… Și nu o gazdă dodoloață având ea ca invitați oaspeții pe care ea îi vrea…
Între timp, da!, vom ajunge să extragem atâta gaz natural din Marea Neagră de vom sătura întreaga Europă!… Dar nu și pe noi… Căci, deși ar fi trebuit să prevedem dreptul constituțional al românilor (al celor nativi și trăitori aici, nu a celor cu rezidențe, că s-ar umple imediat țara cu alți „băieți deștepți”, dându-se de neam cu noi pentru a beneficia gratuit sau măcar ieftin de ceea ce ar putea vinde!), chiar dacă, „de jure”, așadar, ar fi trebuit înscris „negru pe alb” dreptul de a dispune pe durata de viață a proiectului de cote din acele gaze, nu am făcut-o… Nici prin vouchere, nici prin cardurile sociale „albe”, ce nu mai aduc beneficiarilor bani nici măcar pentru două felii de pâine uscată la o jumătate de an… Dar nici un partid nu a cerut asta… Nici un guvernant, cu acces la instrumentele de influență și acțiune juridic-administrativă nu a bifat un asemenea drept pentru semenii lui… Și este predictibil că, în timp ce noi nu vom putea să ne folosim de propriile resurse de gaze naturale din Marea Neagră, Europa să se desfete cu tot ceea ce va lua de la noi. Va produce industrial, se va încălzi… Tocmai cu gazul care, nouă, a început a ne fi interzis! Nouă, ba sub marota poluării, ba că am sprijini motorul rusesc (deși gazele sunt ale noastre, nu din Rusia), că am dezechilibra ceea ce UE vrea să țină în folosul ei: resursele pe care a pus mâna (ca un colonizator fără scrupule)…
Și, negreșit, la fel, se va întâmplă și cu energia electrică… În vreme ce UE ne va impune să cedăm hectare întregi pentru montarea panourilor solare, nouă pregătindu-ni-se reglementarea consumului de curent… Nu o alocare de consum, cu drept de preemțiune și prețuri preferențiale, pentru a utiliza cât curent electric am avea nevoie, ca o compensare pentru transformarea pământurilor țării, din agricole, în suport de panouri solare, ci o porționare, viitoare restricționare, prin montarea, pe banii noștri chiar (că așa fac trădătorii, duc lucrurile până la capăt, să nu mai rămână nici ațele din sărăcia noastră), pe acei banii din viitor (împrumuturile de azi), de contoare inteligente… Care să avertizeze, să limiteze, să întrerupă furnizarea curentului electric în momentul depășirii „rației” decise de Europa pentru noi… Pentru că noi trebuie să fim furnizori „all exclusive” pentru alții… Iar pentru țară vor fi permise doar „firimiturile”; dar la preț de bucate poleite… Iar totul a fost pregătit metodic… Din trecut, de la companiile naționale falimentate, decimate, distruse, rase, dezintegrate cărămidă de pe cărămidă, vreme de decenii, pentru ca statul să rămână cu terenurile (pe care să le pună la dispoziția Europei, astăzi, iată!, pentru nesfârșitele câmpii cu panouri fotovoltaice) la ajustarea legislativă prezentă și următoare a dreptului nativ al românilor de a fi stăpâni aici… Prin asumarea de către guvernanți a alocării de terenuri prioritar spre cererile formulate de Bruxelles… Iar dacă acum sunt vizate terenurile „slab competitiv agricol” și cele „degradate”, din proprietatea publică și privată a statului, curând vor fi indexate și „terenurile-„pârloagă” (acelea pe care ni le-a impus aceeași UE pentru echilibrul de mediu verde: dărâmați barajele, goliți-le, dați-ne pământul!), lucrurile nu se vor opri aici… Pentru că nu se va acoperi norma cerută de Bruxelles…
Atunci va veni momentul marii înstrăinări… Când haosul produs de „accidentul” informatic de la „Cadastru”, un incident pentru a cărui producere s-au lăsat practic ușile larg deschise, cu baze de date având parole și denumiri pe care nici măcar ca „hotpost” -uri prin gări nu le-am găsi, ziua de mâine va putea repeta aceeași anarhie și la nivelul juridic al dreptului de proprietate… Și cât ar fi capabili să-și bage guvernanții de mâine labele în terenurile eventuale decise ca neesențiale, inclusiv pentru proprietarii privați? Cât îi va cere Europa!… Sau, mai bine spus, cât i-a cerut deja: 32 000 de hectare… Căci statul are, cu tot cu pârloagele, terenurile slab competitiv agricole ori cele deteriorate (dar cum se mai definesc oare acestea ca fiind așa în lumea de azi în care tehnologia pune sămânța sub grăunțul de nisip și tot răsare ceva?!) mai puțin de 15 000 de hectare (5 000 de hectare de terenuri degradate la care s-ar mai adaugă 10 000 de hectare de terenuri arabile)… De unde se va lua diferența „obligatorie” pentru a acoperi nevoile UE?… Probabil din ceea ce se va mai găsi la masa noastră, cu noi acolo, dar noi, doar ca un soi de oaspete al propriei sărăcii și însărăciri…
