Industria românească de profil traversează de ani buni un declin constant, în prezent ajungând la borna critică. Iar măsurile autorităţilor de la Bucureşti nu fac altceva decât să grăbească acest proces de declin. Pe rafturile magazinelor va apărea în curând carne ieftină, procesată în laboratoare, provenită din Mercosur, la standarde de igienă şi calitate mult sub producţia de carne şi lapte românească, şi tot soiul de surogate cu numele de lapte, produse artificial. Și, ca în orice poveste cu final previzibil, ni se va spune că toate acestea sunt, desigur, „în interesul cetățeanului”. Bietul cetăţean care apare în toate comunicatele oficiale, dar pe care nu-l întreabă nimeni dacă își dorește ca friptura de pe masa lui să vină cu certificat de laborator, iar laptele să aibă mai multe brevete decât vaci în componență. În ritmul acesta, producătorul român riscă să devină o specie pe cale de dispariţie, iar vaca din bătătură sau din fermă– exponate de muzeu, între războiul de țesut și fierul de călcat cu jar. Copiii vor întreba mirați: „Mami, e adevărat că laptele venea de la vacă?” Iar răspunsul va veni solemn: „Da, dragul meu. Demult. Pe vremea când găina făcea ouă și nu era suspectată că n-a completat formularul potrivit.” Nu va mai exista zootehnie, ci managementul proteinelor alternative. Nu vor mai exista ferme, ci facilități de conversie alimentară. Nu va mai exista baciul, văcarul, ci operatorul de biodiversitate proteică. Iar brânza va trebui să treacă prin atâtea definiții încât, până la urmă, singurul lucru sigur va fi eticheta.
Ni se va explica doct că progresul nu poate fi oprit. Că trebuie să ne adaptăm. Că tradițiile rămân frumoase în albumele de fotografii, pentru că viitorul trebuie să aibă gust de pudră instant și consistență de prezentare PowerPoint. Cine îndrăznește să întrebe de ce producătorul local dispare, iar importurile cresc, riscă să fie privit ca un romantic incurabil, atașat de ideea demodată că o țară ar trebui să poată produce măcar o parte din hrana pe care o consumă. Între timp, fermierul român completează formulare, depune declarații, așteaptă controale, suportă costuri tot mai mari și încearcă să înțeleagă cum a ajuns principalul suspect într-o țară pe care, ani la rând, a hrănit-o. În cealaltă parte a lumii, concurența produce după alte reguli, cu alte costuri și alte constrângeri. Iar când produsele ajung aici, ni se spune că piața este liberă. Atât de liberă, încât unii aleargă cu rucsacul în spate, iar alții cu locomotiva. Poate că, într-o zi, vom inaugura ca muzeu și ultimul grajd rămas. Va avea ghid audio, bilete reduse pentru pensionari și un panou explicativ: „Aici se creșteau cândva animale adevărate.” Vizitatorii vor putea face poze cu o vacă holografică și vor cumpăra de la magazinul de suveniruri un magnet pe care scrie: „Produs local – ediție limitată.”
Iar la ieșire, inevitabil, un afiș optimist ne va liniști pe toți: „Nu vă faceți griji! Totul este sub control.” Pentru că, în definitiv, nimic nu inspiră mai multă încredere decât un sistem care îți explică, zâmbind, că pierzi exact ceea ce avea mai multă valoare, dar că trebuie să privești partea plină a paharului… chiar dacă în pahar nu mai este lapte. Se zice că România este o țară eminamente agrară. Așa o fi fost. Astăzi însă tinde să devină o țară eminamente regulamentară. Nu mai producem cât producem hârtii despre producție. Vaca nu mai trebuie mulsă, ci documentată. Oaia nu mai paște, ci completează, prin reprezentant legal, declarația de conformitate. La Ministerul Veștilor Bune, totul merge strună. Fermierii sunt liniștiți, animalele sunt liniștite, iar singurii neliniștiți sunt fermierii și animalele. Dar aceasta este, ni se explică doct, doar o problemă de percepție.
Un tovarăş userist, foarte elegant, cu pantofi care n-au călcat niciodată printr-un grajd ne va spune că zootehnia nu dispare, ci se transformă. Cu adevărat se transformă. Grajdul se transformă în obiectiv de monitorizare. Vaca se transformă în cod QR, iar laptele, în oportunitate de inovaţie alimentară. Românii vor fi şi de această dată manipulaţi să aplaude. În curând, și cocoșul va trebui să cânte doar între orele aprobate de autorităţile ameţite de somnul puterii, ca să nu discrimineze păsările nocturne și să nu producă poluare fonică asupra ecosistemului birocratic.
Hai să nu fiu răutăcios! Progresul vine peste noi frumos ambalat, însoțit de o broșură în care ni se explică faptul că ceea ce vedeam cu ochii noștri, de fapt, n-am văzut niciodată. Iar dacă fermierul își va închide poarta, nu înseamnă că a pierdut totul, ci că participă activ la tranziția către un model alimentar inovator, profund european. Sună atât de frumos încât aproape îți vine să uiți că omul tocmai și-a vândut ultimul tractor, ultima vacă, ultima găină. Și ce dacă pe masa românului ajunge mâncare de la mii și mii de kilometri? Important este să vină cu eticheta potrivită. Că doar eticheta ține de foame, nu-i așa? Țăranul român, care vreme de generații a crescut animale, a făcut brânză, a muncit pământul și a hrănit sate întregi, descoperă acum că este depășit. Nu de alt fermier. Nu de vreo invenție agricolă revoluționară. Ci de un funcționar care știe să mulgă mai bine… bugetul decât vaca.
Iar politicienii? Sunt încântați. În fiecare campanie își trag cizme noi, se fotografiază lângă câte o vacă speriată, mângâie un vițel cu aceeași naturalețe cu care ar mângâia un purcoi de bani și declară solemn că agricultura este prioritate națională. După alegeri, cizmele vor dispărea la tomberon, iar fermierul din fotografie va rămâne un simplu fundal într-o arhivă digitală. Nu știm dacă România va mai avea, peste câțiva ani, atâtea ferme câte comunicate trimite pe capul producătorului român. Ştim sigur, însă, că nu vom duce lipsă de strategii. Vom avea strategii pentru strategie, planuri pentru planuri, comitete care să analizeze concluziile altor comitete și grupuri de lucru care vor lucra neobosit la redactarea unei foi de parcurs privind oportunitatea elaborării unei alte foi de parcurs a industriei alimentare româneşti.
Când ultimul crescător de animale, cînd ultimul procesator de carne şi lapte vor stinge lumina din ultimele grajduri, probabil că se va organiza o conferință internațională despre succesul tranziției. Se vor împărți plachete şi diplome, se vor ţine discursuri despre sustenabilitate și competitivitate. Numai vacile, oile, caprele, porcii, găinile şi curcanii vor lipsi. Desigur, nici aceasta nu va constitui o problemă. Vor forma o comisie care să confirme oficial că ele au fost înlocuite cu succes de zoile şi scursurile din Mercosur.
