Omul este o fiinţă religioasă. Au spus-o oamenii învăţaţi, cunoscători ai istoriei civilizaţiilor, culturii şi religiilor. În toate timpurile şi în toate locurile, acolo unde au existat oamenii, indiferent de nivelul culturii acestora, a existat şi credinţă în ceva. Fie că au crezut în pământ, în cer, în arbori, animale, fenomene naturale, soare, lună, stele, forţe pe care a ştiut sau n-a ştiut să le numească, fie că a crezut în împăraţi şi regi, în zei sau în Dumnezeu cel adevărat, omul a crezut în ceva. A fost acesta un fel de a fi al său. Stăpânirile politice cu concepţii ateiste au fost conştiente ca daca vor ca să smulgă din conştiinţa supuşilor pe Dumnezeu, trebuie să răspândească în loc altceva. Trebuia un înlocuitor, un surogat, aşa cum cafeaua era înlocuită cu nechezolul, cum carnea din salam cu soia, cum folclorul şi arta populară în general cu falsul, cu kitsch-ul. Trebuia un kitsch şi în mentalitatea oamenilor.
În 1990 am vizitat Basarabia şi Bucovina de nord şi am văzut acolo, aproape în fiecare sat, statuia lui Lenin la răscruci. Ea ţinea loc de biserică, de troiţă, de Dumnezeu. La noi cultul personalităţii luase forme aberante în anii premergători revoluţiei. Ziarele, revistele, cărţile, emisiunile de la radio şi televiziune aveau şanse să treacă de cenzură în măsura în care proslăveau pe cei mai… În instituţii, indiferent de profilul lor şi, în general, în toate formele de activitate, trebuia să fie prezent numele lui, ideile lui, citatele lui, imaginea lui. Ochii şi urechile lui te urmăreau şi noaptea în somn, în vise. La Slatina i se făcuse un portret pe întreaga coastă a dealului din partea vestică a oraşului, aşa încât era imposibil să nu-l vezi, să nu-l simţi prezent. Vorba lui Beniuc „… e-n toate, / E-n cele ce sunt şi-n cele ce mâine vor râde la soare!” (sic!)
Politizarea fiinţei umane începea încă din grădiniţă şi se continua apoi la şcoală, la locul de muncă, pretutindeni. Îmi amintesc de o discuţie cu dl. colonel Marin Turculeanu din Lugoj. Îmi povestea: „– O aveam pe Marinela la grădiniţă. Într-o zi am ieşit cu fetiţa şi soţia în părculeţul din faţa blocului. Fetiţa se juca, noi şedeam pe o bancă şi discutam. La un moment dat, Marinela şi-a amintit de o jucărie şi a plecat în apartament să şi-o ia. A intrat şi a închis uşa. Yala s-a blocat şi fata n-a mai ştiut să deschidă. A încercat uşa, dar, văzând că nu se deschide, a început să ţipe cu disperare. Bătea cu pumnii în uşă şi striga din răsputeri: „Tovarăşe Ceauşescu!” Au auzit vecinii, ne-au sesizat, m-am dus şi i-am deschis uşa. Am întrebat-o de ce striga aşa, de ce nu mă chema pe mine sau pe maică-sa. Putea să se ridice la fereastră, s-o deschidă şi să strige. O auzeam noi sau altcineva. Putea să dea telefon la vecini, fiindcă ştia să le formeze numărul. Mi-a spus că aşa i-a învăţat la grădiniţă. De câte ori se vor afla în primejdie şi-n nevoie, să-l cheme pe… în ajutor. M-am cutremurat în sinea mea şi am tăcut. Nu puteam face mai mult!”… Aşadar, stratagema reuşise deplin acolo. Transplantul se făcuse, pacientul încă mai sufla. „Tovarăşul” era dumnezeul acelui copil, rugăciunea lui îl chema în ajutor. Parcă de la o oarecare distanţă în timp de la cea epocă ne permitem să zâmbim şi totuşi, n-ar trebui.
Foarte adesea întâlnesc atâţia oameni, care strigă mai tare sau mai încet, asemenea fetiţei de mai sus: „Tovarăşe Ceauşescu! Tovarăşe Ceauşescu!”. Încă n-au ieşit din perioada de convalescenţă, încă nu şi-au găsit drumul şi busola în viaţă, încă nu l-au găsit pe Dumnezeu. În sufletul lor a rămas un gol imens după prăbuşirea idolului. Viaţa e grea, fără îndoială, mai cu seamă atunci când eram obişnuiţi să gândească altul pentru noi, mai ales când aveam buzunarele pline de citate şi lozinci, de soluţii şi pilule ideologice bine dozate pentru fiecare împrejurare.
E vremea să ne regăsim pe noi înşine, să-l regăsim pe Dumnezeu şi sensul vieţii. Toate sunt deşertăciune, pulbere şi vânt, doar El rămâne din veac în veac şi cel ce-şi pune nădejdea în El nu va pieri.
Lasă un răspuns