Pentru gândirea europeană și cea influențată de ea, singura și adevărata filosofie, o cugetare eminamente metafizică, este filosofia antică greacă și structura ei de rezistență din uriașul edificiu al filosofiei europene, edificiu rezultat prin întrepătrunderea celor trei mari concepții arhitecturale (firește, fără a se omite substanțiala contribuție a misticii medievale): empirismul englez, raționalismul francez și idealismul german. Dar inalterabila frumusețe a filosofiei chineze se întrevede în criptica subtilitate a cugetării daoiste („Cine știe nu spune, cine spune nu știe”) sau în unele dintre paradoxurile lui Hui Shi, filosof din Școala Numelor: „Ceea ce este infinit de mare nu are nimic care să-i fie exterior…ceea ce este infinit de mic nu are nimic care să-i fie interior”.
Pentru o mai bună înțelegere a filosofiei chineze (triada confucianism-daoism-budism, care este deodată sistemul tridimensional al cugetării și credinței chinezilor), se impun câteva precizări prealabile: a) În Introducere la Filozofia chineză (Editura Humanitas, 1995), autorul Max Kaltenmark ne face cunoscut că „Filozofia chineză veche s-a elaborat, în decursul ultimelor secole dinaintea erei noastre, pe un fond de reprezentări comune unde se poate vedea un soi de vitalism, universalism sau naturalism”, fond de idei directoare și de categorii cu o certă origine socială, pe care Marcel Granet îl califică drept „instituțional”; b) Preocupările gânditorilor chinezi s-au îndreptat cu prioritate spre morală și arta guvernării; c) În pofida venerabilei sale vârste, numai de ceva timp în limba chineză există termeni corespunzători pentru filosofie și filosof. Tabloul împărtășirii discipolilor din cugetarea filosofică este descris de Max Kaltenmark în felul următor: „În fiecare școală (jia, „familie”), maestrul (zi sau fu zi) le preda discipolilor (di), care veneau la el, sau prințului, la care se ducea, o învățătură (jiao), o doctrină sau o metodă (dao) de comportament și guvernare, prezentată ca fiind cea mai eficace, pentru că era cea mai conformă cu ordinea naturală (Dao)”; d) Străduindu-se să regăsească gândirea autentică a vechilor înțelepți, niciun filosof chinez (confucianistul în primul rând) n-a căutat originalitatea, punct în care ei seamănă izbitor de mult cu neoplatonicii; e) Alte asemănări din larga sferă a sincronismului se constată, pe de o parte, între gândirea daoistă și cea indiană (Ființa fiind văzută ca unitate, transmigrația daoistă nu este legată așa ca la indieni de karma și suferință), pe de altă parte, marea asemănare dintre filosofii chinezi și neoplatonici în ceea ce privește principiile (Dao este principiul metafizico-feminin care zămislește ființele prin colaborare cu subprincipiile sexuate Yin și Yang; LI este principiul metafizic, deosebit de omofonul Li ce desemnează riturile și normele confucianiste etc.), respectiv dintre stoicul Suflet al lumii și Qi-ul chinezilor, gândit de aceștia ca Suflu universal, firea sau principiul vital al omului fiind văzut ca o părticică din el.
1. Confucianismul
Puține informații sigure se știu despre cel care, născut în familia Kong și adesea numit Maestrul Kong, Kong Zi sau Kong Fu Zi, a fost făcut cunoscut în lumea întreagă de către misionarii occidentali din secolele XVII și XVIII sub forma latinizată Confucius, formă care se utilizează și în prezent. De pildă, se știe că Maestrul, considerat cel mai ilustru dintre înțelepții Chinei, s-a născut în anul 552 î.Cr. în țara Lu, un mic regat situat în actuala provincie Shandong, că în jurul anului 495 a trebuit să se autoizoleze (ideologia lui nu mai corespundea exigențelor timpului), așa că – însoțit de un grup de discipoli – el a pribegit mai mulți ani și că în final s-a putut întoarce în regatul Lu, unde a continuat să-și răspândească învățătura și unde a murit în anul 479. Sursa cea mai credibilă despre viața și opera Maestrului o reprezintă Lun yu, culegere de spuse alcătuită de discipolii săi. Nesigure sunt atât biografia sa, inclusă de istoricul antic Sima Qian (secolul al II-lea î.Cr.) în cartea Memorii istorice (Shi ji), cât și vechile cărți, care, ne spune Max Kaltenmark, redau sub înfățișarea tradițiilor de școală „anecdote și spuneri atribuite Maestrului Kong”. Se presupune că Maestrul nu doar că s-ar fi inspirat la elaborarea doctrinei sale de cărțile devenite Clasice (Jing), ci că ar fi redactat el însuși cel puțin una dintre ele – cartea Chun Qiu (Primăvara și Toamna), o cronică istorică a țării Lu. Fiind Confucius, ne mai spune Kaltenmark, „un istoric moralist și nu un inovator” („înțelegea să predea o artă de a trăi, o înțelepciune bazată pe tradiția nobilimii, dar refuzând prejudecățile înaltei aristocrații și accentuând tendința laicizantă și umanistă care deja apare în spusele numeroșilor sfetnici ai șefilor feudali din epoca Chun Qiu (722-481)”, este neîndoios faptul că s-a servit de anumite scrieri anterioare și că „nu a redactat nimic el însuși”, asta deoarece – potrivit propriei sale afirmații – el nu face decât „să transmită tradiția vechilor înțelepți”.
De unde originalitatea și importanța gândirii lui Confucius: a izbutit „să insufle un spirit nou unei tradiții decadente”, iar acest spirit se impune cu atâta autoritate făuritorilor statului imperial, încât confucianismul devine doctrina oficială a statului până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu toate că filosofia Maestrului nu este expusă sistematic în culegere Lun yu, totuși, din aceste Convorbiri, ne informează Kaltenmark, „se pot degaja două caracteristici principale ale gândirii sale: atitudinea sa față de religie și umanismul său”. Cât privește poziția lui Confucius față de religie (pare să fi fost un sceptic și un agnostic: refuza să discute despre soartă, minuni și duhuri, se abținea să frecventeze lăcașurile de cult etc.), trebuie evidențiate cele două componente care-i conferă consistență: a) Cerul, care în concepția lui nu mai este Cel de Sus de odinioară (zeitatea cu chip de om), ci o Providență destul de abstractă (Judecătorul suprem pe care nimeni nu-l poate înșela și a cărui voință trebuie să fie respectată de către înțelept), devenită la confucianiștii de mai târziu cerul sideral, „regulatorul aproape mecanic al lumii”; b) Cultul strămoșilor, expresia religioasă a sistemului social și etic pe care Confucius urmărea să-l salveze, ocupă un loc central în învățătura acestuia. Ba mai mult, dispariția completă a jertfelor umane la funeraliile personajelor de seamă, practică frecventă în timpul dinastiei Shang și mai rară în vremea dinastiei Zhou, în parte se datorează influenței exercitată de învățătura Maestrului, idealul său umanitar fiind potrivnic acestei cruzimi generalizate.
Caracterul umanist al confucianismului este ilustrat cu ajutorul conceptului Ren, o idee care în Analecte desemnează virtutea prin excelență, grație căreia oamenii pot trăi în societate, pentru ca în alte pasaje să devină nu doar o virtute mai real omenească, ci însăși esența omenescului: „Ren înseamnă a iubi oamenii”! Altfel spus, să dorești pentru aproapele tău ceea ce dorești pentru tine însuți și să nu faci altuia ce nu dorești să ți se impună ție, formulare care îndată ne duce cu gândul la celebra maximă a rabinului Hillel cel Bătrân (110 î.Cr. – 10 d.Cr.), nucleul din formidabila stilizare românească: „Ce ție nu-ți place, altuia nu face”. La drept vorbind, Confucius n-a definit niciunde termenul Ren. Există totuși un pasaj mai explicit, în care Maestrul afirmă: „Ren înseamnă să te domini pe tine însuți și să te întorci la normele raționale de comportament (Li)”. Termenul Li, tradus în acest loc prin „norme”, este la fel de elastic și neastâmpărat ca Ren. Da, căci dacă de regulă el desemnează riturile religioase și regulile de politețe, în cazul de față el are sensul de reguli obiective, respectiv de modele ce trebuie urmate pentru a putea avea relații acceptabile cu semenii.
Dar iată o altă importantă caracteristică a gândirii confucianiste: chiar și atunci când afirmă „bunătatea naturii umane”, sfatul lui Confucius este să te ferești de spontaneitate și de inițiativele personale! Vasăzică, prin respectarea normelor, trebuie să te controlezi chiar și în pornirile tale bune, fapt din care decurge cu necesitate să nu răspunzi răului cu binele (creștinismul ne îndeamnă în Întâia Epistolă a lui Petru: „Nu răsplătiți răul cu rău sau ocara cu ocară…”), ci să procedezi potrivit echității, căci nu-i firesc să te comporți la fel față de omul bun și față de ticălos. Pentru a fi cu adevărat om de bine, ne învață Confucius, în primul rând trebuie să studiezi, să te cultivi și să aplici învățăturile vechilor înțelepți (obișnuia să spună că prin natura lor toți oamenii sunt la fel, diferența dintre ei fiind făcută de educația primită), după care trebuie să te respecți pe tine însuți și pe ceilalți, „îndeosebi pe cei mai mari decât tine ca rang și ca vârstă”. Maestrul nu nega existența sfințeniei și a valorilor sale superioare Omeniei (Ren). Da, ne asigură Confucius, Omul Sfânt (Sheng) ar fi capabil să salveze întreaga omenire, atâta doar că el n-a întâlnit niciodată un astfel de om. Apreciind că dragostea („Pietatea filială stă la baza tuturor virtuților”) și prietenia sunt sentimente comune tuturor oamenilor, Confucius – adeptul unei morale la îndemâna tuturor – insistă ca acestea să fie cultivate în fiecare individ, doar în acest chip ele putând fi comunicate prin vorbă și faptă. Sfatul lui este ca omul să nu se ocupe de domeniul fenomenelor care-l depășesc – lumea ocultă și domeniul naturii, mai bine zis al destinului „pe care omul îl îndură și împotriva căruia ar fi inutil și vulgar să se revolte”. Este adevărat, continuă Maestrul, că destinul (Ming pentru chinezi, Moira pentru grecii antici) limitează puterea omului. Dar la fel de adevărat este că acesta posedă Libertatea (interioară, nota mea, G.P.) și Omenia (Ren), un domeniu care nu depinde de lumea exterioară, și că înțelept este doar acela care recunoaște cele două sfere ale realității.
N.B.: Numărul Clasicelor a variat în decursul istoriei. Confucius a fixat numărul lor la șase: Poezia (Shi jing), Documentele istorice ale Antichității (Shu jing), Riturile (diverse tratate încorporate în Li ji), Mutațiile sau divinația (Yi jing) și Chun Qiu. Dar cum cartea Muzicii s-a pierdut (posibil să nu fi conținut text), literații din perioada Han admiteau doar cinci Clasice: Poezia, Documentele, Riturile, Mutațiile și Chun Qiu. În vremea dinastiei Tang, programul examenelor imperiale cuprindea nouă Clasice, ca în final să cuprindă treisprezece Clasice, plus numeroasele Comentarii însoțitoare. Cu precizarea că doar o mică parte din toată această erudită literatură are de-a face cu filosofia.
Lasă un răspuns