Arhiva zilnică: 4 februarie 2025

Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent: Elemente de filosofia religiei (5)

1. Argumente pro și contra privind existența lui Dumnezeu: 3) Argumentul ontologic: Întrucât, așa cum am arătat, experiența (teleologică și morală) se dovedește incapabilă să ofere probe incontestabile în favoarea sau împotriva lui Dumnezeu, singura cale care rămâne după abandonarea domeniului experienței este aceea a rațiunii pure. Adică taman ce-și propune argumentul ontologic (de la ontos=ființă, realitate, ceea ce este), potrivit căruia „însuși conceptul de Ființă absolut perfectă sau de Ființă necesară cere ca aceasta să existe”. Cu toate că autorul argumentului este călugărul augustinian Anselm din Canterbury (1033-1109), ceea ce face ca istoria lui să fie de circa un mileniu, nu Anselm l-a numit astfel, ci Immanuel Kant. Cu precizarea că dacă pentru călugăr argumentul este un fel de „dovadă de rugăciune” (cică a ajuns la el în timp ce medita la Dumnezeul creștin sau Ființa absolut perfectă), în opinia gânditorului german, argumentul ar conține o „invaliditate ontologică”. Elaborată în două variante, dovada ontologică a lui Anselm are următoarea alcătuire: Prin definiție, o definiție înțeleasă atât de credincioși cât și de necredincioși, Dumnezeu este acel Ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput. Este un lucru mai mare să exiști în mintea cuiva și în afara acestei minți, decât să exiști numai în minte, precum un tablou care nu există numai în capul pictorului, ci și pe pânză. De aceea, Dumnezeu trebuie să existe, atât în înțelegerea noastră cât și în afara acestei înțelegeri (în realitate), pentru că altminteri am fi nevoiți să concepem pe Cineva mai mare, în stare să înfăptuiască acest lucru. Însă criticii de mai târziu au considerat că în argumentul anselmic se ascunde următoarea premisă camuflată: „Orice poate să fie afirmat/postulat despre cea mai perfectă Ființă ce-i cu putință să fie concepută, trebuie să fie afirmat, căci altminteri, potrivit definiției, ea n-ar mai fi cea mai perfectă Ființă posibilă”, care împreună cu premisa „Este posibil să afirmăm o existență reală (în afara minților noastre) a celei mai perfecte Ființe posibile”, ne obligă să tragem concluzia „Trebuie să fie afirmată existența reală a celei mai perfecte Ființe posibile”, respectiv că atunci când cineva începe să mediteze asupra conceptului de Ființă absolut perfectă, este de neconceput ca o atare Ființă să nu existe.

Dar argumentul n-a scăpat de obiecțiile călugărului Gaunilo, contemporanul lui Anselm, între cei doi încingându-se o aprigă dispută. De pildă, Gaunilo susține că argumentul lui Anselm „se întemeiază pe premisa falsă că orice există în minte trebuie să existe și în realitatea din afara minții”, că „Dacă inexistența lui Dumnezeu ar fi realmente de neconceput, atunci nimeni nu s-ar putea îndoi de existența Lui”, că fiind doar un șir de cuvinte, „Noi nu putem nici măcar să formulăm conceptul de Ființă absolut perfectă”, că existența lui Dumnezeu nu poate fi dedusă din ideea unei Ființe perfecte, la fel cum „existența unei insule perfecte nu poate fi dedusă din simpla idee a unei insule perfecte”, că „Inexistența lui Dumnezeu nu este mai de neconceput ca propria mea inexistență” și că, pentru a putea spune că Dumnezeu este Ființa atotperfectă, existența Sa trebuie dovedită „mai înainte de a discuta despre esența Lui”. Drept urmare, argumentul lui Gaunilo are ca premise „Dumnezeu este cea mai mare dintre toate ființele” și „Este mai mare lucru să existe cineva în realitate decât numai în mintea cuiva”, din ele rezultând următoarea concluzie: „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (altfel n-ar putea fi cel mai mare)”.

Răspunzând obiecțiilor lui Gaunilo într-o manieră care l-a făcut câștigătorul disputei („Argumentul nu se aplică oricărei ființe, ci numai Ființei care este deodată absolut perfectă și necesară”, „Inexistența lui Dumnezeu poate fi afirmată, dar nu poate fi concepută”, „Dumnezeu poate fi înțeles într-un mod indirect, la fel cum soarele este înțeles prin razele sale”, „Ideii de insulă îi poate lipsi existența, pe când Ființei absolut perfecte nu-i poate lipsi nimic, îndeosebi existența”, „Dacă este posibil ca o Ființă necesară să existe, atunci este și necesar ca Ea să existe”, „Noi putem compara caracteristici ideale înainte de a ști dacă ele sunt reale”), Anselm îi impută redutabilului său adversar de idei că nu a înțeles argumentul lui, care susține că trebuie să existe cea mai mare Ființă posibilă, astfel că acesta „face o confuzie între cea mai mare Ființă reală și cea mai mare Ființă posibilă”.

Dar asta nu înseamnă că argumentul lui Anselm ar fi valid și, ca atare, inatacabil, obiecțiile lui Thomas d’Aquino fiind o probă în acest sens. Ținta atacurilor thomiste o reprezintă  propoziția „Acel ceva în raport cu care nimic mai mare nu poate fi conceput” (nu toți oamenii Îl înțeleg în acest mod pe Dumnezeu, pe urmă, chiar dacă toți L-ar înțelege așa, asta nu dovedește realitatea, ci doar existența Sa mintală) și propoziția „Dumnezeu există” (evidentă în ea însăși, dar neevidentă pentru noi, deoarece noi nu putem cunoaște în mod direct esența Lui ca Ființă necesară, ci numai indirect prin efectele Sale în creație). Vasăzică, singura cale în concepția thomistă pentru a ajunge la existența lui Dumnezeu este a posteriori (prin existența creațiilor Sale), nicidecum calea apriori (intuiția directă a existenței sau simpla ei concepere). Obiecțiile lui Thomas d’Aquino sunt generate de deosebirile existente între aristotelicul său punct de plecare (de la experiență) și platonicul punct de plecare al lui Anselm (din gândire). Și încă ceva.  Cu toate că d’Aquino își are propriul concept de Ființă necesară, se pare că nu a fost de acord cu Anselm că acest concept, oricum se ajunge la el, „cere în mod logic să se afirme că o asemenea Ființă există realmente” (N. Geisler).

În reformularea lui d’Aquino, premisele argumentului anselmic devin „Dumnezeu este prin definiție Ceva față de care nimic mai mare nu poate fi conceput” și „Ceea ce există în realitate și mintal este mai mare decât ceea ce există numai mintal”, iar concluzia stabilește că „Dumnezeu trebuie să existe în realitate (pentru că, odată ce propoziția «Dumnezeu există» este înțeleasă, se consideră că ea este evidentă în ea însăși)”.

Secolul al XVII-lea reia disputa din secolul al XI-lea pe marginea argumentului ontologic. Fiind secolul cartezianismului, firește că Descartes nu a stat deoparte. Și-a elaborat propriul argument ontologic („Dacă Dumnezeu prin definiție nu poate să nu existe, atunci El trebuie să existe, căci dacă este imposibil să concepem că o Ființă care nu poate să nu existe este inexistentă, atunci este necesar să concepem că o astfel de Ființă există”), având mare grijă să-i elimine toate slăbiciunile logice și sperând că în acest fel nu va avea parte de critici, precum cele ale lui Gaunilo împotriva argumentului anselmic.

Iată de ce gânditorul francez a insistat asupra propozițiilor: Cum numai o ființă necesară nu poate fi concepută ca neexistând, orice alte ființe și lucruri (chiar și triunghiurile) putând fi concepute ca neexistând, argumentul se aplică „unei Ființe absolut perfecte sau necesare”; „Orice concepere a unui Existent necesar ca neexistând este contradictorie”; Deoarece „numai Dumnezeu singur este Ființa a cărei esență necesită existența Sa” și deoarece „este imposibil de conceput două sau mai multe ființe de rang suprem”, rezultă că nu-i imaginar, ci necesar să-L concepem pe Dumnezeu ca pe o Ființă necesară; Conceptul de Ființă necesară nu poate să fie produsul imaginației omului.

Cu toate astea, Descartes n-a scăpat de dispute. Prima o are cu preotul Caterus, cel care, de acord cu Thomas d’Aquino, susține că argumentul ontologic dovedește doar existența conceptuală, nu și cea reală a lui Dumnezeu. Descartes răspunde că el n-a susținut ceea ce d’Aquino a respins la vremea lui, anume că existența rezultă din conceptul Dumnezeu. A doua dispută o are cu scepticul Pierre Gassendi, care îi reproșează lui Descartes că în argumentul lui ontologic confundă existența cu o proprietate. Descartes răspunde că existența, aidoma atotputerniciei, este o proprietate care poate fi atribuită cuiva („Existența necesară este o proprietate necesară a unei Ființe necesare, pentru că ea aparține numai esenței lui Dumnezeu), că-i justificat să includem existența printre atributele unui Existent necesar și că existența și esența nu pot fi separate în natura divină, așa cum se întâmplă la toate celelalte lucruri, căci „El nu ar fi Dumnezeu dacă existența Lui nu ar fi necesară”.

Din această dispută a reieșit ceea ce ulterior Gottfried Leibniz va sesiza și va elimina: argumentul ontologic este valid, însă este nevoie să se demonstreze că noțiunea de Dumnezeu nu este contradictorie, pentru că existența Sa nu poate să fie logic necesară atunci când conceptual de Ființă necesară este contradictoriu.

Argumentul ontologic al lui Leibniz are ca premisă majoră „Dacă e posibil să existe o Ființă absolut perfectă, atunci e necesar să existe”, are ca premisă minoră „Este posibil (adică necontradictoriu) ca o Ființă absolut perfectă să existe”, iar drept concluzie ”Este necesar ca o Ființă absolut perfectă să existe”.

În sprijinul premisei minore și a rolului ei crucial pentru raționament, Leibniz vine cu argumentarea: O perfecțiune este o calitate simplă, ireductibilă și fără limite esențiale; Orice este simplu, nu poate să intre în conflict cu alte proprietăți ireductibil simple, deoarece ele diferă calitativ; Orice diferă calitativ de altceva, nu poate intra în conflict cu acesta, neexistând nicio zonă de similaritate în care să se suprapună sau să intre în conflict; De aceea, este posibil ca Dumnezeu să aibă toate perfecțiunile posibile.

Dincolo de neputința lui Leibniz de a întruni în persoana divină toate atributele posibile și dincolo de ideea eronată că unele calități sunt intrinsec simple (Wittgenstein a arătat că ceea ce este simplu într-un anumit sistem conceptual, poate foarte bine să fie complex în altul) și de arbitrara dihotomie însușiri esențialmente pozitive – însușiri esențialmente negative, argumentul acestuia mai păcătuiește și prin riscanta trecere (în ceea ce privește stârnirea controverselor) de la conceptual la real.

Aidoma lui Descartes, contemporanul său Baruch Spinoza era convins că existența lui Dumnezeu este demonstrabilă matematic și că certitudinea existenței Lui derivă cu necesitate din argumentul ontologic. Atâta doar că, pe lângă obiecțiile obișnuite, întâia formă a argumentării spinoziste mai adaugă cel puțin una în raport cu prima propoziție, care afirmă că „Trebuie să existe o cauză pentru orice lucru, atât pentru existența cât și pentru inexistența lui”. Vasăzică, atunci când legea cauzalității susține că „trebuie să existe o cauză pentru ceva”, iată că Spinoza vine cu trebuința cauzei pentru nimic și cu completarea în sprijinul premisei că „Potențialitatea nonexistenței este o negație a puterii”…

Norman Geisler are grijă să ne pun în gardă că „nonexistența este deja o negație și negarea nonexistenței ar fi o afirmație a existenței, ceea ce ar părăsi baza tradițională a argumentului ontologic și ar începe cu existența”. Cum tocmai asta face Spinoza în cea de-a doua formă a argumentului său ontologic, din demonstrațiile lui se desprind următoarele două concluzii: a) Împrumută de la argumentul cosmologic ideea că ceva există și în acest fel, lucru recunoscut chiar de el, părăsește argumentarea strict apriorică; b) Dacă Dumnezeul lui Descartes și Leibniz este teistic, al lui Spinoza este panteistic, fiind totuna cu Substanța unică și infinită. În plus, ceea ce pentru teiști sunt creaturi, Spinoza le concepe ca simple momente sau moduri în această Existență infinită.

Firește, argumentul ontologic a fost cel mai copios criticat de David Hume și Immanuel Kant. Obiecția lui Hume este atât de judicios formulată („Nimic nu este demonstrabil pe cale rațională, decât dacă contrariul său implică o contradicție”; „Nimic din ceea ce poate fi conceput în mod distinct nu implică o contradicție”; „Orice concepem ca existent, putem să concepem și ca nonexistent”; De aceea, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui nonexistență să implice o contradicție” și, ca atare, „Nu există nicio ființă sau lucru a cărei/a cărui existență să fie demonstrabilă pe cale rațională”), încât s-a constituit în obiecția standard față de argumentul ontologic, „precum și față de orice presupusă dovadă a existenței lui Dumnezeu” (Geisler). Din următoarele motive: a) Niciun argument logic nu este inatacabil din punct de vedere rațional, asta deoarece conține premise a căror negare logică este întotdeauna posibilă; b) Întrucât „premisele admit în toate împrejurările și alte posibilități logice”, concluziile vor fi întotdeauan lipsite de necesitate logică.

Din acest raționament humean se desprinde concluzia că, în sensul strict al cuvântului, „argumentul ontologic nu reușește să fie o demonstrație rațională”!

La rândul lui, Immanuel Kant nu numai că a botezat acest argument, care în mod nepermis face tranziția de la eidos (sfera rațiunii pure) la ontos (ființă, realitate), dar a formulat și câteva obiecții, considerate de el fatale pentru teism: Noi nu avem niciun concept pozitiv al unei Ființe necesare, Dumnezeu fiind definit numai ca ceea ce „nu poate să nu fie”; „Necesitatea nu se aplică la existență, ci numai la propoziții”, adevăr care decurge atât din faptul că „necesitatea este un calificativ logic, nicidecum unul ontologic”, cât și din acela că „nu există propoziții care să fie obligatorii din punct de vedere existențial” (tot ce se cunoaște din experiență, singura cale a cognoscibilității realului, poate să fie și altfel); „Ceea ce este logic posibil, nu este cu necesitate și ontologic posibil” (fără să fie vreo contradicție logică în existența necesară, s-ar putea ca aceasta să fie „faptic imposibilă”), afirmație care la Alvin Plantinga devine „Este logic posibil ca Dumnezeu să fie o Ființă necesară, dar nu este logic necesar să fie așa”, respectiv că „Existența lui Dumnezeu ar putea fi logic contingentă, fără a fi ontologic contingentă”; După cum nu rezultă nicio contradicție în respingerea triunghiului și a proprietății sale fundamentale de a avea trei laturi (contradicția apare atunci când se respinge doar una dintre ele), tot astfel nu se naște contradicție la respingerea „atât a ideii, cât și a existenței unei Ființe necesare”; Existența nu este nici predicația și nici perfecționarea unei esențe, ci „o postulare a acelei perfecțiuni”.

Argumentația lui Kant în sprijinul acestei aserțiuni se prezintă astfel: Orice nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, nu este o parte din acea esență; Existența nu adaugă nimic la conceperea unei esențe, căci prin postularea ei ca reală, unei esențe nu i se adaugă nicio caracteristică; Prin urmare, nefiind existența o perfecțiune, care poate fi postulată dinainte despre ceva, „ea nu este parte din esență”. Și astfel, demonstrând că „existența nici nu adaugă și nici nu scade nimic din conceptul unei Ființe absolut perfecte”, obiecția kantiană, alături de cea humeană, a devenit una standard-referențială adusă argumentului ontologic.

La toate astea trebuie menționate cauzele pentru care atâtea minți luminate au susținut argumentul ontologic ca inatacabil din punct de vedere real, dar care în fond este invalid:

a) Filosofia platonică: Potrivit lui Thomas d’Aquino, a devenit fapt obișnuit ca cineva, „încorsetat într-o epistemologie platonică greșită”, să presupună că esențele pot fi cunoscute „în mod direct și intuitiv”, argumentul ontologic căzând doar atunci când se contestă că „pătrunderea cuiva directă și/sau distinctă în esența unui lucru poate produce cunoașterea realității”.

b) Gândirea metafizică: Dând vina pe orice gândire metafizică, postkantienii erau de părere că „este” și „există” au statut logic, nicidecum unul ontologic, și că teiștii s-au înșelat crezând că verbul „este” din judecata „Dumnezeu este o Ființă necesară” implică existența, când el de fapt nu este decât o copulă sau un conector logic.

c) Confuzia dintre cauză și rațiune: Considerând că „puiul deja exista în oul pe care-l clocea teistul”, drept urmare, că argumentul ontologic este „o glumă încântătoare” sau, mă rog, un gen de prestidigitație ontologică, Arthur Schopenhauer deduce această confuzie din neputința cugetătorilor de a face distincție între cauză (ceea ce pretinde ceva dincolo de sine ) și rațiune (ceea ce nu pretinde ceva dincolo de sine). Cum rațiunea unui lucru „poate să fie în sine însuși”, iată motivul pentru care definirea lui Dumnezeu ca Ființă absolut perfectă și necesară „nu cere nimic de dincolo de această definiție pentru a o putea explica”.

d) Folosirea unui nume propriu: Bertrand Russell și unii dintre gânditori care l-au urmat, opinează că, întrucât un nume propriu înseamnă existență, „am fost înșelați de implicațiile ontologice ale folosirii unui nume propriu”, precum acela de Ființă necesară sau Dumnezeu. Ei pretind că susținătorii argumentului ontologic n-ar fi căzut în capcana existenței lui Dumnezeu, dacă erau întrebuințate expresii de felul: „Orice dumnezeu ar exista” sau „Orice ființă necesară ar exista”.

e) Folosirea condiționalului englez: Pentru filosoful american Alvin Plantinga, toată problema cu argumentul ontologic derivă din modul cum este utilizat condiționalul în limba engleză. El susține că din fraza „Dacă Jones este burlac, atunci în mod necesar el nu este căsătorit”, nu implică cu necesitate că „Jones este burlac”. Da, căci s-ar putea foarte bine să nu existe niciun Jones. În chip asemănător, afirmația „Dumnezeu există, atunci El există în mod necesar”, nu atrage cu necesitate după sine că ”Dumnezeu există”. Potrivit raționamentului anterior, s-ar putea ca Dumnezeu să nu existe deloc!

Două concluzii majore se desprind din această dezbatere asupra argumentului ontologic: a) Dacă până în prezent nimeni n-a adus nicio probă rațională din care să decurgă în mod logico-inevitabil existența unei Ființe absolut perfecte și necesare, tot așa pînă în prezent n-a izbutit nimeni să aducă o dovadă ontologică validă, prin care să demonstreze că este logic imposibil să existe Dumnezeu; b) Deoarece din același gen de argumentare ontologică s-a ajuns ba la Dumnezeul teistic (Descartes și Leibniz), ba la Dumnezeul panteistic (Spinoza), panenteistic (Charles Hartshorne) sau chiar politeistic, este lesne de înțeles că se impune trecerea dincolo de acest argument.


Artefacte furate: statuetele misterioase vechi de 7.000 de ani aparținând culturii Vinca…

Cultura Vinca este una dintre cele mai vechi culturi din vatra danubiano-carpatică. Fiind reprezentată prin numeroase statuete de o factură misterioasă cu chipuri „zeiești” sau „extraterestre”, acestei culturi îi este specific și un posibil prim mod de comunicare prin scris („Tăblițele de la Tărtăria”, dar și inciziile aflate pe statui și alte artefacte). Statuetele vechi de 7000 de ani la care facem referire, au fost sustrase în anul 2002 din expoziţia didactică a Universităţii „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Ele sunt căutate în continuare de Poliția Română, chiar dacă fapta de furt s-a prescris de mai bine de zece ani. Chiar dacă autorii sau autorul furtului nu vor mai putea fi traşi la răspundere penală, există un dosar de urmărire a acestor bunuri de patrimoniu cultural, importante pentru istoria noastră veche. Bunurile respective sunt urmărite de peste 20 de ani, dar fără succes. Descoperite în situl arheologic de la Ciugud, piesele preistorice au fost furate în prima parte a anului 2002 dintr-o sală a Universităţii din Alba Iulia, unde făceau obiectul unei expoziții temporare. Anchetatorii nu au descoperit nicio urmă a celor care au sustras idolii, astfel încât ancheta s-a blocat la scurt timp. De asemenea, statuetele nu au fost scoase la vânzare între timp în mod public, cum s-a întâmplat cu alte obiecte de patrimoniu furate din România.

Cultura Vinča, cunoscută și sub numele de Cultura Turdaș sau Cultura Turdaș – Vinča, a reprezentat o cultură arheologică neolitică în Serbia de astăzi și părți mai mici ale Bulgariei și României (în special Transilvania) și datează din perioada 5700 – 4500 î.Hr. (acum 6.500 – 7000 de ani). Numit după situl său tip, Vinča-Belo Brdo, o așezare mare cunoscută descoperită de arheologul sârb Miloje Vasić în 1908, această cultură reprezintă rămășițele materiale ale unei societăți preistorice, caracterizată în principal de modelul său specific de așezare și de comportamentul ritualic. Tehnologia agricolă introdusă pentru prima dată în regiune în timpul primului neolitic temperat, a fost dezvoltată în continuare de cultura Vinča, alimentând boom-ul populației și contribuind la constituirea și orgnizarea unora dintre cele mai mari așezări din Europa preistorică. Aceste așezări au păstrat un nivel ridicat de uniformitate culturală prin schimbul de obiecte ritualice pe distanțe lungi, dar probabil nu au fost unificate politic. Diferitele stiluri de figurine zoomorfe și antropomorfe sunt semne distinctive ale acestei culturi, precum și simbolurile „Vinča”, pe care unele presupuneri o reprezintă cea mai veche formă de proto-scris. Deși nu a fost considerată convențional ca parte a perioadei calcolite sau a „epocii de cupru”, cultura Vinča oferă cel mai vechi exemplu cunoscut de metalurgie a cuprului, ca prim pas spre epoca bronzului. În anul 2023 statuetele încă nu fuseseră recuperate, dar urmărirea continua…Redescoperirea acestor statuete vechi de 7000 de ani ar completa istoria țării noastre încă necunoscută și ar constitui un punct de atracție turistică interesant pentru cei ce iubesc aceste artefacte de o factură mistică mai specială. Și crearea unor copii cu care să se completeze colecțiile muzeale și imaginea generală asupra unei culturi ce a evoluat pe un anume teritoriu nu ar fi de rău augur, ci un fapt benefic. Să multiplicăm „mesajul” acestor artefacte și să oferim acces la ceea ce au vrut să ne transmită strămoșii. (G.V.G.)


„Peștera candelabrului” din Alicante (Spania)

Am ajuns în Benidorm, Spania, o stațiune surprinzătoare și am vizitat „nestematele” turistice ale regiunii. Una dintre acestea a fost „Peștera Candelabrului”, sau „Cuevas de Canelobre” (în dialectul valencian „canelobre” înseamnă „candelabru”). Numele vine de la bogăția concrețiunilor carstice ce „coboară” din înălțimea plafonului cavității, ca niște veritabile candelabre bogate în decorațiuni. Aceasta este o peșteră situată în Busot, Provincia Alicante, Spania, la 23 km de orașul Alicante, la 40 km de Benidorm și la 50 km de Elche, la o altitudine de 700 de metri deasupra nivelului mării, în versantul nordic al muntelui „Cabezón de Oro” („cap mare de aur”), care aparține domeniului Prebetic, în zona exterioară a Munților Betic. Descoperirea peșterii este atribuită arabilor în jurul secolului al X-lea. Primele cercetări au avut loc în secolul XIX. Amenajarea și deschiderea ei către public a avut loc până în a doua jumătate a secolului al XX-lea (1960).

În timpul Războiului Civil Spaniol, peștera a fost folosită ca atelier de reparații de avioane de către armata republican (ce au îndepărtat și câteva formațiuni carstice, pentru protecția muncitorilor), iar în acel moment a fost forat actualul tunel de acces la cavitate, precum au fost create și mai multe platforme în interior. Acestea nu au afectat prea mult frumusețea peșterii. Din complexul carstic mai face parte și o „fereastră” care se vede pe versantul montan, rămasă ca rezultat al prăbușirii unei peșteri mai vechi. Aceste Peșteri „Canelobre” alcătuiesc unul dintre puținele reliefuri din Jurasic Prebetic, din provincie. Mai exact, cavitatea este dezvoltată în calcarele din Jurasicul superior, a căror vârstă este de 145 de milioane de ani. Acest nucleu jurasic este flancat de materiale mai moderne din Cretacic și, la rândul său, întregul complex, de marne și calcare din Terțiar. În timpul Cuaternarului, s-au format rocile care cad pe versanții săi abrupți. În plus, este un exemplu excelent de activitate carstică, deoarece calcarele Malm care formează vârful sunt foarte fracturate și foarte permeabile. Probabil de aceea în interiorul acestei peșterii se află una cele mai înalte bolți subterane din Spania – de aproximativ 70 metri, asemănătoare bolții unei catedrale.

Lungimea în linie dreaptă este de 150 metri, dar datorită traseului de vizitare serpentiform, ce coboară din înălțimile peșterii, traseul este mult mai lung. Temperatura la interior variază între 16-18,3° C, umiditatea este de aproximativ 90 la sută, iar saturația de dioxid de carbon variază pe parcursul anului între valorile 260-790mg/L cu valoarea medie de 487 mg/L (depinzând și de diferența de temperatură între exteriorul și interiorul peșterii). Formele închipuite de diversele stalactite și stalagmite sunt variate și au primit nume pe măsură: stalagmite, coloane, orgi subterane, candelabre, meduze, cactus, caracatiță, coralite, etc. Cavitatea este mai mare, dar singura sală vizitabilă, (celelalte sunt rezervate numai pentru speologi și cercetători), este un spațiu de mai mult de 80.000 m3, în care se accede printr-un tunel de aproximativ 45 m construit în timpul războiului civil. Pe tunelul de acces sunt afișate date despre peștera pe care urma să o vizităm. În timpul vizitei, veți putea, de asemenea, să apreciați modul în care apa și stânca au dat naștere unor forme impresionante. Aleile de acces bine delimitate și sigure ne conduc către Marea Sală. Veți simți un început de stare de zbor. Apoi, în lumina bine orientată se vor decupa forme statuare mirifice. Ghidul ne atrage atenția asupra lor.

Unele dintre cele mai faimoase formațiuni sunt cele numite „La Sagrada Familia”, un grup „rock” incredibil care atinge o înălțime de peste 25 de metri înălțime, ce are o formă asemănătoare cu bazilica cu același nume a lui Antoni Gaudi din Barcelona și „El Canelobre”, o stalagmită situată în centrul încăperii, care are mai mult de 25 de metri înălțime, iar vechimea este de 100.000 de ani. Mai avem „Autostopistul”, „Casca Romană”, „Fecioara”, „Cactusul”, „Tuburile de orgă”, „Totemul”, „Palmierul”, „Meduza”. La unele, asemănarea cu denumirea este evidentă, dar la altele stai și te uiți și nu înțelegi cum de vede ghidul că speleotema respective seamănă cu ce spune… Oricum el are experință și a făcut traseul acesta de mai multe ori decât tine…

Grație condițiilor acustice și de mediu deosebite, peștera este folosită uneori pentru spectacole muzicale și concerte. Ghizii profesioniști ne însoțesc pe întreg parcursul traseului, oferindu-ne informații despre descoperirea peșterii, despre istoricul ei, despre unicitatea acestei cavități carstice formate în sute, mii și milioane de ani. Este o experiență unică pentru turiști și speologii amatori. „Las Cuevas del Canelobre” ne oferă adevărate bijuterii carstice, precum candelabrele dintr-o magnifică catedrală. (George V. Grigore)


Peștera Ponicova – cea mai mare din Cazanele Dunării

Dacă ați fost la Orșova (jud. Mehedinți) și v-ați urcat pe o șalupă ce v-a purtat către Mănăstirea Mraconia și statuia lui Decebal, atunci este posibil să fi încercat și o intrare prin portalul destul de mare ce se deschide în stânca muntelui a Peșterii Ponicova din Cazanele Mari (Ciucaru Mare), dezvoltată în roci carbonatice, la altitudinea de 60 metri, având o dezvoltare de 1666 metri, și o denivelare totală de 80 metri, cu o denivelare negativă de 65 metri. Peștera se află pe teritoriul administrativ al comunei Dubova, la 25 kilometri distanță de Orșova. Mai este cunoscută și sub denumirea de „Peștera Liliecilor”, „Gura Ponicovei” sau „Peștera de la Gura Apei”. Este cea mai mare peșteră din Cazanele Dunării aflată pe malul stâng al Dunării. Accesul se face și pe uscat prin Cheile Ponicovei, unde se ajunge din drumul național DN57, din zona Cazanelor Mari sau pe calea apei cu șalupa, aceasta intrând aproximativ 10-15 metri în interior.

Primele cercetări științifice în acest cavernament datează din anul 1872. Marele speolog Emil Racovița și colaboratorul acestuia R. Jeannel oferă primele informații despre fauna acestei peșteri. În anul 1976, Traian Orghidan preciza că „peșterile reprezintă adevărate muzee clădite și împodobite de natură”. Numele peșterii provine de la cuvântul „ponicva”, care înseamnă pierderea unui curs de apă pe orizontală în subteran, adică tocmai fenomenul care are loc la intrarea prin insurgență. Peștera Ponicova este formată dintr-o serie de galerii care comunică între ele. La intrare în peșteră, pârâul Ponicova creează mici chei sălbatice și un pod natural spectaculos lung de aproximativ 25 de metri și înalt de 6–8 metri. Principala galerie – „Galeria Ponicovei” – unește intrarea de la nivelul inferior al pârâului cu intrarea de la nivelul Dunării.

Are o lungime de 400 de metri. Este puternic luminată natural, având două deschideri de mari dimensiuni. Există mai multe galerii, iar una dintre cele mai spectaculoase este „Galeria Liliecilor” unde există stalactite pendulante foarte alungite și subțiri. În lumina soarelui, pereții peșterii par de aur, această culoare gălbuie fiind dată de mineralele din rocă. Umiditatea este crescută în peșteră, iar fauna este compusă din lilieci. Vizitarea peșterii se poate face tot timpul anului și este recomandat un echipament adecvat (cizme de cauciuc, salopetă, lanternă) pentru a vă putea bucura de minunățiile peșterii. Peștera Ponicova este una dintre cele mai frumoase peșterii din zona Cazanelor Dunării. Întreg ansamblu calcaros face ca această zonă să fie unică prin întâlnirea cu Dunărea. Peștera Ponicova prezintă un interes deosebit din punct de vedere hidrologic (captări succesive), morfologic (săli și galerii de mari dimensiuni, concrețiuni unice, frumoase și bine conservate) și faunistic (specii actuale și fosile).

Puteți vizita galeria activă (a râului Ponicova) și pe cea arhaică-fosilă (Sala cu Coloane a Marelui Șarpe). Peștera Gura Ponicovei prezintă mai multe niveluri de galerii, cele inferioare fiind active. Dintre galeriile fosile, cea mai spectaculoasă este Galeria Concreționară, precum și Sala Coloanelor. Aici, apa și timpul au creat stalactite si stalagmite de forme și mărimi diferite, domuri și coloane, podeaua de calcită albă, gururi, perle de cavernă, draperii etc. Tot în această peșteră au fost găsite oase de urs și de hienă de peșteră, precum și elemente de cultură halstattiană. Emoția contactului cu atmosfera dintr-o cavitate carstică face să ni se zburlească părul câteodată; este semiumbră, întuneric și răcoare. Se aude și susurul apelor, dacă este vorbe despre o galerie activă, la care se adaugă și un ecou al cuvintelor atunci când vorbești. Este bine că aceste trasee efectuate de șalupe, bărci și vaporașe prin Cazanele Dunării fac un mic popas la această peșteră, creând un mic moment „mai altfel”, savurat de excursioniști. Dacă ajungeți, pășiți și către lumea ascunsă din inima masivului Ciucarul Mare…


Papa Agapet al II-lea și cartografia medievală a Daciei Nordului – Dania, Scandia, Islanda și Groenlanda…

Este foarte interesant să descoperi documente papale și hărți medievale, unele chiar din antichitatea târzie, care vorbesc despre Dacia Nordului, un ținut mitic sau un regat care s-a numit la fel ca Dacia din spațiul geografic carpato-danubiano-pontică al lui Dromihete, Burebista sau Decebal. Recent istoricii nu mai consideră cartea „Getica” lui Iordanes o fabulație care face confuzia dintre geți și goți, ci s-a venit cu o nouă teorie – pe care o susțin și o promovez – cu cea a difuziei, adică o sinergie și un sincretism etnico-religios dintre geto-daci și goți, în cei peste 200 de ani când germanicii au stăpânit Dacia și pe dacii liberi. Important că Iordanes, istoric din secolul VI, care era un got romanizat și trac pe jumătate, nu mai este acuzat pe nedrept că a făcut confuzia dintre geți și goți, tocmai el care trăia în mijlocul lor. De fapt, Iordanes i-a considerat pe geți și goți ca frați, datorită locuirii împreună a sute de ani. De aici a reieșit poate „confuzia”? Desigur că a existat și un motiv propagandistic al istoricului pentru ca regii vizigoți sau ostrogoți să aibă o descendență regală nobilă extrasă din marii regi daci Burebista și Decebal și pentru a putea justifica ascensiunea și stăpânirea unor popoare străine sau chiar a cuceririi Romei la sfârșitul secolului V. Oamenii nordului, vikingii trăiau în secolul X în peninsula Iutlanda, Norvegia, Suedia și o parte din Finlanda de azi, având o istorie zbuciumată și au intrat în contact cu geto-dacii de-a lungul secolelor și nu numai. Prin contactul cu Irlanda și Britania, unii vikingi, în special cei din peninsula Iutlanda au devenit creștini și au început să facă misiune creștină în Norvegia și Suedia. Opoziția vikingilor păgâni a fost violentă. Ei au ucis preoți, călugări, misionari și au ars bisericile creștine, abațiile și mănăstirile. Vikingii nu puteau suporta ca zeul Odin să fie înlocuit cu Hristos. Creștinii vikingi aparțineau în secolul X de Episcopia de Bremen-Hamburg. Vikingii se considerau originari din goți sau geți din insula Gotlland din marea Baltică, ce vorbeau limba gutică (sau gotică), cu un ascendent etnic la geto-dacii din spațiul carpato-danubiano-pontic, unde circa 200 de ani goții au trăit împreună cu geții și episcopul Wulfila i-a încreștinat. Teritoriile creștinate se numeau „Dannelagen”, toponim de la Dania, care provine din etnonimul Dunărea, locația mitică a strămoșilor vikingi. În acest context se explică că papa Agapet al II-lea emite o bulă care a devenit celebră pe 27 septembrie 954 în care se vorbește de Dacia din nordul Europei, în zona vikingilor, care trăiau în peninsula Iutlanda, Norvegia și Suedia până în Islanda sau Groenlanda.

Papa Agapet al II-lea, numele lui înseamnă „cel iubit” (greacă), a emis astfel un document în limba latină care confirmă un acord de graniță inițial scris cu litere runice între Danemarca și Suedia. Bula Papei Agapet al II-lea din 27 septembrie 954 a deschis o acţiune de amploare menită să „teleporteze” simbolic și documentar Dacia, din vatra ei reală, ancestrală, în Europa nordică, fapt care a indus în eroare o întreagă istoriografie Occidentală. În documentul menţionat, s-a reţinut atunci o realitate istorică: danezii şi suedezii, regii şi supuşii lor, cu adevărat se revendicau din daci şi geţi, din „roiurile” sedentarizate acolo din timpuri străvechi. Ulterior însă, insistenţa prozelistică asupra acestor „Dacii”, speculaţiile operate de ordinele călugăreşti catolice, ostilitatea faţă de „schismaticii” vetrei ancestrale a Daciei originare au creat o confuzie istoriografică. (Conf.univ. G.D. Iscru, Strămoșii noștri reali. Geții, dacii, tracii, ilirii, națiune matcă din Vatra vechii Europe, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti, 2010 și Editura „Mica Valahie”, Bucureşti, 2010, pp. 159, 220-262). Papa Agapet II, la 24 septembrie 954, în bula papală numeşte Danemarca cu termenul Dacia, apelând astfel la un Rex Daciae. Papa, „slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu” transmite un salut regilor și prinților din nord, în special celor din „Uppsala și Dacia”. Papa face referire la un rege suedez Sveinot „al Daciae”, pentru a confirma granițele între regatul Scando și Daciae. Atunci documentele se refereau la Scandia ca la o insulă uriașă, iar „pro-regis Daciae” erau conducătorii Daciei Nordului. Papa se referă la Scandia ca la „Insula Dana” adică a dacilor, numele provine de la Dunăre. Papa Agapet al II-lea considera Suedia de sud și peninsula Iutlanda ca „Dacia”. La mijlocul X când Harald Blåtand a anexat Norvegia la marea „Dana”, adică la insula Scandia, de fapt peninsula Scandinavia, papa a confirmat această anexare prin bula papală și a împărțit documentar-geografic teritoriul în trei părți, iar partea cea inferioară era ”Dacia Nordului”, care controla de fapt Norvegia, Islanda și Groenlanda. Ofensiva creștină a dus la fuga lui Eric cel Roșu, păgân viking care nu dorea să se creștineze, prilej tocmai ca să descopere Groenlanda, astfel se explică „pământul verde” al graniței de vest a Daciei Nordului. Sudul Suediei care aparținea de Dania (Danemarca) era împărțită între „vest-goți” și ”ost-goți”, la apus și est de lacul Mälaren, care fuseseră în contact cu geto-dacii în secolele III-VI. Astfel se explică istoriografic difuzia etnică geto-gotică și toponimia scandinavă. Și azi aceste toponime există în Suedia: Östergötlands și Västergötland. Bula papală recunoaște dreptul ”Daciei” de a stăpâni Norvegia, unde Eric cel Roșu a pornit spre descoperirea Groenlandei. Istoriografic, documentar și mitologic Groenlanda era considerată granița de vest a Daciei Nordului. Papa confirma o înțelegere de graniță între Harald Blåtand, regele Daniei, Norvegiei și sudului Suediei cu regele Edmund Eriksson, regele Suediei superioare cu capitala la Uppsala. La semnarea actului pentru stabilirea graniței din partea „Daciei” a participat co-regele Sveinot.

Menționez că această bulă papală a lui Agapet al II-lea, care menționa Dacia Nordului, nu a venit pe o „terra deserta” documentar, ci în urma cărții „Getica” a lui Iordanes și, mai ales, în urma hărților medievale care aminteau de o Sciție/Geție în părțile nordice ale lumii cunoscute de atunci. Mă refer la prima hartă universală a intelectualului și teologului creștin Orosius, care este o anexă la „Historiarum Adversum Paganos Libri VII” („Șapte cărți de Istorie împotriva păgânilor”), pe care a scris-o ca răspuns la credința că declinul Imperiului Roman a fost rezultatul adoptării creștinismului. În hartă este menționată țara Dardania și țara Dacia și Goția, în Carpați și înspre nordul Europei. Surprinde momentul istoric al difuziei etnice în imaginarul colectiv post-roman? Posibil. În sec. VII apare „Harta Anonimă de la Ravenna”, în care se amintește de Dardania și Sarmația în preajma Germaniei, ia în secolul X apare în preajma regelul Alfred cel Mare în Anglia celebra hartă anglo-saxonă, în care dacii și geții sunt înscriși lângă slavi și în preajma peninsulei Iutlanda. Bula lui Agapet al II-lea a confirmat instituțional o existență documentară în evul mediu timpurii a existenței geto-dacilor și Daciei Nordului, precum și a Daciei originare care încă exista în imaginarul și mentalul colectiv. În anul 1537, în plină epocă a marilor descoperiri geografice, apare harta Carta Marina unde Danemarca era menționată cu denumirea „Dania”, toponim provenit de la Dunăre. Groenlanda exista înscrisă pe hartă. Scandia nu mai era ”insula”, ci s-a aflat prin noile călătorii că este o peninsulă. Recuperarea istoriografică a Daciei Nordului prin susținerea teoriei difuziei etnice geto-gotice este o ipoteză tot mai credibilă pentru istoricii de azi. Să fi fost fugarul păgân – ce credea în zeul Baldur (zeul Luminii) – Eric cel Roșu un „geto-got” care a descoperit Groenlanda și America de Nord?


Tezaur monetar bizantin scos la lumină la Complexul arheologic Adamclisi (jud. Constanța)

Complexul arheologic de la Adamclisi (jud. Constanța), un loc plin de istorie și mister, continuă să ne uimească prin descoperirile sale remarcabile. Încă avem întrebări după restaurările care au avut loc aici, la Mausoleul Tropaeum Traiani și care este posibil să fi schimbat adevărata sa destinație. Sunt simboluri geto-daco-trace ce „trădează” o altă sursă și un alt mesaj peste generații. Revenind, în anul 2020, cercetările desfășurate de arheologi au dus la descoperirea unui tezaur monetar bizantin extrem de valoros, care adâncește și mai mult cunoașterea despre perioada evului mediu timpuriu în această regiune. Tezaurul a fost găsit în apropierea zidului de incintă al cetății, într-un edificiu de tip Domus, în interiorul unui pământ fin, sugerând o conservare atentă inițială într-o pungă de piele sau pânză. Numismatul, cercetătorul și arheologul dr. Gabriel Talmațchi ne dezvăluie povestea descoperirii acestui important tezaur monetar bizantin: „Cercetările arheologice din ultimul deceniu desfășurate în sectorul C al cartierului de sud al orașului Tropaeum Traiani, a adus în atenția arheologilor și istoricilor importante vestigii specifice evului mediu timpuriu.

Cele mai multe informații provin din diferite gropi adâncite în nivelurile târzii, specifice secolelor VI-VII d.Hr., întrucât cele ale evului mediu timpuriu au fost distruse în cursul cercetărilor de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Din umplutura acestora au fost recuperate fragmente ceramice, care, din punct de vedere tipologic, au aparținut unor oale fără toarte, castroane etc. Prezența ceramicii cenușii, mai redusă cantitativ, arată că locuirea de aici exista în prima jumătate a secolului al X-lea. Alături de ceramică, umplutura gropilor ne-a mai oferit bile de praștie din lut, fusaiole din lut și plumb, silexuri, împungătoare de os, obiecte din bronz (capete de curea, aplice, verigi, vârfuri de săgeată, cap de lance, cruciulițe, clopoței, aplice, piese de harnașament etc.). În cursul anului 2020, în interiorul edificiului de tip Domus din apropierea zidului de incintă aflat pe latura de sud cetății, a fost descoperit un tezaur monetar bizantin. A fost îngropat într-un pământ foarte fin, afânat, diferit de cel din apropiere, ceea ce ne-a determinat să ne gândim la conservarea sa inițială într-o pungă de piele sau de pânză care s-a dezintegrat în timp. Deasupra tezaurului, acoperindu-l complet, era partea inferioară a unui străvechi castron spart, care era poziționat cu susul în jos pentru a ascunde punga.

Tezaurul este compus din folles (piese anonime) din clasele A 2 și 3 din Vasile II-Constantin al VIII-lea, din anii 976-1028 d.Hr., în total 34 de piese; clasa B de la împăratul Roman al III-lea, din anii 1028-1034 d.Hr., în total 16 piese; clasa C de la Mihai al IV-lea, a anilor 1034-1041 d.Hr., în total ouă piese; clasa D de la împăratul Constantin al IX-lea, din anii 1042-1055 d.Hr., în total două bucăți. Probabil că tezaurul a fost ascuns din cauza stării de nesiguranță instalată în teritoriul istro-pontic pe fondul raidurilor populației pecenege de la mijlocul secolului al X-lea d.Hr. și de mai târziu. Ca dată finală de îngropare sau ascundere, acest tezaur se adaugă altor trei tezaure descoperite în Dobrogea la Dinogetia și Păcuiul lui Soare. În general, este cel de-al 56-lea tezaur datat în secolul al XI-lea d.Hr. din Dobrogea și este o altă dovadă a istoriei tulburi de la granița Imperiului Bizantin. De asemenea, în timpul cercetărilor din sectorul C din cursul anului 2020, au apărut și câteva monede schifate de bronz de la sfârșitul secolului XI și începutul secolului XII (de la Alexios I Comnenon, 1081-1118) și de la sfârșitul secolului XII (de la Isaac al II-lea-anii 1185-1195 d.Hr.).

Aceste descoperiri monetare sugerează prezența în zona fostului oraș roman Tropaeum Traiani a unor sezoniere prezențe umane care fie foloseau resturile construcțiilor din zonă ca adăposturi ocazionale (inclusiv pentru mici grupuri militare care asigurau paza zonelor de frontieră), fie se aflau în mișcare pe drumul comercial care lega vechiul Durostorum, în epocă medievală timpurie, de zona costieră a Mării Negre. La o primă analiză, acum un deceniu se considera că începutul evului mediu era puțin reprezentat printre descoperirile de la Tropaeum Traiani. Situația diferea comparativ cu alte situri cu locuire antică, dintre care amintim Noviodunum-Isacea, Dinogetia, Hârșova, Capidava, Pantelimon-Ulmetum etc. Această situație s-a modificat consistent în favoarea urmelor corespunzătoare acestei perioade istorice, în special în sectorul cartierului aflat în partea de sud a fostului oraș. Iată cum o asemenea descoperire „revigorează” cercetările și oferă o nouă perspectivă asupra unei lungi perioade de timp, când se credea inițial că zona nu mai căpăta interes, fiind părăsită. (G.V.G.)


Când o să ne mai trezim?! Când nu vom mai avea poate nici măcar lanciile de care să prindem a flutura steagurile dezrobirii?!…

Da, flamurile acelei dezrobiri și resuveranități menite a fi pavăză pe redutele ultimelor resurse ale țării!… Căci nu este departe ziua în care poate ne vom da seama că suveranismul nu înseamnă fluturarea marotelor politice anti-sistem (dar și de… sistem!) de astăzi… Și, oricum, nu va mai avea a ne folosi dacă va veni prea târziu în ultimele noastre șoptiri de existență ca ființă a unei națiuni… Dar, măcar vom înțelege, singuri, pentru că din cărțile de istorie (ori măcar de istorie politică) nu vom mai avea dreptul a afla, ce înseamnă suveranismul, independența de neam, eliberarea ca națiune… Și care implică, de drept, forța dreptului de națiune și de drepturi istorice… De aceea, cei ce ne-au încălecat de peste trei decenii impun atât de violent culpa vinovăției generalizate, fabricând acel liant unic acuzator al vinelor din trecut, dar și ale acelora ale prezentului de acum… Acest „prezent” ce va fi trecutul de mâine folosit și el împotriva noastră… Pentru că suveranismul, naționalismul, patriotismul vor fi „dovezile” și „argumentele” de mâine împotriva noastră, fabricate inclusiv prin omisiunea artefactelor istorice… Azi îngropate, furate, licitate, înstrăinate într-un „de lezmajestate” de națiune, mâine, alături de culpa legionarismului, dar și de cunoașterea istorică „la sursă”, transformate în ștreanguri de națiune… De Neam și Națiune, de Patrie și Țară, de continuitate și veghe, dar de oprimare a indivizilor ca entități, cei nesupuși, recționari ori făcând încă apel la dreptul (și libertatea) lor de a gândi…

Nu e departe ziua în care vom constata că recursul la forță va fi rămas singurul mod de ne mai proteja, nu doar identitatea, ci însăși existența!… Singura cale de a rămâne o insulă în oceanul paneuropean de impunere și uniformizare în care suntem scufundați acum cu mult dincolo de simpla îndobitocire și generalizare a analfabetismului funcțional… A analfabetismului cultural, istoric, de repere și rostiri… Chiar și ca expresii artistice… Pentru că, nu, nu sperați că ne va rămâne forța manifestelor artistice și ale culturii scrise pentru a protesta!… Pentru acel „a protesta” insinuant și „subversiv”, care, în trecutul unor altfel de restriști și condiționări, (ne) convingea că suntem încă aici, și care (diferență peste vremuri!), era el, în sine, alimentat, hrănit, vegheat de această condiție a priori de „a fi”…

Și nu e departe ziua în care singura șansă de eliberare de sub cizma fantoșelor de „imperii” colonizatoare va fi zăngănitul armelor și tropăitul bocancilor mărșăluind spre fronturile de eliberare națională… Singura șansă de a mai avea acces la resursele noastre, deja dijmuite din timpul vieții noastre netrăite pentru noi, nici istoricește, nici istoriografic, nici sub forma consumerismului, căci doar părți și petice ne vor mai fi rămas din bogățiile noastre… Va trebui dară să ne ridicăm!… Și avem exemplul istoriei de lângă noi… Pentru că nu întâmplător Ucraina a stârnit Rusia să iasă din așteptarea-i de prădător (îndreptățit, poate) pentru a-și pune „la adăpost” resursele rare cu ajutorul unei Europe neghioabe… Și, mai ales, nu întâmplător aceeași Ucraină, în pofida susținerii financiare uriașe venite dinspre UE, întoarce armele păcii (!) pentru a se „preda” Statelor Unite… Pentru a-i „preda” tocmai resursele rare pe care le-a folosit ca pretext de protecție din parte Europei, condiționând pacea de exact ceea ce avea nevoie Europa, și pentru ceea ce s-a implicat, în fond, nu doar costisitor financiar pentru ea, ci aproape de propria-i sinucidere… Resurse, zăcăminte, pe care Kievul le solicită trecute în tratatul „de pace” pe care „unchiul Sam” îl va negocia, nu pentru Ucraina, ci, într-un soi de „redevențe” de război, pentru sine, Europei rămânându-i doar plățile din război și imensa-i șubrezire…

Acolo vom fi și noi când ne va fi dat să înțelegem cu adevărat jocurile… Doar că, pentru noi, nu se va arunca nimeni într-o luptă de eliberare, de resuveranizare, probabil transformată în conflict armat, căci toți ce ne apasă astăzi pe gât, nu vor ceda ușor… Și poate chiar noi nu vom avea nici măcar lanciile de care să prindem a flutura steagurile dezrobirii pentru a le pune pavăză pe redutele ultimelor resurse ale țării… Și când vom înțelege, privind resursele prădate și vândute de alții, că am desființat singuri și ReUnirea (europeană) cu frații noștri… Care putea fi o șansă, pentru ei, ca afirmare europeană, dar și pentru noi, ca drept de continuitate ca o ființă dodoloață… Că am ratat momentul ReUnirii în clipa în care Moldova s-a alăturat Ucrainei în procesul de aderare… Pentru că nu va renunța la acel drum și nu va mai veni alături de noi, ca un trup comun, în Europa… Nu va mai avea de ce, aderarea pe modelul Ucrainei, cu un statut aparte, fiindu-i mult mai convenabilă… Inclusiv acolo unde, din păcate, lucrurile contează astăzi mai mult decât cele de pe podurile de flori, de cultură, de vestigii, de istorie… În sfera economică, a resurselor, a zilei de mâine… Și, în fond, de ce ar renunța Moldova la statul ei de acum? Pentru a fi nevoită, dacă s-ar uni cu noi și ar fi de o ființă (dincolo de simțire), să achiziționeze curent și gaze (românești) la prețurile din țară ale României? Pe când, așa, cu statutul ei similar Ucrainei, companiile ei de distribuire a electricității și firmele mari consumatoare vor putea cumpăra pe mai departe, nestingherite, energia electrică la un preț subvenționat, fără a fi nevoie să meargă pe burse… Acolo unde România și-a împins obligatoriu distribuitorii și consumatorii mari pentru a cumpăra la prețul pieței europene, cu mult dincolo de cele mai mari tarife din UE… De ce să se încurce dară Moldova cu tarife atât de mari (dacă ar fi o piață comună cu noi prin ReUnire) când poate cumpăra atât de ieftin în contracte directe („bilaterale”, de care firmele și distribuitori către populație de la noi nu beneficiază deși este energia noastră)?!… Și așa va fi și cu restul resurselor… România, pe piața internă, nesuverană și lipsită de dreptul decizii, vânzându-și propriile resurse la prețuri tot mai mari, dar o țară atrăgătoare, ca prețuri, tarife și cantități de export nelimitate, pentru alții… Ba, să nu ne mire de nu ne vom trezi cu firme din colțuri „uitate” de lume care să „livreze” energia electrică și gazele naturale, și alte resurse, în țara noastră… Pentru că ele vor putea, doar din mutatul hârtiilor în sertarele dedicate, să cumpere ieftin și să ne livreze (a se citi „revinde”) ceva mai puțin scump decât o vor putea face operatorii noștri din piață trimiși pe burse…

Or, și despre asta este vorba când agiți pancarta suveranismului… Despre noul „punct și de la capăt” în care istoria, vestigiile nu vor mai emoționa pe nimeni… Pentru că nouă nu ne-a păsat și am permis acest „punctum”… Inclusiv ca subzistența economică a însăși supraviețuirii de mâine… Poate chiar a supraviețuirii ca neam…


Tante Ursula, România nu vrea să moară!

Nu a vrut în 2020, nu vrea nici azi. România nu moare nicicum, orice ați face voi ăștia de la UE și de la Davos. Oricât de zei, cu picioare de lut vă credeți voi ăștia, de vă ziceți „elite”. Sunteți o mână de demenți care aveți senzația că stăpâniți lumea și faceți voi jocuri politice prin buzunarele lui Soros. Nu murim, făi, tante Ursula, că noi suntem neam de supraviețuitori, și veacurile au dovedit asta. „O mână de țărani în căruțe au ținut în șah imperii”. A spus-o unul Petre Țutea, un român autentic, care a trecut prin iadul pușcăriei de la Aiud. Iad adus de alții ca voi pe capul acestei țări. Așa cum ne-ați crezut voi, în mizeria voastră morală, idioți, nespălați, retrograzi, România v-a dovedit că poate să vă învingă. Fără război, fără veste galbene, fără tractoarele pline de rahat deversate peste clădirile autorităților, fără vitrine sparte și indivizi mascați pe străzi. Și mai ales, fără autoritățile vieții, ce s-au dovedit a fi păpușile de paie plătite de voi, pentru interesele voastre. Singuri împotriva tuturor! Asta este România! România v-a învins în liniște. Cu votul! Nu v-a convenit! La Davos au vorbit unii dintre voi. Nu sunt de-ai noștri! Nu! Tot de-ai voștri, fă, tante Ursula! Au vorbit despre cum nu v-a convenit vouă votul pentru președinte. Cu subiect și predicat. Spus de la tribuna voastră de rahat, aia oficială. Și voi, ce ați făcut? Ați anulat alegerile, că aveți popândăii voștri la conducerea țării. Știi, fă, tante Ursula ce înseamnă popândăi? Nu! O să afli! Curând!

România nu moare, fă, tante Ursula! Niciodată! Ea doar renaște! Câteodată chiar și din propria cenușă dacă este obligată. De voi! Așa cum a renăscut și de data asta. Și dacă mai este cazul, o va face încă o dată, și încă o dată. Nu aveți voi cum să înțelegeți fenomenul. Nu mai sunteți capabili să pricepeți voi, ăștia, zei de carton, ce înseamnă a fi român care tace. Pentru că doar în tăcere, românul aude două lucruri: clopotul mare al bisericilor care-i cheamă la slujbă, duminica și bătaia de toacă care anunță Cerul că neamul românesc se adună să ridice slavă! Domnului, nu ucrainei! Lui Dumnezeu, nu oamenilor! Pentru neamul românesc, slava se dă Domnului, nu omului! Pentru că neamul ăsta mic, dar de neînvins, tace, căt e nevoie. Este ca o Oaste! Știe doar că la botez el a primit pecetea Lui Hristos, și mai știe că moartea nu există! Își cunoaște sfinții! Și ei sunt mulți, acolo Sus, în Oastea lui Hristos! Există doar Învierea! Știe asta de mii de ani! Poartă pecetea în suflete și e conștient că atunci când este nevoie, pecetea asta își va arăta măreția. În Ceruri și pe pământul ăsta pe care voi vreți să-l stăpâniți. În mare parte Europa e stăpânită de voi. Le-ați transformat bisericile în baruri și bordeluri, în magazine și tarabe. Le-ați topit clopotele și ați reușit mare parte să-i smintiți. Dar nu uitați că Europa e creștină în străfundurile ei. O veți simți pe pielea voastră. Cât de curând!

Europa a tăcut! O vreme! Din noiembrie anul trecut, Europa se trezește! Toată! România a dat tonul! Ce să vezi, făi, tante Ursula?! Nu mai vor politica voastră! Aia dusă împotriva a tot ce înseamnă firescul omului. Ați devenit singuri, un anus împotriva naturii! Voi ăștia cu demoncrația în gură! România noastră, v-a arătat, vouă europenilor că se poate! Și v-a paralizat frica! Ați pus-o de niște lovituri de stat, cam peste tot. Ce v-ați zis voi? Dacă am putut în România, se poate oriunde! Germania, Franța și pe unde mai vă doriți voi, demenților! O să aflați cu stupoare, voi, ăștia din bula voastră nebună, că nu se mai poate! Deloc! E finalul! Vostru, al tuturor nebunilor! Oricât de greu ar fi fost, europenii s-au născut din nou. Așa arată Învierea, făi, tante Ursula! După cum vezi! În vremuri grele, când totul pare pierdut, din mulțime, de undeva, se ridică un David. Cu pecetea lui Hristos în suflet, care iese la luptă împotriva lui Goliat. De această dată, Goliat ești tu, făi, tante Ursula. Tu și ai tăi! Reprezentanta vieții! A celor smintiți de putere și arginți! Dar ca și Goliat, veți avea aceeași soartă! Praf și pulbere! A venit vremea ca să primiți înapoi tot ce ați dat. Că așa e viața! Răul este un instrument în mâna Domnului, ca binele să poată ieși la suprafață! Pentru că toate în viața asta, curg într-un anume fel! Dictat de Sus! Pentru oameni și pentru neamuri, făi, tante Ursula! Toate se întâmplă fie că Dumnezeu vrea, fie că Dumnezeu îngăduie! Între astea două Căi, a treia nu există! Ne-ați scuipat, ne-ați jefuit, ne-ați pus la zid! Ați aruncat în noi cu vorbe, cu pietre, cu tot ce ați putut! Doar că de data asta, România a arătat Europei că în zidul ăla la care ne-ați pus, ca și o execuție, noi am văzut o ușă! Am văzut ușa mântuirii! Ușa aceea despre care ne vorbeau sfinții noștri, din pușcăriile voastre! Europa a ajuns o mare pușcărie și avea senzația că e liberă! Era într-o mare colivie, și uitase să zboare! Ba, încă îi era foarte frică să-și deschidă aripile! Până acum! Le-a deschis, făi, tanti Ursula! Și din vrăbiuța asta, care și-a adus aminte că are aripi, România le-a arătat cum poate să se transforme în Vultur! Și nu orice Vultur, făi, tante Ursula! Vulturul acela măreț, care zboară cu o Cruce în cioc! Se înalță o dată cu vântul! Pe piscurile cele mai înalte! Știi de ce, făi, tante Ursula? Ca să vadă toată Europa, că doar Credința că ești nemuritor te poate duce la biruință! Biruința împotriva oricărui rău! Când va veni vremea, o să înțelegeți voi singuri, ce înseamnă zborul! Peste piscuri, moarte și rău! Vulturul în care se va transforma Europa, o să vă arate cât de mici sunteți! Și din zborul lui, veți simți pe pielea voastră ce înseamnă să distrugi neamurile! Asta înseamna România noastră! Biruință asupra răului, prin Credință, făi, tante Ursula! Vrabia abia și-a deschis aripile! Peste Europa! A desfăcut colivia și știe că până în vârful piscului, se va transforma în Vultur! Prin Înviere!România a arătat asta Europei, făi, tante Ursula! România a arătat că se poate!


Păpădia mamei lor de memorie și logică!…

Mie mi-ar fi jenă în locul ălora de la AI. I. Cuza! Mă, aș intra în pământ, că iaca! „Edupedul” ne anunță sforaitor că s-au trezit marii suveraniști, după ce trei ani au fost cufundați într-un adânc somn progresist… „Apel al Facultății de Istorie din Iași către toți profesorii, inspectorii școlari, cercetătorii și muzeografii la solidaritate pentru păstrarea Istoriei ca disciplină obligatorie, la toate specializările, în toți anii de liceu”… Ce aș fi vrut să îi văd pe toți acești „mari români” luând această atitudine încă din noiembrie 2021, când a trecut legea prin parlament și apoi a fost aprobată și de Iohannis! Unde erau distinșii istorici acum trei ani și-un pic?! Aud?! Aaaa, stați așa, nu puteau atunci să ia atitudine, fiind foarte ocupați! Toți munceau din greu la propagandă „salveaz-o pe bunica” și șantajau provaccinare anti-covid studenții pe care nu îi primeau la cursuri nevaccinați, nu aveau timp domniile lor să strige pentru Națiune! Și nici să comenteze nu puteau, că le era frica că se supără Institutul Elie Wiesel pe ei, nu?!

E, iaca, eu nu am uitat că făceau poliție sanitară și forțau studenții să se vaccineze cu seruri experimentale. Nu dau doi bani gauriți nici pe apelul lor, și nici pe ei. Bine?! Acum și-au adus aminte că sunt patrioți, când au văzut că se schimbă stăpânirea?! Rușine să vă fie, măgarilor.

În altă ordine de idei, am un mesaj pentru cei care spun că Georgescu e „omul lui Putin”. Măi, dragilor, trecând peste faptul că nici nu vă sinchisiți să urmăriți toate interviurile lui Georgescu pentru a vedea cu ochii voștri care sunt pasajele incriminate întru dacopatie acută și putinism pe față, voi aveți de gând să mai înghițiți mult, total pe nemestecate, tot ce gândesc alții pentru voi? Veți da mai departe multă vreme inepțiile unora care v-au transformat în activiști progresiști și agenți de dezinformare fără plată?! Voi v-ați gândit măcar că totul e marketing și manipulare politică, că isteria dacopată e pentru a-i face și pe adepții protocronismului să îl voteze?! V-a trecut razant prin cap ideea?! Iar dacă Georgescu ar fi omul lui Putin, ar însemna ca SRIul, SIE, Serviciul de Securitate al Statului și tot restul neamurilor serviciilor românești de Intelligence nu l-au verificat nicio secundă! Mai mult, ca urmare a faptului că nu l-au verificat înseamnă că SRI, SIE și tot tribul lor sunt mână în mână cu Putin! Practic voi spuneți că serviciile secrete ale unei țări NATO au fost penetrate de către o putere ostilă fără știrea CIA și fără știrea serviciilor specializate ale NATO! Măi copii, sunteți bine?! Sigur?! Vă dați seama că așa le spuneți tuturor șmecherilor din servicii că sunt niște idioți incompetenți?! Mai mult, cum serviciile secrete sunt sub comanda lui Iohannis, asta înseamnă că și Iohannis e un putinist! Și încă un putinist ținut în brațe de Brussels! Pfuai!

M-ați leșinat, mor, nu alta! Mai gândim și noi în profunzime lucrurile, trecând de lozincile alea „cu Kremlin Georgescu” la puțină glagorie?! Zic și eu așa… Unii zic că Georgescu e dezaxat. Eu zic ca e teatru electoral de succes organizat de băieții cu ochi albaștri, care au condus și conduc, făcându-ne să ne sărim la beregată pentru niște interfețe pe care noi le credem politicieni români independenți. Și sunt convinsa ca totul e un teatru de prost-gust, spre zapacirea poporului român, care trebuie mânat hăis și cea, după cum e interesul pe moment. Unii îl văd în Georgescu pe dracu’, alții îl cred un dumnezeu mai mic. Eu vad un ofițer de informații pregătit de ani de zile pentru eventualitatea ca apare „vântul schimbării” republicane, cu binecuvântare din extern, ca întotdeauna. Și nu cred ca e singurul care a fost pregătit în acest sens. Că la noi se joaca DGIE prin USR, hegemonia brusseleze controlată de BND prin PNL-ul lui Antonescu și Iohannis, AH-ul unguresc prin UDMR, iar PSDul lucrează cu cine plătește mai bine și arată bățul mai gros. Peste toți e CIA și ajutorul ei, MOSSAD, care ajustează din mers, în timp ce FSB-ul lucrează mai mult prin CI, că deja la noi e mare înghesuială și trebuie să dea din coate.

…Dar vom trai și vom vedea în câțiva ani cine a avut fler și cine s-a lăsat prins în „lanțul iubire”.


Cât o să mai râdem?

Un articol din Revista „Flacăra” lui Adrian Păunescu semnat de către Doina Dabija, strălucită urmașă a marelui patriot și scriitor Nicolae Dabija, soră geamănă cu Ana Maria Păunescu în ale scrisului, în ale iubirii de neam și dedicației necondiționate de susținere și continuare a ideilor înălțătoare cu care iluștrii lor părinți au lăsat moștenire nemului romînesc, m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută cu mai mulți ani în urmă, mai precis în anul 1994. Articolul Doinei Dabija se chema „Moldovenii și românii”, articol în care autoarea evoca mai multe situații ridicole despre percepția formată și îndesată în capul unor oameni de dincolo de Prut privind pe moldoveni separat de români. Astfel, scriitoarea relata despre un tânăr care afirma cu convingere pe un site de socializare că „În timp ce copiii sunt învățați la școală că ei sunt români, eu l-oi învăța pe-al meu că noi suntem moldoveni și vorbim limba moldovenească”. Mai departe, ne relatează despre intervenția unui bătrân care a întrerupt o cuvântare a scriitorului Nicolae Dabija în care acesta afirma faptul că moldovenii sunt români, strigându-i cu revoltă: „Domnule Dabija, n-aveți dreptate! Eu sunt moldovean, dar fratele meu care trăiește la București e român.” Peste aceste opinii venite din partea unor oameni simpli, persoane particulare, se adaugă cea venită din partea unor reprezentanți ai autorităților din Republica Moldova. Întoarsă la Chișinău după ce dăduse naștere unei fetițe în timp ce se afla la București, scriitoarea s-a prezentat la Biroul Stării Civile din Chișinău cu certificatul de naștere eliberat de autoritățile române, pentru a fi preschimbat în cel al locului de reședință. Deși în dreptul rubricii „naționalitate”, pe certificatul de naștere românesc se menționa, în mod firesc, „română”, pe actul de naștere moldovenesc, funcționarii din Chișinău au preferat să tragă o linie…

Și cum spuneam, întâmplările descrise de Doina Dabija în articolul „Moldovenii și românii” din Revista Flacăra lui Adrian Păunescu mi-au adus aminte de întâmplarea din anul 1994.

Mă aflam atunci la Ambasada României din Buenos Aires. Era anul în care președintele argentinian Carlos Saúl Menem, în urma câștigării alegerilor prezidențiale, își reînnoia mandatul pentru o nouă perioadă de cinci ani. Cum se obișnuiește peste tot în lume, la festivitățile de preluare a prerogativelor puterii, iau parte delegații din diferite state, unele aceste delegații find conduse chiar de către președinții sau premierii acestora. Din partea Republicii Moldova urma să participe consilierul personal al președintelui Mircea Snegur. Ajuns cu câteva zile înainte de festivitățile preconizate, dl. consilier, cum era și normal, a tras la frații săi de la Ambasada României. Aici oaspetele a fost primit cu bucurie și cu toate onorurile cuvenite unui reprezentant al Republicii Moldova. În cinstea lui a fost organizată o masă festivă cu participarea tuturor diplomaților din ambasadă. Atmosfera a fost plăcută, destinsă și prietenească. Cu toate acestea, discuțiile despre problemele care ne stăteau la toți pe limbă (alipirea Basarabiei la patria mumă) au fost cu diplomație ocolite. La un moment dat însă, dl. consilier scapă și zice în mijlocul unei fraze „limba moldovenească, cum îi zicem noi, sau limba română, cum îi ziceți dumneavoastră”… Brusc, în încăpere a venit dinspre ferestre un aer rece ca de iuanuarie de la noi, deși ferestrele erau închise și afară era primăvară. Diplomații români tăceau stânjeniți și priveau în farfurii. Dl. consilier tăcea și el încurcat. Îi părea rău că stricase atmosfera cu o afirmație prostească în care nici el nu credea. Aștepta din partea nostră ceva, o replică, o aprobare, o scuză… Cumva trebuia trecut peste acest moment. Dar cum? Puteai să strci și mai rău lucrurile. Cum tăcerea continua să apese peste masă și nimeni nu zicea nimic, îmi iau inima în dinți și îndrăznesc să îl întreb, chipurile în glumă, pe oaspete:

– Domnule consilier care este poetul dumneavoastră național?

– Eminescu, de bună seamă, a venit prompt răspunsul consilierului, ușurat că, în fine, conversația fusese, într-un fel, reluată.

– Dar prozatorul dumneavoastră național?

– Sadoveanu! Cine altul?

– Ca să vedeți brodeala dracului, domnule consilier! Și poetul nostru național este tot Eminescu și prozatorul nostru național tot Sadoveanu.

Colegii mei au înghețat. În schimb, dl. Consilier a izbucnit într-un râs sănătos și zgomotos de se zguduia scaunul de sub el și privindu-mă cu simpatie printre ochii înlăcrimați parcă voia să-mi spună:

– Măi, prietene, și noi și voi știm care este adevărul, dar eu sunt aici în misiune oficială și trebuie să vorbesc după cum îmi este mandatul. Toată lumea a înțeles și râsul și lacrimile dlui. Consilier. Întreaga asistență s-a pornit și ea pe râs, ca în trecut la bancurile politice care se spuneau la noi pe la colțuri.

Și acum ce facem? Râdem mai departe? Cât o să mai râdem?