Dacă s-ar scrie o istorie sinceră, reală, a politicii românești, nu politicienii ar fi personajele principale, ci fotoliile. Ele supraviețuiesc tuturor promisiunilor, tuturor doctrinelor și tuturor jurămintelor solemne. Politicianul incult și hapsân vine, își pune haina în cuier, își așază dosarele pe birou și, din clipa aceea, începe să creadă că fotoliul îl posedă pe el mai puțin decât îl posedă el pe fotoliu. Este o amăgire atât de veche, încât aproape că a devenit tradiție națională. Nu există politician care să nu intre în funcție vorbind despre datorie și să nu iasă, atunci când vine vremea, vorbind despre sacrificiul de a mai rămâne puțin. Niciodată nu este momentul potrivit pentru plecare. Avem exemplul elocvent al bolovanului. Astăzi este criză economică. Mâine este context internațional complicat. Poimâine este nevoie de continuitate. Răspoimâine trebuie protejată stabilitatea. Dacă niciuna dintre aceste explicații nu mai impresionează, mai găsește una: patria are nevoie de el Și uite-așa s-a lipit de scaun, la fel ca Zelenski. Patria, biata de ea, este invocată atât de des încât ai putea crede că n-a respirat niciodată fără aprobarea câte unui premier.
România e condamnată să asiste, foarte des în ultimii ani la aceeași reprezentație. Decorul se schimbă, actorii își schimbă costumele și culoarea cravatelor, dar piesa rămâne aceeași. Premierul nedorit descoperă, exact în ziua în care ar trebui să lase locul altuia, că este absolut indispensabil. Până ieri era un simplu om politic. Astăzi se crede stâlpul statului, șef la bucatele naționale. Fără el, se prăbușește economia, se opresc instituțiile, își schimbă Dunărea cursul și, probabil, Carpații încep să alunece spre Câmpia Română. Ce destin greu pentru un premier demis care nu mai vrea să plece! Să porți pe umeri întreaga țară și, culmea ironiei, exact de pe scaunul cel mai comod și bine plătit, să tai panglici de inaugurare, când țara țipă de sete și de foame, este exact comportamentul unui panglicar. În vremea aceasta, românul de rând își poartă propriile poveri, fără fanfară și fără comunicate. El nu convoacă televiziunile atunci când plătește factura la energie. Nu organizează conferințe de presă înainte de a merge la serviciu. Nu vorbește despre „stabilitate” când își cumpără pâine, lapte și medicamente. Pur și simplu trăiește. Muncește. Plătește. Speră. Politica românească, însă, pare să fi descoperit o specie aparte de eroism: premierul care ține morțiș să mai rămână deși e demis de ceva timp. Acolo, între drapele și microfoane, fiecare minciună devine strategie, fiecare zi petrecută în plus după demitere este prezentată ca o victorie împotriva haosului. Curios este că haosul apare aproape întotdeauna după ce orgoliul intră în încăpere. Câtă solemnitate! Câtă gravitate! Câte vorbe mari pune la bătaie ca să mai stea la palat!
Bolojan crede că funcția este un drept de proprietate, deși este un mandat. Mandatele încep și se termină. Iar regula spune că trebuie trebuie să se ridice, să stingă lumina și să plece. Dar el nu, și nu! Face spectacol. Caută explicații cu lumânarea. Răstălmăcesc sensuri. Invocă excepții. Fabrică urgențe. Descoperă patriotisme de ultim moment. Parcă întreaga țară e o piesă de mobilier, iar singura grijă a lui Bolojan este să păstreze cheia. Între timp, sărăcia participă la ședințele de guvern, medicii și profesorii pe care vrea Bolojan să-i potcovească, nu citesc odele adresate stabilității. Piețele nu se impresionează de fraze bombastice. Ele judecă simplu: există predictibilitate sau nu există. Iar românul judecă și mai simplu. Vrea să trăiască decent. Să-și țină copiii la școală. Iar aici începe adevărata tragedie a premierului îndrăgostit de funcție: confundă permanența statului cu permanența sa și umblă tot în buzunarul gol românului, în timp ce își măresc lefurile lor Își imaginează că instituția respiră prin el și că, odată plecat, pereții Palatului Victoria vor rămâne fără aer. Nimic mai fals. Democrația spune că nimeni nu este veșnic. Puterea este sănătoasă numai atunci când acceptă alternanța. În clipa în care fotoliul devine mai important decât regula, iar orgoliul mai important decât interesul public, politica încetează să mai fie administrație și începe să semene cu un teatru în care actorii refuză să părăsească scena după căderea cortinei.
Bolojan confundă renunțarea la putere cu o tragedie personală. Istoria, acest judecător care nu acceptă contestații, va ține minte cine a stat cu de-a sila pe un fotoliu de stat. Ține minte cine a înțeles că puterea nu este un privilegiu de apărat cu dinții, ci o răspundere exercitată cu măsură și predată cu demnitate. Restul este zgomot. Zgomot autosuficient, care acoperă exact ceea ce România ar avea nevoie să audă cel mai limpede: sunetul unei guvernări responsabile. Însă Bolojan a descoperit subit că gravitația funcționează invers: cu cât funcția îi fuge de sub picioare, cu atât se agață mai zdravăn de ea. Țara scârțâie din toate încheieturile, economia cere soluții, mediul de afaceri cere predictibilitate, românii vor pace și nu mai pot suporta austeritatea, își socotesc mărunțișul rușinos dat de guverne, cu o grijă pe care doar ignoranța politicului o poate naște, iar premierul a uitat sensul demiterii. Nu există tragedie mai mare, în politica dâmbovițeană, decât despărțirea premierului de mobilierul de la Palat. Ce spectacol dă zilnic Ilie! Totul pentru ca românul să creadă că nu asistă la o luptă pentru putere, ci la o epopee națională în care „eroulˮ Bolojan își sacrifică liniștea personală rămânând, împotriva tuturor, exact acolo unde se afla și ieri. Pe fotoliu.
