Arhiva zilnică: 10 octombrie 2024

Când noua ordine mondială va fi, din nou, cea veche…

Sigur, ca paradigmă, ca jocuri pe tablele de șah ale lumii, ca reîntoarcere și respectare a unor minime principii de neagresiune și colaborare, chiar și la nivel de conflicte (economice, politice, sociale), ca extirpare a cancerului cultural și social al metastazei politicilor anormale ale acelor „doctrine” contra naturii, și nu doar ale celor de tip „political correctness”, „cancel culture” ori „lgbitiste”… Atunci ne-am putea întoarce spre (nu și „la”) acel punct de restartare, ca reașezare „inițială” (pre pandemică) a lumii… Și va fi un drum greu… Nu neapărat și un parcurs lung… Nu doar pentru Europa, ci și acolo unde șansa reîntoarcerii spre o lume (mai) normală a irumpt… Pentru că „globaliștii” dimpreună cu „new age” -urile deformate (mai mult sau mai puțin pedofile, zoofile, castrate) nu vor ceda ușor… Dar realegerea lui Trump înseamnă o șansă. Iar cea mai vehementă contestatoare a ei ar putea fi chiar aceea care, pe hârtie cel puțin, este și cea mai mare beneficiară a șanselor date de noul mandat al lui Trump: Uniunea Europeană. Apoi Asia, Rusia și Statele Unite… Căci, într-o logică a normalului (pentru revenirea la „normalul” pre pandemic, măcar), ar trebui să vedem o reechilibrare a Europei (fără a însemna și vindecare) prin revizuirea politicilor de supralicitare a posibilităților, disponibilităților și resurselor material-umane ale statelor sale membre prin suprataxarea, supraimpozitarea și sufocarea acestora de acum prin mecanismul economiilor de război. Pentru că, din momentul în care Statele Unite nu vor mai gira războiul din Ucraina, aceste economii, astăzi aproape exclusiv în interesul unui război străin intereselor lor, ca state și națiuni, vor trebui să se întoarcă la normalitatea pieței prin mecanismele specifice economiilor și industriilor pacifiste.

Și da, presiunea pe Trump va fi uriașă la el acasă… La limita unor insurecții, ele de nouă ordine mondială, prin nesupunerea și chiar răzvrătirea unor instituții fundamentale ale Americii, care vor refuza colaborarea pentru asigurarea lumii de mâine. De altfel, acolo rezidă acele osaturi ale „statului paralel” pentru care Trump a redactat un întreg decalog de acțiune. Și care, nu punctual, ci în întregime, ar fi util (chiar esențial) și Uniunii Europene dacă mai vrea să rămână o familie (și nu o piață, inclusiv de capital, defragmentată). Să nu se sfărâme în părți ce vor „migra” spre alte blocuri politico-economice de influență și acțiune „pro bono” (precum BRICS, dar și alte structuri de reașezare economico-politică a lumii). Iar lupta lui Trump cu „statul paralel” din propriul „imperiu” va fi, în mod cert, mult mai complicată decât desfacerea acelor fire ale Ariadnei împletite în prea multele capete dinspre Europa, Asia, Rusia… Pentru că, nici măcar instalat în funcție, Trump se confruntă deja cu amenințările „statului paralel” (militar și bancar) din SUA, prin amenințările fățișe de nesupunere și chiar drept de (auto)decizie în afara cadrului constituțional. Iar asta și pentru că, deși nu s-a discutat niciodată fățiș, marea problemă a Americi va fi pentru multă vreme tocmai „moștenirea” pe care a lăsat-o Biden. Prea liberul drept de decizie și de impunere a unor măsuri dinspre acele instituții ale unchiului Sam, nu doar scut (de siguranță, de apărare, de conservare) pentru Statelor Unite, ci și, deloc indirect, ale Europei. Iar faptul că, la nici măcar câteva ore de realegerea lui Trump, nu entități militare (cum ar fi fost poate de așteptat ca răspuns „în oglindă” la insurecțiile anterioare ale lui Trump), ci structuri militaro-bancare în sine au reacționat amenințător la adresa tocmai acelui „make great again”, este o dovadă că lucrurile nu vor liniștite în America. Pentru că moștenirea lăsată de Biden, această metastază instituțională a nesupunerii, va ieși la iveală. Prin vociferările (de astăzi), dar și amenințările (de mâine) ale Pentagonului, de a-și rezerva dreptul de a analiza felul în care va colabora și, mai ales, va reacționa, nu doar la deciziile intempestive și îndoielnice ale lui Trump din viitor, cât mai ales la însăși prezența acestuia în fruntea Americii. Iar la fel s-au antepronunțat și banca federală și alte instituții penetrate poate deja de influențe externe.

Or, pentru a putea avea un minim control asupra (reacțiunii) Pentagonului, de exemplu, Trump va trebui să asigure structurii militare exact ceea ce aceasta are nevoie pentru a funcționa: războaie… De aceea, este puțin probabil ca mandatul lui Trump să fie în întregime unul pacifist, ci, mai degrabă, unul axat pe închiderea ori măcar conservarea actualelor butoaie cu pulbere, și din care, cel puțin unul reprezintă gura de oxigen a Europei bruxeleze (nu pentru binele membrelor sale, ci a clicilor de stat paralel care s-au osificat în ea). Iar pentru a avea parte de colaborarea Pentagonului, și nu a se confrunta cu acțiunile subversive, neașteptate poate, ale acestuia la adresa deciziilor sale ca președinte (pentru a continua să funcționeze și pe seama războiului menținut de UE în focarul ucrainean), vor trebui deschise alte zone ale „nevoii de război”, imediate chiar, pentru asigurarea continuității de consumatoare a propriei producții militare supradimensionate în Statele Unite pe fondul „necesarului” militar pentru Ucraina și Israel.

Partea bună în această fragmentare de dinaintea confirmării ori infirmării dorinței de șansă la noua ordine mondială (ca paradigmă a reiterării în ea, și a vindecării prin ea însăși, a celei vechi, cea a părinților fondatori ai Europei), este faptul că unele state europene se mișcă deja într-o direcție asumată, separându-se parcă „apele”… Între cele pline de mâlul putregaiului bruxelez, disperarea unor lideri din Europa fiind atât de mare încât aceștia comit greșeli impardonabile de discurs politico-strategic, precum liderii nemți vorbind despre războiul din Ucraina ca „războiul din Europa” (doar pentru a susține necesitatea conservării poziției pro război a Bruxelles -ului), și cele tot mai clar pacifist-„trumpiste” (Italia, Serbia). De altfel, amenințările politico-economico-fiscale ale lui Trump, din timpul campaniei sale electorale, vizând un tarif vamal universal de zece la sută pentru bunurile importate, oprirea ajutorului militar pentru Ucraina (practic stoparea gurii de aer otrăvit pe care UE a impus-o statelor sale și care a dus la supra activarea industriei-economico militare a ei, dar și cea a unchiului Sam), dar și eliminarea sprijinului pentru statele UE care nu investesc „două procente din PIB pentru apărare” (iar înainte de a fi o chestiune de logică militară, aceasta este una de autoevaluare și repoziționare a propriilor economii, pentru a putea acoperi tocmai acel „PIB” civil care să-i genereze procentul pentru contribuția militară) ar putea fi „pietrele de moară” (necesare) care să oblige UE la asumarea unei reformări.


Speranță pentru pace

„Ultimele alegeri, nu am cunoscut nici un alegător independent (swing) care să voteze pentru Trump. De data asta, nu cunosc pe nimeni care să nu fie. Și o persoană după alta mi-a mărturisit că îl votează pe Trump, dar le este frică să spună asta public, pentru că le va afecta prietenii, locul de muncă, clienții. Înfrângerea zdrobitoare vine pentru opresivi, marea mașinărie guvernamentală reprezentată de marioneta Kamala” (Elon Musk). Un om politic a fost judecat aiurea, acest lucru a putut genera controverse și îngrijorări în rândul alegătorilor. Avem de analizat motivele pentru care a fost judecat și natura acuzațiilor aduse, care ,sincer să fiu, au fost din cartea „după douăzeci de ani” și o minciună. Tentativa de asasinat asupra unui politician este o problemă gravă, care ridică întrebări despre siguranța acestuia, dar și despre stabilitatea politică a țării. Aceste evenimente pot influența percepția publicului și pot duce la o mobilizare a susținătorilor. Faptul că acest politician a câștigat votul poporului, chiar și în contextul problemelor legale și al tentativelor de asasinat, sugerează o susținere populară semnificativă. Aceasta poate fi datorată unor politici populare, carismei sale sau a unei reacții contrare față de adversarii săi. O astfel de situație poate polariza opinia publică. Unii ar putea să-l susțină pe politician ca simbol al rezistenței și al democrației, în timp ce alții ar putea să-l condamne pentru acuzațiile „legale” și să ceară responsabilitate. Este posibil ca această situație să aibă un consens pe termen lung asupra carierei sale politice, dar și asupra întregii scene politice. Acest politician ar putea să folosească această victorie electorală pentru a-și consolida poziția, dar ar trebui să se confrunte și cu provocările legale și cu posibilele tensiuni sociale.

Donald Trump a câștigat toată puterea în USA. Ce vor face jurnaliștii care de patru ani îl tot încondeiază în epitete și comparații, cum întorc ei frazele în așa fel să fie spălate cu admirație. Un important șef de partid din Germania a rugat jurnaliștii „kamaliști” să-și ceară scuze cititorilor care au fost păcăliți în presă. Bernie Sanders recunoaște într-o emisiune (senator al statelor unite) că, dacă Trump câștigă, narațiunea privind schimbările climatice se va prăbuși. „Dacă Trump câștigă, lupta – lupta globală – împotriva schimbărilor climatice s-a încheiat. Pentru că, dacă cea mai mare economie din lume, Statele Unite, se va retrage, la fel și China, și Europa. Un alt utilizator pe X adaugă: „Dacă te-ai săturat de politici anti-umane, globaliste, care vor să-ți controleze amprenta de carbon, să-ți limiteze călătoriile și să dicteze ce fel de mașină poți să conduci și să gătești, știi ce să faci marți.” Acum înțelegeți de ce a câștigat Donald Trump, acum înțelegeți că lumea dorește soluții reale, nu soluții povestite la gura sobei. Acum înțelegem că lumea dorește pace, eu doresc pace nu sisteme militare și armate. „Victorie zdrobitoare pentru Donald Trump. Chiar și somnorosul Joe ar fi primit mai multe voturi decât Kamala. Din fericire, oamenii au numit pe Kamal-iști: Nu poți să promiți că vei face lucruri astăzi, ceea ce ai refuzat să le faci în ultimii patru ani! Alegerea lui Donald Trump pentru al 47-lea președinte al Statelor Unite a fost înfrângerea de mult așteptată a „mizantropilor globaliști” și o victorie pentru poporul american. Cu Donald Trump la Casa Albă, oamenii au revenit în sfârșit la conducerea destinului lor. Și acum îmi voi pune pălăria MAGA și pur și simplu voi petrece” (Cristine Anderson). Acum știu, o să spuneți că avem nevoie să salvăm planeta, CO2 care ne omoară, (dar doar prin el trăiesc plantele care ne dau oxigen) și că este bine să mergem așa mai departe: mâncăm lăcuste, ne punem fustiță și mergem în războaie pe care nu le înțelegem. Citeam într-un ziar din Spania (nu degeaba omul cu sânge albastru, a fost împroșcat cu noroiul negru): „Numai între 2021 și 2022, Spania a distrus 256 de baraje pentru a recupera cursul natural al râurilor pentru a respecta pe deplin obiectivele „Agendei 2030”, anul acesta s-au văzut consecințele delirului comunist european”.

Apropo, câte baraje au fost distruse în România…? Dacă distrugi barajele care te apără de ape, te-ai putea numi „sinucigaș” sau „neglijent”, deoarece îți pui în pericol siguranța și bunăstarea. De asemenea, poate fi interpretat și ca un act de auto-sabotaj. Este o metaforă pentru a descrie o acțiune care îți face rău ție. Așa ca o părere se știa de mult că poporul american așa o să voteze, au scos din lupta electorală actualul președinte și au introdus mult prea târziu o femeie. Americanii nu au avut niciodată femeie președinte. David Icke spune pe X: „Văd că mulți oameni sunt încântați de faptul că Bill Gates a fost dat în judecată în Olanda pentru rănile produse de „vaccin” împreună cu Bourla de la Pfizer și statul olandez. Înțeleg asta, dar ceva precauție aici. Gates este reprezentat de omniprezenta firmă de avocatură Pels Rijcken, care a reprezentat statul împotriva mea din cauza interdicției mele din aproape 30 de țări europene. Prim-ministrul olandez este acum nealesul Dick Schoof (Spoof), fostul șef al Serviciului de Informații olandez. Își vor permite cu adevărat ei înșiși și asociații lor de Cult să fie condamnați de o justiție națională pe care, după cum știu din experiență, o controlează în cele din urmă?”… Poate temerile domnului David Icke se risipesc și poate schimbarea de peste ocean luminează această lume întunecată.


Ghid de comportament electoral…

Dar un ghid de comportament electoral substanțial deviat de la normal și natural, pentru alegerile din 24 noiembrie, 1 decembrie și 8 decembrie 2024! Iar dacă doriți să (re)vedeți totalitarismul marxist, aplaudați frenetic, votați și impuneți prin semnalizarea virtuții: (i) referendumul care pune într-o singură mână toate miliardele de euro anual acumulate în bugetele Capitalei și toate autorizațiile de construcție, ca pe vremea lui Al Capone; (ii) legea „austerității fiscale”, digitalizarea totală, impozitul de 70 la sută pe banii pe care îi cheltuiți fără factură; (iii) codul urbanismului, orașele de 15 minute, strategia de oprire prin taxe și impozite pe fumărit a schimbării climatice, interzicerea motoarelor termice, a centralelor termice pe gaz și a sobelor pe lemne; (iv) codex alimentarium, alimentele din organisme modificate genetic, cu pesticide sau cancerigene în locul celor naturale; (v) sobrietatea energetică, adică frigul în case, iarna, și foarte caldul în case, vara; dușul e doar pentru cei leneși, care au uitat să se scarpine cu simț de răspundere; și (vi) evacuarea din om a lui Dumnezeu și alte distopii malefice…

acă vreți toate acestea, vVotați, aplaudați, semnalizați-vă virtutea așa cum ați făcut-o cu masca, termoscanarea, nazzipasul sanitar, serul experimental de manipulare genetică și suspiciunea de boală pusă ca o pecete pe fruntea tuturor. Așa cum ați făcut-o cu slava Ucrainî. Și veți avea: – salam cu soia, circuri ale foamei, pâine, ulei, zahăr, lapte și carne pe cartelă; – suspiciunea că averile deținute sunt ilicite; – dreptul de a folosi mașinile cu număr cu soț/fără soț o dată pe săptămână; – niciun drept de a călători în străinătate; – apă, căldură, gaz și electricitate o dată pe zi, maxim două ore; – suspiciunea permanentă că dăunați ordinii de drept și adevărului oficial, deci sunteți din start delincvenți de opinie; – legarea de glie și interdicția de a urca în ascensorul social; – un singur partid și un milion de servicii secrete; – un sistem de justiție menit a nu face dreptate, ci politica “științifică” oficială.

Unii dintre noi am mai fost acolo/atunci. Nu e bine deloc. E un fel de iad gri și călduț, până aproape de temperatura de fierbere a proteinei sau de ardere a hârtiei pe care sunt scrise teorii ale conspirației, deviaționisme, negaționisme și dubii la adresa măreței doctrine oficiale de partid unic și de stat.

În acel iad gri, războiul este pace, libertatea este sclavie, iar ignoranța și prostia, putere.


Limba română – comoară a culturii și identității noastre naționale

Deși experții în materie nu au ajuns încă la un numitor comun (inclusiv la nivelul O.N.U., care operează cu o cifră mult prea mare: în jur de 250 de țări și teritorii) majoritatea inventariază 197 de state independente (adică, 193 state membre, 2 state cu statut de observator: Vatican și Palestina și 2 state eligibile nemembre: (Insulele Cook și Niue). Iar, dacă luăm în calcul și Taiwanul și Kosovo, credem că cifra potențială se poate situa, undeva, în jurul a 200 de state. În toate aceste țări (teritorii), recunoscute sau nerecunoscute de către O.N.U., cu sau fără de independență, se apreciază că se vorbesc în jur de 7000 de limbi diferite (potrivit Catalogului Etnologue din 2009: peste 6.900), dintre care unele (foarte puține) sunt recunoscute ca fiind limbi de circulație internațională. După unii (sursa: „1000 de limbi” de Peter Austin) ar fi 11: mandarina, peste un miliard de vorbitori (17 la sută din populația globului), hindi, peste jumătate de miliard; engleza, 760 milioane; spaniola, 410 milioane; Rusia, 270 de milioane etc. După alții (sursa: Berlitz), 20 sunt limbile cele mai vorbite în lume: engleza, 1. 452 milioane de vorbitori; mandarina, 1.118 milioane vorbitori; hindi, 602 milioane de vorbitori; spaniola 548 de milioane; franceza, 280 de milioane; araba, 274 milioane; Rusia, 258 milioane etc.

De remarcat, că în art. 15 al Convenției Internaționale privind standardele de pregătire ale navigatorilor, brevetare/atestare și efectuare a seviciului de cart pentru personalul navelor de pescuit din 1995 (document cu relevanță în materie), sunt reținute, ca limbi de circulație, internațională următoarele: araba, chineza, engleza, franceza, rusa şi spaniola.

În privința limbii engleze, limbă folosită, cu precădere, în mai toate mediile de afaceri, comunicație, aviație, divertisment, radio-televiziune și diplomație (de circa 12 la sută dintre cei interesați), trebuie reținut că vorbitorii nativi reprezintă doar cinci procente din populația lumii. Dar, așa cum se cunoaște, este limba în trend, asupra căreia se apleacă mai toți tinerii zilelor noastre (vezi, Keira Ives-Keeler „Whats the future of English?”, 2014). Ceea ce nu-i deloc rău, dacă avem în vedere că numai în perimetrul Uniunii Europene se estimează că, engleza ar fi studiată de aproximativ 89 la sută dintre studenți și elevi. Fără să omitem însă că unul dintre principiile fondatoare ale Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, rezidă în multilingvism. Să nu omitem însă că și franceză, cândva limba de salon a protipendadei de pretutindeni, deși a pierdut un teren în fața limbii engleză este încă a doua cea mai influentă limbă din lume, cu statut de oficial în 25 de ţări, fiind folosită de multe grupuri şi organizaţii internaţionale.

Iată de ce, în majoritate, jurnaliștii noștri tineri insistă pe cunoașterea limbilor de circulație internațională, chiar dacă, uneori, exagerează în demers; cu deosebire, atunci când vine vorba de limba engleză, pe care o consideră condiția sine qua non a prestației oricărui viitor președinte de țară sau prim-ministru, omițând (involuntar, credem) că, acel demnitar român (cazul președintelui Johannis, fiind cel mai relevant) care, în orice împrejurarea oficială, se exprimă în altă limbă decât cea a poporului său, face un grav deserviciu țării, înjosește nu numai limba statului pe care îl reprezintă, ci și însuși statutul de țară. Dovedește servilism lingușind într-o vorbire, care nu este caracteristică neamului său, pentru că niciodată partenerul de dialog nu-i va răspunde cu aceeași monedă. O asemenea insistență în sarcina unuia dintre candidații la Președinție, cu regret o spun, mi s-a părut nu numai nepotrivită, ci și deplasată. Nu pentru că unui președinte nu i s-ar potrivi cunoașterea a cât mai multor limbi străine, ci pentru că acesta – când reprezintă interesele poporului român – obligatoriu (normă de uzanță diplomatică) trebuie să vorbească în limba acestuia, având în sprijin interpreți anume.

Restul este de apanaj personal și chiar particular.

Da, limba engleză – ca și limbile franceza, spaniola, germana, rusa etc. – este de atributul multor profesii actuale – și este bine să fie așa – dar, în privința demnitarilor, totul are o limită. Și, cum, în referire la propria persoană, sunt premiant al unor cursuri de limbi străine, urmate cu frecvență la zi, ca și al unui curs postuniversitar de jurnalism, nu cred că sunt susceptibil de vreun partizanat cu altcineva, în afara de limba țării, pe care o iubesc atât de mult. Tocmai de aceea, mă așteptam ca la respectiva emisiune să se fi abordată și tema prestației unui președinte în raport cu omologii săi și, cu deosebire, în raport cu reprezentanții marilor puteri, pe care adesea înțeleg să îi gratuleaze, inclusiv prin epatare în limba acestora. Mai mult, eram convins că întrebările se vor axa pe ceea ce este de angajament exclusiv al președintelui, în calitatea sa și de comandant suprem al Armatei, în actuala conjunctură, nu tocmai favorabilă. Adică: despre aliniamentele strategice de apărare, despre direcțiile principale de interzis, despre pregătirea terenului și a populației, despre asigurarea rezervei strategice de alimente și muniție, a locurilor de mobilizare (în condițiile în care, în majoritate, fostele cazărmi au fost dezafectate), despre condițiile de echipare și dotare cu armament al încorporabililor, despre starea armatei de rezervă etc. Credeam, că vor fi întrebați candidații și despre istoria României, pe care neprietenii încearcă să ne-o scoată complet din învățământ, despre atitudinea împotriva acelora care, pe banii poporului român, ne denigrează și ne escamotează trecutul. Mă așteptam la multe și nicidecum să se facă din însușirea limbii altora (fie ea și engleză) un deziderat.

Oameni buni, noi avem o limbă cum nu multe alte nații se pot mândri. O limbă specială, o limbă fonetică, care are o structură gramaticală aparte și o fonemică ortografică, cum puține mai sunt în lume. O limbă romanică, cu ascendent traco-dac și un istoric fără de precedent. Și este bine de știut, că dacă „Totalitatea elementelor pătrunse în latină din limbile populațiilor cucerite de romani, populații care și-au părăsit limba, reprezintă substratul limbilor romanice, în cazul limbii române, acesta este traco-dac” (sursa: academician Marius Sala, Istoria limbii române, în Historia). Deși, formarea limbii române reprezintă o sursă de controverse între lingvişti, cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba vorbită de dacii baştinaşi, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe (sursa: Alina Pop, Cât de veche e limba română și cum s-a format, de fapt; adevărul.ro, 4 aprilie 2015).

Așadar, cum limba română s-a impus de timpuriu în spațiul carpato-danubiano-pontic (cu mult înaintea atâtor alte limbi occidentale, inclusiv romanice), să revenim în contemporaneitate și să ne reamintim doar câteva dintre elementele de bază, care îi conferă atâta farmec și care o diferențiază de atâtea altele, înspre care tineretul nostru (nu neapărat din snobism, ci din rațiuni practice) se orientează cu atâta înverșunare și chiar au tendința de a considera că aceasta (limba străină) reprezintă un atu de mare clasă, de adevărată intelectualitate.

Fără să excludem, cu desăvârșire, o asemenea caracteristică, le reamintim celor în cauză, că altele sunt considerentele care ne pot conferi o asemenea atestare, știut fiind că sunt destui cei care cunosc (așa cum se pricepe fiecare) și alte limbi, dar care habar nu au de gramatica limbii române, care este atât de pretențioasă. „Eu nu consider – ne asigură una dintre cele mai autorizate personalități, Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, în deschiderea unei sesiuni științifice dedicate – că există vreo creaţie spirituală mai importantă a acestui popor, privit ca grup, decât limba română. […] Şi dacă cineva poate să-mi demonstreze că există la majoritatea popoarelor vreo marcă a etniei mai importantă decât limba, atunci mă plec şi recunosc că poate noi exagerăm, dar eu nu cunosc în această lume vreo marcă mai importantă a majorităţii popoarelor decât limba”.

Și, pentru a nu se aprecia că facem notă discordantă cu tendința generală, revenim la acele câteva elemente de bază, aducând în susținerea noastră un minunat laudatio apărut într-o revistă de dincolo de Prut, acolo unde demnii urmași ai inegalabilului Alexei Mateevici, resimt dureros și profund ceea ce încă reprezintă limba patriei lor străbune:

„Limba română, o limbă vibrantă și plină de istorie, este una dintre comorile cele mai prețioase ale poporului nostru. Cu o evoluție ce se întinde pe parcursul mai multor secole și cu influențe variate, limba română s-a dezvoltat într-o formă distinctă și fascinantă, meritând un elogiu pentru bogăția sa lexicală și diversitatea sa.

Limba română are rădăcini adânci în latină și a moștenit cu mândrie elemente din limba dacilor și tracilor, precum și din limbile vecine, cum ar fi slavona. Aceste influențe au dat naștere unei limbi cu o identitate unică. Un vocabular bogat și plin de culori. Unul dintre cele mai remarcabile aspecte ale limbii române este vocabularul său bogat. Limba română oferă o gamă largă de opțiuni pentru a descrie orice, de la sentimente profunde la nuanțe subtile. Fiecare cuvânt are o istorie și o conotație proprie, adăugând profunzime și bogăție limbii.

Limba română este și o limbă poetică. Poezii celebre ale scriitorilor români, precum Mihai Eminescu, George Coșbuc sau Nichita Stănescu, strălucesc prin frumusețea cuvintelor lor și a limbii în care le-au scris. Romanul lui Mircea Eliade, „Maitreyi”, și povestirile lui Ion Creangă sunt dovezi pure ale puterii narative a limbii române. Limba română servește ca un element important de unitate în rândul poporului român. Indiferent de regiunea din care provin, toți vorbitorii de limba română pot comunica între ei. Acest lucru nu numai că îmbogățește cultura și tradițiile românești, dar contribuie și la solidaritatea națională. Limba română nu este statică, ea evoluează în permanență. Adoptă cuvinte noi din alte limbi și se adaptează la schimbările timpului. Acest dinamism face ca limba română să fie vie și relevantă în lumea contemporană. Limba română merită un elogiu pentru frumusețea sa inegalabilă, bogăția lexicală și capacitatea sa de a exprima complexitatea umană. Este o limbă care îmbrățișează trecutul său istoric și se uită cu încredere spre viitor. Este limba care leagă inimile și mințile românilor, o comoară a culturii și identității noastre naționale” (sursa: ea. md, Cinci motive pentru care limba română este unică, 31 august 2024). Și, cu aceasta, pentru cât implică conținutul unui articol, credem că am spus destul. În rest, rămâne la latitudinea fiecăruia să aprecieze de urmare. Cu sincera rugăminte să se înțeleagă foarte bine că relația: „Patrie-Limbă-Teritoriu” reprezintă o sfântă trinitate și o religie de adevărată credință de neam.

Doamne ocrotește-i pe români!


Trump, un nou mandat! Vai de progresiștii viscerali!…

Realegerea lui Trump poate fi benefică pentru toată planeta. Mai puțin pentru progresiștii viscerali, care își smulg părul de pe capete, în semn de doliu și mare suferință. Dar ce înseamnă un nou mandat al lui Trump?! Trump a oprit războaie, nu le-a declanșat. Trump nu îl are la mațe pe Zelenski și „ajutorul” SUA către „slava” are toate șansele să fie sistat și Ucraina să fie obligata să facă pace. Trump e împotriva războaielor. Marioneta Kamala luptă împotriva Rusiei până la ultimii oameni de pe planetă, alții decât ea și cei care o manevrează. Alegea lui Trump face ca „Slava” să intre în dizgrație. Animozitatea lui Trump pentru Zelenski este arhi-cunoscută. Donald îl detestă pe milogul de la Kiev din toată inima. Dar victoria lui Trump nu înseamnă însă și oprirea definitivă a globaliștilor. Am fi creduli, naivi să ne imaginăm acest lucru. Elon Musk, băiatul cu chip-uri implantate în cap, promotorul transumanismului, îi e suporter. Cele mai bogate, mai importante, mai influente familii sioniste de origine evreiască din SUA îl susțin pe Trump. Trump a afirmat că, persoanal, susține cauza Israelului. Bine-nțeles, Trump este om de afaceri și tot ce va negocia / intermedia va fi în favoarea lui și a țării lui. Nu a Rusiei, nu a Ukrainei, nu a statelor UE, nu a statelor din Orientul Mijlociu.

Dar victoria lui Trump, un susținător al păcii, poate duce la terminarea rapidă a războaielor din Ukraina și Israel. Ceea ce este un lucru benefic. Încheierea păcii între Moscova și Kiev înseamnă ridicarea imediată a embargoului gazului rusesc, o gură de aer proaspăt pentru o Europă a cărei economiecare se sufocă. Incheierea păcii în Ukraina înseamnă că va exista mai puțină presiune și pe economia României. Pentru noi, reinstauratea păcii în Ukraina ar fi un lucru bun. În ceea ce privește influența succesului lui Trump asupra alegerilor din România, contrar a ce spun televiziunile, că ar fi o proptea pentru Ciucă, mă tem că e acuzație /propagandă electorală /speranță deșartă. SUA nu pariază niciodată pe un singur jucător, ci pe mai mulți și pe combinații, pentru ca interesele SUA să fie deservite indiferent cine preia frâiele puterii. Nu interesele României, ci ale SUA (și repet acest lucru în mod deliberat) trebuie să fie deservite. Din aceste motive, părerea mea este ca Geoană este mult mai favorizat de relațiile cu Trump decât Ciucă, via familie și afaceri. Ciucă nu e om de afaceri și nu are rude milionare, cu care Donald să facă business, pe când Mircea Geoană are.

În altă ordine de idei, trebuie să ne amintim că relațiile lui Trump cu Putin au fost mai puțin ascuțite decât ale președinților democrați americani, în speță Obama și Biden. Cumva, „războiul rece” s-a mai calmat în timpul administrației Trump. M-ar mira să se întâmple altfel în acest mandat. Trebuie acordată mare atenție declarației lui Trump privind NATO, pentru că acest lucru poate însemna două lucruri. Două lucruri bune pentru SUA, evident. „Cine nu dă mai mulți bani pentru NATO nu va beneficia de „protecție” poate avea mai multe înțelesuri, după cum urmează: a) mai putini bani pentru NATO = îmbunătățirea relațiilor cu Rusia. Mai putina inarmare și exerciții NATO ar fi un fel de „armistițiu” cu Putin; b) Mai puțină presiune pe bugetul american, deci creșterea popularității lui Trump. Cu așa declarație, Trump are numai de câștigat și extern, și intern, pentru că în situația economică actuală a, atât a SUA cât și a țărilor aliate face dificilă mărirea numărului de procente alocate apărării, din PIB-urile naționale.

În ceea ce ii privește pe cei care trag speranțe sau sunt speriați că Trump ne va vinde pe sistemul Stalin-Churchill, îmi pare rău să vă dezamăgesc așteptările dar acest lucru este puțin probabil acum. Situația internațională, contextele socio-politice, economice și militare din prezent sunt cu totul altele decât cele din 1944, când cei doi au semnat „documentul obraznic”. România este în NATO de douăzeci de ani, avem baze americane aici, chit că ni le dorim sau nu. Putin a acceptat asta. Și, cel puțin deocamdată Putin nu este interesat în mod deosebit de România. Singurul lucru care îmi vine în minte acum este amânarea sau chiar sistarea construcției celei mai mari baze americane / NATO în România. Lucru care nu ar fi chiar o tragedie, cu atât mai mult cu cât proiectul urmează să coste România nu mai puțin de 2,5 miliarde de euro. Bani cheltuiți de la noi, plătitorii de taxe și impozite. În plus, Putin nu s-a grăbit cu florile și bomboanele trimise lui Trump. Declarațiile venite dinspre Kremlin arată că Moscova așteaptă ca Trump să se instaleze și declarațiile lui privind eliminarea ajutorului către Ucraina să devină realitate.

Bref, per total eu înclin să cred că realegerea lui Trump aduce mai multe beneficii atât României, cât și lumii decât instalarea la Casa Albă a Kamalei Harris. Cel puțin pe termen scurt, pentru că întârzie, parțial, aplicarea politicilor progresiste agresive. Dar nu avem cum să ignorăm viteza politicienilor noștri nevolnici, care se înghesuiesc acum, că niște caraghioși ce sunt, să se declare cei mai buni prieteni și președintelui Trump. Același discurs și atitudine de lingăi l-ar fi avut și dacă ar fi câștigat Harris. Iar celor care spun „schimbarea regilor, bucuria nebunilor” le transmit, cu toată dragostea și cu tot respectul, că habar nu au despre ce vorbesc. Și că nu poți fi antisistem și în același timp să te smiorcăi că nu au câștigat progresiștii. E o fractură logică majoră aici, o fractură care arată că au mulți neuroni scurtcircuitați. Ca să nu mai precizez că SUA nu e monarhie, președinția nu e pe viață și nici transferabilă urmașilor. Nu, zicala nu se aplică de această dată, pentru că Măria care se va reinstala la Casa Albă este o altă Mărie, nu doar poartă altă pălărie. Iar cei care își plâng în pumni, susținând că le vor fi încălcare drepturile câștigate prin progresiști: stați calmi, puteți practica în continuare și linsul în fund, atât la propriu cât și la figurat. Nu vă oprește nimeni.


Ritmul poeziei ca expresie a gândului…

Poezia este un spaţiu al ritmului, dar şi un timp, din partea creatorului, al metaforei. Este o respiraţie creatoare şi o aspiraţie spre Absolut. Aici vorbim despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect posibil ritmul lor esenţial într-un ritm universal, de a se ridica prin particular, la puterea de adevăr a generalului. Astfel poezia, fie vorbim de Eminescu, de Cărtărescu, Nichita Stănescu, de Fidias, Shakespeare, reprezintă o valoare filozofică. Ritmul celui ce o crează rămâne în opera sa în ansamblu. Un ritm, vorbind metaforic, devenit culoare, contur, sunet, totul pornind din cuvânt. În acest sens Holderlin, spunea în 1804, în convorbirile sale cu Sinclair, că: „Numai când ritmul devine singurul şi unicul mod de a exprima gândul, numai atunci există poezie. Orice operă de artă nu este decât un singur şi acelaşi ritm“. Valoarea filozofică a poeziei constă în efortul creatorului de a investi umanul cu etern, pieritorul cu nepieritorul, efemerul cu perenitatea, relativul cu absolutul. În acest context poetul nu poate să fie un abstras din timpul său şi din spaţiul său… nici o poezie înglobată într-o operă poetică nu este sfârşită vreodată, nici poezia nici opera, pentru că aspiraţia umană este fără sfârşit. De foarte multe ori, valoarea unei opera poetice nu constă atât în ce şi cât a putut să cuprindă în sine din absolute, ci în tensiunea spirituală cu care s-a dorit acest lucru, în ceea ce numim zbaterea poetului, arderea sa lăuntrică. Pentru că tensiunea spirituală, talentul şi inspiraţia naşte întrebări, iar întrebările asupra existenţei sunt hrana trebuitoare a cunoaşterii.

Opera poetică, cum ar fi a lui Ion Barbu, Sorescu, Blaga, Verlaine, Baudelaire, este o împlinire pentru aceşti creatori, dar ea este cu atât mai mare, cu cât constituie o tendinţă spre o împlinire ulterioară, pentru sine, sau pentru alţii. Un Eminescu a creeat o reverie a poeziei, cum Victor Hugo a răspândit un gust pentru arheologie. Dar şi unul, şi celălalt, sunt o reluare a ritmului lor iniţial, de la o operă la alt. Într-o operă poetică, viitorul este implicat. Şi depinde de gradul în care viitorul este implicat, ca opera poetică respectivă să aparţină ea însăşi viitorului. În acest sens, fiecare operă poetică este o experienţă pozitivă a spiritului uman şi o retrăire a eului. Poezia este o experienţă de viaţă, înţelegând prin experienţă tot ceea ce eul uman dă poeziei la un moment dat, metafora şi ideile, metaforă care este mereu îmbogăţită în succesiunea epocilor umanităţii. Desigur, originalitatea operei poetice constă într-o ştiinţă a mijloacelor artistice şi o conştiinţă creatoare. Eminescu nu ar fi putut crea, să spunem, Luceafărul sau Epigonii, sau Bacovia Plumb, dacă nu aveau aceste mijloace. Marii poeţii din literature noastră, dar şi cei din literature universală, au păstrat ritmul propriu, dar au lăsat impresia unei varietăţi, aceasta însemnând stăpânirea cuvântului.

A transpune conştiinţa poetică înseamnă a te păstra între marginile unui adevăr de viaţă. Poetul nu este un singuratic, dar el este un singular. De aici tot zbuciumul său, toată lupta sa pentru lărgirea marginilor cunoaşterii, toată lupta sa pentru lărgirea cunoaşterii, toată acea răsucire centripetă a eului său, lansând în Univers frânturi de creaţie şi existenţă. Este zbuciumul profund pe care îl destăinuie Eminescu în „Odă“ (în metro antic), despre arta de a muri şi necesitatea regăsiri eului pierdut la naştere, sau Verlaine: „L`art, mes enfants, c`est d`etre absolument soi-meme“ (Arta, copiii mei, înseamnă să fii întru totul tu însuţi), existenţa eminesciană şi cea verlainiană este o existenţă întru poezie. Oricâtă exegeză ar fi, nu se va şti niciodată când începe universal poetic al unui poet. Aceasta este o experienţă proprie fiecărui poet şi acut trăită în poezia sa. Marii poeţi au depus un efort apreciabil de a depăşi convenţionalismul, arbitrarul destăinuirilor şi de a se dezvălui prin creaţia lor. Este aceea înţelegere profundă a libertăţii de creaţie şi a creatorului. Astfel, patimile devin sacre, zbuciumele devin ancestrale,( vezi: Eminescu, Barbu, Blaga etc), gesturile devin rituale (vezi: Verlaine, Sorescu etc.), cuvântul devine poezie. Ritmul iniţial, esenţial, devine un ritm iniţiatic, cunoaşterea devine în aceaşi măsură o cunoaştere filozofică.

În fiecare poet se poate descoperi o străduinţă a cunoaşterii de sine. În toată dezlănţuirea lăuntrică a fiecăruia, pe care o resimte, se descoperă o sete de armonie, o căutare de a disciplina, ori de a recreea ordinea în continuă pierdere. Marii poeţi în arta lor poetică au avut privilegiul de a domina cu o conştiinţă poetică universal lor, de a menţine impulsul iniţial printr-un ritm ale cărui pulsaţii cheltuiau poetul şi existenţa sa pentru a se ivi astfel şi a rămâne Poezia. Aceştia nu sunt decât o căutare permanentă a sinelui lor şi, prin sine, a unei înţelegeri superioare a existenţei umane în Univers. Căutarea este zbuciumul de întindere în timp sau trecător, uneori, dar singurul izvor de a fi, în creaţie. Poezia lui eminescu şi Blaga este tocmai acea mărturisire tandră de disperare crâncenă în realizarea cunoaşterii poetice. Când poetul devine confesia, mărturisindu-şi profunzimi ale spiritului, care altminteri ar rămâne într-o veşnică eclipsă, înseamnă că gradul suferinţei sale a atins incandescenţa (Eminescu şi Radu Gyr).

Este acea „boală din care nu se moare“, cum spunea Kierkegaard. Dar din care porneşte, mai întotdeauna, o legendă. Poetul este conştient de sine, nu este o libertate a sa în raport cu ceilalţi. Zbuciumul poeţilor devine un zbucium pentru a dobândi liberatea faţă de sine însuşi, faţă de eul uman, prin dezvăluirea de sine. Când Hamlet se hotărăşte A Fi, el îşi asumă libertatea supremă. La fel în Luceafărul eminescian când îşi asumă libertatea spunânt trăind în cercul vostru strâmt…Faptele lor nu vor face decât să le adeverească starea de a fi rămas sieşi liberi. Discordanţa dintre real şi idealul props de fiecare poet, devenită însăşi existenţa lui, naşte tragicul eden al Niciundelui şi al lui Niciodată. Existenţa eminesciană, spre exemplu, mărturiseşte că tragicul este un raport, între stările spirituale succesive şi celălalt termen, care este întotdeauna idealul propus. Poezia lui Eminescu, Blaga, Stănescu este o muzică de planete, corpuri care primesc lumina, iar lumina primită se transformă lăuntric în energii. Ideea ce se desprinde de aici este că opera unui geniu este ritmul integral de viaţă şi de conştiinţă al acelui geniu. Au fost etape din istoria literaturii universale când s-a împins uneori prea departe o credinţă într-o putere virtuală a Cuvântului, căutându-se o puritate esenţială, s-a absolutizat limita expresiei poetice individuale, s-a absolutizat experienţa personală şi unicitatea poetului.

S-a absolutizat valoarea existenţelor contradictorii şi a contrdicţiilor unei singure existenţe, eul uman devenind o exacerbată împrăştiere şi readunare din realitate. Dar când vorbim de marii poeţi, cum este Eminescu, Macedonski, Blaga, Nichita Stănescu, chiar dacă au aparţinut unui curent sau unei şcoli poetice, ceea ce îi salvează şi le salvează opera pentru posteritate, este o conştiinţă artistică indisolubil legată de cea umană. Mai toate poemele marilor poeţi cuprind în ele un dialog despre sine şi cu sine, despre existenţă cuprinsă în existenţă, făcând să zărim de dinlăuntru lor marile spirite creatoare. Însăşi actul poetic este nu numai o introspecţie a eului, ci şi efortul de a numi legile virtuale ale universului în viaţa singulară a Poetului. Nu pentru că acele legi imuabile ar putea să fie revocate, ci pentru că prin ele ace ace aparţine poetului devine al tuturor, explicat în implicaţii posibile. În fapt, marea poezie ne ajută să ne cunoaştem în măsura în care îi suntem „ames soeurs“, cum spunea Voltaire, şi numai în ceea ce astfel îi suntem. Marii poeţi ai literaturii române caută nunaţele unei limbi române de nuanţe.


Școala altfel de tot…

Se dovedea că Marx a avut perfectă dreptate când a spus că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Așa se face că sistemul de învățământ, cel care decenii de-a rândul fusese piatra de moară legată la gâtul bugetelor și doar un focar de tensiuni și probleme sociale, era evident că trebuia reformat din rădăcină. Mai ales că de multă vreme scotea doar posesori de diplome plini de fițe, fumuri și pretenții care nu înțelegeau adevăratele nevoi ale societății în care trăiau și se trezeau că-și doresc tot felul de posturi bine plătite, dar în care să stea la birou și să dea indicații altora… Intolerabil! Cu toate acestea, de multă vreme, tot felul de neputincioși se scremuseră să rezolve problemele apărute însă mai tare le încurcaseră provocând valuri de nemulțumiri și proteste. Culmea este că nici alocările bugetare în continuă creștere nu rezolvau nimic! În acest nefericit context a apărut o lucrare a unui vizionar genial, domnul Aristide Albacher-Pernod, cel care prin problematica ridicată și dezbătută a antrenat toate segmentele sociale și a fost promovat pe toate canalele media. Volumul intitulat simplu: Jos cortina era deja citit și citat ca un fel de Biblie a noilor vremuri întrucât punea problema sistemului de învă-țământ sub o altă perspectivă. Se afirma și se demonstra că în actuala formă de organizare este cea mai distructivă componentă socială întrucât nivelează oamenii, îi transformă într-un fel de papagali care repetă la nesfârșit prostiile cu care au fost îndobitociți de către sfertodocții numiți profesori, unii care nici examenele specifice muncii lor nu reușeau să le ia. Era distrusă cu bună știință capacitatea fiecărui individ de a se ridica prin forțele sale proprii la nivelul de competență asigurat de inteligență și muncă, prin activarea spiritului de competiție și al creativității individuale.

Pe bună dreptate autorul se întreba la modul retoric: oare știa Socrate să scrie, fiindcă toată opera sa a ajuns la noi doar prin intermediul discipolilor, iar afurisitul de Alcibiade, unul dintre elevii săi, îl ironiza frecvent pe această temă sau ce școală a făcut marele Leonardo da Vinci, ori dacă Michelangelo a urmat vreo academie de belle-arte? A avut oare marele cuceri-tor Alexandru Macedon sau Ghighis-Han diplomă de absolvent al unei academii militare? Câtă școală a avut Carol cel Mare deoarece și când semna documente imperiale, semna cu o matriță? Din câte știm Shakespeare a făcut timp de doi ani o amărâtă de școală gramaticală, iar acum este considerat, pe bună dreptate, cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză, ca să nu mai vorbim de întemeietorii unor importante religii precum Buda, Isus ori Mahomed sau înțelepți ca Lao Tze ori Confucius, ei ce universități absolviseră? Hai să fim serioși! Marea lor șansă a fost aceea că geniul lor nativ nu a fost sufocat de nimicurile predate în școli de profesori fără nici o chemare pentru a fi dascăli și considerate a fi bunurile cele mai de preț ale cunoașterii umane.

Lucrarea, devenită un fel de proclamație antisistem a fost luată în discuție la cele mai înalte foruri de decizie ale culturilor occidentale și după o analiză temeinică au fost date o serie de legi, valabile pentru întreg spațiul de referință și a căror aplicare nu îngăduia nici o abatere.

În context, se stabilea foarte clar și concis faptul că orice copil care a împlinit șapte ani este obligat să urmeze timp de un an un curs numit de instruire socială, curs unde învăța alfabetul și la ce folosește el, iar din matematică operațiunile de bază plus număratul banilor. Spre sfârșitul anului erau predate și cunoștințele despre metru, kilogram și litru, dar cu accent pe latura practică a folosirii acestor cunoștințe. La sfârșitul cursului, după un examen foarte sever, cursantul primea o diplomă de absolvire, diplomă suficientă apoi pentru a putea concura pentru orice post pe piața muncii. Desigur, se făcea precizarea că în unele situații cum ar fi postul de arhitect, inginer aeronaval ori ministru mai făceai o săptămână de pregătire cu specific profesional. Dacă însă cursantul nu putea trece de examenul de absolvire el putea repeta anul inclusiv examenul până când reușea, dar nu mai mult de vârsta de optsprezece ani. În acest caz tânărul primea o certificare oficială că este deficient mintal și o bonificație cu care putea plăti un însoțitor și cu care putea trăi decent până la sfârșitul zilelor. Aici se putea vedea înaltul uma-nism al legilor occidentale cele care nu lasă omul pradă disperărilor că ar putea muri de foame, așa cum încă se mai întâmpla în unele dictaturi spre rușinea lor.

Dar, tot în spiritul democrației profunde a acestor societăți civilizate, tinerii care din cine știe ce motive doreau să parcurgă circuitul clasic al pregătirii, inclusiv universitare, aveau posibilitatea de a frecventa diferite cursuri în unele instituții rămase conceptual în Evul Mediu, adică așa cum apucaseră străbunicii lor. Perfect! După absolvire și acești tineri erau distribuiți în procesul productiv fiind trimiși să lucreze în colonii, acolo unde încă nu pătrunsese civilizația sau, ceva mai rău desigur, repartizați ca profesori în școlile despre care am vorbit și unde erau plătiți mai mult teoretic. Dar trebuie să observăm că, prin aplicarea acestor măsuri nu se încălca unul din drepturile suverane al omului, acela al libertății de a-și alege drumul în viață și de a perfoma pe calea aleasă.

Beneficiile uriașe constatate încă din primul an al aplicării acestui revoluționar program de pregătire au demonstrat că marele vizionar Aristide Albacher-Pernod avusese dreptate, iar acum au început că apară și statuile sale așa cum se cuvine pentru un salvator al omenirii.

În primul rând bugetele au avut, după sute de ani, posibilitatea de a redirecționa uriașele sume investite fără rost în școlarizări stupide, iar cea mai bună cale de a fi folosite cu maximum de eficiență era alocarea acestora bugetelor de înarmare, unele aflate în suferință de aproape un secol. Și câtă nevoie era de arme, dar și de comisioanele afarente!

Clădirile monumentale ale unor universități au fost transformate în cazinouri sau doar tripouri cu serviciile aferente și, dacă vorbim de încasări, acestea depășeau orice imaginație mai ales prin comparație cu perioada anterioară. Clădirile liceelor sau ale altor școli au fost și ele transformate în hoteluri sau depozite de mărfuri, iar unele demolate pentru a se construi pe aceste terenuri din centrul orașului diferite amsambluri rezidențiale. Câștiguri deci și pentru dezvoltatori, dar și pentru bugete! Ce puteai spera mai mult? Mai ales că și fostul personal din sistem își găsise locul în acest vârtej al prefacerilor. Profesorii mai în vârstă au preferat să iasă la pensie demostrând un conservatorism condamnabil pe când cei mai tineri au găsit locuri de muncă prin construcții, ca personal de pază, crupieri, valeți sau lift-boy în cazinouri. Cât despre profesoare eheee, aici chiar s-a demonstrat că avem oameni care pot da lecții de viață inclusiv celor mai civilizate țări. Dansatoare, animatoare, chelnerițe, cameriste, porte-bonheur, escorte ori garderobiere erau doar unele din multiplele oportunități apărute în noile condiții și oricum mult mai puțin stresante decât activitatea la catedră. Deci piața locurilor de muncă oferea satisfacții imense tuturor membrilor societății!

Nu mai vorbim de copii, care erau pur și simplu entuziasmați de noile orientări! Păi ce, e de colo să nu te mai trezești toată tinerețea la ora șapte să mergi la școală unde devii bătaia de jos a unor profesori sadici care te scot la tablă și îți pun tot felul de întrebări cretine, iar tu habar nu ai despre ce este vorba și te faci de râs în fața fetelor pe care ai vrea să le uimești cu personalitatea ta plurivalentă, să ai de citit tot felul de stupizenii până și pe timpul vacanțelor, să te dai cu capul de pereți când vin tezele, iar de examene ce să mai vorbim? Adevărate torturi rafinate! Și totul pentru ce? Să iei o diplomă pe care să o agăți pe perete, asta numai dacă ai luat note care să nu te facă de râs și apoi să cerșești un loc de muncă pe la tot felul de patroni care-ți râd în nas când le spui ce studii ai tu? În sfârșit, lumea se afla pe drumul cel bun! Tot așa gândeau și părinții cei care scăpau astfel de cheltuielile uriașe ce se impuneau dacă voiai ca fiul sau fiica ta să fie considerată titrată, adică muritoare de foame, dar și de chinurile pachețelului pentru ghiozdan, a banilor de buzunar pentru… ăăăă… pentru diferite nevoi ale unui tânăr, de nervii făcuți jurubițe și disperările care-i cuprindeau când copilul era în examene, de toate grijile cu atențiile pentru profesori ori pentru pregătiri suplimentare și câte și mai câte…

Ca să nu mai vorbim de faptul că dispărând din preocupările tuturor până și cele mai elementare cunoștințe despre istorie sau tradiții culturale oamenii se considerau, foarte firesc, toți la fel și astfel au dispărut cele mai importante motive de război sau confruntări ideologice. O pace fără precedent se instală în întreaga omenire care acum își vedea de necesitățile simple și firești ale speciei, trăind din ce în ce mai mult în armonie cu natura, mai ales că între timp au dispărut tot ce amintea de așa-zisa civilizație precum drumurile asfaltate, căile ferate, transportul mecanizat de orice fel sau clădirile sufocante cu zeci de etaje. Acum totul era biologic și se recicla de la sine prin procedee naturale. Visul de aur al omenirii era deja vizibil.

Mai existau însă unele legende despre vremuri în care ființe demonice numite profesori răpeau și torturau copiii, iar dacă aceștia scăpau cu viață deveneau un fel de monștri fără suflet și bântuiau printre semenii lor împrăștiind semințele răului. Asta până când din ceruri apăruse un arhanghel, Aristică pe numele lui, cel care luptase pe viață și pe moarte cu monștrii și-i biruise, iar acum rămăseseră din vechime statui ale lui, unele la care se închinau toți numindu-l Izbăvitorul. Se întrebau cum de fusese posibilă viața înainte de El, iar dacă acum mai apăreau unii care voiau să deslușească unele scrieri scăpate ca prin minune de foc, erau imediat pedepsiți cu maximum de fermitate. Nu, nu, nu! Omenirea nu mai voia să trăiască acele vremuri cumplite din care scăpase numai datorită unei minuni!


Paleontologul Nicolae Trif, explorator al „National Geographic Society” în 2024

Pentru că cercetarea din anumite domenii trebuie să meargă mai departe indiferent de ceea ce se întâmplă în societate, iată că oamenii pasionați găsesc posibilitatea de a continua munca acerbă din domeniile ce îi reprezintă. Acesta este și cazul muzeograful sibian dr. Nicolae Trif care a desfășurat, în 2024, un proiect de cercetare finanțat de prestigioasa instituție de explorare și cercetare, „National Geographic Society”. Paleontologul Nicolae Trif este singurul specialist în rechini fosili din România şi lucrează la Muzeul de Istorie Naturală din Sibiu, unde există cea mai mare colecţie de dinţi de peşti fosili de la noi din ţară, care numără aproximativ 4.500 de exponate. Deşi pare greu de crezut, Nicolae Trif găseşte şi în prezent, în siturile aflate în localităţile din apropierea municipiului Sibiu, dinţi de la rechini care au înotat în urmă cu zeci de milioane de ani, în marea care pe atunci se întindea până unde astăzi este localitatea Turnu Roşu (judeţul Sibiu). Nu doar că găseşte aceşti dinţi de rechini fosili, dar este singurul specialist de la noi din ţară preocupat de studierea rechinilor care au existat în urmă cu peste 30 de milioane de ani. Pasiunea sa pentru paleontologie şi mai ales studierea rechinilor a apărut încă din facultate. Pasiunea a preluat-o de la o profesoară din facultate, care la rândul ei studia dinţii de rechini. Prin 1996-1997 a început să caut şi, încet-încet, a învăţat practic singur, profitând şi de faptul că muzeul are o colecţie foarte mare de dinţi de peşti.

Dinţii de rechini găsiţi de-a lungul anilor de Nicolae Trif au în medie o vechime de 33 de milioane de ani. Pe atunci, în Marea Neagră trăiau câteva zeci de specii de rechini, iar acum mai sunt una – două, spune specialistul de la muzeul sibian. Cei mai spectaculoşi pentru vizitatorii Muzeului de Istorie Naturală din Sibiu sunt dinţii mai mari, care au marginile zimţate, ca să taie mai bine, care aparţin unor rechini care se hrăneau cu mamifere marine. Rechinii care aveau dinţii cu marginile drepte mâncau doar peşti. Pentru specialişti, cei mai interesanţi sunt dinţii mici de rechin. Cel mai mare rechin care a trăit în urmă cu zeci de milioane de ani, Megalodon, avea 17 metri lungime, cât un autobuz din zilele noastre, dar pe atunci existau şi rechini lungi de 6-8 metri. „Dinţii mici sunt interesanţi pentru specialişti, cum sunt aceştia de câţiva milimetri. Dinţii mici reprezintă, de obicei, diversitate”, explică Nicolae Trif.

Potrivit paleontologului sibian, dinţi de rechini fosili se găsesc în toată România, nu doar în judeţul Sibiu. Pentru a depista un dinte care a aparţinut unui rechin de acum zeci de milioane de ani, nu trebuie săpat adânc în pământ, ci sunt necesare doar cunoştinţe în domeniu. „Încă sunt depozitele acelea sedimentare. Nu trebuie să sapi, eu de obicei merg după ploaie. Natura îşi face singură treaba, în principiu, dar în ultima vreme s-a dezvoltat foarte, foarte mult vegetaţia (…). Dinţi de rechini se găsesc în multe judeţe din România”, spune Nicolae Trif. Meseria de paleontolog este pe cale de dispariţie la noi în ţară, din cauza dezinteresului elevilor pentru Geologie și în general pentru profesiile care cer multă pasiune. „În România, Paleontologia nu este o ştiinţă foarte atractivă. Este în oarecum în curs de dispariţie, pentru că sunt foarte puţini studenţi la Geologie în toate cele trei centre universitare, Iaşi, Bucureşti, Cluj. Anul porneşte cu cel mult, un an bun, cu zece studenţi. Şi este un cerc vicios. Practic sunt tot mai puţini specialişti, este mai puţină popularizare, liceenii habar nu au ce înseamnă Geologie, şi mai puţin Paleontologie, şi atunci nu ai cum să ai studenţi. (…) În ultimii 170 de ani, în România, în afară de mine au existat patru cercetători. Primul a fost tot la Sibiu, în 1850. Eu sunt paleontolog. Pe peşti sunt eu, pe peşti cartilaginoşi şi mai este un băiat care face peşti osoşi la Piatra Neamţ. Rechini fac doar eu”, arată Nicolae Trif. România are un potenţial foarte mare de cercetare a rechinilor, estimează specialistul sibian. „Ce să zic? Dacă aici a fost mare, aici sunt şi eu. Potenţialul de descoperiri al României este foarte mare. Dacă te duci şi cauţi, şi găseşti. Pentru Europa suntem o mare pată albă”, a subliniat Nicolae Trif.

Potrivit paleontologului care cercetează rechinii fosili. Totul este pasiune, nu este vorba de o meserie care să te îmbogăţească financiar. „De asta mai funcţionez, pentru că sunt pasionat, în rest… Trebuie să fii pregătit să sacrifici financiar foarte mult. Câteodată ajungi la o limită (…)”, mărturiseşte specialistul muzeului sibian. Trif recunoaşte că a fost tentat să plece în altă ţară unde sunt şcoli de tradiţie legate de pasiunea lui, cum ar fi Franţa, Anglia, Belgia, Germania sau Olanda. Pentru unii, pasiunea pentru rechinii fosili şi studierea acestora pornind de la dinţi vechi de zeci de milioane de ani poate părea o ciudăţenie. „Cunoscuţii ştiu că eu caut oase. Cred că din nou vorbim de educaţie. Lumea nu ştie cu ce se mănâncă. Li se pare ciudat, dacă nu trece prin stomac sau prin buzunar, ei cred că e aproape de neînţeles”, descrie Nicolae Trif reacţia altora faţă de pasiunea sa. Dornic să descopere lucruri noi despre rechini, Nicolae Trif este unul din cei mai valoroşi specialişti români care transmit vizitatorilor, mai ales copiilor, de la Muzeul de Istorie Naturală, pasiunea pentru o lume fascinantă, care a dispărut în urmă cu peste 30 – 50 de milioane de ani. Ceea ce pentru majoritatea sibienilor reprezintă un loc de relaxare, „Dealul Guşteriţei” din municipiul reşedinţă de judeţ este unul din locurile valoroase pentru paleontologi şi pus în valoare în lucrări ştiinţifice de către Nicolae Trif. Sperăm ca prin proiectul ce se va derula acum să aflăm tainele mărilor intracarpatice de acum milioane de ani prin care înotau plini de viați diferite specii de rechini. (G. V. G.)


Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”…

După anul de grație 1989 operele literare la care am avut acces au crescut ca și număr, dar și valoare, prin „adăugarea” celor interzise sau greu accesibile până atunci. La librărie trebuia să cumperi o carte căutată împreună cu altele două – trei mai greu vandabile, sau mai puțin interesante. La Universitate în pasaj se mai găseau la anticari xeroxate operele anticilor, ale lui Mircea Eliade, sau unele cu titluri mai exotice despre yoga sau extratereștrii. Aceeași soartă „ilegalistă” a avut și „Jurnalul fericirii”, o carte de memorii și eseuri a scriitorului, criticului literar și eseistului român Nicolae Steinhardt. Ca istorie, prima versiune a „Jurnalului fericirii” a fost încheiată la începutul anilor 1970. Această ediție, exemplar dactilografiat de 550 de pagini, a fost confiscată în data de 14 decembrie 1972 de Securitate și returnată scriitorului în 1975 la intervenția Uniunii Scriitorilor. Nicolae Steinhardt a redactat o a doua variantă de aproximativ 760 de pagini. Conștient că această carte se putea să nu fie publicată în timpul vieții sale, a dat în păstrare exemplare lui Virgil Ciomoș și în străinătate Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca.

Cartea începe cu un „Testament politic” al lui Nicolae Steinhardt semnat cu pseudonim Nicolae Niculescu, cu trei soluții propuse pentru ieșirea din universul concentraționar. Soluția întâi inspirată de Soljenițîn – este cea a sfidării morții prin acceptare deplină, soluția a doua inspirată de Alexander Zinoviev implică libertatea adusă de nebunie și a treia soluție este inspirată de Winston Churchill și de Vladimir Bukovski și e legată de sfidarea morții prin luptă. Temele fundamentale tratate în acest volum sunt: Tema lipsirii de libertate; Tema iertării; Tema adevărului; Tema destinului; Reconfigurarea identității prin devenirea creștină; Redescoperirea libertății. Cu cât această carte a fost mai mult îndepărtată de ochiul curios și întrebător al publicului cititor, cu atât era mai căutată, pentru că tot ce este interzis ascunde o întrebare și o curiozitate. Prin nota de autenticitate pe care o aduce în lumea literară trezește curiozitatea de a fi citită. Drama prin care trece autorul, realismul celor întâmplate, destinul multora care au supraviețuit anilor grei ai comunismului, fac ca lectura acestei cărți să fie parte din trăirea celor care au fost întemnițați, dar și a acelor care au trăit în libertate. Critica literară discută despre încadrarea stilistică a „Jurnalului…” între memorialistica de detenție din România și literatură, posibil roman fără ficțiune (Ion Manolescu). Lectura îndeamnă cititorul la un fel de identificare cu trăirea personajului. Faptele expuse în carte au scopul de a-l determina pe cititor să refacă experiența autorului. Lumea „Jurnalului fericirii” este lumea unei fericite întâlniri cu Hristos. A ține minte înseamnă a nu te înstrăina și aceasta înseamnă pentru autor a-l avea în minte mereu pe Hristos.

Prima ediție a fost publicată în 1991 de Editura Dacia din Cluj-Napoca, la doi ani după moartea autorului, sub îngrijirea lui Virgil Ciomoș și este urmată de 7 reeditări în anii 1992, 1994, 1995, 1997, 1999, 2001, 2002. „Jurnalul Fericirii” a fost tradus și publicat până în prezent în franceză, italiană, ebraică, neogreacă, maghiară și spaniolă.

Nicolae Aurelian Steinhardt s-a născut 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon din Ilfov și a plecat către stele pe 29 martie 1989, la Baia Mare. A fost un cunoscut scriitor, critic literar, eseist, jurist și publicist român. Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară. Între anii 1919–1929 a urmat cursurile școlii primare (în particular și la școala Clementa) și ale liceului Spiru Haret. Debutează la Revista Vlăstarul. Printre colegii de aici s-au numărat Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ș.a. Și-a luat bacalaureatul în 1929. După 1929 a frecventat cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu. Și-a luat licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 și-a susținut la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”, publicată în același an. Din această perioadă datează și începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care a considerat-o „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

„Antisthiu”s este pseudonimul, – inspirat de numele unui personaj din „Caracterele lui Jean de La Bruyère” – sub care Nicolae Steinhardt a publicat primele sale apariții editoriale. În 1934 apare „În genul … tinerilor”, volum de debut, la Editura Cultura Poporului, București, 1934 (reeditare Editura PAN, 1993, ISBN 973-95708-6-0, reeditare București, Ed. Humanitas, 1996). Apoi în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, editura Cultura românească din București, iar în 1937 – Illusion et réalités juives, Librairie Lipschutz din Paris. Volumul conține pastișe și parodii după Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, dar și după avangarda interbelică ori literatura stângistă de tip Petre Bellu sau Panait Istrati, repudiate mai târziu de autor.  Între 1934-1935, Steinhardt a mai folosit episodic pseudonimul „Antisthius”, în „Revista burgheză”, unde a publicat pentru a parodia stilul revistelor „Criterion” și „Vremea”, precum și pe Eugen Ionescu. Ultimele două lucrări, publicate în limba franceză, în care încerca să-și asume ca experiență spirituală religia iudaică a părinților săi, sunt realizate în colaborare și sub influența prietenului său, Emanuel Neuman. Cartea „Illusion et réalités juives” (Iluzii și realități evreiești) se încheie cu concluzia că „problema evreiască (subiect actual în 1937) nu poate exista într-un regim economic normal”, ci numai într-unul dominat de tirania Statului, de orice tip. Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe. În 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la „Revista Fundațiilor Regale”, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acțiunii de „purificare etnică” declanșată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privațiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 revine la „Revista Fundațiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică și critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească. Printre scriitorii săi favoriți se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice. În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 12 ani de muncă silnică, 7 ani de degradare civică și confiscarea totală a averii personale, sub acuzația de „infracțiune de uneltire contra ordinii sociale”.  Acest eveniment înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii). După cum a scris în Jurnal, botezul s-a petrecut foarte repede, numindu-l un botez hold-up, făcând o paralelă cu jafurile de bancă americane. Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor 1970, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este încredințată prietenului său ce fusese închis ca și el poetul Ion Caraion care o duce la Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. Jurnalul fericirii este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor în Transnistria. Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul Darvari, își desăvârșește taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în „Secolul 20”, „Viața  românească”, „Steaua”, „Familia”, „Vatra”, „Orizont”, „Echinox”, „Opinia studențească” etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: Între viață și cărți (1976), Incertitudini literare (1980, care primește Marele Premiu al criticii literare). După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie Ciopron refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire. În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române. În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu părintele Iustin Hodea – starețul mănăstirii – și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar părintele Iustin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”. În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

În 2009 apare la editura Humanitas o monografie dedicată lui Nicolae Steinhardt – N. Steinhardt și paradoxurile libertății- scrisă de George Ardeleanu de la Facultatea de Litere din București. Lucrarea, la origine teză de doctorat, apreciată intens în mediul intelectual românesc, cuprinde, între altele, o serie de studii privind urmăririle lui Steinhardt de către Securitate sau felul cum a fost receptată generația 80, de exemplu, de acesta. La Editura Polirom se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atât operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, În genul… tinerilor, și cu teza de doctorat, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare. Opera și viața sa devin teme de cercetare pentru doctoranzi, deschizând și mai mult această ușă de trecere către cele încă ascunse, sau nepuse în discuție. Pe lângă opera personală a lui N. Steinhardt și traducerile pe care le-a făcut sunt meritorii, completând cu eseuri și articole complexitatea vastului domeniu de idei pe care l-a abordat. „Jurnalul fericirii”, ca un adevărat pașaport pentru libertate, ne –a purtat pe cărările îndrăznelii și ale resemnării totodată, pendulând între ascuns și devoalat, între material și imaterial, între destin și asumare. Pornind de la satul natal, Pantelimon, și până la mănăstirea ce îi va reda liniștea, Nicolae Steinhardt a pășit pe semne de întrebare și a căutat răspunsuri…


Peștera Micula din Bihor, un sipet plin de comori

Peștera Micula (sau Peștera lui Micula) este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a III-a IUCN (monument al naturii) și arie protejata de interes speologic, situată în județul Bihor, pe teritoriul administrativ al comunei Pietroasa, satul Giulești. Aria protejată cu o suprafață de 0,10 ha, este inclusă în Parcul Natural Apuseni și reprezintă o peșteră (cavernă) cu mai multe săli („Sala Mare”, „Sala Mică”, „Sala Macrameelor”, „Sala Cascadei”, „Sala Iadului”), galerii („Galeria Minunilor”, „Valea Perlelor”), cu concrețiuni (stalactite și stalagmite, coloane, cristale, ghirlande) și un lac subteran („Lacul Rozelor”) pe care plutește un mineral de carbonat de calciu (calcit).

Situată în apropierea satului Giulesti, peștera a fost descoperită relativ recent, în anul 1978, prin forțarea izbucului situat la baza versantului drept al Crăiesei. Ea face parte din rândul peșterilor cu o desfășurare largă și prezintă săli de mari dimensiuni („Sala Morii”, „Sala Haosului”, „Abatorul”, etc.). Se numără printre cavitățile frecventate și locuite de ursul de peșteră în Epoca de Gheață. Peștera Micula se află în Valea Crăiasa, la o altitudine de 500 metri.

Face parte din categoria A de clasificare. Asta înseamnă că peștera are valoare excepțională care, prin interesul științific sau unicitatea resurselor este reprezentativă pentru patrimoniul speologic național și internațional. Este o peșteră închisă și nu va putea fi vizitată. Vă arătăm doar câteva poze din această lume mirifică. Inclusiv denumirile locurilor sunt sugestive: „Sala Macrameelor”, „Lacul Rozelor”, „Valea Perlelor”, „Sala Cascadei”, „Cascada Mare”, „Galeria Minunilor”, „Sala Iadului”.

Situată în apropierea Peșterii Urșilor de la Chișcău, cavitatea este deosebit de frumoasă, fiind bogat concreționată și adăpostind o mare varietate de formațiuni. Întâlnim aici spații largi, galerii și diaclaze foarte înguste, lacuri, cursuri active și cascade, domuri și gururi, stalactite și stalagmite, draperii și coloane, perle de peșteră și calcită flotantă. De o mare valoare sunt și vestigiile paleontologice găsite aici printre care se numără și un schelet de urs de peșteră (Ursus Spelaeus) aflat în conexiune anatomică, acestuia lipsindu-i însă doar craniul. Peștera este în curs de explorare și datorită importanței știintifice deosebite, vizitele în peșteră se limitează doar la cele de explorare și cercetare științifică. Parte din pozele sunt furnizate de Clubul de Speologie „Crysis” – Oradea. Sperăm ca pe viitor să aducem vești bune din partea expedițiilor de explorare și cercetare ce au în vizor această peșteră. (G.V.G.)