Arhiva zilnică: 3 septembrie 2024

Costul șanselor sacrificate, ratate, cedate: țara, aproape în sine, aproape pe de-a întregul…

Problema nu e doar că s-ar putea să mai scoatem 600 de milioane de euro pentru a achita (noi!) achiziționarea de către nemți a șantierului naval de la Mangalia, ci și faptul că, deocamdată, nemții au venit doar cu numele. Atât. Pentru că ei nu au nici un fel de expertiză în domeniul naval. Nu au construit până acum nici măcar o barcă. Sigur, au o supracalificare în producția de armament pentru sistemele militare terestre și de apărare antiaeriană. Dar asta nu înseamnă că o să pună arsenalul pe o cocă de vapor și gata. Vorba aceea, dacă montezi un ditamai tun într-o barcă, asta nu înseamnă că ai făcut o navă de război, poate, cel mult, una de transport!… Și nici un ban nu cumpără de-a gata expertiza. Mai ales în construcția de nave. Pentru că sunt necesari ani, de preluare, de adaptare, de construcții, de teste, de rodări… Un proces complex și lung, ce nu implică doar investițiile tehnice necesare ori de asigurare a securității (contra spionajului industrial „clasic”, dar și al aceluia de tip „hibrid” dinspre cei ce au dovedit cât de ușor poate fi străpunsă, logistic și ca nivel de securitate, Europa), ci și certificări de calitate și capacitate militară, și pregătirea personalului necesar. Ceea ce durează! Poate doar trei-patru ani, poate șapte… Că nu-i totuna un sistem antirachetă integrat pe un tanc sau o structură terestră cu unul de pe o navă. Sunt alți parametri, alte chichițe tehnice de învățat, experimentat, reglat. De aceea, până la acest moment, achiziționarea șantierului naval de la Mangalia de către „Rheinmetall” nu diferă prea mult de varianta (ipotetică) a ceea ce s-ar fi întâmplat dacă acesta era cumpărat de o firmă de casă fără angajați de la noi! Că am avut noi „srl” -uri ce au plătit, pentru afaceri și active mai neînsemnate, cu mult mai mult decât au dat nemții pentru șantierul naval de la Mangalia! Și nu cât o masă de dineu cu oficialii europeni care au înlesnit achiziția din România. Da, „Rheinmetall” era deja intrat „lumea” navală de dinainte de a pune mâna pe infrastructura de la Mangalia, cumpărând, pe 1 martie 2026 (așadar, cu numai câteva luni înainte de a prelua Mangalia!) un mare constructor de nave german: „Naval Vessels Lürssen”. Dar nu a demonstrat încă, nici nu avea când!, preluarea, integrarea și operaționalizarea tehnologică a infrastructurii și „know-how” -ului Lürssen -ului. Pe care l-a achiziționat, nu pe o sută de milioane de euro, ci pe câteva miliarde! Și deloc întâmplător, într-o mișcare de sprijin a industriei germane, și de poziționare în alianța militară următoare (strict europeană sau NATO 2.0, rămâne de văzut), achiziția a fost făcută după adoptarea regulamentului programului european SAFE și „eliberarea” primelor tranșe! Alocate discreționar, „cu dedicație” ori corect… Doar timpul va scoate la iveală ingerința și intersectarea intereselor personale ale membrilor comisiei CE în SAFE ca fiind, poate, doar acordări preferențiale ori, dimpotrivă!, grave deturnări de fonduri.

Așa cum tot timpul ne va arăta, poate, și de ce europarlamentarii noștri nu au deschis ochii în fața jocurilor și a intervențiilor de lobby de dinaintea definitivării cadrului și a direcției de supurare a banilor SAFE. Sau de ce au privit în altă parte. Aidoma, și serviciile noastre, dar și CSAT -ul, care trebuia să protejeze șantierul naval, nu să asiste cum acesta era împins spre faliment. Mai ales că, deși pare că fostul proprietar „Damen” și „Rheinmetall” sunt astăzi „la cuțite”, pe seama diferenței de milioane de euro pe care olandezii se așteaptă să le primească, prin justiție, „din” prețul de vânzare, complicitatea acestora în a aduce șantierul naval la nivelul de subevaluare prin faliment este tot mai clară. Iar olandezii își vor recupera banii, dar nu de la nemți, să nu se șifoneze (or să se sifoneze) unii pe alții, ci tot de la noi.

Or, dacă am fi avut oameni dedicați țării, măcar s-ar fi făcut o ofertare direct către megaconstructorul naval preluat de „Rheinmetall”. Și care ar fi oferit poate mai mult decât va pierde România la tragerea liniei finale (bani primiți din vânzare, minus datorii, minus deferențe de plată către olandezi și, mai ales, minus costul șanselor ratate reprezentate de valoarea terenurilor, utilajelor care ar fi putut produce de zeci de ori mai mult decât bani primiți). Și poate că, mai bine decât să construim nave militare, și să riscăm să mai punem o țintă dinspre Rusia pe noi, am fi construit direct cu „Naval Vessels Lürssen” nave comerciale. Pentru că acesta, deși cumpărat de „Rheinmetall”, nu a vrut să rămână agățat în această afacere, ca fuziune. A vândut tot ceea ce era legat de divizia sa militară (NVL – care realizează structuri de fregate, corvete, nave de patrulare), de la infrastructură și tehnologie la expertiza navală militară, rămânând strict la construcția de nave civile de lux (iahturi).


Eu v-am făcut, eu vă „omor”, Reziștilor!

Băi, fraților, luați-vă niște semințe, puneți-vă centurile și pregătiți-vă ficatul, că la Cotroceni s-a dat drumul la bâlci! Trei ore de conferință de presă; trei ore! Cu întrebări puse singur, răspunsuri date tot singur, explicații de te lua amețeala și o demonstrație de comunicare publică de parcă omul venise să ne explice cum se construiește un pod din castraveți murați. Mai lipsea să scoată o măsuță, să pună o tablă de șah și să joace simultan cu el însuși. Că tot era singurul cu care părea să aibă o conversație coerentă. Nicușor Dan a reușit performanța să vorbească aproape trei ore fără să lămurească mare lucru. O adevărată minune administrativă! A început cu întrebări pe care și le-a pus singur, probabil de teamă să nu-i strice vreun jurnalist scenariul. Omul și-a organizat propriul interogatoriu, și-a ales întrebările, și-a dat cuvântul și și-a răspuns. Un fel de ședință cu părinții în care și elevul, și dirigintele, și părintele sunt aceeași persoană. Bravo, băi, tată! Așa da transparență! Nu te mai deranjează nimeni, nu te mai contrazice nimeni, nu mai există întrebări incomode. Îți faci singur agenda, îți cânți singur în strună și la sfârșit îți dai și o diplomă de participare. După care s-a apucat să ne explice ce dezastru ar fi dacă AUR ar ajunge la guvernare. Aici să vezi frumusețe! Președintele care ar trebui să fie deasupra jocului politic s-a transformat în analist electoral, comentator de partid și agent de promovare cu microfonul instituției prezidențiale. Păi, măi Nicușoare, dacă tot ai intrat în campanie, pune-ți și tu un banner în spate, că poate nu s-a prins lumea! Și uite cum, în loc să-și vadă fiecare de electoratul lui, omul ajunge să le ofere adversarilor exact materialul de care au nevoie. AUR poate să închidă departamentul de comunicare și să economisească niște bani. Când ai asemenea publicitate gratuită, ce-ți mai trebuie campanie? Apoi am aflat că președintele n-a avut timp să-și plătească impozitul pe terenul de la Predeal. Să mori de râs, nu alta! Cetățeanul de rând se trezește cu somații, penalități și popriri dacă întârzie cu dările, dar la Cotroceni avem alt regim fiscal: prea multă treabă, prea puțin timp pentru impozite. Măi, să fie! Omul are agenda atât de încărcată încât nu mai apucă să achite ce datorează statului. Restul fraierilor, care muncesc și își plătesc impozitele la termen, să ia aminte! Poate într-o zi ajung și ei suficient de ocupați încât să nu mai aibă timp de obligațiile fiscale. Cu anularea alegerilor a fost altă poveste. Acolo unde țara așteaptă răspunsuri, noi am primit o nouă porție de dat cu problema de gard. Doi ani de întrebări, suspiciuni și discuții despre legitimitatea procesului electoral, iar poporul tot încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat. Dar stați liniștiți, că avem lucruri mai importante de lămurit: SPP nu este serviciu secret, este serviciu de protecție! Aoleu, ce revelație! Să ne ținem de mâini, că tocmai am descoperit America! Și, ca să fie tacâmul complet, a venit și momentul de tandrețe instituțională cu Pahonțu. Aproape că ne așteptam să se ridice amândoi, să se îmbrățișeze și să cânte un vals. Ce mai, o atmosferă de familie! Numai sarmalele lipseau de pe masă. Și Mandruță! Nelipsit de la pomeni! Dar bomboana de pe colivă a fost episodul Ovidiu Vanghele. Ăsta pune o întrebare, iar președintele îi comunică faptul că nu va mai avea acces la viitoarele conferințe de presă pe durata mandatului. Adică exact când întrebările încep să doară, se închide ușa. Păi ce facem, măi băieți? Ați încurcat Cotroceniul cu sufrageria lu’ mă-ta? Cine nu vă cântă în strună, afară! Cine întreabă prea mult, la revedere! Cine nu știe să pupe ghiulul, să stea la poartă! Asta este noua definiție a dialogului instituțional? Întreabă, dar să nu deranjezi. Informează, dar să nu incomodezi. Fă-ți meseria, dar numai dacă ne place nouă cum o faci.

Și aici începe comedia de zile mari. Pentru că, între timp, cei care l-au făcut mare pe Nicușor Dan încep să descopere că statuia pe care au lustruit-o atâta vreme nu le datorează nici măcar un șervețel. Reziștii, useriștii, corul de admiratori, apostolii salvării naționale, toți cei care au transformat susținerea politică într-o religie cu slujbe zilnice, se trezesc că idolul nu mai are nevoie de ei. L-au împins în față, i-au făcut galerie, i-au lustruit imaginea până au rămas fără cârpe, l-au prezentat drept marele salvator și au tratat orice critică la adresa lui ca pe o blasfemie. Iar acum, când omul începe să-i lase pe dinafară, se uită unii la alții ca proștii la vitrina cu sarmale. Măi, băieți, voi chiar ați crezut că ați adoptat un președinte? Că l-ați luat de mână, l-ați dus la Cotroceni și de-acum înainte vă datorează supunere pe viață? Că dacă i-ați făcut imagine, îi puteți ține și telecomanda? Ați confundat susținerea electorală cu proprietatea personală! Ați vrut un om providențial, dar ați uitat că providența nu semnează contract de exclusivitate cu USR. Și uite așa, după ce ați urlat că el este soluția, vă treziți că ați devenit voi problema. După ce l-ați ridicat pe soclu, vă treziți că soclul nu mai are loc pentru toată lumea. Încolonarea și cu cântec înainte marș, spre lagarele alea de care vorbeați. Muia așa se întoarce! Iar partea cea mai savuroasă este că, în toată această operațiune de auto-demolare, AUR primește publicitate gratis. Nu mai trebuie să facă mare lucru. Nu trebuie să-și rupă oamenii pantofii prin piețe, nu trebuie să inventeze sloganuri, nu trebuie să cumpere spațiu publicitar. Există microfonul prezidențial! Când adversarul îți livrează singur muniția, nu te apuci să-i explici cum se încarcă arma. Îl lași să vorbească. Asta nu e canibalism politic. E sinucidere asistată de propriul microfon!

Și, dacă tot vorbim despre impresii, eu una am avut senzația că asist la audierea unui școlar prins cu tema nefăcută. Îl vedeam cum se foiește în bancă, cum caută prin ghiozdan o explicație, cum se uită după ajutorul colegilor și cum, în orice clipă, poate să se deschidă ușa clasei. Iar în prag să apară adultul! Adică, Călin Georgescu, cu nodul impecabil la cravată, manșeta scoasă regulamentar un centimetru și aerul omului care nu trebuie să ridice vocea ca să se facă liniște. Să intre, să privească o secundă spre catedră și să-i spună lui Mucușor: „Gata, măi băiete, ai terminat de povestit? Ia du-te tu la joacă, că adulții au de discutat!”. Și să vezi atunci cum se caută prin buzunare argumentele, cum se închid caietele și cum dispare brusc curajul de la tablă! Și să vezi acum distracție! Reziștii, care până mai ieri îl apărau cu spume la gură, vor ajunge să-și înghită propriile osanale. Cei care strigau că nu există alternativă vor descoperi că există și varianta dezamăgirii. Cei care au explicat că trebuie să avem răbdare vor cere explicații. Cei care au aplaudat tăcerea vor descoperi brusc virtutea întrebărilor. Și, după ce se vor certa între ei, după ce vor șterge postările, după ce vor rescrie istoria iubirii lor prezidențiale, îi vom auzi în cor, cu lacrimi în ochi și cu mâna la inimă: TURUL DOI, ÎNAPOI! Că de la „Nicușor, salvatorul nostru!” până la „Nicușor, ce-ai făcut, mă, ne-ai nenorocit?” distanța e mai mică decât un mandat prezidențial. Și uite așa, băieții care au vrut să ne explice cum arată democrația ajung să ceară reluarea filmului pentru că nu le mai place finalul. Măi, ce să vezi! Când îți construiești singur statuia, nu te mira că într-o bună zi rămâi singur cu soclul. Iar când îți dai afară corul, să nu te aștepți să mai auzi osanale. S-ar putea să auzi doar ecoul propriului microfon: TURUL DOI, ÎNAPOI!


Sacrificiul din palate și foamea din vetre…

Câtă suferință neștiută trebuie să se ascundă în birourile de la București! Cât de grea, cât de chinuitoare trebuie să fie viața unui ales al neamului, obligat zi de zi să înfrunte urgia unui sistem care îi oferă… de toate! Să primești cazare la hoteluri de lux sau diurnă substanțială, să ai mașină la scăriță cu șofer plătit din bani publici, transport gratuit și telefoane de serviciu – iată un tablou de un stres de-a dreptul insuportabil. Să te lăfăi pe banii statului în timp ce mimezi grija față de țară este o muncă de o epuizare copleșitoare. Iar cum decontul acestui „stres” nu mai încape în vechile granițe, domnii politicieni s-au pus pe gândit. Dar să nu cumva să-i bănuiți de lăcomie pe față! Doamne feri, ei sunt cinstiți și plini de pudoare! N-ar cere niciodată o majorare directă de salariu, căci ar da urât la poporul care abia își mai duce zilele. Nu, domnii noștri aleși au găsit o metodă mult mai rafinată: identifică mereu portițe prin care să majoreze sumele forfetare destinate birourilor parlamentare. Că doar „munca de teren” și armata de consilieri de partid trebuie alimentate dintr-un bol nesătul, ferit de ochii lumii și de taxele impuse muritorilor de rând.

Câtă ipocrizie și cât cinism! Și mai ales, când se derulează acest spectacol al generozității de sine? Fix în momentele în care aceiași guvernanți ies la tribuna publică cu fețe severe și ne anunță, reci, că „nu mai sunt bani”! Nu mai sunt bani pentru programele de mediu sau de tranziție energetică, precum Casa Verde. Ne predau de la Bruxelles și de la București lecții sforăitoare despre tranziția ecologică și marile proiecte ale „Green Deal-ului”, dar când vine vorba de sprijinul promis românului simplu pentru a-și pune un panou pe casă, robinetul finanțărilor se închide brusc. Fondurile dispar, iar proiectele se blochează în păienjenișul birocrației. Iar cireașa de pe tortul acestei parade europene a fost vizita distinsei doamne Ursula von der Leyen în România. Dragă de ea! Câtă grijă și ce compasiune profundă o încearcă brusc pentru dronele care survolează granițele noastre! Se declară profund îngrijorată de securitatea frontierelor, dar oare de românii din interiorul țării când își va face timp să se îngrijoreze? De bătrânii care îngheață în case și de copiii care învață la lumânare cine se mai îngrijorează la Bruxelles? Câtă figurație ieftină! Să fim sinceri: nu vine dânsa la București de dragul poporului român. Căci, vorba aceea, necunoscute sunt căile Domnului… scuze, căile Doamnei von der Leyen! Vine pentru interese de cabinet, pentru poze oficiale și pentru a valida un sistem docil care execută totul fără să comenteze.

La fel cum pentru proiectele țării „nu sunt bani”, la fel nu se găsesc vreodată resurse pentru milioanele de români din diaspora. Părăsiți prin străini, scumpii noștri români din afara granițelor așteaptă de ani de zile, cu gura căscată ca puii de vrabie în cuib, un program serios, coerent, prin care statul să-i aducă acasă. Dar nu! Pentru aducerea diasporei acasă plăcuța este mereu aceeași: „nu sunt bani”! Oare de ce? Fiindcă suntem incomozi între două sesiuni de voturi? Sau suntem considerați români doar atunci când trimitem miliardele de euro în țară pentru a le susține lor economia și opulența, iar când cerem demnitate și respect redevenim invizibili? Însă adevărata mizerie morală se vede abia atunci când cobori din mașinile cu girofar și din convoaiele oficiale și privești în casa bătrânilor acestei țări. În timp ce la Casa Poporului se vehiculează sume forfetare uriașe pentru un singur birou parlamentar, milioane de pensionari se chinuie să drămăluiască un ultim leu. Pentru un bătrân care a muncit o viață întreagă, fiecare final de lună devine o ruletă rusească a supraviețuirii. Se uită cu mâinile tremurânde pe puținii bani rămași și nu știe ce să aleagă: să dea bănuțul pe rețeta de medicamente care îi ține inima în viață sau să-l lase la casa de marcat pentru o pâine și un colț de brânză? În țara în care bătrânii își drămuiesc pastilele și își sting soba de frica facturilor, parlamentarii și înalții oficiali își drămuiesc doar pretențiile de opulență.

Se spune adesea, cu o ironie amară, că mămăliga românească nu explodează niciodată. Că suntem un popor care rabdă prea mult, care înghite orice taxă, orice umilință și orice batjocură fără să scoată un cuvânt, de parcă resemnarea ne-ar fi scrisă în ADN. Dar cei care se lăfăie astăzi în palate și își măresc sporurile în tăcere uită un adevăr istoric elementar: răbdarea românului nu este neputință, ci o adunare tăcută a suferinței. Românul îndură, drămuiește ultimul bănuț, tace și rabdă până când ajunge la cuțit, până când simte că i se ia și ultima picătură de demnitate. Iar când dă de dracu și simte că nu mai are ce pierde, în acel ceas al doisprezecelea, mămăliga nu doar că explodează – ea spulberă toate scenariile și toate jocurile de culise făcute la București. Trezirea națională nu vine din birourile analiștilor și nici din discursurile cosmetizate la TV. Vine din durerea adunată în vetrele bătrânilor noștri și din sudoarea celor care muncesc pe schelele Europei. Iar dacă guvernanții cred că această tăcere este o garanție a puterii lor veșnice, se înșală amarnic. Căci istoria ne-a învățat că atunci când poporul acesta se trezește din amorțeală, nicio gardă, nicio escortă și nicio propagandă nu mai pot opri valul!


Pauza de la democrație…

Într-o eră în care democrația liberală pare să se clatine sub greutatea propriilor contradicții, o declarație atribuită președintelui nostru a stârnit un cutremur tectonic în conștiința publică: „Legitimitatea unor alegeri nu mai este doar prin simpla numărare a voturilor”. La prima vedere, această afirmație poate părea o subtilă invitație la o reflecție asupra complexității procesului electoral, o nuanță necesară într-o lume dominată de dezinformare și inginerie socială. Însă, privită prin prisma realității politice actuale și a istoriei recente, fraza nu este o invitație la dialog, ci o cheie care a deschis ușa către autoritarism. Dacă legitimarea puterii nu mai rezidă în voința numerică, exprimată liber și corect, a cetățenilor, atunci ea trebuie să își găsească sursa în altundeva: în forță, în narativ impus sau în exclusivitate ideologică. Astfel, interpretarea conform căreia dictatura este viitorul promovat de această retorică nu este paranoia conspiraționistă, ci o concluzie logică, dureroasă și inevitabilă. Democrația, în forma sa cea pură și funcțională, se bazează pe un contract social simplu, dar sacru: suveranitatea aparține poporului, iar mecanismul de transfer al acestei suveranități este votul. Numărarea voturilor nu este o simplă operațiune aritmetică; este ritualul suprem al egalității civice. Fiecare buletin de vot este o voce, fiecare voce este egală, iar suma acestora definește mandatul moral și legal al guvernării.

Când liderii politici încep să desconsidere „simpla numărare”, ei atacă însăși fundația acestui templu civic. Ei sugerează că există un „adevăr” superior voinței majorității, un criteriu esoteric de validitate pe care doar elita conducătoare îl deține și îl interpretează. Această mutare a ștachetei de la procedură democratică la legitimitate substanțială (definită arbitrar de cei la putere) este primul pas spre tiranie. Istoria ne arată că niciun dictator nu a abolit democrația peste noapte; fiecare a început prin a redefini regulile jocului pentru a-și consolida poziția, susținând că formele democratice tradiționale sunt insuficiente sau corupte. Mai mult, această declarație funcționează ca un cal troian pentru eroziunea instituțiilor de control. Dacă rezultatul alegerilor nu este decisiv prin sine însuși, atunci cine decide ce este „legitim”? Răspunsul implicit este: cei care controlează narativul, mass-media afiliată statului și aparatul de securitate. În acest scenariu, opoziția nu mai este o alternativă politică legitimă, ci devine o amenințare existențială la adresa „stabilității” sau a „valorilor supreme” invocate de regim. Limbajul folosit, vag, abstract, dar încărcat de autoritate servește la delegitimarea disidenței. Nu mai contează câți oameni au votat împotrivă; contează dacă votul lor se aliniază cu viziunea unică a liderului. Aceasta este esența dictaturii moderne: nu suprimarea brută a votului, ci golirea lui de sens, transformarea urnei dintr-un instrument al schimbării într-o scenografie a consimțământului fabricat. Paradoxal, argumentul adus în spatele unei astfel de declarații ar putea fi vulnerabilitatea democrației față de manipularea externă sau internă. Este adevărat că alegerile libere pot fi distorsionate de campanii de dezinformare masivă sau de finanțări obscure. Totuși, remediul pentru o democrație bolnavă nu este abandonarea principiului majoritar, ci întărirea transparenței, educația civică și independența justiției. A respinge numărarea voturilor ca fiind „simplistă” este echivalentul medical al amputării unui membru cangrenat fără a trata infecția. Este o soluție radicală care ucide pacientul pentru a scăpa de simptom. În loc să protejeze integritatea votului, această retorică deschide calea pentru ca elitele politice să ignore rezultatele care le sunt defavorabile, etichetându-le drept „nelegitime” pe baza unor criterii opace și schimbătoare.

În final, asistăm la o reconfigurare sinistră a limbajului politic, unde cuvintele își pierd valoarea într-o realitate evidentă, pentru a servi intereselor puterii. Când președintele afirmă că legitimitatea trece dincolo de numărarea voturilor, el nu vorbește despre o evoluție a democrației, ci despre abolirea ei. Viitorul pe care ni-l schițează nu este unul al participării cetățenești, ci al supunerii tehnocrate sau ideologice. Dictatura nu vine întotdeauna cu cizme militare și tancuri pe străzi; uneori, ea vine zâmbind, ținând în mână un discurs sofisticat despre „noua legitimitate”, în timp ce, în umbră, demontează meticulos mecanismele care ne fac liberi. Dacă acceptăm că votul nu mai contează decât dacă este validat de putere, am acceptat deja lanțurile. Rămâne doar să vedem cât de repede vor fi forjate. Și să nu uităm, am mai trecut printr-o perioadă a istoriei în care mergeam la vot pentru un singur ales. Să fie pace!


Caraghios, mincinos, rău intenționat…

Lamentabilul locatar ilegitim de la Palatul Controceni s-a dovedit a fi nu doar caraghios și mincinos, ci și atât de rău intenționat încât frizează obsesia maladivă, patologică. Într-o interminabilă conferință de presă în care a răspuns complet elucubrant la patru întrebări puse de el însuși, ratangiul covoarelor roșii de protocol și bufonul summit – urilor politice europene: (i) a amânat din nou prezentarea raportului asupra anulării alegerilor, obligație auto-asumată, pe care a prezentat-o în avans Consiliului European, anul trecut, ca deja executată, mințind pe față întreaga structură politică și birocratică a UE; (ii) a prezentat ideea cooptării AUR la guvernare ca pericol grav pentru economie; minciuna este mai mult decât gogonată – e penală, pentru că e de natura informației false care, răspândită intenționat fiind, poate pune în pericol siguranța națională; economia României este falimentată de clasa politică aflată la guvernare din 2019 încoace, timp în care AUR a fost necontenit ținut în „cordonul sanitar”, neavând nicio secundă șansa măcar de a se implica în exercițiul puterii; vina aruncată injust asupra AUR este nimic altceva decât un camuflaj periculos al stării critice a economiei și a societății, cauzată de cei pe care Iohannis și Nicușorișor i-a înfipt la guvernare, adică, de radicalii pro-europeni. Legat de asta, locatarul ilegitim al Palatului Cotroceni este evident preocupat de interesele Ucrainei sau ale Franței (și, mai nou, de interesele Rheinmetal, concern germano – Black Rock și Vanguarg căruia i s-a făcut cadou, ne-transparent și ilegal, un contract de înzestrare militară de 6,7 miliarde de euro) și deloc de cetățenii români, ceea ce este în vecinătatea trădării.

Opoziția față de un partid politic este o evidentă încălcare a imparțialității funcției, deci o încălcare a Constituției. Girul dat primarului general al Capitalei, care a interzis ilegal un protest cetățenesc, adică un drept garantat de Constituție, este o incitare la violența răspunsului organelor de represiune contra unui protest spontan devenit acum inexorabil, „mulțumită” bufoniadei de aseară a lui Nicușorișor. Modul haotic și irațional în care se derulează ieșirile publice ale personajului ilegitim înfipt în jilțul de la Cotroceni reclamă un control de specialitate, pe care să îl ceară Parlamentul, conform Constituției. Tot conform Constituției, procedura de suspendare din funcție a personajului din tragi-comedia de aseară devine mai mult decât necesară. Cele 155 de semnături necesare se pot obține prin presiunea pozitivă exercitată de cetățeni prin petiții colective având ca țintă parlamentarii, în special cei din PSD, aliații de azi ai locatarului ilegitim de la Cotroceni.

Despre anularea alegerilor?! Rămâne cum s-a stabilit acum aproape doi ani: încă nu sunt probe ale ingerinței ruse în alegeri. Ia uitați declarație la don președinte Dan, care și-a asumat un raport în care să vină cu probe, dar nu l-a făcut public nici acum: „Pe influența rusă în urmă cu un an, Procurorul General a prezentat niște fapte. Tabloul general este mult mai amplu. Cu campanii de dezinformare dovedite în multe din aceste țări și în momentul în care o să avem raportul, îmi doresc ca tot acest tablou general să fie prezentat publicului”. Declarația asta caraghioasă sună cam așa: „Un lider este un conducător, care te face când tu, unde stai tu, tuturor vă e mai bine” (citat exact, Gică Hagi). O fi autentică sau in-autentică această încercare de influențare politică din „discursul” lu’ don președinte Dan? Sau, și mai interesant, o fi anti-democratic sau totalitar don președinte Dan când spune că bine a făcut Ciucu că a interzis protestul de sâmbătă, 14 noiembrie, de lângă Parlament?


Un monument istoric uitat: Podul Bizetz din Giurgiu – primul pod în curbă din Europa

Printre lucrurile unice în Europa și „poznașe” realizate de români se află și un monument istoric aflat pe teritoriul municipiului Giurgiu. Este vorba despre „Podul Bizetz”, situat în Giurgiu, acesta fiind o construcție unică în Europa datorită designului său inovator. A fost realizat între anii 1904 și 1905, având o structură dublă, care permitea atât circulația rutieră, cât și cea feroviară. Proiectarea acestuia a fost realizată de doi dintre cei mai mari ingineri români ai vremii (început de secol XX) Anghel Saligny și Ion Ionescu Bizetz. Acest pod a fost construit pentru urbanizarea insulei Ramadan și pentru dezvoltarea zonei industriale a orașului Giurgiu, fiind considerat esențial pentru infrastructura locală. Insula Ramadan (cunoscută din punct de vedere istoric și ca Ostrovul Ramadan) este o insulă românească de pe fluviul Dunărea, situată în imediata apropiere a orașului Giurgiu. Deși numele său rezonează cu o rezonanță exotică sau religioasă, insula este strâns legată de istoria locală dunăreană.

La realizarea acestui pod, unul dintre cele mai mari obstacole inginerești a fost poziția sa neobișnuită „în curbă”, determinată de relieful canalului Sfântul Gheorghe. Din cauza unei stânci periculoase aflate în mijlocul canalului, pilonul central al podului a trebuit repoziționat pentru a permite navigația sigură a vaselor. În plus, datorită subsolului instabil, construcția a necesitat soluții inovatoare pentru a asigura stabilitatea și rezistența. Echipa de muncitori condusă de Ion Ionescu Bizetz a trebuit să înfrunte mari dificultăți tehnice, reușind în cele din urmă să finalizeze proiectul. În noiembrie 1905, podul a fost testat folosind două locomotive grele, încărcate cu cărbuni. Pentru a demonstra siguranța construcției, inginerii au stat sub pod, într-o barcă, în timp ce trenurile treceau peste el. Acest test a demonstrat soliditatea podului și a întărit încrederea publicului în această capodoperă inginerească. Podul Bizetz a fost menționat și într-un film monografic din 1929, fiind considerat un simbol al orașului Giurgiu. Declinul și restricțiile de circulație au apărut după Revoluția din 1989, traficul greu s-a intensificat, iar structura podului a început să cedeze din cauza greutății tirurilor care tranzitau Zona Liberă Giurgiu. În 2006, circulația autovehiculelor pe pod a fost interzisă, fiind permisă doar traversarea pietonală. Tot atunci a început construcția unui nou pod, amplasat chiar lângă cel original. Astăzi, Podul Bizetz a rămas un simbol istoric al ingineriei românești, un exemplu de inovație și perseverență inginerească. De ce este Podul Bizetz considerat unic în Europa? Podul Bizetz este unic datorită structurii sale curbate, o soluție inginerească rar întâlnită, care a necesitat inovații tehnice semnificative. Acesta va trebui trecut pe lista monumentelor tehnice și istorice ce pot fi vizitate de către turiștii ce ajung în zonă și poate se va găsi din când în când o pensulă și o găleată de vopsea spre a da o nouă față vechiului pod ce se oglindește în apele mărețului fluviu Dunărea… Să păstrăm comorile pe care le-am moștenit de la înaintașii noștri! (G.V.G.)


„Filipii” și „Ovidenia” din noiembrie – luna lupului

Totem și animal cu care strămoșii noștri se identificau, lupul a avut o importanță aparte de-a lungul timpului, venerația sa continuându-se până spre zilele noastre când sărbătorile populare au început să-și piardă din importanță nemaifiind practicate și luate în considerare. Semnificația mitosimbolică a căpătat multiple valențe în timp, iar atenția deosebită ce i s-a acordat s-a concretizat în peste 30 de sărbători dedicate lupului în decursul unui an. Luna noiembrie însă, este de departe luna cu cele mai multe zile de sărbătoare dedicate lupului, astfel încât nu am greși dacă am numi această lună, luna lupului. Ion Ghinoiu spune că ,,Ovidenia, împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei, Sânnicoară formează în perioada 13 noiembrie – 6 decembrie un scenariu ritual de renovare a timpului, probabil Anul Nou Dacic”. Tradiţiile populare sunt legate puternic de ciclurile cosmice, fapt cu totul firesc dacă avem în vedere preocuparea permanentă a ţăranului de a-şi desfăşura munca în armonie cu mersul vremii. Lege nescrisă, legătura dintre om şi natură s-a reflectat întotdeauna în credinţele şi obiceiurile populare, împletind strâns în fuiorul existenţei vechiul şi noul, sacrul şi profanul, realitatea şi fantezia. Conştient şi impresionat de forţa naturii, nesupus destinului, dar prudent şi respectuos faţă de neprevăzutul confruntării cu mediul înconjurător, ţăranul român a transmis din generaţie în generaţie o întreagă frescă de concepte, materializată în sărbători mai mult sau mai puţin religioase, încrustate solid în calendarul anual. Chiar dacă unele dintre acestea sunt adaptate unor sărbători bisericeşti, este evident că provin din vremuri imemoriale, precreştine, modul de interpretare şi de manifestare fiind distinct. Deşi foarte prezent în conştiinţa omului de la munte, lupul nu se află printre măştile de Anul Nou, alături de urs, capră şi cerb. Lipsa lui din alaiul pornit să colinde prin comunitate poate fi o scăpare sau poate o alterare a tradiţiei. Se presupune că în vremurile străvechi ar fi existat totuşi un cult licantropic, în cadrul căruia lupul deţinea o poziţie centrală.

Revenind la luna noiembrie, între 13 și 21 ale lunii, se țineau Filipii de toamnă (în unele zone Filipii de toamnă se țineau și la sfârșitul lunii septembrie), ziua de 21, Ovidenia sau Vovidenia, fiind considerată cea mai importantă din acest ciclu. Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii care sparge întunericul iernii, al morții. Tema centrală a legendelor și obiceiurilor apuse consacrate acestei zile este văzul, vederea, prima apariție, prima vedere, viziunea. Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică. Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin practicarea unor ritualuri specifice. Sărbătoarea paralelă e consacrată lupului. După unii, acum este sărbătorit cel mai mare dintre Filipi, numit și Filipul șchiop sau Filipul cel Mare. Legenda spune că „Filipii” au fost nişte apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creştinilor, au fost daţi într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Aceşti „Filipi” au fost şase fraţi zdrenţăroşi, care rătăceau prin lume şi aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu ţineau zilele lor. Unul din „Filipi”, fiind şchiop, a rămas în urmă, şi de aceea se ţine mai târziu, în ziua de 21 noiembrie. Obiceiurile străbune s-au împletit cu credințele oamenilor de-a lungul timpului rezultând o seamă de mici sau mari superstiții de care țin seama oamenii de acum sau de altădată. Toţi Filipii te mai pot ierta, dar „Filipul Şchiop”, niciodată spuneau bătrânii. Filipii o ţin şi femeile, şi bărbații, iar mocanii o ţineau atâtea zile câţi cai aveau. În ziua de Ovidenie, pe 21 noiembrie, se celebrează şi „Filipul cel Şchiop” sau „Filipul cel Mare”. Acesta era considerat un lider, un șef al lupilor şi conducător al cetei „Filipilor”.

Ciobanii ţineau sărbătoarea ca să nu vină lupul ăl şchiop şi să le fure oile. Cu toate acestea, ei nu văd în lup doar prădătorul turmei, ei ştiu foarte bine că lupul e singurul animal ce poate vedea dracii, alungă bolile copiilor şi, alături de vidră, călăuzește sufletul mortului spre lumea de dincolo. Ca sursă a puterii şi vitalităţii, lupul străjuia naşterea. Copiii slabi la naştere primeau nume de lup ca să se întreme. În satele de pe Platoul Luncanilor, cercetătoarea dr. Lucia Apolzan a găsit alt obicei: unii copii erau alăptaţi prin tetina uscată a unei lupoaice pentru a lua magic o parte din puterile acesteia. Şi tot la naştere, dacă copilul avea „pieliţă” pe faţă era temut de săteni fiind considerat copil – lup. Şi tot lupul este alături şi de luptători, cu condiţia ca acesta să nu se însoare. La moarte, lupul este cel care călăuzeşte sufletul: „Şi-ţi va mai ieşi/ Lupul înainte,/ Ca să te spăimânte./ Să nu te spăimânţi,/ Frate bun să-l prinzi,/ Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La un fecior de crai / Să te duci în rai / C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul”. Mircea Eliade crede că identificarea mitică şi rituală cu lupul stă la baza numelui dacilor: daoi sau daos care, în frigiană, limbă tracică, înseamnă lup. Dacii se numeau ei înşişi „lupi”, animal pe care l-au urcat şi pe steagul de luptă. Stindardul avea cap de lup şi coadă de balaur. „Mai există şi astăzi credinţa transformării oamenilor în lupi, într-o categorie anume, dotată cu puteri magice şi demonice – pricolicii; o afirmaţie a lui Herodot, referitoare la tribul neurilor, trăitori pe teritoriul Daciei, poate fi invocată ca o verigă intermediară în „procesul de folclorizare” a ritualului transformării omului în lup, el afirmând că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se schimba în lup, pentru puţine zile, şi pe urmă îşi recăpăta forma”, notează Romulus Antonescu. Etnologul Marcel Lapteş a găsit într-o cercetare în Ţara Zarandului şi un descântec de alungat lupii de la oi: „Doamne, Tu-mi ajută mie/ Descântecu Sfintei Mărie/ Şi tu Sfinte Petre/ Lângă câinii tăi/ Curat, luminat/ Ca argintul strecurat/ S-alungi lupii din oi/ Să-i duci pe pustii/ În copita ciutelor/ Unde cocoşii nu cântă/ Şi glas de om nu descântă.” Pendulând între benefic şi malefic, lupul stă sub semnul lunii, fiind considerat de ţărani drept patron al iernii înfrigurate. Departe de a fi un element mitic uşor de decriptat datorită apariţiei în plan real în mediul pastoral, lupul este o prezenţă simbolică de necontestat în momentele-cheie din viaţa omului. „Există în imaginarul ţărănesc tot felul de reprezentări incerte şi temute care mare bine nu fac, dar pot face rău, uneori un rău de moarte. Pentru Filipi, femeile ţineau post, se fereau să spele rufe şi, mai ales, nu prelucrau lână, adică nu scărmănau, nu periau şi nici nu torceau. Filipii erau mulţi, nici o femeie nu-i păzea pe toţi. Fiecare vedea de câţiva. Fata primea Filipii de zestre de la mama ei sau îi moştenea de la soacră. În felul acesta, Filipii, care erau protectori ai lupilor, deveneau şi păzitorii casei. În ce mă priveşte, am fost frapată de faptul că o problemă atât de gravă cum era frica de lup fusese încredinţată spre rezolvare exclusiv femeilor. Bărbaţii luptau cu bâta, femeile aveau soluţii mai subtile”, spunea Irina Nicolau.

Cercetătorii folclorului arată că zeităţile lup sunt spirite demonice străvechi, jumătate oameni-jumătate fiare, care trăiesc în sălbăticie și nu au nici o legătură cu sfinții sau martirii creștinătății. Marcel Lapteş spune că şi astăzi legende despre lupi circulă des în Ţinutul Momârlanilor, iar demult femeile locului se rugau acasă sau la biserică în zilele lupilor pentru ca Dumnezeu să-i ferească de atacul sălbăticiunilor. „Ca să se ferească de foc şi de lupi, oamenii se abţin în aceste zile de la munci şi, mai ales, nu mătură şi nu scot cenuşa din casă. Se crede că, în perioada de împerechere a lupilor, şi mai înainte chiar, lupoaicele vin în sat şi caută cărbuni aprinşi. Cum i-au găsit, cum îi mănîncă şi, cum i-au mîncat, pântecele lor rodeşte lupişori”, povesteşte Irina Nicolau. În popor se spunea că în noaptea de „Ovidenie” comorile ascunse ard cu flacără albastră, cerurile se deschid, fetele îşi pot vedea ursitul, vrăjitoarele încep şi ele „să vadă”, iar femeile dau de pomană „lumina de veci”, adică lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă. Țăranii petrec noaptea cu lumânări şi focuri aprinse, privesc cerul şi fac previziuni asupra vremii şi rodului noului an. De „Ovidenie”, femeile începeau să ungă cu usturoi locurile de trecere, pragurile, ferestrele, cuptoarele, ca să nu intre farmecele în casă, pentru că, potrivit credinţelor populare, se știa că urmează o perioadă în care forţele malefice se vor elibera de forțele binelui. Din acelaşi motiv, începând cu această zi şi până la „Sângiorz”, femeile nu au voie să mai spele rufele la râu, iar prelucrarea pieilor de animale şi a lânii sunt strict interzise în comunitate. Nu peste mult timp, la sfârșitul lunii noiembrie, avem o altă mare sărbătoare dedicată lupului, sărbătoare ce coincide cu cea a Sfântului Andrei. Deși, în mare parte, aceste sărbători și-au pierdut semnificația și nu se mai țin nici măcar la sate, ar fi bine ca toate cunoștințele legate de ele să se păstreze, ca mărturii peste timp ale credințelor strămoșești. Poate într-o zi oamenii își vor reface legătura pierdută cu natura și vor reuși să înțeleagă semnificațiile ascunse, profunde, ale acestor sărbători străvechi. Animal emblematic pentru poporul nostru, lupul rămâne un totem, o emblemă a forței nestăvilite și nesupuse a naturii, dintotdeaua.


Procesul lui Dumnezeu…

Departe de a avea nostalgia presei comuniste, dar de multe ori îi simt lipsa! Erau niște site ale cenzurii și ale bunului – simț, care țineau departe de pagina scrisă și de ecran bălegarul și puroiul social. Lăsând de-o parte paginile confiscate de puterea politică, știrile obișnuite, faptul divers, îți inoculau o notă de optimism, de încredere că nu-i totul pierdut, că mai este o rază de speranță. După Revoluție am fost invadați pe toate canalele, reviste, ziare, posturi de televiziune, radio etc., de tot ce a fost mai urât în subteranele sociale. O cloacă de infractori ordinari au ieșit la suprafață și s-au răspândit în toată lumea, mânjindu-ne imaginea de țară și de popor civilizat. Toate aceste canale de informație s-au întrecut să pescuiască ce a fost mai rău și mai urât în societate pentru a-și vinde produsul, pentru a avea audiență la public. Și publicul a înghițit asemenea gunoi tot într-o veselie. Și o mai face încă. De câteva săptămâni, spre exemplu, în prim-planul emisiunilor noastre de televiziune se situează procesele de divorț ale unor „vedete” de doi bani. Vor cu orice preț să ne vâre pe gât termenele de proces, ce a zis unul, ce a răspuns altul, ce s-a hotărât, ce se bănuiește. Nenorocirile din Japonia și războaiele din Libia, Irak, Afganistan au trecut pe loc secund în fața unor „evenimente” de acest gen.

Mai mult, într-una din serile trecute, un pușcăriaș condamnat la ani grei pentru omor, după ce mai înainte făcuse alți ani de închisoare pentru furt și tâlhării, dăduse în judecată pe… Dumnezeu! Cazul făcuse deliciul presei românești și străine, înconjurând lumea. Era chiar celebru! Nimeni nu s-ar fi gândit că ar fi posibil un asemenea proces. Cu excepția românului în cauză. Acesta Îl dăduse în judecată pe Dumnezeu, făcând plângere penală la parchet, că Dumnezeu nu a respectat… contractul de la botez. Individul spunea că e botezat ortodox și că la botez, în rugăciunile care s-au citit atunci, a fost chemat în ajutor Dumnezeu, ca să-l ocrotească de-a lungul vieții de ispite diavolești, de păcate și de rele. Dumnezeu nu-l apărase și tocmai de aceea el își petrecuse viața până la cei 45 de ani ai săi mai mult prin pușcării. Am putea zice că individul este bolnav psihic, dar aceasta nu era posibil, fiindcă atunci n-ar mai fi fost în penitenciar, ci într-un spital de psihiatrie. Parchetul din Timișoara, primind o petiție de acest gen, dăduse NUP, adică „neînceperea urmăririi penale”, pe motiv că „adresa pârâtului nu este cunoscută”. La așa plângere, așa sentință! Mă gândesc, însă, cum a fost comentată această bazaconie în străinătate? Ce zic străinii de noi, de poporul român?

Îmi amintesc de o știre transmisă de presa sovietică. Fusese un concurs de automobile, la care participase și un echipaj sovietic. În presă a apărut știrea că „echipajul sovietic s-a clasat pe locul al doilea în lume, ceea ce denotă nivelul tehnicii noastre și performanțele sportivilor noștri”. În final, o propoziție scurtă menționa că „echipajul Statelor Unite s-a situat pe penultiumul loc”. Ziarul cu pricina nu mințea, dar felul cum transmitea informația avea rolul de a induce în eroare în mod benefic. În realitate, la concurs participaseră două echipaje, cel sovietic și cel american. Echipajul american se situase pe primul loc, iar cel sovietic pe locul al doilea. Important era că cititorul era ajutat să vadă partea plină a paharului.


Înțelepciunea de a nu deveni un nou Alexandru Lăpușneanu (scrisoare deschisă către președintele impus)

Vă adresez aceste rânduri din mijlocul unei realități dureroase pe care refuzați să o priviți direct: din piețele publice ale României, din Piața Victoriei și până în marile orașe ale Europei – la Bruxelles, Londra, Paris și Milano -, românii au ieșit în stradă. Nu din plăcere, nu din lipsă de ocupație și nici din manifestări anarhice, ci din disperarea tăcută a unui popor care simte că i s-a furat dreptul de a-și hotărî singur soarta. Sunteți un om educat, un matematician, un intelectual care cunoaște rigoarea logicii și valoarea adevărului. Tocmai de aceea, mă adresez dumneavoastră nu cu ură, ci cu un apel ferm la înțelepciune. Fiindcă există o diferență uriașă între a fi un om „deștept” și a fi un om înțelept. Deșteptăciunea te ajută să speculezi portițele unui sistem, să te folosești de pârghiile instituționale și să fii instalat la Cotroceni. Înțelepciunea, în schimb, te învață când este momentul să te oprești pentru a nu-ți îngropa propriul popor sub dărâmăturile unui blocaj național. Poate nu știți și nici nu aveți de unde să știți ce înseamnă cu adevărat diaspora. Când îndemnați ipocrit românii de peste hotare să „testeze evoluția țării”, vorbiți din confortul unor cabinete călduțe. Ca român care trăiește și muncește în diaspora, vă spun direct: în realitate, există sute de mii de români care pleacă din țară, își rup sănătatea pe șantierele Europei, trimit fiecare bănuț acasă și nu mai apucă niciodată să se mai întoarcă în patria lor. Rămân prin crematorii străine sau se întorc în sicrie de plumb. Construiesc cu sudoare și sânge case în România, din care nu apucă să se bucure nicio singură zi, striviți de boli și de epuizare, în timp ce la București o clasă politică îmbuibată le devorează munca și le bagatelizează sacrificiul.

Aici intervine marea încercare a oricărui om aflat la conducere: un lider cu adevărat înțelept nu se izolează în spatele unor consilieri plătiți să-i spună doar ce vrea să audă pentru a-și păstra scaunele. Adevărații dumneavoastră consilieri sunt oamenii simpli, este poporul din țară și din diaspora care își strigă durerea. Ascultați acești consilieri autentici, pentru că ei vă spun adevărul curat, nefardat de interese de partid sau de grupuri de presiune.

Nu transformați această criză de legitimitate într-o tragedie istorică. Nu îmbrăcați haina sumbră a lui Alexandru Lăpușneanu, sfidând voința publică cu deviza cinică: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau!” Un lider care se sprijină doar pe sprijinul unor structuri de sistem și pe indiferența marilor cancelarii, dar care este repudiat de propriul popor, nu este un președinte; este doar un prizonier al propriei ambiții. Istoria României a dovedit de fiecare dată că puterea obținută împotriva poporului se transformă în cenușă. Înțelepciunea unui intelectual constă în capacitatea de a recunoaște când reprezentativitatea s-a prăbușit. Or, pentru liniștea acestei națiuni, pentru restabilirea ordinii democratice și din respect pentru demnitatea și lacrimile românilor de acasă și din diaspora, vă cer să vă prezentați demisia! Plecarea dumneavoastră din funcție nu ar fi un act de slăbiciune, ci singurul gest de noblețe și de responsabilitate pe care îl mai puteți face pentru această țară. Nu fiți Lăpușneanu al secolului XXI. Ascultați vocea străzii, ascultați adevărații consilieri – poporul -, și lăsați România să respire!


Apicultura – o tradiție ce nu trebuie uitată

Legăturile nevăzute din această lume leagă universurile într-un tot unitar invizibil. Tot astfel, dispariția albinelor, aceste mici insecte zburătoare, ar putea să conducă la dispariția plantelor și a animalelor de pe planeta. Fără polenizare – acest proces necesar – plantele nu vor rodi și nu se vor putea perpetua. Prin dispariția lor, vor dipărea animalele ierbivore, iar apoi cele carnivore… Ajutorul dat acestor familii de mici insecte prin crearea coloniilor apicole de către oameni face ca în schimbul mierii și al celorlalte produse apicole (ceară, lăptișor de matcă, polen) acesta să asigure „cazarea” în stupi ce protejează de intemperii și de atacul altor animale sălbatice (păsări, urși, etc.). Pe lângă acestea, se asigură și medicația în caz de boală, dar și înmulțirea familiilor de albine (roirea, „ruperea”). Apariția „apiculturii” ca știință a creșterii albinelor a făcut ca oamenii să se preocupe mai mult de soarta acestor insect zburătoare. Ca un exemplu, în anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere, ceea ce este un semnal înbucurător pentru toți. Apicultura (din lat. apis care înseamnă albină) este de fapt o ramură a zootehniei care studiază biologia și tehnologia creșterii și exploatării albinelor, în scopul obținerii de producții apicole ridicate și a sporirii producției de semințe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităților biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acțiunea de polenizare încrucișată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producție la multe culturi agricole. Pe parcursul întregii sale existențe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice și le-a luat mierea. După dovezile care ne-au parvenit apicultorii au folosit stupii și au recoltat miere de la ei cu cel puțin 4.500 de ani în urmă. Pe parcursul ultimelor decenii (din anii 1800 până în prezent), cunoștințele despre apicultură au crescut, ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologi, filologi și oameni de știință. Se presupune că primii oameni au luat miere direct de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează și în prezent, cu excepția regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură.

Pentru colectare erau „vânate” cuiburile de albine melifere (Apis) și speciile mari de albine care nu înțeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci și unele mamifere, ca cimpanzeii care au fost observați folosindu-și mâinile, sau bețe lungi pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere. Cea mai veche dovadă arheologică asupra „vânatului” albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei și datează din perioada 6000 î.Hr.. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î.Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul a fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internațional de Apicultură de la Madrid din 1961 și a apărut în numeroase reviste și cărți apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în fața unei stânci. Nu există dovezi asupra existenței unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminți de protecție adecvată. Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India și Africa de Sud arată fapul că „vânătoarea” de miere, sau chiar apicultura primitivă a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbați și femei. În Africa de Sud și Zimbabwe existau albine „Apis mellifera”, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit (pentru liniștirea și împrăștierea albinelor). În Asia existau albine din specia „Apis dorsata” ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984. Înainte ca apicultura în păduri să fie practicată, prin anii 2500 î.Hr., în Egiptul Antic se practica o apicultură avansată „domestică”. Primele reprezentări ce datează din 2.450 î.Hr. apar într-o scenă dintr-un basorelief aflat într-un templu al soarelui, pe Nilul inferior. Cele mai bune dovezi ale existenței apiculturii în lumea antică provin de fapt din mormintele egiptene (piramide, mastabale). În picturile și sculpturile acestora există scene, puține la număr, în care pot fi observate mierea din faguri și stupii, care documentează ce s-a întâmplat în acele timpuri. Stupii egipteni folosiți cu câteva mii de ani în urmă erau de formă cilindrică și nu difereau foarte mult de cei găsiți și astăzi în ținuturi mai izolate ale țării.

Cele mai recente dovezi scrise despre apicultura cu stupi datează din perioada 1500 î.Hr., iar câteva dintre ele au fost ilustrate de Neufeld, E. (1979) în lucrarea „Apiculture in ancient Palestine (early and middle Iron Age) within the framework of the ancient Near East”. Ele formează o parte a unui cod de legi hittite, inscripționate pe tăblițe de lut găsite în câmpia Anatoliei, la 1000 de km de nordul Egiptului. Legile reglementau amenzile care trebuiau plătite de un hoț care fura stupi goi sau ocupați. Stupii tradiționali utilizați în prezent în Anatolia sunt încă cilindri orizontali. După ce imperiul egiptean a intrat în declin, imperiul grecesc a devenit o mare putere. Pentru egipteni apicultura reprezenta o artă importantă și sofisticată, iar grecii i-au adus puține schimbări. Stupii erau orizontali, alungiți și aproximativ cilindrici. Erau făcuți din lut, lemn, nuiele și arbore de plută. Aristotel (384 -322 î.Hr.), unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice, nu s-a preocupat foarte mult de studiul biologiei. El nu știa cum luau ființă ouălele într-o familie de albine, și deși era conștient că trebuie să existe un conducător, credea că există mai multe albine care depun ouă. „Ele trebuie sau să își aducă puiet de undeva … sau să îl genereze singure, sau să aducă pe cineva (trântori) și să genereze altele. Dacă le generează trebuie să fie cu sau fără copulație: dacă primele albine (lucrătoare) pot fi generate dintr-o unire a albinelor, trântori din trântori și regi din regi sau toate celelalte pot fi generate din cele numite regi sau conducători, sau din unirea trântorilor cu albinele (lucrătoare), unii spun că primele sunt masculi, iar ultimele sunt femele, în timp ce alții spun că albinele sunt masculi și trântorii femele. El afirma că o familie are probleme, dacă există prea mulți sau prea puțini conducători. Scriitorii romani, precum Cato, Varro, Columella și Palladius cunoșteau partea comercială a afacerii. Romanii erau cei care supravegheau stupine comerciale în Spania.

Din scrierile Romei Antice s-au păstrat mai multe dovezi despre apicultura de pe acele meleaguri. Există descrieri clare ale celor nouă materiale din care erau făcuți stupii: lut, cărămizi, bălegar, bușteni, scânduri din lemn, tulpini de fenicul, nuiele împletite, arbore de plută, sau mică transparentă. Stupii erau orizontali și aveau dimensiunile de 30 X 30 X 90 cm. În America Centrală, populația maya practica în mod tradițional apicultura, în stupi orizontali, cu albine care nu înțepau, din specia „Melipona beecheii”. Săpăturile arheologice din 1970 au scos la iveală stupi folosiți în urmă cu câteva secole care se aseamănă foarte mult cu cei folosiți în prezent. În nordul munților Alpi și în Caucaz erau utilizați bușteni așezați vertical, în unele zone existând chiar și o ușă laterală. Administrarea stupinei este mult mai restrictivă în cazul utilizării stupilor verticali în comparație cu stupii orizontali de la care mierea putea fi extrasă ușor fără a fi nevoie ca albinele să fie omorâte. În cazul stupilor verticali care nu aveau prevăzută o ușă laterală, albinele erau cel mai adesea omorâte prin asfixiere sau prin afumare cu sulf. Apicultorii din Anglia erau sfătuiți să ierneze stupi de greutate medie, iar mierea era recoltată de la stupii grei și de la cei ușori. Metodele de extracție a mierii utilizate în jurul anului 1500 nu mai necesitau omorârea albinelor. Deasupra sau dedesubtul stupului se utiliza o extensie în care albinele adunau mierea sau în timpul culesului albinele erau dirijate înspre un alt stup în care colectau mierea.

În perioada anilor 1600 – 1700 științele au cunoscut o dezvoltare considerabilă, iar în domeniul apiculturii progresele au fost făcute între anii 1568 și 1792, în special în domeniul biologiei. În 1800 se cunoșteau deja realități de bază despre comportamenul, anatomia și fiziologia albinei europene, Apis mellifera. Substanțele produse de albine erau diferențiate de cele colectate de ele: puietul și ceara erau produse în stup; nectarul, polenul și propolisul erau produse de plante și colectate de la ele de albine. Adesea cunoștințele nu erau răspândite în afara Europei sau în afara locului unde erau descoperite, de aceea se întâmpla ca aceeași descoperire să fie făcută mai târziu într-o altă parte a lumii. În general noile cunoștințe erau teoretice, iar dezvoltarea majoră în apicultura practică a început în jurul anului 1850 în America de Nord. În cadrul apiculturii tradiționale erau utilizați stupii ficși în care albinele construiau fagurii de sus în jos și îi fixau cu ceară și pe părțile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai ușor, prin două părți, față de stupii verticali care puteau fi accesați doar prin partea de jos. În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unități. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendința să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcția fagurelui. Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia și a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, „A journey into Greece”. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Himet din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele își construiau fagurii de la niște rame așezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu acești stupi călugării efectuau mai multe operațiuni: inspectau și manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet și se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supraviețui peste iarnă.

În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, și care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea „Traité complet sur les abeilles” în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înțeles importanța spațiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Și François Huber a înțeles importanța spațiului albinei denumindu-l ca distanța egală ce trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a construit un stup cu rame mobile de tip acordeon, care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătățit cu rame între care se păstra o distanță corespunzătoare. Alți stupi cu rame mobile au fost inventați în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia și în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau așezate prea aproape de pereții stupului, iar albinele uneau cele două părți cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toți acești stupi au fost invenții destinate stupăritului în zonele de pădure și aveau o ușiță în partea din spate, ca și stupii din bușteni verticali.

Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spațiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spațiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu și-a revendicat invenția, el a fost doar cel care a identificat nevoia spațiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventați înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceștia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicați, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 și-a dat seama cât de avantajos este să se țină cont de acest spațiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obținut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame așezate paralel, în care părțile laterale și părțile de jos ale ramelor respectau spațiul albinei. Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa și în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existența stupului prin intermediul cărții publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franța în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe țări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înființeze primele societăți apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotație ale extractorului.

Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia și Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coșnițe, din Anglia în America de Nord. Alte destinații ale albinelor europene au fost insulele Leeward, Sfântul Kitts și Nevis în 1688 și regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania și Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, și în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 și în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepția Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950. Albinele melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt și Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China și Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente și albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală și America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de țări, din Argentina, până în Mexic. În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee și în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.

Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obținut de la stupi sau de la albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină și a fost unul dintre cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menționată de peste 500 de ori în 900 de rețete și a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura substanță disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust. În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană și ca îndulcitor: era mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu. Prima carte despre miere, „The virtues of honey in preventing many of the worst disorders” a fost scrisă de Sir John Hill și publicată în 1759 în Anglia. Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică și calorică (3.150 kcal), ușor asimilabil, iar datorită conținutului său în inhibină, posedă reale proprietăți bactericide.

Ceara este produsul apicol cel mai ușor de transportat și manipulat, deoarece nu se deteriorează și nu necesită stocarea în recipiente speciale. Este un produs ce servește ca materie primă pentru numeroase industrii (peste 40). În antichitate și în Evul Mediu, ceara era folosită pentru plata tributului sau a altor taxe și era un articol comercial, deoarece putea fi utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, ca o componentă a unor alifii, pentru cosmetică, lumânări și alte surse de lumină. În Europa și în regiunile cu tradiție creștină, biserica avea nevoie de cantități însemnate de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor. În perioada anilor 1200 un cod galic, Cymraeg, dădea și motivul utilizării cerii în biserică: „The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar Dumnezeu le-a binecuvântat și de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”). În ultima sută de ani piața mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulți ani. Astfel se pot obține producții de miere mai mari, iar producția de ceară reprezintă doar până la 2% din produsele stupului. O proporție considerabilă de ceară produsă se reîntoarce în industria apicolă care o prelucrează în forma fagurilor artificiali. Polenul, lăptișorul, propolisul și veninul, prin valoarea lor compozițională, reprezintă importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietățile terapeutice. Comercializare polenului, puietului și a lăptișorului de matcă, ca produse separate ale stupului, a început după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode moderne de procesare și stocare. Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă, obținută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obținute de la albine.

Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai vechi tradiții. Tracii și dacii, strămoși ai poporului român, se ocupau cu creșterea albinelor de la care obțineau miere, ceară și alte produse apicole. Astfel, Herodot menționează (secolul al V-lea î.Hr.) mulțimea albinelor la nordul Dunării, aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României. de asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spațiul carpato-danubiano-pontic. Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o contribuție importantă la creșterea recoltelor prin polenizare. În anul 2011, producția de miere din România a fost de 21.000 de tone (26.000 de tone conform unei alte estimări), în timp ce producția de polen s-a ridicat la 50-60 de tone, iar cea de propolis – la 25-30 de tone. Din totalul producției, peste 60% a fost exportată în țări precum Germania, Marea Britanie, Italia, Franța, Austria, dar și SUA, Canada, Japonia sau China. În 2009, România a exportat 10.654 de tone de miere și a importat 515 tone. În anul 2011, România a ocupat locul 10 la nivel mondial la exporturile de miere. Dacă în 2000 România producea șase tone de miere „eco”, în 2011 s-au produs 3.800 de tone, care s-au exportat în proporție de 80% în Franța și Germania. În România au existat și există condiții naturale favorabile apiculturii și resurse melifere însemnate. Numeroase localități din România au primit denumiri legate de această activitate: Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Știubei, Știubieni, Prisaca, Prisaca Dornei, Prisăcina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.