Lucrarea de față explorează noțiunea de „paradox” ca pe un concept polivalent, a cărui semnificație și conținut se adaptează specificului fiecărui domeniu al vieții economice, sociale sau științifice. Dincolo de simpla „absurditate” a unei afirmații, studiul demonstrează cum istoria a fost adesea un teatru al contradicțiilor: teorii oficiale susținute milenii întregi s-au dovedit ulterior false, în timp ce idei blamate ca fiind „nebunii”, precum heliocentrismul, au devenit pilonii științei moderne. Articolul analizează acest „impas logic” prin prisma unor figuri precum Galileo Galilei, Giordano Bruno și Constantin Brâncoveanu, reliefând „tragicul paradox al salvării vieții prin minciună și al condamnării la moarte pentru adevărul spus”. De la rigoarea matematicii și ironia poeziilor, până la provocările bioetice ale clonării și „inaptocrația” politică, în articol se realizează o radiografie a mecanismelor care ne guvernează universul. În final, este vizată transformarea omului în „artefact industrial” în contextul nanotehnologiilor, oferind cititorului un instrument de reflecție asupra modului în care logica și realitatea se exclud sau coexistă în mod paradoxal.
Paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului
Un foarte bun exemplu de teorie care mii de ani a fost considerată absurdă, dar care ulterior (peste mii de ani) s-a dovedit că este adevărată, este „paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului”. După facerea lumii, mii de ani a existat teoria geocentrică, care considera că Pământul este o planetă fixă, plată, amplasată în centrul Universului, în jurul căreia se rotesc toate celelalte planete şi Soarele. Această teorie datează, de peste 2.000 de ani, începând cu primele scrieri Sacre, preluate în Sfânta Scriptură (Biblie), în care se găseşte şi astăzi. Galileo Galilei a fost condamnat de biserică (în anul 1633) pentru susţinerea teoriei heliocentrice, considerată de inchiziţie ca erezie, de care savantul s-a dezis în faţa autorităţilor religioase pentru a-şi salva viaţa, dar de care, în convingerile sale, nu s-a dezis niciodată cu adevărat; cu toate acestea, el a fost obligat să stea în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții. „Spiritul este, fără voia lui, mai nobil decât trupul. Pe când mâna lui Galilei semna mărturisirea că pământul nu se învârteşte, spiritul şoptea fără voia lui: «E pur si muove!»”, adică „Și totuși se mișcă” sau „Și totuși se învârte”).(Constantin Tsatsos în Aforisme şi cugetări). Giordano Bruno (n. ianuarie 1548– d. 17 februarie 1600, italian, erudit filozof, teolog, umanist, matematician, poet și teoretician al universului), a fost condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa heliocentrică şi asupra infinității universului, idei considerate eretice. În urma acestei condamnări nedrepte și criminale, numele lui Giordano Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui !” au fost ultimele cuvinte ale lui Giordano Bruno pe data de 17 februarie 1600 înainte de a fi ars pe rug de criminala inchiziţie în Piața Campo dei Fiori la Roma. Modul în care (1) Galileo Galilei şi-a salvat viaţa minţind pentru a-şi salva viaţa şi (2) Giordano Bruno a fost omorât spunând adevărul, în faţa aceleiaşi inchiziţii criminale, sunt cea mai bună confirmare pentru ceea ce poate să fie considerat „paradoxul vieţii prin minciună sau prin adevăr” conform căruia „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul”. Nicolaus Copernic (n. 19 februarie 1473 – d. 24 mai 1543) este considerat cel care a dat o fundamentate temeinică (în anul 1543) teoriei heliocentrică potrivit căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui, care se află în centrul Sistemului Solar, care la rândul său face parte din Calea Lactee, una dintre numeroasele galaxii din Univers, teorie care ulterior a fost dovedită ştiinţific.
Paradoxul (filozofic al) mincinosului sau paradoxul lui Epimenide
Epimenide, care era cretan, a scris într-un poem al său: „Cretanii, întotdeauna mincinoși, fiare ale răului, burtoși leneși. Dacă afirmația sa că toți cretanii sunt mereu mincinoși este o minciună, atunci înseamnă că toți cretanii spun adevărul, iar afirmația lui Epimenides este adevărată”. Deci, dacă o minciună este mincinoasă, atunci înseamnă că nu s-a minţit, ci s-a spus adevărul, sau, altfel spus, „adevărul se poate spune şi printr-o minciună mincinoasă”. Generalizând, „paradoxul mincinosului” poate fi exprimat, sintetic, astfel: „Dacă cineva spune: «Eu mint», minte sau spune adevărul. Dacă ceea ce spune este fals, atunci spune adevărul, dacă este adevărat, atunci este fals. Deci, ca enunţ, afirmaţia «Eu mint» trebuie interpretată ca o dovadă a „falsităţii propoziţiei”. Aceasta, în schimb, ca intenţie, ea trebuie înţeleasă ca o recunoaştere a minciunii spuse”. Într-o altă exprimare: Dacă cineva care spune «Eu mint» este fals, atunci spune adevărul. Dacă cineva care spune «Eu mint» este adevărat, atunci nu spune adevărul. Dacă cineva care spune «Eu mint», niciodată nu vei şti dacă spune adevărul sau minte, iar un asemenea om este „fals”, iar această afirmaţie trebuie interpretată ca „o dovadă a falsităţii propoziţiei”. Paradoxul mincinosului preocupă filozofii de aproape 2.500 de ani , atât pentru a înţelege cât mai bine viaţa, în general, şi pe cea politică, în special, cât şi pentru a dezvolta gândirea critică (benefică). Paradoxul mincinosului, prin care se afirmă că „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” a ajuns să fie considerat „Paradoxul umanităţii”. Mai mult chiar, istoria oferă numeroase exemple de adevăruri conform cărora „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul”. Întrebarea, fundamentală care se pune este următoarea: afirmaţia „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” este adevărată sau este falsă ? Părerile nu numai că sunt împărţite, dar se merge până acolo încât sunt tot mai multe puncte de vedere care susţin că această afirmaţie exprimă tot mai mult adevărul lumii în care trăim, fapt pentru care îşi merită numele de „paradoxul umanităţii”.
Viaţa a demonstrat că, în general, oamenii aflaţi la putere, în politică, în afaceri (şi, pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni de rând), trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea după unele „adevăruri axiomatice”, confirmate de viaţă, care nu mai trebuie demonstrate, precum: 1) printre „prieteni duşmănoşi şi duşmani prietenoşi”, 2) „una gândeşte, alta spune şi altceva face”, şi mai afirmă cu aroganță că e cinstit, 3) „vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile”; acest mod de gândire „paradoxal” se aplicată din toate timpurile (chiar de la Cain, primul copil al lui Adam şi Eva, care şi-a omorât fratele, pe Abel, fără ca acesta să aibă vreo vină), dar a fost formulat ca făcând parte din „arta politică” de către Talleyrand, Richelieu, Voltaire, Edward Young, Oliver Goldsmith etc. Viaţa a demonstrat că sunt numeroase situaţiile în care, chiar şi ca om cinstit, nu poţi să spui adevărul pentru a nu-ţi face duşmani, şi chiar pentru a nu plăti cu viaţa, în anumite cazuri. Galileo Galilei, pentru a-şi salva viaţa, a fost obligat să mintă inchiziţia, prin a se dezice de concepţia sa heliocentrică, de care însă nu s-a dezis niciodată cu adevărat în convingerile sale. Giordano Bruno însă nu a putut accepta să spună o minciună, nici chiar şi pentru a-şi salva viaţa, fapt pentru care a şi fost omorât de inchiziţie (prin arderea pe rug). Umanitatea ar fi avut enorm de mult de câştigat dacă şi Giordano Bruno ar fi acceptat să mintă inchiziţia, dar pentru Giordano Bruno adevărul a fost mai presus decât viaţa sa. Deci, în timp ce Galileo Galilei şi-a salvat viaţa minţind, Giordano Bruno a fost omorât pentru că nu a putut minţi. Este o foarte bună şi incontestabilă dovadă a „paradoxului umanităţii” care confirmă faptul că istoria este plină de exemple de oameni, numeroşi geniali, mari patrioţi etc., dintre care „unii şi-au salvat viaţa minţind, iar alţii au fost omorâţi spunând adevărul”. Un exemplu edificator pentru români este cel al lui Constantin Brîncoveanu, care a fost omorât, împreună cu cei patru fii ai săi, pentru că nu a putut minţi că se leapădă de credinţa sa creştinească şi că îmbrăţişează credinţa stăpânirii otomane. „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul” poate să fie considerat „Paradoxul vieţii prin minciună sau prin adevăr”.
Paradoxurile ÎN RELIGIE
În fiecare din cele circa 4.300 de religii câte există în lume sunt paradoxuri, în unele mai multe, în altele mai puține. Fie și numai din simpla citire a acestor versete, oricare dintre oamenii raționali și umani trăiește puternice sentimente de ură și de dispreț nu numai față de dogmele respective, dar și față de religia care le conține. Biblia conţine și ea mai multe dintre asemenea paradoxuri biblice, dintre care în cele ce urmează se prezintă numai următoarele: 1. Luca 14:26: „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu”; 2. Matei 5, 44: „44 Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”. Deci, textele din Biblie, redate anterior, ne îndeamnă: 1) să urâm pe cei mai dragi nouă, pe cei care ne-au dat viață și pe cei cărora le-am dat viață, și aceasta în condițiile în care Biblia ne spune că „Dumnezeu este iubire”!? (1 Ioan 4:8;16); 2) dar să iubim pe vrăjmaşi noștri, pe cei care ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc și ne prigonesc.
Paradoxurile în economie
Economia, în general, are şi ea numeroase paradoxuri. Economia României are însă şi mai multe paradoxuri, dintre care îmi permit să formulez următoarele: 1. Veniturile, din salarii, din pensii, cresc, dar puterea de cumpărare din acestea scade; 2. Laptele obţinut prin truda românilor este mai ieftin decât apa extrasă de străini din zăcămintele noastre; 3. Din 1990 şi până în prezent „am muncit puţin, dar am trăit bine” prin sporirea datoriei şi prin vânzarea bogăţiilor acumulate în regimul trecut, când „am muncit mult, dar am trăit prost”. România postdecembristă este într-o continuă petrecere „muncind puţin, dar trăind bine”, lăsând enormele datorii contractate să le plătească generaţiile viitoare, care vor fi obligate să „muncească mult şi să trăiască prost”. Datoriile şi cheltuielile făcute în perioada postdecembristă vor reduce nivelul de trai al urmaşilor noştri şi vor face ca firmele româneşti să aibă o influenţă şi o importanţă aproape inexistentă în afacerile mondiale; 4. România postdecembristă s-a mândrit şi se mândreşte cu prieteni duşmănoşi şi cu duşmani prietenoşi, care ne-au secătuit de bogăţiile materiale şi imateriale, ale subsolului şi ale solului; 5. Numai în România a fost posibil „paradoxul” ca mii de firme, în special cu capital străin, să se înregistreze, timp de 15 – 20 de ani, cu nerealizări de profit (cu pierderi de profit, cu cheltuieli mai mari decât veniturile), dar de îmbogăţit să se îmbogăţească rapid şi exorbitant; 6. România a ajuns paradoxul Europei: se câștigă mai bine la stat decât la privat. În statele dezvoltate, situaţia este invers: se câștigă mai bine în mediul privat. Dar nu numai economia României are multe paradoxuri, ci şi societatea românească are numeroase paradoxuri. O discuţie pe această temă este foarte complicată şi ar necesita un spaţiu destul de mare.
Paradoxurile în politică
Este foarte greu să vorbeşti despre paradoxurile din gândirea şi din activitatea oamenilor care „una gândesc, alta spun şi alta fac”. Consider că următoarele citate (dintre sutele care există pe această temă) definesc destul de bine paradoxurile din politică. „Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile” (Iosif Stalin). „Inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (după Jean d’Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze). „Cleptocraţía este un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”. (Conform DEX). „Schimbare politică. Alţi ciobani, alţi câini, aceleaşi oi”. (Valeriu Butulescu – Frunze fără ram). „Paradoxul democraţiei, prin alegeri libere: oameni fără demnitate devin demnitari”. (Valeriu Butulescu). „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).
