Arhiva zilnică: 29 noiembrie 2023

Școala muncii…

Data: 25 iulie 2026 by Al. Stănciulescu-Bârda

Titlul acesta a fost cândva, înainte de războiul din 1944, titlul unei cărți scrisă de un mare savant român, Simion Mehedinți. Acolo se vorbea de o metodă extraordinară folosită din vechime de familia română pentru creșterea și educația propriilor copii. Metoda era pe cât de simplă, pe atât la îndemâna fiecărei familii. Au folosit-o cu bune rezultate sute de ani familiile române. Rezultatul acestei metode se poate socoti în sutele de savanți și artiști de tot felul pe care i-a dat poporul român, în milioanele de oameni puternici, care au făcut față tuturor greutăților vieții și vitregiilor istoriei, de la coarnele plugului până la reduta de pe linia întâia a frontului. Oamenii rezultați din această „școală a muncii” au avut tăria sufletească și trupească să supraviețuiască vremurilor de criză, de lipsuri și de secete, de război și de „eliberare”, de canal și de „reeducare”, de pușcării și de ocne. Mulți dintre ei și-au lăsat osemintele în morminte știute sau neștiute, dar au fost foarte mulți care au supraviețuit. Cei ce au beneficiat de această educație au avut un ideal în viață și au luptat pentru el. Toate celelalte trebuințe materiale și spirituale s-au subordonat acelui ideal.

Copiii erau obișnuiți de mici cu munca și cu greul. E adevărat, că de multe ori se făceau și excese, de multe ori se sărea peste cal, ajungându-se la adevărată exploatare a copilului, dar nu despre astfel de cazuri vorbim aici și acum. Vorbim despre acei părinți care împărțeau munca cu copii lor. Ei luau partea cea mai mare și cea mai grea, dar știau întotdeauna să lase și copiilor o părticică, fie ea cât de mică. Întotdeauna se găseau astfel de munci și pentru copii: pășunatul vitelor era pe primul plan. Nenumărați vârstnici își amintesc cum au crescut după oi, „la coada vacii”, cu cartea în mână. Nu era o rușine să mergi cu vitele, ci dimpotrivă. Nu era o rușine ca o fetiță să învețe să mulgă o vacă sau niște oi, să strecoare laptele, să închege și să facă brânză. Nu era rușine pentru un copil sau fată să-și ajute mama să înăvădească și să oardă, să dea prin spată și prin ițe, ca să țese apoi pături, covoare, oprege, dimie și multe altele. Nu era rușine pentru un copil să meargă la fântână cu ulciorul și să aducă apă rece pentru toți ai casei. Nu era rușine să plivească la porumbi sau la grâu, să pună pologi pe legături la secerat, să adune spice. Nu era rușine să ducă boii de funie la arat ori la rarițat, ori să facă cine știe ce alte munci ușoare, potrivite vârstei. Doar la prânz și seara, până pregătea mama cele cuvenite pentru masă, copiii ieșeau în drum, la joacă….

Activitățile despre care am vorbit și altele asemănătoare ajutau copilul să se dezvolte fizic. Devenea un om puternic, robust, capabil apoi să facă și munci grele, așa cum era nevoie în viață. Activitățile acestea îl întăreau însă sufletește pe copil. Îl obișnuiau cu o anumită ordine sau rânduială, o anumită disciplină. Dacă le plăceau muncile respective, copiii aceia deveneau buni gospodari, ori meseriași neîntrecuți în lumea satelor. Dacă nu le plăceau muncile de la țară, învățau „pe rupte” carte, ca să fugă de ele, să se pregătească pentru munci intelectuale, de funcționari. De multe ori am întâlnit bărbați și femei, care-mi spuneau că în copilărie, de câte ori se rugau, nu uitau să adauge și vorbe ca acestea: „Ajută-mă, Doamne, și pe mine să învăț carte și să pot să-mi câștig și eu pâinea în viață fără sapă!” Munca îl solidariza pe copil cu familia, cu părinții, cu frații, cu consătenii, îl lega de sat și de locurile natale. Copilul se înfrățea cu satul, cu localnicii, cu câmpul, cu codrul, cu potecile, cu fiecare pom și cu fiecare moviliță. Le iubea pe acestea, fiindcă în ele sădea o părticică din sufletul lui de copil și astfel începea să-și iubească țara.

Mulți dintre bârdenii noștri își amintesc de Domnul Gheorghe Trocan, pe vremea când era muncitor necalificat la combinatul de prelucrarea lemnului din Severin, cum, în pauza de masă, cu o mână ducea mâncarea la gură, iar cu alta ținea cartea și învăța. A ajuns ministru…! Îmi amintesc de o poveste de Andersen sau Frații Grimm. Era vorba de un împărat, care-și obligase copilul încă din pruncie să învețe o meserie. Copilul învățase meșteșugul împletirii de rogojini. Împrejurările au făcut ca la vremea tinereții, fiul de împărat să fie răpit de dușmani în vremea unui război și să fie băgat în temniță. Acolo s-a cerut fiecărui deținut să lucreze ceea ce știe mai bine. Fiul de împărat a cerut să i se dea material ca să împletească rogojini. A făcut multă vreme rogojini atât de frumoase, încât toți erau uimiți. Rogojinile confecționate de el au ajuns să fie vândute la curtea tatălui său. Când tatăl celui întemnițat, împăratul, a văzut o astfel de rogojină, a putut citi în ornamentele ei un mesaj de la fiul său, în care acesta îi spunea unde se află. Împăratul a organizat un atac-surpriză asupra închisorii și astfel fiul său a fost eliberat. O meserie neînsemnată, învățată din copilărie, i-a scăpat fiului viața și i-a redat libertatea. Mde!

Mai ales după 1989, educația copiilor în familie s-a îndepărtat mult de cea tradițională, strămoșească. Majoritatea familiilor au mers pe principiul: am pătimit noi, să nu mai pătimească copiii. Să aibă ei de toate, să fie fericiți. E frumos, e lăudabil, dar nu întotdeauna este de folos copiilor. După mai bine de treizeci de ani de „educație” prin odihnă, vedem copii și tineri foarte piperniciți trupește. Unii parcă ar fi scăluși. Munca te fortifică, odihna fără măsură te fleșcăiește, te ofilește. Organul folosit intens se învârtoșează; cel nefolosit se atrofiază, se usucă. Așa se întâmplă cu mușchii organismului nostru. Copiii noștri fac prea puțin sport la școală și prea puțină mișcare acasă. Sunt luați cu mașina la școală și aduși cu mașina acasă. Mersul pe jos era un medicament de înaltă clasă. Vin acasă, mănâncă, unii se culcă, alții trec în fața televizorului sau al calculatorului. Este strigător la cer, spre exemplu, când, în vacanțe, vezi bunici de 75-80 de ani ducându-se cu vitele, iar nepoțeii stau la televizor, ori trag mâța de coadă acasă. Și nepoțeii sunt elevi de liceu sau la gimnaziu în ultimele clase…! Vine seara, când îi vezi împingând vântul pe uliță până noaptea târziu, în alte sate îi vezi la discoteci, baruri etc. Copiii aceștia vor fi peste câțiva ani oameni maturi. Sunt ei pregătiți pentru viață? Oare, tot așa de trandafirie va fi viața și după ce vor zbura din cuibul părintesc capitonat cu puf? Societatea va fi tot așa de indulgentă, de grijulie, de drăgăstoasă, ca mami, ca tati, ca tataie sau mamaie? Mă îndoiesc.

Mulți dintre copiii noștri nu au învățat nimic din activitățile părinților lor în gospodărie. Meseria de țăran este subapreciată, dar adevăratul țăran este un adevărat savant. Despre aceasta vom mai vorbi curând. Revenim la copii. Școala nu-i mai învață meserii, mulți nu reușesc la facultăți, iar cei care termină o facultate nu câștigă mai mult decât o hârtie. Ce vor face? E greu să iei viața de la capăt la 25-30 de ani și să recuperezi ceea ce n-ai făcut în copilărie. În primul rând e greu să-ți recapeți respectul pentru muncă, să recapeți cultul muncii. Unii se vor duce în străinătate. Acolo se muncește cu adevărat. Nefiind obișnuiți cu munca, nu vor rezita. Unii vor cădea în disperare. Nu e de mirare că se aude tot mai des de sinucideri. Sunt tineri care dau piept cu viața și cad înfrânți, fiindcă nu sunt pregătiți. Viața e o luptă și trebuie să ne luptăm cu ea. Pentru asta trebuie să ne pregătim încă din copilărie. Școala muncii era cea mai înaltă universitate, care forma oameni. Cine are urechi de auzit, să audă!

Stâncile „Sfânta Ana” din Sinaia – vechi loc religios de pe Valea Prahovei

Data: 25 iulie 2026 by George V. Grigore

Stâncile Sfânta Ana se găsesc chiar la intersecția dintre drumul spre Cota 1400 și drumul către Poiana Regală. Zona este localizată în partea de nord-vest a stațiunii Sinaia. Se poate ajunge aici mergând spre sud pe DN1 până în Sinaia, apoi urcând si traversând cartierul Furnica, iar apoi urmărind drumul spre Cota 1400. Veți ajunge la intersecția cu drumul ce se îndreaptă spre Poiana Stânei Regale, de aici, în partea dreaptă veți găsi marcată poteca ce vă va duce în 15 – 20 de minute în acest mirific loc, cu una dintre cele mai mari încărcături religioase. A nu se confunda cu drumul ce duce la schit. Ca și loc ales de o comunitate de călugări a fost „folosit” încă din evul mediu, fiind menționat pentru prima dată în anul 1453. Este cel mai vechi loc religios de pe Valea Prahovei Stâncile caqre adăpostesc mica grotă sunt alcătuite din calcar și reprezintă o prelungire spre est a Munților Bucegi. Inscripțiile de pe pereți ne reamintesc că acum sute de ani aici era, cândva, o grotă, un mic schit, cel mai vechi loc religios de pe Valea Prahovei. Poate pare neînsemnat, însă trebuie să știi că până în anul 1581, viaţa religioasă în Valea Prahovei se desfăşura la Stânca Sfânta Ana. Schitul de la Cota 1400 din Sinaia a fost ridicat în 1453 de pustnicii refugiaţi de la Muntele Athos, primind numele „Sfânta Ana“ pentru asemănarea cu lăcaşul cu acelaşi hram de la Muntele Sfânt. Unul dintre ultimii pustnici ai locului, Inochentie, cunoscător al limbilor germană şi greacă, era căutat adesea de Barbu Catargiu, pentru sfaturi. În 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de oştile otomane, mai mulţi sihaştri refugiaţi de la Muntele Athos au ajuns pe plaiurile Văii Prahovei şi au amenajat în stâncăria de aici un mic paraclis de piatră. Păstrând în suflet amintirea locurilor în care au slujit, călugării de la Athos au numit micul schit „Sfânta Ana” pentru asemănările de relief. Aflat pe teritoriul Mănăstirii Marea Lavră, Schitul „Sfânta Ana” de la Muntele Athos nu este numai cel mai mare, ci totodată şi cel mai vechi schit din Sfântul Munte. Aşezământul este renumit atât pentru frumuseţea locului, cât şi pentru aşezarea chiliilor, care sunt ca nişte cuiburi de păsări agăţate pe panta Muntelui. Schitul săpat în versantul muntelui din Sinaia aduce foarte mult cu peisajul de la Muntele Athos, de unde şi numele similar.

Timp de peste 100 de ani, micul schit având altar o mică grotă deschisă în peretele muntelui, a fost singurul loc de pe Valea Prahovei (de altfel puţin populată pe atunci) unde se desfăşura o viaţă religioasă. Pustnicii din munţi se adunau la schit pentru Sfânta Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Abia în anul 1581 mai apare schitul „Sfântul Nicolae”, zonă localizată acum pe actualul loc al Mănăstirii Sinaia. Este şi momentul de declin al schitului „Sfânta Ana” care, sub influenţa factorilor naturali excepţionali ai zonei, s-a degradat, accesul către acesta fiind extrem de dificil. Abia pe la 1960, după amenajarea drumului spre Cota 1400, în apropierea căruia este localizat, schitul a devenit mai accesibil, iar versantul în care a funcţionat a fost consolidat. De-a lungul timpului, schitul a fost slujit doar de pustnici. În 1995, lângă peştera din stânci a fost ridicat un schit nou, în amintirea sihaştrilor de odinioară.

În scurta monografie închinată schitului, arhimandritul Nifon, stareţul Mănăstirii Sinaia, scrie despre ultimul pustnic al locului, cel cunoscut ca Inochentie. Deşi nu îl cunoscuse personal, stareţul Nifon, venind în Mănăstirea Sinaia la doi ani după moartea lui Inochentie (care s-a produs în anul 1877), despre el i-au vorbit bătrânii călugări care l-au cunoscut. Inochentie venise în Mănăstirea Sinaia în anul 1826, în vârstă de 25 de ani. Până în anul 1851, a devenit călugăr, apoi ierodiacon şi ieromonah. Ia hotărârea de a merge în pustie, la schitul „Sfânta Ana”, unde a rămas până în anul morţii sale. La mănăstire cobora duminica şi de sărbători, la slujbe. Atunci îşi lua şi ceva hrană pentru restul săptămânii. În cartea „De la Plaiul Prahovei la Sinaia”, Gh. Nistorescu scrie că Inochentie, poreclit de localnici „Busuioc“, avea ca avere doar două capre. Pe stânca schitului, în nişte nişe, au rămas şi versuri scrise în chirilică care poartă semnătura Inochentie, datate 1866: „Adio de acum, o, stâncă seculară, lângă care petrecui o scurtă viaţă dulce şi amară“. Pe stâncă mai sunt vopsite sau sculptate în piatră şi un vultur negru cu o cruce în cioc, simbolul Ţării Româneşti, şi un medalion în care era pictată icoana Sfintei Ana. Aceasta a fost restaurată, în 2013, de pictorul restaurator în artă iconografică, Cerasela Ciucă. Povăţuitor blând şi înţelept, cunoscător al limbilor germană şi greacă, Inochentie era căutat de foarte mulţi oameni, care veneau special la Sinaia. Unul dintre cei care în consultau pe sihastrul nostru în probleme de suflet era marele om de stat şi fost prim ministru al României Barbu Catargiu (1807-1862), care în vacanţele sale îl vizita adesea, stând de vorbă cu pustnicul pe care îl onora cu o adevărată prietenie. În fiecare an îi aducea o haină nouă pe care Inochentie o schimba, după plecarea binefăcătorului, cu alta veche, pe cea nouă dând-o altui monah.

Tot la schit îşi pregătise pustnicul şi mormântul, săpat în piatră cu inscripţia: „Aceasta este odihna mea în veacul veacului, aici voi locui”. Însă Dumnezeu a avut alte planuri cu el. În toamna anului 1877, coborând pentru Sfânta Liturghie la Mănăstirea Sinaia, s-a îmbolnăvit greu şi la puţin timp a murit, luând cu sine taina originii sale şi a numelui său. Mai sus de vechea peşteră, pe aceeaşi stâncă, la aproximativ 500 metri depărtare a început, în 1995, ridicarea actualului schit Sfânta Ana. Şi acum, aici duc o viaţă izolată mai mulţi călugări. Pentru a ajunge la Schitul Sfânta Ana, amplasat într-un loc extraordinar de pitoresc, plin de linişte şi singurătate trebuie să ţineţi drumul spre Cota 1400. Cu 200 m înainte de hotelul Alpin, se face un drum la dreapta pe care trebuie să mergeţi aproximativ 700 m. Drumul este accesibil cu maşina sau, din Sinaia, cu telegondola până la Cota 1400 şi apoi zece minute pe jos. O legendă spune cu plăcile de aur ale arhivei regal e geto-dacice au fost descoperite undeva în zona Stâncilor Sfânta Ana, zonă rar circulată pe atunci. De aceea o parte au ajuns în subteranele Mănăstirii Sinaia, unde misterele se împletesc cu tainele…

Etnogeneza românilor prin analiza limbii: „Stratú și substratú. Genealogia popoarelor balcanice” în viziunea lui B. P. Hașdeu

Data: 25 iulie 2026 by Ionuț Țene

Bogdan Petriceicu Hașdeu nu este doar autorul celebrului articol „Pierit-au dacii”, publicat în 1860, și care a creat o direcție de cercetare istoriografică privind strămoșii noștri, ci și un specialist al istoriei limbii române pentru a înțelege etnogeneza românilor. Hașdeu a fost un întemeietor al școlii etnogenezei românești, oferind direcții de cercetare și azi valabile pentru a înțelege formarea poporului român. În conferința susținută la ședința solemnă a Academiei Române din 27 martie 1892, Bogdan Petriceicu Hașdeu propunea o sinteză filologic‑istorică asupra formării popoarelor din spațiul balcanic, plecând de la conceptele de „strat” și „substrat” ca instrumente analitice pentru înțelegerea evoluției etnice și lingvistice regionale. Conferința a fost publicată în „Analele Academiei Române, Seria II, Tom XIV, Memoriile Secțiunii Literare”, București, (1892). Lucrarea urmărește genealogia comunităților balcanice printr‑o lectură comparativă a limbilor, tradițiilor și izvoarelor istorice, evidențiind stratificarea complexă care a generat identitățile de astăzi. Originalitatea lui Hașdeu este revigorantă și azi pentru a înțelege formarea poporului român. A fost un pionier al epocii. Hașdeu pornește de la ideea unui substrat pelasgic, pe care îl consideră fundamentul preistoric al regiunii, urmat de stratul tracic (inclusiv elementele traco‑dace). Peste aceste fundamente s‑au suprapus influențele grecești și romane, care au modelat în profunzime vocabularul, instituțiile și cultura materială a zonelor costiere și urbane. La începutul evului mediu, reorganizarea etnică produsă de migrațiile slave a reconfigurat harta lingvistică și socială a Balcanilor, imprimând un nou strat care se combină cu urmele rămase din epocile anterioare. Hașdeu propunea o metodă comparativ‑filologică, istorică și arheologică bazată pe distincția între strat (elemente istorice succesive care suprapun cultura și limba) și substrat (elementul autohton mai vechi, persistențial). Pornind de la substratul pelasgic, autorul urmărește succesiunea tracică, greco‑romană și slavă, precum și efectele unor intervenții ulterioare (unguri, tătari, turci), pentru a explica identitățile regionale moderne: greci, albanezi, bulgari, sârbi, români (diversificați regional: daco‑români, macedo‑români, istriano‑români, moravo‑români etc.).

Peninsula Balcanică este, din perspectivă istorică și lingvistică, o zonă de continuă stratificare, iar fiecare perioadă a lăsat urme în limbaj, toponimie, instituții și obiceiuri. Hașdeu considera că trebuia să citim această complexitate prin prisma a două concepte operaționale: substratul, care reține urmele vechi autohtone, și stratul, care desemnează intervențiile istorice succesive. Această abordare permite explicarea simultană a continuităților locale și a schimbărilor majore cauzate de migrații și cuceriri. Hașdeu situează la baza istoriei balcanice și a românilor un substrat pelasgic — o populație ne‑indo‑europeană, răspândită între Marea Neagră și Adriatică, ale cărei urme materiale (cetăți ciclopice) și de cultură comparativă au fost semnalate de antici. Peste acest substrat s‑au suprapus, în epoca tot mai apropiată istoriei scrise, triburi tracice, răspândite larg și împărțite în numeroase ramuri regionale. Tracii reprezintă, pentru Hașdeu, prima mare componentă indo‑europeană care se inserează pe substratul pelasgic și ramurile lor au suferit ulterior procese divergente: grecii din sudul peninsulei se vor afirma ca o continuitate directă a elinismului clasic, în timp ce tracii nordici vor fi puternic influențați/absorbiți de romanizare. Grecii având o cultură majoră nu dorit să se romanizeze, față de ramura nordică a tracilor. Hașdeu a venit cu teoria că valahii sud-dunăreni sunt de fapt daco-români care au emigrat în secolul X din spațiul capato-danubiano-pontic în sudul Dunării și până în Epir și Pind. Teoria lui Hașdeu a dat direcția istoriografică în acest sens urmată de Sextil Pușcariu și istroicii români din perioada interbelică, deși la o analiză atentă romanitatea sud-dunăreană este autohtonă, ca parte a etnogenezei românești de la sud și nord de Dunăre.

În percepția lui Hașdeu, romanizarea Traciei nordice și a unor teritorii ilirice a creat un strat traco‑latin. Începând cu secolele premergătoare și în timpul dominației romane, limbile și instituțiile romanizate s‑au impus în orașe și pe fâșii costiere, iar romanii au lăsat în toponimie, lexic și structuri socio‑administrative urme greu de șters. Din această fuziune tracic‑latină rezultă, în final, nucleele daco‑latine — straturile de fond ale viitoarelor populații românești transdanubiene și sud‑balcanice. Totodată în opinia lui Hașdeu, migrațiile slave din secolele VI–VII reprezintă un moment de reconfigurare profundă. Slavii s‑au stabilit pe larg în regiune, dar nu omogen. Aceștia apar sub ramuri dialectale distincte (ruteno‑rusă, polono‑bulgară, boemo‑sârbă), iar fiecare ramură a modelat diferit substraturile locale. Prin contact și amestec, în anumite regiuni s‑au născut populații de sinteză. În vest și Iliria, contactul cu slavi boemi a favorizat formarea entităților sârbe; în spațiul transdanubian, latinizarea anterioară a creat un substrat românesc care, sub influențele slavilor, a dat naștere la ramuri române distincte. Hașdeu folosește numeroase criterii lingvistice pentru a explica diferențele: prezența vocalelor nazale, fenomene fonetice precum plenisonul rusesc, sonul dz/z (polono‑bulgar), vocalismul din poziții specifice, precum și sistemele de accent (liber la ruteno‑rusi, penultim la poloni și prim la boemi). Aceste trăsături permit urmărirea influențelor și delimitarea ariei de expansiune a unor ramuri slave sau a conservării elementelor latine în diverse zone.

Pentru Hașdeu, „națiunile” balcanice au apărut prin suprapunerea straturilor istorice asupra substraturilor locale. Astfel, bulgarii moderni sunt rezultatul amestecului unui substrat meso‑latin (rostogolit de latinizare) cu un strat slav (în special de ramură polonă) și, accidental, elemente turanice (tătare) în anumite perioade. Sârbii în concepția lui Hașdeu provin în mare parte din contactul dintre populațiile iliro‑latine și slavii boemi, determinând o sinteză cu o accentuare particulară a trăsăturilor boemo‑sârbe. Românii (în sens larg) sunt continuitatea elementului daco‑latin în Carpați și în zonele transdanubiene; ramificarea lor în macedo‑români, istriano‑români, moravo‑români etc. se explică prin deplasări, presiuni migratoare și amestec cu alte populații în Evul Mediu. Autorul insista pe originea daco-română de la nord de Dunăre, astăzi ideea este abandonată tot mai mult de istoricii români, care percep etnogeneza pe spații largi geografice.

De asemenea, conform cronologiei prezentate de Hașdeu (coroborată cu izvoare bizantine și slavone), migrarea ungurilor în Pannonia (secolul X) a avut efecte centrifuge. O parte a românilor din Pannonia au fost împinși spre nord‑vest (Moravia — moravo‑români), iar alții au fost împinși peste Dunăre, contribuind la formarea grupurilor macedo‑române și istriano‑române. Această mișcare sprijină ideea că unele comunități române transdanubiene au provenit din straturi daco‑latine relativ compacte, separate ulterior de noi valuri migratorii. Limba bisericească slavă (vechea bulgară) a funcționat mult timp ca limbă literară și cultă în Balcani, apropiindu‑i artificial pe sârbi și pe bulgari, în pofida aparentei lor diversități dialectale. Alfabetul comun (chirilic/glagolitic) a facilitat acest sentiment de unitate aparentă, fenomenul fiind pentru Hașdeu o sursă de confuzie în evaluarea identităților etnice dacă nu se ține seama de diferențele dialectale reale.

Hașdeu pledează pentru combinarea probei lingvistice (compararea lexicului, a toponimiei, a foneticii, a accentului) cu probe arheologice și istorice (inscripții, cronici, descoperiri materiale). El recunoaște limitele izvoarelor (manipulări politice, interpolări, lacune cronologice) și recomandă prudență metodologică: numai convergența datelor din discipline diferite oferă certitudini istorice. Astfel, Hașdeu oferea una dintre primele sinteze în cultura română care aplică noțiunile moderne de strat și substrat la problema formării popoarelor balcanice. El susținea o viziune integratoare: identitatea națională este rezultatul unui proces complex de suprapuneri, interferențe și persistențe, și nu produsul unei genealogii unice. Această viziune a inspirat discuțiile ulterioare despre origine și continuitate în sud‑estul Europei. Pentru Hașdeu, înțelegerea acestor straturi este esențială pentru o istorie corectă a Balcanilor, una care să evite simplificările genealogice și instrumentalizările politice ale trecutului.

Pentru savantul român, formarea popoarelor balcanice este o operă a stratificării istorice — substratul pelasgic și tracic oferă temelia, greco‑romanitatea adaugă un strat de civilizație urbană și lexicală, iar reorganizarea slavă din Evul Mediu reconfigurează harta etnică și lingvistică. Identitățile actuale rezultă din interacțiunea acestor straturi, din procese de suprapunere, transformare și persistență, iar înțelegerea lor necesită o lectură filologică și istorică atentă la urmele păstrate în limbă și cultură. Hașdeu a stat ideologic și științific la baza monumentalei istorii „Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu, dar și la perspectiva etnogenetică a istoricilor români moderni. Viziunea sa etnogenetică, deși solid susținută de un suprot științific și documentar, nu mai este la modă în rândul noului val istoriografic care considera formarea poporului român și a limbii române pe un spațiu geografic mult mai extins din Pind până în Tatra și din Panonia până dincolo de Bug. Concluzia de la finalul studiului lui Hașdeu sună ca un mesaj testimonial: „Dar fericirea mea cea mai mare este că rezultatul definitiv al muncii mele nu împinge la dezbinare, ci îndeamnă la înfrățire. Toate popoarele balcanice — românii, grecii, albanezii, sârbii, bulgarii — ne aparțin acum ca o singură familie, strâns înrudită, ca o comunitate de frați, veri și cumnați.” Contribuția lui Hașdeu este relevantă pentru că a fost un pionier în cercetarea straturilor și substraturilor etno-lingvistice și a lămurit originile formării poporului român cu o identitate lingvistică până la sfârșitul secolului VII, când marea migrație slavă a spart unitatea traco-latină, iar ramura daco-română de la nordul Dunării a preluat cuvinte și expresii de la acești migratori, fiind contributori minori la formarea poporului român distinct în evul mediu. Întreaga peninsulă balcanică prin popoarele ei, inclusiv slavii, are un trunchi etnic comun traco-iliro-latin. Este mesajul de unitate a lui Hașdeu pentru popoarele balcanice. Actual și astăzi.

Doar un oaspete la masa propriei sărăcii și însărăciri…

Data: 24 iulie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Am putea ajunge iară „la rații”… Pe cartelă ori vouchere electronice… De la furnizarea curentului electric la gazele naturale, dar, probabil, și la „necesarul” permis pentru consumul de apă… Asta ni se va întâmpla dacă nu vom găsi o soluție, politică, da!, dar, mai ales, administrativ-juridică, de a ieși de sub amprenta celei mai mari ticăloșii puse în cârca țării. PNRR -ul… Cu toate variantele actuale și viitoare (deja, nu predictibile, ci decise!) „de ajustare”, „de suplimentare”, „de prelungire”, dar nu din grijă față de noi, ci pentru ca proiectele Bruxelles -ului să nu rămână cumva ținte nebifate. Dar poate că atunci vom înțelege că PNRR -ul în sine va fi devenit mai important (decisiv, poate) decât, nu ordinele de ministru, nu legile făcute pe seama castanelor scoase din sărăcia noastră, și strecurate cu efect imediat în miezuri de blaturi, hoții și trădări de noapte, ci „însăși Constituția României. Legea supremă care, dintr-un cadru intangibil al aplicării feluritelor proiecte legislative, inclusiv cele vizând implementarea PNRR -urilor, ar putea deveni doar o anexă a executării pașilor „de reziliență”… De reziliență prin subjugarea economică și fiscal-bugetară a țării… Și nu, nu a fost un „nefericit accident” apariția, potrivirea (cu râvna imposturii politico-administrative) a acestui PNRR peste noi… Dimpotrivă, totul a făcut parte din programul (aproape pogrom de țară), în pașii, tot mai rapizi, tot mai apăsați pe trupul țării și gâtul națiunii… Pentru că mecanismul PNRR a fost, de fapt, un mod prin care Europa bruxeleză s-a asigurat că va dispune pe termen „nelimitat” (ori cât vor ține acestea, până la epuizarea definitivă) de resursele României… Într-un mod atât de restrictiv, coercitiv, încât, în câțiva ani, nici nu va mai conta ce fel de guvern vom mai avea… Nu va mai avea importanță dacă vom reuși să aducem oamenii ai țării, pentru țară, la frâiele ei… Pentru că frâiele vor fi definitiv cedate în ghearele altora; cedate, nu pierdute, nu furate ori acaparate de aceștia cu forța.

Este tot mai evident: PNRR -ul nu a fost construit fără cap, „alandala”… Și nici executarea lui nu a fost nefericită, nereușită, lamentabilă… Pentru că, doar transformând țara într-un imens șantier ce nu are cum să se sfârșească (prin deschiderile de șantiere la șantiere, prin execuții intenționat atribuite unor firme fără relevanță în domeniu, pentru a fi siguri că, și o lucrare eventual închisă, predată, cu panglicile tăiate, va redeveni șantier – de reparare, de refacere, de redesenare topografic logistică – va găsi Europa „argumente”, inclusiv pentru impunerea altor trasee, drumuri, viaducte, poduri necesare transporturilor militare de mâine), doar în acest fel, dară, Bruxelles -ul își va putea asigura controlul asupra României „a la longue”… Prin investiții „esențiale” (dar cui?) ce vor continua sub presiunea PNRR -ului… Doar că banii din PNRR nu vor mai exista… Și vom fi obligați să ne împrumutăm pentru a continua lucrările… Cu bani din viitorul nostru… Peste ceea ce suntem deja datori vânduți… Atât de vânduți că o să ni se spună (prin „instituțiile internaționale”) că doar dacă am vinde un „rinichi”, un „plămân” din trupul țării, s-ar putea să ni se mai reducă datoria de camătă… Pentru că PNRR a fost mijlocul de inserție în trupul țării a cămătarilor și prădătorilor financiar-fiscali, dar, mai ales, de resurse, o țară strivită de datorii nemaiputând dispune, nici de banii pe care îi va produce în viitor, dar nici de resursele ei… Și va ajunge doar un oaspete la masa propriei sărăcii și însărăciri… Și nu o gazdă dodoloață având ea ca invitați oaspeții pe care ea îi vrea…

Între timp, da!, vom ajunge să extragem atâta gaz natural din Marea Neagră de vom sătura întreaga Europă!… Dar nu și pe noi… Căci, deși ar fi trebuit să prevedem dreptul constituțional al românilor (al celor nativi și trăitori aici, nu a celor cu rezidențe, că s-ar umple imediat țara cu alți „băieți deștepți”, dându-se de neam cu noi pentru a beneficia gratuit sau măcar ieftin de ceea ce ar putea vinde!), chiar dacă, „de jure”, așadar, ar fi trebuit înscris „negru pe alb” dreptul de a dispune pe durata de viață a proiectului de cote din acele gaze, nu am făcut-o… Nici prin vouchere, nici prin cardurile sociale „albe”, ce nu mai aduc beneficiarilor bani nici măcar pentru două felii de pâine uscată la o jumătate de an… Dar nici un partid nu a cerut asta… Nici un guvernant, cu acces la instrumentele de influență și acțiune juridic-administrativă nu a bifat un asemenea drept pentru semenii lui… Și este predictibil că, în timp ce noi nu vom putea să ne folosim de propriile resurse de gaze naturale din Marea Neagră, Europa să se desfete cu tot ceea ce va lua de la noi. Va produce industrial, se va încălzi… Tocmai cu gazul care, nouă, a început a ne fi interzis! Nouă, ba sub marota poluării, ba că am sprijini motorul rusesc (deși gazele sunt ale noastre, nu din Rusia), că am dezechilibra ceea ce UE vrea să țină în folosul ei: resursele pe care a pus mâna (ca un colonizator fără scrupule)…

Și, negreșit, la fel, se va întâmplă și cu energia electrică… În vreme ce UE ne va impune să cedăm hectare întregi pentru montarea panourilor solare, nouă pregătindu-ni-se reglementarea consumului de curent… Nu o alocare de consum, cu drept de preemțiune și prețuri preferențiale, pentru a utiliza cât curent electric am avea nevoie, ca o compensare pentru transformarea pământurilor țării, din agricole, în suport de panouri solare, ci o porționare, viitoare restricționare, prin montarea, pe banii noștri chiar (că așa fac trădătorii, duc lucrurile până la capăt, să nu mai rămână nici ațele din sărăcia noastră), pe acei banii din viitor (împrumuturile de azi), de contoare inteligente… Care să avertizeze, să limiteze, să întrerupă furnizarea curentului electric în momentul depășirii „rației” decise de Europa pentru noi… Pentru că noi trebuie să fim furnizori „all exclusive” pentru alții… Iar pentru țară vor fi permise doar „firimiturile”; dar la preț de bucate poleite… Iar totul a fost pregătit metodic… Din trecut, de la companiile naționale falimentate, decimate, distruse, rase, dezintegrate cărămidă de pe cărămidă, vreme de decenii, pentru ca statul să rămână cu terenurile (pe care să le pună la dispoziția Europei, astăzi, iată!, pentru nesfârșitele câmpii cu panouri fotovoltaice) la ajustarea legislativă prezentă și următoare a dreptului nativ al românilor de a fi stăpâni aici… Prin asumarea de către guvernanți a alocării de terenuri prioritar spre cererile formulate de Bruxelles… Iar dacă acum sunt vizate terenurile „slab competitiv agricol” și cele „degradate”, din proprietatea publică și privată a statului, curând vor fi indexate și „terenurile-„pârloagă” (acelea pe care ni le-a impus aceeași UE pentru echilibrul de mediu verde: dărâmați barajele, goliți-le, dați-ne pământul!), lucrurile nu se vor opri aici… Pentru că nu se va acoperi norma cerută de Bruxelles…

Atunci va veni momentul marii înstrăinări… Când haosul produs de „accidentul” informatic de la „Cadastru”, un incident pentru a cărui producere s-au lăsat practic ușile larg deschise, cu baze de date având parole și denumiri pe care nici măcar ca „hotpost” -uri prin gări nu le-am găsi, ziua de mâine va putea repeta aceeași anarhie și la nivelul juridic al dreptului de proprietate… Și cât ar fi capabili să-și bage guvernanții de mâine labele în terenurile eventuale decise ca neesențiale, inclusiv pentru proprietarii privați? Cât îi va cere Europa!… Sau, mai bine spus, cât i-a cerut deja: 32 000 de hectare… Căci statul are, cu tot cu pârloagele, terenurile slab competitiv agricole ori cele deteriorate (dar cum se mai definesc oare acestea ca fiind așa în lumea de azi în care tehnologia pune sămânța sub grăunțul de nisip și tot răsare ceva?!) mai puțin de 15 000 de hectare (5 000 de hectare de terenuri degradate la care s-ar mai adaugă 10 000 de hectare de terenuri arabile)… De unde se va lua diferența „obligatorie” pentru a acoperi nevoile UE?… Probabil din ceea ce se va mai găsi la masa noastră, cu noi acolo, dar noi, doar ca un soi de oaspete al propriei sărăcii și însărăciri…

Unde este adevărul…

Data: 24 iulie 2026 by Petru Jipa

A încadra dorința de pace ca un simptom al slăbiciunii sau instabilității mentale este un truc retoric adesea folosit de ideologiile militariste pentru a legitima agresiunea. În schimb, etichetarea susținătorului războiului drept „sănătos” implică faptul că violența este starea naturală, robustă a umanității, în timp ce diplomația este o aberație. Se știe că a susține impulsul spre război este adesea înrădăcinat în insecurități psihologice profunde, fracturi societale și distorsiuni cognitive, în timp ce căutarea păcii necesită un nivel superior de inteligență emoțională, reziliență și integritate structurală. Prin urmare, nu pacifistul este cel bolnav, ci arhitectul războiului este cel care suferă de o deconectare profundă de realitățile suferinței umane. Pentru a înțelege psihicul celor care pledează pentru război, trebuie să privim dincolo de bravada superficială a forței.  Istoria și psihologia sugerează că glorificarea conflictului provine adesea dintr-un sentiment colectiv sau individual de inadecvare. Războiul oferă o simplitate seducătoare: oferă dușmani clari, obiective definite și o supapă de eliberare pentru tensiunile societale interne. Pentru lider sau pentru populația intoxicată de fervoarea naționalistă, războiul acționează ca un narcotic, mascând disparitățile economice subiacente, corupția politică sau frica existențială. În acest context, „sănătatea” susținătorului războiului este iluzorie. Este sănătatea unei febre intense, arzătoare și, în cele din urmă, distructive pentru gazdă. Dorința de a domina, de a distruge și de a-și impune voința prin forță este adesea o proiecție a haosului interior. Atunci când o societate se simte fragmentată, inamicul extern devine o ficțiune necesară pentru a o lega, sugerând că impulsul pentru război este mai puțin un semn de vitalitate și mai mult un simptom al unei identități strâmbe care caută coeziune prin distrugere.

În schimb, pledoaria pentru pace este frecvent caracterizată greșit ca pasivitate sau naivitate, un diagnostic de „slăbiciune” de către cei care echivalează moralitatea cu mușchii. Cu toate acestea, adevărata construire a păcii este o acțiune activă, riguroasă și solicitantă din punct de vedere intelectual.  Necesită capacitatea de empatie, abilitatea de a tolera ambiguitatea și curajul de a se angaja în dialog cu cei care te-ar putea urî. Acestea nu sunt trăsături ale celor fragili mintal; sunt semne distinctive ale maturității psihologice. Pacifistul trebuie să se confrunte cu satisfacția imediată a răzbunării și să o înlocuiască cu munca pe termen lung, adesea ingrată, a reconcilierii. Aceasta necesită o structură robustă a „egoului”, capabilă să reziste criticilor, și o busolă morală care rămâne stabilă în mijlocul furtunii opiniei publice. Dacă definim sănătatea mintală ca fiind capacitatea de a se adapta, de a se conecta și de a crea, mai degrabă decât de a distruge, atunci pacificatorul prezintă o formă superioară de funcționare psihologică. Nu evită conflictul; îl transformă. Mai mult, trebuie să luăm în considerare implicațiile societale ale etichetării acestor opinii opuse. Dacă acceptăm premisa că a dori război este „sănătos”, normalizăm patologia. Validăm ideea că agresivitatea este cadrul implicit al animalului uman, absolvindu-i astfel pe lideri de responsabilitatea de a căuta soluții diplomatice. Această perspectivă ignoră costurile catastrofale ale războiului, nu doar în viețile pierdute, ci și în trauma provocată generațiilor, erodarea instituțiilor democratice și devastarea mediului care urmează.  O societate care prețuiește „sănătatea” războinicului mai mult decât „boala” diplomatului este o societate care a confundat supraviețuirea cu viața. Prioritizează doza de adrenalină pe termen scurt a victoriei în detrimentul stabilității pe termen lung a coexistenței

„Problema” atribuită susținătorilor păcii este adesea pur și simplu refuzul lor de a participa la o iluzie colectivă conform căreia violența rezolvă probleme umane complexe. În cele din urmă, dihotomia prezentată în prompt este una falsă, menită să stigmatizeze compasiunea și să dea valoare brutalului. Cei care vor război nu sunt neapărat „sănătoși”; ei sunt adesea conduși de frică, nesiguranță și lipsa capacității imaginative de a rezolva disputele fără vărsare de sânge. Cei care vor pace nu sunt „problematici”; ei sunt arhitecții lumii, posedând tăria emoțională și intelectuală de a construi poduri acolo unde alții văd doar prăpastii. A-l numi pe susținătorul războiului sănătos înseamnă a confunda tumoarea cu mușchiul. Adevărata sănătate, atât individuală, cât și societală, constă în capacitatea de a hrăni viața, de a îndura disconfortul dialogului și de a recunoaște umanitatea noastră comună.  Într-o lume din ce în ce mai fragilă, nu sabia vindecă, ci mâna întinsă în pace. Întrebarea, așadar, punctează faptul că nu ar trebui să căutăm adevăratul Om, ci cine este cu adevărat conștient de responsabilitățile de a fi Om? O să mă întrebați de ce prefer să vorbesc pe ocolite despre adevăratele probleme: guvernul o problemă, președintele problemă, EU problemă. Prefer să vorbesc așa pentru că aceste „probleme” conduc dar nu mai reprezintă pe nimeni. Să fie pace!

Niște galoși prea mari pentru pași infantili…

Data: 24 iulie 2026 by Maria Diana Popescu

Ei, stimabile cetitor, dacă ar fi să ne așezăm comod pe o bancă de mahala politică și să privim prin monoclul satirei spre scena de la București, am zice că ne aflăm într-o piesă nouă, dar cu decor vechi, doar că actorii și-au schimbat pălăriile mai des decît ideile. La vîrful statului, Dănuț, președintele, pare prins într-o încercare neîntreruptă de a schița șotronul ecuațiilor politice și aritmetica ambițiilor adolescentine. În fiecare zi, aceeași întrebare: cine cedează, cine acceptă, cine mai negociază încă o dată? De parcă țara ar fi un șantier unde planurile se redesenează înainte de fiecare lopată de pămînt. În jurul mesei de negocieri, partidele, cu un ciolan în gură, și cu ochii după altul, se învîrt asemenea unor negustori care nu mai discută despre marfă, ci despre taraba pe care o vor ocupa în piață. Fiecare jură că luptă pentru interesul public. Numai că interesul public seamănă tot mai des cu o rudă îndepărtată, pomenită la sărbători, dar uitată în restul anului. Într-un colț al scenei, își face apariția, cu aer de „curățenie generală”, USR, acest june de partid nebărbierit, intrat în arena cea mare cu buzunarele pline de entuziasm demolator și cu pantofii plini de praful mocirlos al politicii cu două fețe. Și cum să nu fie așa? La noi, politica nu e drum asfaltat, ci mai degrabă uliță cu glod, unde chiar și intențiile bune își pierd forma în contact cu realitatea. Dar, vai! Ce vedem? În jurul mesei puterii, domniile lor, „bătrânii” și „noi-veniții”, toți cu hainele acelea ale funcțiilor, croite parcă din stofă de promisiuni electorale și căptușite cu interese trainice. Unii le poartă cu infatuare, alții încă se împiedică în ele, dar toți, fără excepție, le apără cu sfințenie, ca pe niște „uniformuriˮ de paradă. Cum bine ar fi zis condeiul mai vechi al lui Caragiale, dacă ar fi fost martor la asemenea întîmplări: „curat murdar, coane Fănică!” Căci la noi, unde se strigă reformă, tot mai des se încheie contracte de cumetrie; unde se promite transparență, se ridică perdele mai groase; unde se vorbește despre nou, se reșapează vechiul cu parfum de modernitate. Iar „hainele puterii”, ah! ce metaforă nimerită… Sînt ca niște galoși prea mari pentru pași infantili! Au intrat cu ei în politică și, pînă să te dezmeticească, aleșii ori s-au împiedicat în propriile intenții, ori au calcat strîmb pe mocirla compromisurilor. Unii îi poartă cu morgă, alții cu jenă, dar toți ajung să descopere că galoșul puterii nu e încălțăminte de ocazie, ci costum permanent. Așa se face că scena rămîne vie, zgomotoasă și profund românească: cu aplauze la intrare, cu rumoare la mijloc și cu eterna întrebare la final – „noi am vrut schimbare sau doar am schimbat actorii din aceeași piesă?”

Dacă ar privi astăzi viața politică, Caragiale n-ar duce lipsă de inspirație. S-ar așeza la o cafenea, și-ar răsuci mustața și ar nota, cu o ironie fină, cum fiecare politician vorbește despre binele public, dar fiecare înțelege altceva prin acest „bine”. Înțelege doar binele lui! La acest moment, în piața politicii, e zarvă mare. Unii strigă că președintele e vai de el, alții că face destule rele pe afară, prin casă și la joacă, iar ceilalți sînt convinși că, indiferent ce-ar face, tot nu face un lucru bun. Adevărul pare să fie ultimul invitat la dezbatere. Deci, la mijlocul scenei e Danuț, cu hărți, fițuici, bîlbe, grafice și explicații de baltă, mai lungi decît un pod în paragină. Susținătorii plătiți mint că omul care încearcă să pună ordine într-un mecanism complicat; cei treji la minte îl consideră servil străinătății și Ucrainei, prea lent și dezechilibrat. Fiecare tabără vorbește atît de hotărât, încît ai crede că adevărul și-a împărțit domiciliul în două.

Între timp, ceilalți politicieni își continuă spectacolul. Unul promite imposibilul, altul explică de ce imposibilul promis de primul este, de fapt, foarte posibil, iar un al treilea anunță o comisie care să stabilească dacă imposibilul există. Publicul aplaudă, huiduie, schimbă tabăra și o ia de la capăt. Și astfel, românul rămîne spectator la o piesă care nu se mai termină. Decorurile se schimbă, actorii se mai schimbă și ei, dar replicile rămîn surprinzător de asemănătoare. Se vorbește solemn despre responsabilitate, transparență și reformă, iar apoi fiecare își caută locul cel mai confortabil pe scenă. Morala? În politică nu este suficient să vorbești frumos și nici să ai întotdeauna dreptate în ochii susținătorilor. O administrație se judecă după rezultate, iar o democrație are nevoie atît de lideri competenți, cît și de cetățeni care privesc critic toate taberele, nu doar pe cele ale adversarilor. Politicienii nu se despart de scaunele puterii, iar românul s-a obișnuit cu birul, cu prostituția clasei politice, cu impostura lor, cu promisiunile care înfloresc înainte de alegeri și se ofilesc după numărarea voturilor. Cu șantierele care îmbătrînesc mai repede decît muncitorii. Cu drumurile care se repară atît de des încît ajungi să crezi că asfaltul este o plantă anuală. Dar cel mai bine s-a obișnuit cu birul. El vine întotdeauna la timp. Nu întîrzie, nu cere explicații și nu acceptă scuze. Statul are o calitate rară: își amintește de cetățean cu o precizie matematică atunci cînd este vremea taxelor, amenzilor și impozitelor absurde. În restul anului, cetățeanul poate aștepta. Poate aștepta o mărire de venit, un trai mai decent, eliberarea din sclavie, poate aștepta o societatea mai dreaptă, o autorizație, un drum mai bun, o școală renovată sau o instituție care să-i răspundă fără să-l plimbe dintr-un birou în altul. Dar cînd vine ziua dărilor, administrația dovedește o memorie demnă de un savant. Există o filosofie tăcută a poverii fiscale: dacă omul încă mai respiră, probabil mai poate plăti ceva. Dacă a reușit să-și cumpere o pîine, poate suporta încă o taxă. Dacă a aprins lumina, înseamnă că poate suporta o factură mai mare. Dacă merge la serviciu, sigur mai încape un impozit în buzunarul lui. Astfel, românul pleacă dimineața la muncă asemenea unui călător care își împarte cîștigul înainte de a-l primi. O parte pentru stat, o parte pentru utilități, o parte pentru bancă, o parte pentru alimente. Ce-i rămîne românului? Speranța că luna viitoare va fi puțin mai ușoară. Dar luna viitoare vine cu alte prețuri, alte taxe și alte explicații ale clasei corupte, despre cît de necesare sînt toate acestea. Întrebați-l pe Bolo-van, demisul care nu se dă plecat din guvern.

În schimb, discursurile traseiștilor de pe centura politicii sînt gratuite. Ele curg fără TVA, fără accize și fără plafon. Politicienii vorbesc despre solidaritate, reformă și responsabilitate cu aceeași ușurință cu care omul de rînd își calculează dacă îi mai ajung banii pînă la salariu. Pentru fiecare nouă povară există întotdeauna o justificare elegantă și un termen tehnic suficient de complicat încît să sune inevitabil. Sărăcia nu mai intră pe ușa românului. Ea vine prin notificări, prin facturi, prin bonuri fiscale și prin prețurile care se schimbă înainte ca etichetele să apuce să se dezlipească de pe rafturi. Nu bate la ușă. Se așază la masă și își face loc între pîine și lapte. Iar românul, cu umorul lui încăpățânat, continuă să glumească. Face haz de necaz, pentru că necazul pare prea mare ca să fie purtat fără un zîmbet amar. Rîde când vede că salariul îi intră în cont și, aproape în aceeași clipă, începe să plece în toate direcțiile. Parcă banii au învățat singuri drumul către taxe, rate și facturi și către Zelenski.

Se spune că statul este casa tuturor. O fi. Numai că unii locatari au impresia că sînt chemați mai ales atunci cînd trebuie plătită întreținerea. În schimb, cînd cer apă caldă, acoperiș sau o scară reparată, li se explică răbdător că procedurile sînt complicate, fondurile limitate și vremurile dificile. Românul nu cere privilegii. Nu visează palate și nici averi. Ar vrea doar ca munca lui să valoreze mai mult decît lista obligațiilor care îl așteaptă la sfîrșitul fiecărei luni. Ar vrea ca taxele pe care le plătește să se întoarcă în spitale curate, școli bune, drumuri sigure și instituții care respectă timpul oamenilor, nu în conturile politicienilor și specialilor care au devalizat bugetul de stat. Pînă atunci însă, birul rămîne cel mai punctual funcționar al statului. El nu lipsește niciodată, nu intră în concediu și nu se împiedică de birocrație. Își face datoria cu o rigoare pe care cetățeanul ar dori să o întîlnească și în alte zone ale administrației. Și poate că aceasta este cea mai amară ironie: într-o țară în care multe lucruri par să meargă greu, obligația de a plăti dijmele merge întotdeauna fără întîrzieri. Iar românul, între speranță și resemnare, își numără mărunțișul, își plătește dările și își spune, cu o urmă de zîmbet: „Poate luna viitoare va fi mai bine.” Este o propoziție mică, dar poartă pe umeri speranța unei țări întregi.

România, stat al secretelor…

Data: 24 iulie 2026 by Gheorghe Piperea

De la plandemie încoace, România, după anti-modelul birocrației UEropene, s-a transformat într-o secretocrație. Toate marile decizii și contracte care au fost luate de elita auto-mandatată înfiptă la putere în România au fost luate în secret. PNRR. Contractele cu Pfizer și cu celelalte companii membre ale clubului Big Pharma, pentru vaccinuri inutile și chiar nocive. Zecile de miliarde vărsate în fundul regimului mafiot kievean. Tonele de bani cash care tranzitează lunar România în favoarea spălătorilor de bani din Ucraina. Zecile de miliarde furate prin mecanismul ETS (Emissions Trading System) ca urmare a închiderii unor fabrici. Anularea alegerilor din noiembrie 2024. Contractul cu Rheinmetal. Împrumutul SAFE. Listele scurte de companii abonate la ajutoare de stat și achiziții publice. Finanțările acordate de stat ONG – urilor din complexul industrial al cenzurii. Donațiile primite în campanii electorale de Dan Daniel – Nicușor. Etc. Precizez că atât Constituția României, cât și Tratatul Uniunii Europene impun ca deciziile de politică publică să fie luate în mod transparent și cât mai aproape de cetățeni. Mai precizez, de asemenea, că ambele reglementări impun principiul democrației reprezentative. Poporul își alege reprezentanții, după un scrutin electoral corect și transparent, iar reprezentanții exercită puterea legislativă și executivă, fiind responsabili politic, moral și juridic pentru deciziile pe care le iau și pentru pagubele cauzate.

În schimb, elitele birocratice auto-mandatate, care pun opoziția și alternativa democratică în „cordonul sanitar”, au luat în proprietate personală reprezentarea cetățeanului și au practicat timp de decenii externalizarea puterii legislative și executive și a sarcinilor esențiale ale statului. Este îndeajuns să vă reamintesc că legile se scriu de „experți” plătiți de bănci internaționale sau de corporații și se adoptă ca OUG (de către guvern) sau prin asumarea răspunderii în Parlament (fără dezbatere). De asemenea, sesizați cu toții că mulți parlamentari și membri ai guvernelor sunt impuși de ONG – urile din complexul industrial al cenzurii (Ceaușescu le denumea „agenturi străine”). Dacă ei ar fi acolo ca rezultat al alegerii făcute de voi, nu ar fi nicio problemă democratică. Numai că vorbim de învârtiți ajunși pe listele partidului – cartel psdpnlusrudmr pe ușa din dos, ca urmare a unor mâini ale „șefilor” de partid sucite la spate, iar puterea centrală și locală este la mâna partidelor care au ieșit la vot pe locurile patru-cinci… Veți ști, de asemenea, că instanțele, parchetele și CSM sunt de zeci de ani împănate cu actanți care sunt împinși acolo de ONG – urile globaliste. Episodul din 2016 cu nominalizarea ratată a șefei pe România a fundației Soros (mă refer la mme Guseth) ca ministru al Justiției în guvernul Cioloș este revelatoriu.

Practic, elitele ne-mandatate din partidul – cartel psdpnlusrudmr și reprezentanții complexului industrial al cenzurii sunt nimic altceva decât statul paralel. Luarea statului în proprietate s-a comis în secret, sub masca dezastrelor și a crizelor telescopice, care se sudează unul de la alta. Răpirea s-a produs cu bani publici. Finanțarea ONG – urilor din complexul industrial al cenzurii este, desigur, secretă. Inițiativele de transparentizare a finanțărilor acestor ONG – uri au stârnit furia (dar și panica) armatei de soldați ai furtunii pe care complexul îi hrănește material și îi otrăvește spiritual și sufletesc.

Mi-a atras atenția determinarea cu care toate vietățile acestei camere a secretelor au sărit să critice vehement magistrații care au îndrăznit să îl sancționeze pe Fritz pentru conflicte de interese și să îl acuze pe Ciucu de luare de mită. M-a șocat faptul că useriștii și oengiștii îi iau apărarea acelui orădean care și-a construit o întreprindere a mizericordiei. Mi-e destul de clar de ce au făcut asta : propriile întreprinderi ale mizericordiei pot fi devoalate și date pe mâna procurorilor, care vor arăta și mizeria morală în care se află. Ca să nu mai vorbim că ar trebui să își schimbe povestea, iar asta e complicat. Cum magistral spunea maestrul Dinică în Filantropica: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu!”… De aceea, vă spun cu fermitate: dacă AUR va conduce un guvern, primul lucru pe care o să îl pretind va fi desecretizarea. Numai în acest fel ne putem întoarce de la secretocrație la democrație.

Șocul termic – un pericol invizibil…

Data: 23 iulie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Sănătatea unei națiuni se măsoară prin capacitatea sa de a-și proteja cetățenii, cu precădere pe cei mai vulnerabili. Tolerarea actualei anarhii climatice din marile magazine din România este o formă de neglijență care încarcă inutil camerele de gardă ale spitalelor și pune în pericol vieți omenești. Este timpul ca factorii de decizie politică și legislativă să intervină ferm, urmând și modelele europene, pentru a transforma aceste spații din surse de îmbolnăvire în medii cu adevărat sigure. În perioada verii, valurile de căldură extremă au devenit o constantă a realității noastre cotidiene, cu temperaturi care ating frecvent praguri sufocante de 38 – 40 de grade Celsius la umbră. În căutarea unui refugiu sau pentru cumpărăturile zilnice, populația apelează masiv la spațiile comerciale de mari dimensiuni. Cu toate acestea, dincolo de ușile glisante ale supermarketurilor și mall-urilor, ne așteaptă o capcană climatică artificială: sisteme de aer condiționat reglate agresiv, care mențin temperaturi de doar 20 – 22 de grade Celsius. Trecerea bruscă de la canicula de afară la starea de frig din interior, unde îți îngheață instantaneu transpirația pe tine, generează o diferență termică uriașă, de până la 20 de grade Celsius. Această prăpastie termică nu reprezintă doar un disconfort trecător, ci un risc medical major și imediat de îmbolnăvire, transformând o simplă sesiune de cumpărături într-o amenințare severă pentru sănătatea publică, în special pentru persoanele în vârstă sau cele cu afecțiuni cronice.

Anatomia unui atac biologic: cum ne distruge șocul termic organismul

Corpul uman este guvernat de un mecanism fin de termoreglare, coordonat de hipotalamus. Când trecerea de la cald la frig se produce instantaneu, acest mecanism este practic scurtcircuitat, generând efecte nocive în lanț: Sistemul cardiovascular (risc de infarct și AVC): La temperaturi de peste 35°C, vasele de sânge periferice sunt dilatate la maximum pentru a elimina căldura. În momentul intrării în magazinul răcit la 20°C, organismul reacționează violent printr-o vasoconstricție bruscă. Sângele este retras masiv către organele interne, determinând o creștere bruscă și periculoasă a tensiunii arteriale. Pentru persoanele hipertensive, cu ateroscleroză sau afecțiuni cardiace preexistente, acest salt tensional poate declanșa crize anginoase, infarct miocardic sau accidente vasculare cerebrale. Sistemul respirator (prăbușirea imunității locale): Aerul rece și extrem de uscat generat de instalațiile de climatizare usucă mucoasa nazală și respiratorie. În lipsa stratului protector de mucus, cilii respiratori își opresc mișcarea de curățare. Acest fenomen lasă sistemul respirator complet vulnerabil în fața virusurilor și bacteriilor. Rezultatul direct constă în explozii de viroze respiratorii, bronșite, faringite și pneumonii severe, declanșate chiar în mijlocul verii. Sistemul musculo-scheletic: Trecerea bruscă la frig provoacă contracții musculare involuntare și severe. Apar frecvent junghiuri intercostale, torticolis, contracturi lombare dureroase și acutizarea violentă a suferințelor reumatice sau a artrozelor, afecțiuni care chinuie o mare parte din populația de vârsta a treia. Sistemul nervos și imunitar: Organismul consumă o cantitate uriașă de energie pentru a se adapta rapid la noul mediu, generând un stres sistemic profund. Acesta se manifestă prin amețeli, cefalee (dureri de cap intense), nevralgii și o stare de slăbiciune generală.

Modele internaționale: cum reglementează alte țări civilizate abuzul de aer condiționat

Contrar practicii din România, unde setarea temperaturilor din spațiile publice este lăsată la latitudinea exclusivă și adesea iresponsabilă a administratorilor de magazine, pe plan internațional există reglementări stricte. Uniunea Europeană și statele membre promovează tot mai intens norme care plafonează răcirea artificială, atât din rațiuni de sănătate publică, cât și pentru eficiență energetică și protecția mediului:

Franța: Prin Codul Energiei (Article R241-30), sistemele de climatizare din clădirile deschise publicului, inclusiv magazine și birouri, nu pot fi activate decât dacă temperatura interioară depășește 26 de grade Celsius. Este interzisă prin lege transformarea magazinelor în adevărate „frigidere”;

Spania: În cadrul măsurilor de economisire a energiei și protecție a populației, Guvernul a stabilit prin decret ca în spațiile publice (magazine, mall-uri, cinematografe, aeroporturi), temperatura aerului condiționat să nu fie setată sub 27 de grade Celsius pe timp de vară;

Germania și recomandările experților în climatizare: Standardele tehnice europene (REHVA) și ghidurile de medicină a muncii recomandă ca diferența dintre temperatura exterioară și cea interioară să nu depășească niciodată 6°C – maximum 8°C. Dacă afară sunt 36°C, în magazin temperatura optimă și sigură ar trebui să fie de minimum 28°C – 29°C, asigurând confortul fără a periclita viața.

Imperativul legislativ: are România nevoie de o lege a pragurilor termice? Răspunsul este, fără echivoc, DA. Introducerea unei reglementări clare în legislația din România nu mai reprezintă doar o opțiune de confort economic, ci o necesitate stringentă de siguranță națională și medicală. România se confruntă cu un proces accelerat de îmbătrânire a populației, iar persoanele de peste 60-70 de ani sunt primele victime ale acestor agresiuni termice. În lipsa unei legi, marile rețele comerciale continuă să funcționeze după reguli proprii, ignorând impactul devastator asupra clienților vulnerabili. Ce ar trebui să prevadă o astfel de reglementare în România? Plafonarea diferenței termice: Obligativitatea ca temperatura din spațiile comerciale închise să fie adaptată dinamic în funcție de cea exterioară, cum ar fi, de exemplu, menținerea unei diferențe de maximum 8°C față de exterior în zilele caniculare. Stabilirea unui prag minim fix: Interzicerea setării aparatelor de aer condiționat sub valoarea de 25 – 26 de grade Celsius în spațiile publice pe timpul verii. Perdele termice obligatorii la intrări: Obligarea marilor magazine de a instala zone de tranziție termică (vestibuluri sau perdele de aer cu temperaturi intermediare), astfel încât trecerea de la 40°C la temperatura din magazin să se facă treptat, nu printr-un impact brusc. Monitorizarea constantă a marilor magazine de către Inspecția Sanitară de Stat și Protecția Consumatorilor etc.

România vă rămâne fără producători de lapte şi carne…

Data: 23 iulie 2026 by Ion Măldărescu

Industria românească de profil traversează de ani buni un declin constant, în prezent ajungând la borna critică. Iar măsurile autorităţilor de la Bucureşti nu fac altceva decât să grăbească acest proces de declin. Pe rafturile magazinelor va apărea în curând carne ieftină, procesată în laboratoare, provenită din Mercosur, la standarde de igienă şi calitate mult sub producţia de carne şi lapte românească, şi tot soiul de surogate cu numele de lapte, produse artificial. Și, ca în orice poveste cu final previzibil, ni se va spune că toate acestea sunt, desigur, „în interesul cetățeanului”. Bietul cetăţean care apare în toate comunicatele oficiale, dar pe care nu-l întreabă nimeni dacă își dorește ca friptura de pe masa lui să vină cu certificat de laborator, iar laptele să aibă mai multe brevete decât vaci în componență. În ritmul acesta, producătorul român riscă să devină o specie pe cale de dispariţie, iar vaca din bătătură sau din fermă– exponate de muzeu, între războiul de țesut și fierul de călcat cu jar. Copiii vor întreba mirați: „Mami, e adevărat că laptele venea de la vacă?” Iar răspunsul va veni solemn: „Da, dragul meu. Demult. Pe vremea când găina făcea ouă și nu era suspectată că n-a completat formularul potrivit.” Nu va mai exista zootehnie, ci managementul proteinelor alternative. Nu vor mai exista ferme, ci facilități de conversie alimentară. Nu va mai exista baciul, văcarul, ci operatorul de biodiversitate proteică. Iar brânza va trebui să treacă prin atâtea definiții încât, până la urmă, singurul lucru sigur va fi eticheta.

Ni se va explica doct că progresul nu poate fi oprit. Că trebuie să ne adaptăm. Că tradițiile rămân frumoase în albumele de fotografii, pentru că viitorul trebuie să aibă gust de pudră instant și consistență de prezentare PowerPoint. Cine îndrăznește să întrebe de ce producătorul local dispare, iar importurile cresc, riscă să fie privit ca un romantic incurabil, atașat de ideea demodată că o țară ar trebui să poată produce măcar o parte din hrana pe care o consumă. Între timp, fermierul român completează formulare, depune declarații, așteaptă controale, suportă costuri tot mai mari și încearcă să înțeleagă cum a ajuns principalul suspect într-o țară pe care, ani la rând, a hrănit-o. În cealaltă parte a lumii, concurența produce după alte reguli, cu alte costuri și alte constrângeri. Iar când produsele ajung aici, ni se spune că piața este liberă. Atât de liberă, încât unii aleargă cu rucsacul în spate, iar alții cu locomotiva. Poate că, într-o zi, vom inaugura ca muzeu și ultimul grajd rămas. Va avea ghid audio, bilete reduse pentru pensionari și un panou explicativ: „Aici se creșteau cândva animale adevărate.” Vizitatorii vor putea face poze cu o vacă holografică și vor cumpăra de la magazinul de suveniruri un magnet pe care scrie: „Produs local – ediție limitată.”

Iar la ieșire, inevitabil, un afiș optimist ne va liniști pe toți: „Nu vă faceți griji! Totul este sub control.” Pentru că, în definitiv, nimic nu inspiră mai multă încredere decât un sistem care îți explică, zâmbind, că pierzi exact ceea ce avea mai multă valoare, dar că trebuie să privești partea plină a paharului… chiar dacă în pahar nu mai este lapte. Se zice că România este o țară eminamente agrară. Așa o fi fost. Astăzi însă tinde să devină o țară eminamente regulamentară. Nu mai producem cât producem hârtii despre producție. Vaca nu mai trebuie mulsă, ci documentată. Oaia nu mai paște, ci completează, prin reprezentant legal, declarația de conformitate. La Ministerul Veștilor Bune, totul merge strună. Fermierii sunt liniștiți, animalele sunt liniștite, iar singurii neliniștiți sunt fermierii și animalele. Dar aceasta este, ni se explică doct, doar o problemă de percepție.

Un tovarăş userist, foarte elegant, cu pantofi care n-au călcat niciodată printr-un grajd ne va spune că zootehnia nu dispare, ci se transformă. Cu adevărat se transformă. Grajdul se transformă în obiectiv de monitorizare. Vaca se transformă în cod QR, iar laptele, în oportunitate de inovaţie alimentară. Românii vor fi şi de această dată manipulaţi să aplaude. În curând, și cocoșul va trebui să cânte doar între orele aprobate de autorităţile ameţite de somnul puterii, ca să nu discrimineze păsările nocturne și să nu producă poluare fonică asupra ecosistemului birocratic.

Hai să nu fiu răutăcios! Progresul vine peste noi frumos ambalat, însoțit de o broșură în care ni se explică faptul că ceea ce vedeam cu ochii noștri, de fapt, n-am văzut niciodată. Iar dacă fermierul își va închide poarta, nu înseamnă că a pierdut totul, ci că participă activ la tranziția către un model alimentar inovator, profund european. Sună atât de frumos încât aproape îți vine să uiți că omul tocmai și-a vândut ultimul tractor, ultima vacă, ultima găină. Și ce dacă pe masa românului ajunge mâncare de la mii și mii de kilometri? Important este să vină cu eticheta potrivită. Că doar eticheta ține de foame, nu-i așa? Țăranul român, care vreme de generații a crescut animale, a făcut brânză, a muncit pământul și a hrănit sate întregi, descoperă acum că este depășit. Nu de alt fermier. Nu de vreo invenție agricolă revoluționară. Ci de un funcționar care știe să mulgă mai bine… bugetul decât vaca.

Iar politicienii? Sunt încântați. În fiecare campanie își trag cizme noi, se fotografiază lângă câte o vacă speriată, mângâie un vițel cu aceeași naturalețe cu care ar mângâia un purcoi de bani și declară solemn că agricultura este prioritate națională. După alegeri, cizmele vor dispărea la tomberon, iar fermierul din fotografie va rămâne un simplu fundal într-o arhivă digitală. Nu știm dacă România va mai avea, peste câțiva ani, atâtea ferme câte comunicate trimite pe capul producătorului român. Ştim sigur, însă, că nu vom duce lipsă de strategii. Vom avea strategii pentru strategie, planuri pentru planuri, comitete care să analizeze concluziile altor comitete și grupuri de lucru care vor lucra neobosit la redactarea unei foi de parcurs privind oportunitatea elaborării unei alte foi de parcurs a industriei alimentare româneşti.

Când ultimul crescător de animale, cînd ultimul procesator de carne şi lapte vor stinge lumina din ultimele grajduri, probabil că se va organiza o conferință internațională despre succesul tranziției. Se vor împărți plachete şi diplome, se vor ţine discursuri despre sustenabilitate și competitivitate. Numai vacile, oile, caprele, porcii, găinile şi curcanii vor lipsi. Desigur, nici aceasta nu va constitui o problemă. Vor forma o comisie care să confirme oficial că ele au fost înlocuite cu succes de zoile şi scursurile din Mercosur.

Misiunea publică a Literaturii Române

Data: 23 iulie 2026 by Alexandru Florin Țene

iteratura reprezintă una dintre cele mai importante forme de conservare și transmitere a identității unui popor. Ea aparține patrimoniului spiritual al unei națiuni și depășește limitele instituțiilor care o administrează, o promovează sau o evaluează. În România contemporană, dezbaterea privind rolul revistelor literare, al organizațiilor profesionale și al criticii literare a devenit tot mai intensă, pe fondul finanțării publice a culturii și al democratizării accesului la public prin intermediul internetului. În acest context apare o întrebare legitimă: în ce măsură unele structuri instituționale riscă să transforme prestigiul cultural într-o formă de exclusivism intelectual? Răspunsul necesită o analiză echilibrată, care să distingă între necesitatea existenței instituțiilor culturale și eventualele derapaje individuale sau colective. Din perspectivă filosofică și culturală, literatura nu este proprietatea niciunei organizații profesionale. Ea aparține limbii române și comunității care o creează, o citește și o transmite generațiilor viitoare.

Instituțiile literare – reviste, uniuni de creație, edituri, academii – au rolul de a administra și de a stimula viața culturală, nu de a monopoliza valoarea literară. Legitimitatea lor derivă din competența profesională și din serviciul adus culturii, nu din exercitarea  exclusivității asupra canonului literar. Așa cum afirma Pierre Bourdieu, câmpul literar funcționează prin raporturi permanente între autonomie și putere simbolică. Atunci când capitalul simbolic se transformă într-o formă rigidă de autoritate, există riscul apariției unor mecanisme de excludere și autoreferențialitate. În orice comunitate culturală există personalități remarcabile, dar și tentația orgoliului profesional. Recunoașterea critică, premiile, funcțiile editoriale sau apartenența la reviste prestigioase pot crea impresia unei superiorități culturale absolute. În asemenea situații pot apărea: limitarea accesului unor autori noi; preferințe bazate pe relații personale sau de grup; consolidarea unor cercuri culturale închise; confuzia dintre prestigiul instituției și valoarea intrinsecă a operei. Nu existența revistelor produce aceste fenomene, ci utilizarea lor ca instrumente de validare exclusivă. Criticul literar autentic trebuie să rămână fidel operei analizate, nu intereselor grupului din care face parte.

Unele reviste literare românești beneficiază, în mod legitim, de finanțare din fonduri publice acordate de Ministerul Culturii, administrațiile locale sau alte instituții. Această finanțare implică însă o responsabilitate suplimentară. Banii publici provin din contribuția tuturor cetățenilor și presupun: pluralism cultural; deschidere către toate generațiile; promovarea meritului; acces egal la exprimare. O publicație finanțată din bani publici nu poate deveni exclusiv tribuna unui grup restrâns de autori fără a afecta principiile democratice ale culturii. Literatura are nevoie simultan de exigență estetică și de libertate creatoare. Exigența nu trebuie confundată cu exclusivismul. Democrația culturală nu presupune eliminarea criteriilor valorice, ci oferirea șanselor egale de afirmare tuturor creatorilor, indiferent de apartenența instituțională. Marile opere ale literaturii universale au demonstrat că valoarea autentică poate apărea atât în centrele culturale consacrate, cât și la periferia lor. Istoria literaturii române confirmă acest lucru prin destinul unor autori care au fost ignorați sau chiar respinși în timpul vieții, pentru ca ulterior să fie integrați în patrimoniul național.

Critica literară are misiunea de a orienta cititorul și de a evalua operele după criterii estetice. Totuși, critica își pierde credibilitatea atunci când analiza este influențată de: apartenențe instituționale; relații personale; rivalități culturale; interese editoriale. În epoca digitală, diversificarea spațiilor de publicare și dezvoltarea instrumentelor informatice permit confruntarea mai rapidă a opiniilor critice și reduc monopolul tradițional al validării culturale. Viitorul literaturii române depinde mai puțin de competiția dintre organizații și mai mult de cooperarea dintre acestea. Pluralismul revistelor literare, existența mai multor uniuni de creație și dezvoltarea editurilor independente demonstrează vitalitatea culturii române contemporane. Respectul reciproc între instituții și autori reprezintă condiția dezvoltării unui spațiu cultural sănătos. Orgoliul poate construi prestigii individuale, dar dialogul construiește patrimoniul unei națiuni.

Literatura română aparține patrimoniului spiritual al poporului român și al culturii europene. Organizațiile profesionale, revistele și instituțiile culturale au o misiune esențială în promovarea și conservarea acestui patrimoniu, însă ele nu îl pot revendica drept proprietate exclusivă. Atunci când prestigiul instituțional este însoțit de deschidere, competență și responsabilitate publică, el contribuie la dezvoltarea culturii. Atunci când este înlocuit de autosuficiență, exclusivism sau orgoliu, există riscul îndepărtării instituțiilor de scopul lor fundamental: slujirea literaturii și a interesului public. Într-o societate democratică, valoarea unei opere nu este conferită exclusiv de apartenența autorului la o anumită organizație, ci de forța estetică a textului, de receptarea critică argumentată și de confirmarea în timp prin lectură și memorie culturală.