Am fost deunăzi la Vaslui. Cu trenul. Interregio, clasa I. M-am agățat de iluzia unui minim confort. Nici vorbă. Un coșmar grețos, o călătorie cu spatele, în bou-vagon, puțind a closet. De la Tecuci la Vaslui, am stat cu „fața” înainte. În orașul lui Calistrat Hogaș, s-a sucit locomotiva, cu garnitură cu tot. Cu „azimutul” în bătaia ochilor, am omorât alte două ore spre o epocă nici interbelică, nici antebelică, nici a unui Ev mediu de ocară, ci spre un timp al nimănui și al nesimțirii totale. Cumplit. Nu-mi puteam imagina să existe, în zilele noastre, o asemenea mizerie atât de cruntă: și în tren, și sub tren și pe lângă tren. În „zonă”, cum îi spuneam pe când eram copil și mergeam cu vaca la păscut pe șes, în Poiana crucii, părților din dreapta și din stânga căii de fier. Păstram cu teamă neslăbită distanța față de nesfârșitele șine. Zilnic, pe jos, umbla un „cheferist” care inspecta zona, dintr-o stație de tren în alta. Bunicul meu dinspre mama a fost „cheferist”, trăind și câțiva ani după ce s-a pensionat. Nu a întârziat niciodată la slujbă, chit că de cele mai multe ori mergea și pe jos. Ba și pe crivăț, și pe ploi ori alte răutăți ale vremii…
De la București la Vaslui – clădirea gării, proiectată de Anghel Saligny, a fost distrusă de aviația rusească în timpul ultimului mare război – te atacă un peisaj deplorabil, de-ți strepezește privirea. Cromatica de toamnă a buruienilor de câmpie, a scaieților, a cacadârilor, a clădirilor alunecate în ruină și toate celelalte, este monotonă, îndărătnică, dezolantă. Buruienile n-au căldură, ci doar țepi cu care te rănesc și de la distanță. Muntele este un poem, nu altceva. O singură tresărire-șoc: la un moment dat, o imensă „cortină” gri țesută din grauri disciplinați a derulat pe cer o coregrafie greu de imaginat. În rest, pare vie doar culoarea mizeriei fără sfârșit: saltele, pungi, pet-uri, găleți, fel de fel de reziduuri scoase din gospodării, care se lăfăie indecent pe sute de kilometri. Priveliști care îți îndoapă ochii – și nu numai – cu un derapaj ce îți dă senzația că nu se mai termină albia-grajd care a acaparat această parte de țară. Destul de numeroase sunt și clădirile lăsate de izbeliște, cândva foste cantoane ale CFR-ului, rămase, pesemne, fără stăpân. Dacă îți arde, poți fredona în gând vechiul cântec, adaptându-l, eventual, ad-hoc: „Țara noastră unde e? Țara noastră, ce-ați făcut cu ea?!” Desigur, nu veți fi auziți niciodată de cocota care conduce Ministerul Transporturilor. Pe de altă parte, și nu în ultimul rând, calea ferată de care vorbim se întinde de-a lungul atâtor orașe și localități în creștetul cărora cuibăresc atâția și atâția primari. Nu-i loc de dulce, fiindcă suntem în postul Crăciunului…
Problema este alta. De zeci și zeci de ani – mai degrabă, de la Cuza Vodă încoace – tot soiul de neisprăviți ajunși la hățurile de la București și-au bătut și își bat joc de Moldova. Nu vreau să dau apă la moară celor care pasc, între Carpați și Nistru, cai verzi, urzind tot felul de scenarii aiurite. Însă nu se poate abandona în așa hal această parte de țară în numele nu știu căror idioțenii. Șosele nu, de autostrăzi ce să mai spunem?, investiții ioc, educație canci, nivel de trai ce să mai vorbim? În schimb, îmbuibăm Ardealul cu tot ce vrei și ce nu vrei ca și cum îl pregătim de măritat. Orice coteț sau ruină grofească, fără nici o valoare națională, intră în seama unor nemăsurate fonduri pentru reconstrucție și renovare, în vreme ce, bunăoară, conacul de la Solești-Vaslui – un veritabil stâlp pentru istoria neamului nostru – este împins, cu cea mai oribilă iresponsabilitate, spre hăul dispariției. Cumva, nici nu-i de mirare. Este de urâtă și dureroasă aducere aminte comportamentul unei deloc neglijabile părți a românilor, care au excelat în neîndurătoarea lor nesimțire din timpul foametei petrecută în anii 1946-1947. Cu circa trei decenii mai devreme, când Guvernul s-a refugiat la Iași, zeci de mii de români și-au găsit găzduire în acest colț de țară încă rămas liber, moldovenii primindu-și musafirii cu toată generozitatea lor. Au împărțit, cu ei tot ce au avut în casă, în ogradă, în poiată, în coteț, în ocol, în grajd, pe dealuri. Când a venit năpasta din 46-47, mulți moldoveni au luat ce aveau mai de preț prin lăzi, pe pereți – mai ales lăicere, șervete mari, de cununie, alte țesături și bunuri de care s-au despărțit cu greu – și-au plecat în țară, cu trenul. S-au întors acasă cu câte un tăbol de mălai și cu inima frântă. Halal solidaritate între români. Că de milostenie, zât de aici… Știu toate acestea nu din povești, ci direct, de la noi, din bătătură.
Din fericire, nici o provincie românească n-a trăit sacrificiile Moldovei, cea istorică, dintotdeauna. Poate și de aceea moldovenii au dat țării tot ce-au avut mai de preț. Dacă nu și vederea ochilor, în mod sigur toată lumina minții celor care s-au născut la răsărit de Carpați. Aud, de o vreme, tot felul de „măsurători”, cântăriri, socoteli, scornite mai ales de o anumită cimotie ardelenească. Ce-ar fi de spus? Acum doar atât: dacă Moldova l-ar fi dăruit neamului doar pe Eminescu, ar fi fost oricum o izbăvire cu asupra de măsură. Numai că, în general, borfașii n-au nevoie de o asemenea lumină. Dar să nu mai lungim drumul.
Ajung tot mai rar la Vaslui. Și din pricina drumurilor, și din pricina trenurilor. În ultima vreme, și din pricina… cimitirelor. Nu intru în detalii, fiindcă nu se cade. Dar dacă totuși sunteți în trecere prin urbea lui Tănase, opriți-vă și la Eternitatea lui Constantin Țurcanu, faimosul Peneș Curcanul, nemurit în versuri de V. Alecsandri. Aici se găsește un complex funerar închinat celor zece dorobanți. Dacă mergeți mai departe, spre Iași, faceți un popas la mormântul primei Doamne a României, Elena Cuza. De vă îndreptați spre Roman, abateți-vă și la Schinetea-Dumești, unde este înmormântat mareșalul Constantin Prezan. Foarte aproape de aici, la Țibănești – a aparținut, cândva, de județul Vaslui – se odihnește întru vecie P.P. Carp…
P.S.: O îmbunătățire a acestui tronson de cale ferată, ca și a mijloacelor de transport specifice, va începe, n-o să vină să credeți, peste… 30 de ani! Splendid, splendid, iubit partid…
Lasă un răspuns