Curriculara autorului „Povestirilor din vremuri tulburi” (a treia lucrare apărută la editura ieșeană „Performantica” ) oferă obliganta cheie de lectură a dezvoltărilor portretistice din roman pe fundalul evenimentelor sociale, politice ale perioadei pre și post – (să zicem) revoluționare. Și-l așez, deloc întâmplător pe Dumitru M. Vintilă alături de un alt mare român, Anghel N. Rugină, care, imediat după anul 1989 a venit și revenit în România pentru a contribui la determinarea punerii în operă a resurselor umane, materiale de care țara dispunea în acel moment. Refuzat de noua oligarhie așa zis perestroikistă, marele economist avea să acuze în lucrarea Memoriale 1 decidenții din plan economic, protejând cu o diplomatică delicatețe politicienii momentului în speranța că se va reuși, chiar și târziu, asumarea unui proiect de țară atât de necesar, singura alternativă în reducerea pierderilor de suveranitate prin înstrăinarea de resurse și asumarea unor strategii total inutile pentru o țară desindustrializată și cu averea funciară proprie în reducție continuă.
«De ce nu s-au rezolvat cum trebuia problemele de stabilizare social-economică şi financiară, cu realizarea unui „miracol românesc” de la 1990 încoace?» era subtitlul memo-rialelor savantului, interogație la care, într-un alt registru, aduce parte de răspunsuri cartea lui Dumitru Vintilă , el însuși apartenent „elitei trădate”, neasumate energetic de noii politicieni, de masa inertă de poporeni anesteziați cu fărâmiturile căzute de la mesele baronetului în creștere. Asumând tușe aparent didacticiste (în sine concrete expuneri jurnalistice ale variilor experimente ale managerilor politici în anestezierea posibililor oponenți din armată, justiție, structurile coercitive) autorul urmărește un dublu scop: evidențierea formelor de acomodare a profitorilor – în mare parte apartenenți antecesorilor comuniști – cu zona libertăților capitaliste, dar în folos direct pe grupuri, persoane, găști și clanuri și, pe de altă parte, înfățișarea prozeliților mimetici (masă electorală partizană), cei asigurați prin dilatarea metastazică a structurilor contraproductive, bugetate de stat. Trecute prin site diverse ale supraviețuirii în trecut dar și în prezent, personaje ca Ion Dămăceanu zis Măgăoi sunt supuse unui proces de mancurtizare, de amputare a orgoliilor apartenenței unor familii de prestigiu material și comportamental, acceptând orice posibilă sinecură cu prețul însumării în turma cenușie a unei populații în derivă. Este perioada instaurării serviciilor contra servicii, nucleele de dezvoltare cancerigenă a corupției multiforme.
Sigur că „Povestirile din vremuri tulburi” nu este o carte de loisir, de citit între două stații Iași – Timișoara. Personajele (excelent puse în valoare în poligonul spațio-temporal) au „fiziologii” distincte portretistic și comportamental, mereu alăturate (și deloc întâmplător) unor persoane concrete, cunoscute, apartenente, de cele mai multe ori, rețelei politice. Și iarăși deloc întâmplător, asemeni unor balize, textul îl obligă pe cititor să adauge, să continuie ipotezele sau adevărurile (nu mereu convenabile) privind raportarea la evenimente: Revoluție sau lovitură de stat? Perestrokism sau neocomunism (neomarxism)? Securitatea insecurității? Cititorul este poftit, ba chiar împins spre întrebări subliminale cum ar fi cea legată de limitele în care pot fi acceptate beneficiile unor „revoluționari” retrași din viața publică pentru a digera surplusul de tain sau cei care, înscăunați confortabil, pactizează deloc glorios cu indivizii care, judecați conform unei amânate legi a lustrației, ar trebui să-și scrie memoriile sub cota zero a existenței celorlalți. Bogdan Mărculescu sau securiștii restaurați în afaceriști sunt personaje care adaugă un plus de creativitate rapace în creșterea exponențială a taxelor și impozitelor sărăcenilor resuscitați pe valul democrației fanariote din patru în patru ani.
Reflexie în propria oglindă prin Lucian Negrescu, profesor la Sorbona, autorul refuză orice formă de colaborare cu reprezentanții puterii, generatorii ceții tot mai persistente pe orizontul viitor al țării. Cartea, dincolo de utilitate, de paginile de o frumoasă construcție romanescă, poate fi asumată ca un semnal de alertă privind diminuarea șanselor de vertebralizare a unei veritabile democrații atunci când poporul e doar populație. Băi ăștia, pare a clama Dumitru Vintilă în piața publică a prezentului, vedeți că ăștia vă fură Nordul!
Lasă un răspuns