„România este stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil” (Art. 1 din Constituţia României)
Readucem în discuţie această chestiune fundamentală într-un moment greu al naţiunilor lumii, în context şi al naţiunii noastre, azi, când împătimiţii dominaţiei planetare pun deschis problema lichidării acestei principale permanenţe a istoriei – Națiunea, „poporul istoric”, cum i-a spus Eminescu. Readucem, am spus, căci cercetând şi reflectând îndelung, valorificând şi contribuţia înaintaşilor, problema aceasta am abordat-o şi am rezolvat-o ştiinţific într-o carte recentă şi am reluat-o apoi, ca atenţionare, ca avertismnet, ca semnal de alarmă, în câteva studii publicate în presă. Naţiunea – „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră […] Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Simeon Bărnuţiu, 1848)…
Cum spuneam în alt loc, în ceasurile de mare cumpănă istorică, cum este şi cel pe care-l trăim azi la nivel planetar şi la nivel naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria – regina ştiinţelor umaniste, cum i s-a spus -, istoria Neamului lor şi istoria lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai ataşate poporului istoric şi, drept consecinţă, recunoscute de popoare ca stâlpi de lumină şi energie. Iar istoria şi personalităţile ei emblematice care au gândit şi s-au exprimat în acest domeniu au concluzionat că naţiunea – naţiunea etnică, singura accepţiune ştiinţifică a conceptului! – a fost este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei lumii. Şi astfel am început, din motto, cu cea mai adâncă şi mai succintă cugetare asupra naţiunii, spusă într-un moment de răscruce pentru fiinţa noastră naţională de gânditorul cel mai reprezentativ, al locului şi al timpului, Simeon Bărnuţiu, atunci când liderul emblematic al revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu, formula deviza: „Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” şi dădea, în stilul său, ordinul de luptă: „No, hai!”
Şi atunci, dacă mama noastră se află, pentru fiecare, sub aura sacralităţii, naţiunea noastră, în care cu toţii ne-am născut, cum poate fi? Tot atunci, în 1848, „omologul” de peste Carpaţi al lui Bărnuţiu, care ca şi acesta îşi închinase ţării sale viaţa, Nicolae Bălcescu, tălmăcea alor săi că „naţionalitatea (naţiunea – n.n.) este forma cea mai dezvoltată a raselor… Ea este legitimitatea popoarelor”. Iar geniul nostru naţional, Mihai Eminescu – „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari”, cum i s-a spus (dr. Aurel David) – pleda ferm pentru a se respecta „suprema lege a conservării naţionalităţii şi a ţării, cu orice mijloc şi pe orice cale”, adăugând: naţiunea, „noi o iubim aşa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferinţele seculare până în zilele noastre… Şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremilor şi s-ar şterge din memoria tuturor, tot pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii şi a ţării vom stărui …”.
Foarte interesantă pentru contextul actual este vocea lui I.C. Brătianu, cel care, treptat, a devenit unul din cei mai importanţi oameni de Stat ai României. Preocupat – ca şi Nicolae Bălcescu, ca şi generaţia lor paşoptistă, de altfel – de revoluţia viitoare în contextul european, în 1853, la câţiva ani după revoluţia paşoptistă reprimată de imperii, când împreună cu mulţi „căuzaşi” mânca pâinea neagră a emigraţiei, I.C. Brătianu dorea ca revoluţia viitoare „să fie renaşterea Europei pentru o libertate statornică”. Şi, în această perspectivă ţinea să lămurească problema naţiunii ca fiind esenţială în viitorul context. Anume, dorea ca românii „să-nţeleagă că d-a trăi ca naţie e cea dintâi condiţie a unui popor” iar apărarea naţiunii „contra celor care au nelegiuirea d-a voi să-i lipsească de dânsa este nu numai un drept, ci şi o datorie sfântă; crimă şi sinucidere d-a nu o face”. Ca şi Bărnuţiu în 1848 – findcă era un crez al „secolului naţiunilor”! – şi I.C. Brătianu considera naţiunea drept „cea dintâi condiţie a libertăţii”. De aceea, continua el, naţiunea „nu se poate dobândi nici dezvolta subt steagul despotismului”. În spiritul veacului era şi convingerea lui I.C. Brătianu: că naţiunea, libertatea şi democraţia erau valori supreme îngemănate. Şi sublinia, adresându-se atunci mai ales românilor ardeleni: „Nu credeţi că naţionalitatea (naţiunea – n.n.) se poate dezvolta subt suflare străină”. Iar „făcând pe mortul, nu vom reînvia naţionalitatea noastră”. Invocând, în sfârşit, obiectivul major al unităţii politice, I.C. Brătianu spunea semenilor săi că „sufletul României nu se poate manifesta decât în unitate naţională […] pe cât vom fi trunchiaţi, locul naţiei noastre va fi gol în corul cel mare al omenirei şi omenirea va suferi şi noi vom suferi mai tare”.
Deci, acest revoluţionar paşoptist şi apoi mare om de Stat român, scrutând viitorul, se pronunţa pentru o Europă a naţiunilor suverane cu Statele lor naţionale unitare şi independente. Iar aceasta ar putea fi, cu adevărat, „renaşterea Europei pentru o libertate statornică”. Soluţie cu atât mai mult valabilă azi. „Cea mai firească societate omenească este naţiunea”
„Naţiunea este o fiinţă organică” (Nicolae Iorga)
Marele istoric Nicolae Iorga, în 1912 făcea această remarcă importantă asupra naţiunii: „Cea mai firească societate omenească este naţiunea”. Iar în 1922 adăuga: „Naţiunea este o fiinţă organică”, în sensul că „tot ce se găseşte întrânsa nu se desparte de dânsa şi colaborează la viaţa ei”. În 1940, cu câteva luni înainte de a fi asasinat, când Statele europene cădeau sub agresiunea hitleristă, savantul, cu autoritatea ştiinţei şi clarviziunii sale încuraja naţiunile aflate în suferinţă să nu piardă speranţa: „Mai e naţiunea. Ea nu se poate umili pentru totdeauna şi nu se poate nimici nici de-a lungul sutelor de ani. E lucrul primordial şi plastic, de la dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune, în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul ei sacru până la o altă tresărire în afară, ca arborele care-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară. Deci, orice ar fi, pentru cei mai mici şi ameninţaţi, înapoi la naţiune”– le spunea el.
Cel mai de seamă doctrinar al ortodoxiei româneşti, părintele Dumitru Stăniloae, într-o îndelungată activitate publicistică s-a oprit frecvent asupra conceptului fundamental de naţiune. „Naţiunile sunt comunităţi de destin – scria el în 1940 -, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice”. Pentru doctrinarul ortodox care cu un an înainte îşi publica antologia Ortodoxie şi românism, naţiunea „este o condiţie fundamentală a mântuirii”. Iar în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, când naţiunile au fost atât de greu încercate, părintele Stăniloae scria: „Neamurile (naţiunile – n.n.) sunt zone ontice ireductibile. Ele sunt unităţi specifice ale omenirii”. Şi continua: „Aceste întreguri etnice, vii organisme spiritual-biologice, nu pot fi sfărâmate pentru a se crea comunităţi bisericeşti anaţionale”. În alt articol, reluând ideea permanenţei naţiunii de-a lungul istoriei, scria: „Între realităţile fundamentale care au rămas după furtunile istoriei au fost în primul rând Neamurile, căci Neamurile au fost întotdeauna purtătoarele istoriei şi ale culturii. Drept aceea oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urma războului actual, nu încape îndoială că Neamurile vor continua să rămână ca realităţi fundamentale …”.
Marele sociolog Dimitrie Gusti, referindu-se la ponderea naţiunii la nivel planetar, nota: „Naţiunea este realitatea centrală care însumează toate aspiraţiile fireşti ale indivizilor şi de la care pornesc nu spre altă fiinţă ci spre un nou plan de relaţii toate manifestările internaţionale…”. În ce ne priveşte, valorificând contribuţiile înaintaşilor şi pornind de la ei, am sintetizat în definiţii şi caracterizări succinte conceptul de naţiune – naţiunea etnică! -, de Stat naţional, precum şi blindajul lor de oţel special, naţionalismul. Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei, cristalizată într-un îndelungat şi complex proces istoric în care şi-a constituit un specific naţional, „codul” său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmat identitatea şi suveranitatea naţională – atributele ei supreme şi inalienabile -, voinţa politică şi obţiunea religioasă – toate materializate în Statul naţional -, devenind astfel principala permanenţă a istoriei.
La nivel planetar a prevalat şi prevalează dreptul naţiunii înaintea tuturor
Naţiunea traco-geto-dacilor – strămoşii noştri reali, descendenţi ai poporului primordial al Europei (arienii/pelasgii) -, creatoarea primelor civilizaţii europene, în Neolitic, a fost prima naţiune constituită pe „bătrânul continent”, cu primele State naţionale. Statul naţional, fiu natural al naţiunii, coordonatorul dezvoltării ei optime şi al apărării ei în faţa oricăror provocări şi primejdii, este un ansamblu organic de instituţii continuu perfectibile în dinamica vieţii, acreditat de istorie ca formaţiune politică ideală, devenit expresia politică a poporului suveran în epoca modernă – epoca suveranităţilor naţionale – în care egalitatea în datorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tuturor cetăţenilor săi. Şi redăm aici cea mai reprezentativă şi mai fermă apreciere asupra specificului naţional şi a Statului naţional pe care i-o datorăm geniului nostru naţional, Mihai Eminescu: „Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămâie cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare”. Şi Eminescu concluziona: „Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari să producă, nu meri pădureţi”. Naţionalismul – atât de deformat şi de hulit de propaganda Forţelor de dominaţie! – este sentimentul sacru al oricărui nativ ce se revendică de la o naţiune şi, deopotrivă, datoria lui sacră de a contribui la dezvoltarea optimă a acesteia şi de a o apăra până la sacrificiul suprem. Totodată, naţionalismul implică sentimente similare pentru toate naţiunile lumii – surorile bune ale naţiunii sale în florilegiul planetar al naţiunilor. Deci, după atâtea opinii ale unor înaintaşi de înaltă ţinută ştiinţifică şi patriotică, concluzii pertinente la care aceştia au ajuns prin îndelungate reflecţii asupra surselor studiate şi după propria experienţă de viaţă, ce trebuie să facem noi pentru a nu greşi faţă de înaintaşii noştri, faţă de noi înşine, faţă de contemporanii şi urmaşii noştri, pentru a găsi întotdeauna „cuvântul ce exprimă adevărul”?
Himera „Imperiului universal”
Ne aflăm, într-adevăr, sub greutatea axiomatică a realităţii istorice, reţinută şi în opiniile citate, privitoare la naţiunea etnică şi la Statul ei naţional – valori supreme aflate acum la o răscruce a istoriei – iar pe de altă parte suntem şocaţi de o aşa-zisă „viziune nouă” care, ignorând datele şi legitatea istorică, „postulează” schimbarea, la comandă, a ceea ce este statornicit ca permanenţă istorică şi direcţie de evoluţie spre mai bine, „postulează” o schimbare în acest mod în însăşi natura umană.
Spuneam la început că lumea – şi noi, cu lumea! – se află, azi, într-un moment greu, ca urmare , în fond, a unor slăbiciuni şi erori ale însăşi societăţii umane, perpetuate în timp. Societatea modernă, ajunsă – prin lupta milenară a naţiunilor – în această epocă a suveranităţilor naţionale, epocă în măsură să asigure, în sfârşit, armonia socială şi democraţia reală – idealul tuturor timpurilor istorice – a fost şi ea deturnată de la mersul său firesc de către forţele de dominaţie planetară. Acestea, preluând de la defunctele imperii „istorice” himera „Imperiului universal”, plănuiesc constituirea unui, la fel de himeric, „Imperiu global” – condus de un Guvern mondial, într-o aşa-zisă „Nouă Ordine Mondială” -, cu trecerea printr-o „fază intermediară”, pregătitoare, de aşa-zise „Uniuni” – superstate zonale în care să se „topească” naţiunile etnice reîncarcerate, cu Statele lor naţionale într-un superstat „civic şi multicultural”, fără culoare naţională.
Prima „Uniune” de acest fel – intitulată, semnificativ, „Uniunea Statelor Americane” (U.S.A.) – a fost creată către sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu gândul de a cuprinde în viitor cele două Americi, iar altele două, până acum, au fost create în secolul al XX-lea: celebra U.R.S.S. iar mai nou „Uniunea Europeană” (U.E.). Mai sunt „planificate” şi altele. Corifeii acestor forţe şi ai acestor entităţi au elaborat şi au promovat „noua viziune” asupra naţiunii şi a Statului ei naţional. Prima „variantă” a acestei „noi viziuni” a fost cea leninist-stalinistă/masono-comunistă (bolşevică) şi pe baza ei s-a constituit în 1922 prima mare închisoare modernă a naţiunilor deja încarcerate în imperiul „istoric” anterior, autocrat, al ţarilor, numit acum „Uniune” (U.R.S.S.), cu dezastruoasele rezultate cunoscute. Varianta „postula” dispariţia previzibilă a naţiunilor, dar nu găsise încă „formula magică” a dispariţiei, iar corifeii au trecut la aplicarea forţei, cu lichidări masive împotriva „duşmanilor poporului”, hotărâţi să construiască o mare „naţiune sovietică”. Era noua invenţie „în materie”, în plan euro-asiatic, după sintagma „naţiune politică” a nobilimii din Evul mediu şi sintagma „naţiune americană”, nume care începea să fie folosit pentru mozaicul etnic ce popula U.S.A.
Transformarea naţiunilor etnice în aşa-zise „naţiuni civice”
Trecându-se, la începutul secolului al XX-lea, la „faza” neoimperialistă şi constituindu-se conspiraţia neoimperialistă mondială pentru reîncarcerarea naţiunilor care, prin luptă milenară, obţinuseră recunoaşterea principiului suveranităţii, cu dreptul constituirii/reconstituirii Statelor naţionale, corifeii forţelor de dominaţie au căutat continuu „formula magică” pentru amăgirea şi reîncarcerarea naţiunilor europene, naţiuni cu străvechi rădăcini istorice şi cu o civilizaţie avansată. Astfel, au relansat, în etapa interbelică, ideea unor „federaţii” zonale şi chiar ideea unor „State Unite ale Europei”, dar evenimetele s-au precipitat şi ideile s-au stins. Între timp se pornise – discret dar mai ales secret – „lucrarea” unei noi „construcţii” europene, căutându-se momentul potrivit pentru punerea în operă a „proiectului”. Şi „momentul” a venit după cel de-Al Doilea Război Mondial, când, printr-o politică a „paşilor mărunţi”, s-a declanşat acţiunea de constituire a „Uniunii Europene”. Între timp, marea „Uniune Sovietică”, datorită represiunilor şi contradicţiilor interne, ca şi agresivităţii în plan extern, urca stăruitor către un prag al exploziei la sfârşitul secolului al XX-lea, iar „uniunea” de peste ocean avea „probleme”; chiar un cunoscut ziarist al ei o numea „imperiul sălbăticiei”.
În Occident se afirma însă „Uniunea Europeană”. Şi în timp ce U.R.S.S. „cădea” – de fapt se „metamorfoza”, cu chinuri inerente, într-un mare „Centru de Putere” -, Uniunea Europeană lansa, în ianuarie 2006, „varianta a doua” în problema desfiinţării naţiunilor etnice şi a Statelor lor naţionale ai căror lideri acceptaseră sau vor accepta, semnând, „aderarea” la U.E. -, variantă dată sub forma unei „recomandări”, conţinând şi „formula magică” pentru aceasta: adică transformarea naţiunilor etnice în aşa-ise „naţiuni civice” care, cu Statele lor naţionale, devenind şi ele „civice şi multiculturale” să se „topească” în Superstatul U.E., condus după „aquis-ul” comunitar elaborat de specialiştii tehnocraţi ai centrului, conduşi mult timp de Jean Monnet.
Cercetând constituirea şi ascensiunea U.E., doi autori englezi: Cristopher Booker şi Richard North -, cu o investigaţie la zi şi o bibliografie impresionantă, au elaborate, iar în 2003 au publicat o impresionantă carte ştiinţifică purtând un titlu semnificativ: „Uniunea Europeană – marea amăgire”, tradusă imediat şi editată în limba română, dar tăcută de media noastră internă. Titlul exprimă demonstraţia convingătoare din conţinut iar finalul o rezumă succint şi se constituie ca o previziune. Îl reproducem aici: „Numai când oamenii au descoperit că şi-au pierdut democraţia şi puterea propriilor lor ţări de a se guverna singure, au început să aprecieze într-un fel nou cât de preţioase erau valorile care le-au fost luate fără ştirea lor. Deveniseră victimele uneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective ale secolului al XX-lea care din acest punct de vedere merită să fie aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunismului. Mai curând poate, iar nu mai târziu, fantezia ‘marelui proiect european’ se va destrăma, biruită de realitate, distrusă de toate acele contradicţii pe care ambiţiile ei demente n-au fost în stare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodată spera să le rezolve. Dar va lăsa în urma ei distrugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Europei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezească iar la viaţă”.
Au urmat şi alte previziuni similare, câteva atenţionări în presă, cotidianul «Ziua» „monitoriza” inteligent evenimentele, dar factorul nostru politic intern îşi urma „programul”. Astfel că România, abia ieşită de sub obedienţa directă a U.R.S.S. (aflată în curs de „metamorfozare”), a fost inclusă în U.E. prin semnăturile liderilor de atunci, cu de la ei putere, în 2007 şi, operativ, cu aprobarea Parlamentului. Semnând „aderarea” la U.E., liderii au cedat suveranitatea naţională şi au angajat ţara să urce şi următoarele două „trepte” numite, eufemistic, „integrare” şi „globalizare”; la capătul „scării”, desigur, urma a se deschide larg porţile „Imperiului global”.
„Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor de partea lor…”
Înaintaşii noştri ne-au dat soluţia pentru a nu greşi în asemenea ceasuri de cumpănă: „Ţineţi cu poporul toţi ca să nu rătăciţi – ne-a spus acelaşi Simeon Bărnuţiu -, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşa de uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clase, care urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dinpreună cu aceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei…”. Şi cum trebuie procedat – încă ne-a spus Mihai Eminescu: „Schimbaţi opinia publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului – din adâncurile în care doarme, faceţi o uriaşă reacţiune morală, o revoluţiune de idei, în care ideea românească să fie mai mare decât uman, genial, frumos. În fine, fiţi români, români şi iar români!”.
Nu din laşitate ne vine în minte zicala populară: „Uşor de spus, greu de făcut!”. Căci factorul politic, autointitulata „clasă politică”, după „aderarea” la U.E., din 2007, îşi urmează cu zel programul „pro-european”, aşa cum i se cere. Personal, atât cât am putut, am atras atenţia asupra drumului greşit pe care se merge, cel mai important prin cartea din 2010. Apoi am continuat, cu posibilităţile şi mai reduse ale pensionarului. Au procedat şi alţii la fel, dar tot cu dezamăgiri. Citez cartea d-lui general (r) Gh. Dragomir : „Europa cu capul în stele şi trupul însângerat”, Bucureşti, Editura România în lume, 2011, 331 p. sau cartea a doi sociologi, prof. dr. T.O. Bompa şi prof. dr. D. Porojan, „România – acum ori niciodată!”, Bucureşti, Editura Irecson, 2010, 287 p. -, în sfârşit cel mai important semnal de alarmă, cartea omului politic prof. dr. Gheorghe Funar intitulată „Holocaustul împotriva românilor, două volume masive”, Cluj-Napoca, Editura GEDO, 2011 şi 2012, continuată prin conferinţe de presă şi articole, punctând derapajele şi formulând soluţii de îndreptare.
Şi tăvălugul îşi continuă rostogolirea, iar megacriza din U.E. refuză să dea semne de vindecare Între timp, adeverindu-se previziunea celor doi autori englezi şi alte previziuni similare, Uniunea Europeană a intrat în criză, devenită repede megacriză, cu perspectiva unei „explozii”. Liderii şi doctrinarii „U.E.”, alarmaţi şi ei, s-au întrunit non-stop, dar nu s-au putut abate de la direcţia dată. Astfel că, după dezbateri, au decis doar să schimbe titulatura: în loc de „Uniunea Europeană”, au reînviat „formula americană”, de două ori eşuată în Europa: „Statele Unite ale Europei”, absolut inadecvată pentru „bătrânul continent” cu naţiuni având rădăcini istorice adânci şi o civilizaţie recunoscută. În fond, cu această „schimbare” U.E. rămânea „aceeaşi Mărie cu altă pălărie”, cum am atenţionat într-un studiu apărut în presă, în care insistam asupra ideii unei Europe Unite dar o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente. Au însă medicii o vorbă de duh: „Frecţie la picior de lemn!”.
Şi tăvălugul, pentru noi – dar nu numai pentru noi! – îşi continuă rostogolirea, iar megacriza din U.E. refuză să dea semne de vindecare. Noi rămânem cu Suveranitatea cedată, cu falsificarea identităţii naţionale reale reconfirmată guvernamental în varianta cea mai dură. În paralel se resimte acut efectul înstrăinării de până acum a activelor economice şi a resurselor naţionale strategice şi se înstrăinează în continuare ce a mai rămas neînstrăinat.
Pământul ţării, conform Constituţiei revizuite, continuă să se vândă „într-o veselie”, la străini şi la apatrizi. Ministerul educaţiei rămâne cu obiectivul principal, învăţământul, căzut din titulatură, Sănătatea se „îmbolnăveşte” periodic. „Roiuri” umane, ca odinioară, continuă să plece în „migraţie” în „lumea largă”, pentru o viaţă decentă, în timp ce viaţa politică se derulează într-o vrajbă endemică şi la intervale de timp lansează noi campanii de revizuire a Constituţiei pentru a fi pusă de acord cu aquis-ul comunitar, conform angajamentelor asumate de lideri şi de Parlament în 2007, când a fost cedată suveranitatea naţională etc. etc. etc. Acum, în cea de-a treia campanie de revizuire a Constituţiei, bătălia cea mare se dă în jurul articolului 1, mai exact în jurul conceptului de Stat naţional al acesteia. Din punctul de vedere al celor interesaţi, acest atribut major a mai rămas de eliminat din respectivul articol, în cea mai mare parte deja golit de conţinut prin cedarea suveranităţii şi falsificarea identităţii naţionale. Statul naţional român pare să devină Stat fiscal… Cu eliminarea din Constituţie a conceptului de Stat naţional, factorul politic s-ar conforma integral „recomnadării” U.E. din ianuarie 2006, Statul naţional devenind „civic şi multicultural”, spre satisfacţia unor agresive extremisme minoritare şi ar fi pregătit să se „topească” în himericul „Imperiu global”. De altfel, conceptul în sine a fost serios afectat din altă direcţie: prin fiscalitatea excesivă promovată de guvernele „tranziţiei” Statul naţional pare să devină Stat fiscal. România – s-a comunicat recent – are cel mai mare procent de impozitare a muncii.
Constituţia revizuită ar trebui să asigure cadrul legislativ pentru recuperarea suveranităţii naţionale
Având în vedere situaţia limită în care ne aflăm, nu o revizuire a Constituţiei ne este necesară ci, într-o perspectivă bine chibzuită, ne este necesară o nouă Constituţie. Iar Constituţia care ar ieşi din actuala revizuire ar trebui să asigure cadrul legislativ pentru următoarele obiective majore: recuperarea suveranităţii naţionale; recuperarea identităţii naţionale reale; readucerea „acasă” a activelor economice şi a resurselor naţionale înstrăinate, în paralel cu revenirea „acasă” a cetăţenilor Statului naţional plecaţi „în lume” pentru pâinea familiilor lor; redobândirea pământului ţării vândut străinilor şi apatrizilor după ultimele două revizuiri ale Constituţiei; reconsolidarea instituţiilor Statului naţional pe temelia interesului naţional; grija deosebită pentru a nu fi afectată străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă prin „ecumenismul” globalizator care se preconizează. Grija pentru toate acestea şi pentru multe altele care s-au deteriorat ar urma să fie înscrisă în noua noastră Constituţie, a Statului naţional suveran, unitar şi indivizibil şi în legile speciale care ar urma să se dea în litera şi spiritul ei, într-un efort stăruitor de renaştere naţională în care totul trebuie regândit şi restatornicit.
Legat de ceea ce am afirmat anterior, se impune o precizare specială cu privire la religia noastră strămoşească. Ortodoxia este religia noastră naţională. Termenul este o traducere în limba greacă a expresiei: dreaptă credinţă. Noi includem în acest termen, ca dreaptă credinţă, şi străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă, multimilenară, a strămoşilor reali, de la arieni la traco-geto-daci. Şi numai în această accepţiune considerăm deosebit de importante precizările doctrinarului teolog Dumitru Stăniloae, care scria în 1939 în cartea sa, «Ortodoxie şi românism», următoarele: „Când accentuăm elementul ortodox din firea românească arătăm un motiv în plus pentru necesitatea ca neamul nostru să rămână pe linia ortodoxă dacă vrea să nu decadă din românism şi în general dintr-o situaţie superioară în una inferioară. Aceasta ar fi nu numai o cădere din ordinea naturală, ci şi o păcătuire faţă de Dumnezeu, care n-ar rămâne nepedepsită”. Şi dădea exemplul evreilor: „Evreii au fost avertizaţi în mod special de profeţi să nu cadă din religia înaltă a părinţilor, iar pedeapsa pentru această cădere prin neprimirea lui Hristos a fost gravă, arătându-se ca o degenerare naţională”. Şi, revenind la români: „O părăsire a ortodoxiei (de către români, n.n.), avută timp îndelungat, echivalează cu degenerarea care e legată de orice coborâre dintr-o situaţie spirituală mai înaltă”.
O Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente
Un avertisment similar ne-au lăsat şi marele istoric Nicolae Iorga şi Mareşalul Ion Antonescu. Or, privitor la religie, „Uniunea Europeană”, faţă de care liderii şi Parlamentul au semnat şi au votat „aderarea” în 2007, deja ne promisese, în 2005, ca perspectivă, o „Europă post-creştină”. Comentariile sunt de prisos. Să fim însă bine înţeleşi: Orice compatriot raţional şi orice european cu mintea întreagă dereşte o Europă unită, dar, cum spuneam mai sus, o Europă a naţiunilor suverane şi a Statelor lor naţionale independente, edificată pe temelia unui complex de relaţii, convenţii, tratate în beneficiul reciproc, pentru o dezvoltare optimă şi pentru apărare, pentru pace în lume. Aceasta ar putea fi, într-adevăr, cum ne spunea revoluţionarul paşoptist şi mare om de Stat I.C. Brătianu „renaşterea Europei pentru o libertate statornică” şi pentru ca naţiunile ei să nu devină victime ale jocului periculos şi iresponsabil pus la cale de „înalţii prelaţi ai globalizării”, joc la care au aderat, fără rezerve şi cu o supunere oarbă, multe „cozi de topor” şi de la noi din ţară şi multe, foarte multe, aşa-zise „elite” culturale, universitare şi politice.
Conştientizăm greutatea acestui efort de renaştere naţională, mai ales că el trebuie concertat planetar, căci şi primejdia este planetară. Pentru acest efort ne este necesar un partid politic construit pe alte criterii decât până acum, partid care, în consens cu alte partide, la fel construite, unite pe vectorul – forţă al renaşterii naţionale, să-şi asume această răspundere. Partidele politice existente, în primul rând cele generatoare de „baroni” moderni – „ciocoi noi cu bodyguard”, cum le-a spus scriitorul Dinu Săraru -, generatoare de discordie şi de politică aistorică, au dovedit că nu sunt capabile să-şi asume un astfel de efort.
Criteriul de constituire a partidelor politice moderne pentru a contracara efortul de dominaţie mondială al celor celor care l-au promovat şi îl promovează. Partidele politice ale epocii moderne – epoca suveranităţilor naţionale, a armoniei şi a democraţiei reale -, dinamizatoare ale unei vieţi politice sănătoase, benefice într-un Stat naţional – trebuie să exprime, fiecare în parte, şi toate împreună, în plan naţional şi pe componentele majore de dezvoltare a Societăţii, unitatea naţională – pe temeiul armoniei sociale şi al democraţiei reale – şi să militeze consecvent pentru optimizarea dezvoltării, pentru prevalenţa dreptului naţiunii, al poporului suveran înaintea tuturor, pentru buna convieţuire în lume.
Doctrine înscrise pe „roza vânturilor”
Cei care au fost şi sunt interesaţi să domine lumea – un obiectiv himeric şi criminal – şi în primul rând să desfiinţeze naţiunile etnice şi Statele lor naţionale, să le reîncarcereze într-un „Imperiu universal” sau , mai nou, într-un „Imperiu global”, i-au „învăţat” pe cei vizaţi – adică „restul” lumii! – să-şi constituie partide politice pe segmente sociale şi cu doctrine înscrise pe o „roză a vânturilor”. Pentru ca învrăjbindu-se de „jos” în „sus” şi de „sus” în „jos” – în lupta pentru putere, să destabilizeze societatea, Statul naţional, astfel ca acestea, „globalizate”, să poată fi dominate de „învăţătorii” lor. Problema aceasta trebuie explicată pe-ndelete tuturor compatrioţilor, tuturor concetăţenilor. Trecerea la acest nou sistem de convieţuire a partidelor politice va însemna o adevărată revoluţie în viaţa politică a lumii, în beneficiul naţiunii şi al Statelor lor naţionale, a popoarelor suverane şi cea mai puternică lovitură dată forţelor de dominaţie mondială. Paşnic, fără violenţă! Din păcate, demersurile personale de până acum – oferind noi, după posibilităţile proprii, consiliere ştiinţifică şi doctrinară – n-au dat rezultate concrete. Dezamăgiri au avut şi alţii.
Să redevenim „români, români şi iar români”, patrioţi şi naţionalişti
Sufletul naţional pare să nu mai aibă sălaş în conturile bancare. Iar compatrioţii din ţara reală, împinşi la limita sărăciei, neinformaţi şi dezinformaţi, abia îşi caută un loc de muncă şi ceva „mărunţiş” pentru „coşul zilnic”, dar şi mulţi, e adevărat, au ajuns să nu mai reziste tentaţiilor şi manipulării din campaniile electorale. Ar trebui o unire într-un întreg între sufletul naţional şi ansamblul mijloacelor necesare pentru revigorarea unei vieţi politice sănătoase. Această unire nu este imposibilă, dar întârzie îngrijorător să se producă, în timp ce tăvălugul răului se rostogoleşte continuu peste noi. Tocmai o asemenea unire ne-ar permite să nu „rătăcim”, cum ne-a învăţat revoluţionarul paşoptist Simeon Bărnuţiu, ne-ar permite să dăm o altă direcţie, decât până acum, opiniei publice, să facem o „revoluţie de idei”, în fine, să fim ori să redevenim „români, români şi iar români”, patrioţi şi naţionalişti, aşa cum ne-a îndrumat geniul nostru naţional, Mihai Eminescu.
„De avem sau nu dreptate/Eminescu să ne judece!” – vorba poetului Grigore Vieru din „trista ţară basarabă”. Dacă nu ne ajutăm singuri, nimeni nu ne va ajuta! Să nu uităm că România Mare a fost creată de înaintaşii noştri sub deviza: „Prin noi înșine””, deviză care azi revine puternic în actualitate.
Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin!
Legendele spun ca a existat cândva un zeu egiptean ce purta masca zeului Bes, coroana lui Amon pe cap, era itifalic, ținea în mână sceptrul Thebei și era înaripat. Și numele acestui zeu egiptean s-a pierdut vreme de secole rămânând un mare mister, o enigmă nedeslușită de către egiptologii moderni. Bes, împreună cu omologul său feminin Beset, este o zeitate egipteană antică, venerat ca ocrotitor al gospodăriilor și, în special, al mamelor, copiilor și al nașterii. Ulterior, Bes a ajuns să fie considerat apărătorul a tot ceea ce este bun și dușmanul a tot ceea ce este rău. Oamenii de știință moderni, precum James Romano, susțin că la începutul său, Bes era reprezentarea unui leu care se ridica pe picioarele posterioare. După cea de-a Treia Perioadă Intermediară, Bes este adesea văzut cu doar capul sau fața, adesea purtate ca amulete.
