Arhiva zilnică: 10 aprilie 2023

Un omagiu ce va dăinui!

Data: 6 octombrie 2026 by Mihai Ogrinji

În urmă cu 90 de ani, mai exact în februarie 1936, lua ființă O.N.T. – ul. Generațiile mai tinere se prea poate să nu înțeleagă aceste inițiale, faimosul brand turistic fiind și el înstrăinat aiurea. Așadar, este vorba de Oficiul Național de Turism, care organiza dintr-un început un minunat concurs de fotografii și, tot cu maximă grabă, înființa și remarcabila revistă „România”. Câștigătorii concursului – fotografiile erau expuse într-o captivantă expoziție – primeau premii în bani. Familia regală participa la vernisaj, în primul rând prin regele Carol al II-lea. Regina Maria a vizitat și ea expoziția foto, un an mai târziu, adică pe cea din anul 1937. Nu-i de mirare. Iubea fotografia ca pe sine însăși. Era – o spun ziarele acelei epoci – cea mai fotografiată regină a vremii sale. Mai deținea și alte întâietăți: era prima regină din lume care a fumat în public sau și-a tăiat părul, preferând o coafură în format scurt. Mai mult: a fost regina neîntrecută în materie de călătorii externe. Pe unele și le-a consemnat singură în acele interesante „Însemnări zilnice”. Pe altele – și mă gândesc în primul rând la cea de peste Ocean – Jurnalul a fost ținut de o prietenă de-a reginei, doamnă de onoare. Este vorba de Simona Lahovary (Simky, cum îi spuneau apropiații), o excelentă observatoare a tot ce – văzut sau nevăzut – mișca în jur, orice detaliu fiind trecut printr-o cultură solidă, ținută nobiliară și, adesea, o judecată prea… obiectivă.

Așadar, în anul când se înființa ONT-ul, se împlinea un deceniu de la mult comentatul turneu al Reginei Maria în America și Canada. S-a scris mult și s-a comentat în fel și chip. Multe exagerări, de pildă, în privința entuziasmului cu care a fost primită. Mă rog, o butaforie în tot și în toate tipică vulgului american. Era epoca în care visul american consta dintr-o călătorie în Europa. Vă amintiți de… Un american la Paris. Erau puțini cei care, totuși, își împlineau năzuința. Între timp, desigur, lucrurile s-au schimbat, pentru ca astăzi, datorită unui defazat inter-galactic, să o ia razna rău de tot. În aceste zile, când s-a împlinit exact un veac de la… plecarea reginei Maria spre America și Canada – periplul propriu-zis s-a derulat între 18 octombrie-24 noiembrie 1926, întrerupându-se din pricina agravării sănătății regelui Ferdinand – la Muzeul Național Cotroceni a avut loc lansarea albumului „Regina/Queen”. Din capul locului se cuvine apreciat acest „volum in honorem arhitectei României Mari” realizat de Romania Student Tour. Este vorba de un program național de redescoperire și promovare a valorilor patrimoniului natural și cultural al României. Proiectul – inițiat de Paul Bordaș – are deja un impresionant patrimoniu propriu, realizat de inspirata comunitate „Fotogeografica”.

Vor fi în mod sigur nu numai laude – meritate cu prisosință -, ci și unele observații, sper de bună credință. De pildă, însuși titlul – „Regina/Queen” – ar fi fost, poate, mai corect în formula „Regina Maria a României”. Cum, inclusiv în cazul Fecioarei se adaugă obligatoriu Maria, la fel și în privința Reginei din Sabba sau Reginei Victoria rigoarea exactității, nefiind vorba de o ficțiune, nu se încalcă. Pe de altă parte fiind vorba de un omagiu binevenit, după atâtea și atâtea denigrări – și azi, ca și, mai ales, înainte de 1989 – un punct de vedere al unui istoric, fie chiar și N. Iorga – i-ar fi dat o firească altitudine, să zicem. De ce marele istoric? Poate și pentru consemnarea reginei Maria din „Însemnări zilnice – 1929”, când se afla la Barcelona: „Ce-ar mai turba bătrânul Iorga cel hain!” Motivul: „Pretutindeni am fost primită ca o regină în exercițiu al cărei doliu este respectat”… Mă rog, regina Maria a fost – nu reproduc strașnicul „portret” pe care i l-a făcut Simky Lahovari – și femeie și nu este cazul să intrăm în detalii. Meritele ei nu trebuie sub nici un aspect maculate, mai ales cele cu un imens efect diplomatic. De aceea, sunt convins că mai importantă a fost călătoria din 1919, în Franța, când se hotărau drepturile României la tratativele de pace, decât cea de peste Ocean, de acum un veac. La Paris a fost o fabuloasă prezență pentru Țară, pe când cea din America reprezintă oglinda propriului orgoliu. Și încă ceva: Regina Maria a ținut nespus de mult la statutul ei de scriitoare, de artistă, fapt omis, din păcate, în album, fiind, poate, irelevant pentru ideea acestui impresionant respect. În rest, Regina Maria reprezintă inegalabilul dar pe care U.K., poate din neatenție, l-a făcut vreodată României. Cadou care, sub toate aspectele, nu se va repeta niciodată. Ca și în privința SUA care, la Paris, în 1947, a uitat – și va uita mereu, ca și astăzi – de călătoria reginei Maria din 1926.

Cântecul nebulimbilor…

Data: 6 octombrie 2026 by Marin Neacșu

Apărută pe la 1204, epopeea cunoscută sub numele de „Cântecul Nibelungilor” este o lucrare literară anonimă care ne spune povestea lui Siegfried, un erou legendar german. De atunci încoace, germanii nu prea au mai avut eroi de legendă. Nu știu cum s-a făcut, dar marii lor „luptători” de atunci încoace, au avut câte ceva malefic, care nu prea cadra cu normele sociale. Din păcate legenda se termină prost pentru toți eroii, prinți, prințese, regi și regine, adică toți cei de la butoane. Prin poveste apare și un cneaz vlah, adică român cum li se spune azi locuitorilor fostei Dacii. Interesantă poveste. A venit anul de grație 2026 și un alt Siegfried tot de origine germanică, dar nu din mutherland ci din România, va face istorie, căci va împinge românii la luptă împotriva slavilor de la Răsărit, pentru că așa e scrisă povestea. Dar până acolo, Siegfried va trebui să lupte cu Brunhilzii autohtoni, pentru a-și obține regatul. Până acuma a luptat tot împotriva vlahilor, ca vasal al Ursuldei care l-a împins pe gâtul Prințului Nicușor, kaka ndidat la Siegespalast. Cam asta ar fi saga pe model german. în traducere ar fi cam așa: după luni de scremete și nesimțire, după ce parlamentarii, magistrații și probabil și serviciile secrete s-au odihnit în vacanța „binemeritată”, după lupte mai mult sau mai puțin reale dar bine regizate între Victoria și Cotroceni, Nicușor a decis să nominalizeze un viitor premier în persoana lui Siegfried Mureșan, care, în concepția celor care i l-au diktat, ar împăca și „das ziege” munchenez și „le chou” parizian, sau bruxelez, căci, fiind de origine germană se poate spune că va sluji interesele naționale, dar ca educație și propte, este în slujba frâncului. Oricum, indiferent pe cine va sluji mai mult, este cert că poporul român este ultimul pe listă, asta s-a văzut din activitatea lui în Parlamentul European.

Ei bine contrar tuturor celor care susțin că Mureșan nu are nicio șansă să obțină votul Parlamentului eu spun că vom avea un Guvern Mureșan oricât de mult s-ar lăuda acuma unii șefi de partide că „ei” partidul, grupul parlamentar, nu îi vor da votul. Spectrul unor alegeri anticipate nu surâde nimănui, pentru că: toate partidele sunt formate din indivizi, parlamentari, unul mai dornic de înavuțire decât altul, care au plătit bani grei la partide sau cămătari ca să își obțină locul elgibil pe listele de partid. Absolut niciunul, nici măcar șefii de partide, în condițiile zilei de azi, nu este sigur că va apuca un nou mandat el ca individ în caz de alegeri anticipate. Suntem la jumătate de mandat și nimeni nu cred că a câștigat din mite, șpăgi primite, afaceri, acte de corupție, cât și-a propus la început de mandat, nu și-au terminat afacerile, contractele cu statul, etc, încât să îi fie indiferent dacă va mai prinde un mandat la anticipate;

Niciunul din partide, dacă o luăm grosso-modo, nu are certitudinea că va putea obține peste 50 la sută la viitoarele alegeri, sau că va fi în măsură să obțină o majoritate parlamentară fără sacrificii și cedări dureroase în fața unuia din partidele declarate „dușmani de moarte”. Deci nici la nivel strategie de partid nu dorește nimeni anticipate. Mister Simion uită ce a pățit Georgescu, iar o nouă „procedură Georgescu” este mai mult decât posibilă la viitoarele alegeri, mai ales după ce Nicușor a declarat, legat de anularea alegerilor din 2024, că „nu este treaba românilor să facă aceste conexiuni…”. Deci dacă nu e treaba românilor de ce au fost confiscate și anulate alegerile din 2024, nu o să fie nici la viitoarele alegeri, că dacă mai încearcă cineva să afle mai multe decât trebuie va păți ce au pățit „abjecții și primitivii ăia de ciobani”.

Românii sătui de jocul de glezne al tuturor partidelor, încluzând aici și „aurarii”, nu vor mai ieși la vot dând astfel ocazia autorităților și partidelor să își rezolve voturile între ei, așa cum o fac din 89 încoace. Ursula și ai ei vor face presiuni asupra liderilor partidelor „europene” din România, să își vadă de adevăratele lor interese, adică să fie cuminți și să voteze noul guvern dacă vor să își mențină sprijinul stăpânilor și să își tragă și ei cât pot din banii primiți de la UE sau „ajutoarele” pentru Ucraina și Moldova. Iar cei care se uită la burgunzi ca la Soare, salivând, nebulimbii autohtoni, vor cânta partitura Ursuldei pe trei voci. Așadar, astrele sunt aliniate pentru un guvern „burgundez” cu miniștri alogeni pe buletin sau în suflet. În caz contrar, jăndarii știu ce au de făcut. Și mai există și varianta „Tomac”, adică retragerea candidatului înainte de vot. În cazul în care, prin absurd previziunea mea se va dovedi greșită și se va ajunge la anticipate, în fața pericolului ca aurarii să le ia caimacul, PNL și PSD, oficial sau neoficial, își vor da mâna cum au mai făcut-o și în 2012 când au complotat împotriva lui Băsescu, astfel încât cu sprijinul UDMR care va lua un scor istoric, să formeze o majoritate lejeră. Deci dragi români, nu mai luați în seamă declarațiile unora și altora sau analizele cumpăraților din canalele tv, stați liniștiți, au grijă alții și de președinții și de premierii voștri, nu vă mai înjurați unii pe alții pe FB, nu vă mai pierdeți timpul cu „studii de fezabilitate”, faceți ce ați făcut timp de 37 de ani, „stați liniștiți tovarăși!”

O poveste sau un avertisment?

Data: 6 octombrie 2026 by Mihai Batog-Bujeniță

Povestea Golemului se poate considera a fi, fără nici un fel de reținere, una dintre cele mai cunoscute povești din istoria culturală a omenirii. Și este firesc să fie așa deoarece dincolo de diferitele scrieri sau referiri critice, în timp, ideea a devenit captivantă și pentru industria filmului, cea care încă din anul 1920 a scos o producție pe acest subiect, iar mai apoi au apărut mult mai multe reprezentări de gen chiar dacă unele dintre ele, de exemplu franciza Frankenstein, reluau la modul metaforic ideea de bază. Iar mult mai recentele filme cu roboți, androizi sau platforme ale inteligenței artificiale nu fac decât să aducă nota de adaptare la noile condiții tehnologice ale aceluiași subiect. Da! Putem spune că povestea este foarte cunoscută chiar dacă cei tineri nu doresc și nici nu par a fi interesați de a surprinde subtilitățile care stau la baza acesteia! Dar oare este ea și înțeleasă așa cum foarte probabil și-au dorit cei care au adus-o în lumina cunoașterii generale în urmă cu secole? Pentru a găsi un răspuns cât de cât sustenabil la această dilemă vă propun să vedem cam cum putem interpreta datele istorice ale acestei bizare povești. În primul rând cred că este necesară elucidarea termenului „Golem” deoarece fiind provenit din ebraica veche nu este un simplu cuvânt, ci mult mai mult un concept pe care trebuie să-l adaptăm situației fiind un fel de cheie a înțelegerii acesteia. Cuvântul Golem ar putea fi tradus, destul de aproximativ totuși, prin amorf sau nici viu nici mort și apare o singură dată în Bibliile canonice (Psalmul 139:16) putând fi interpretat și ca masă fără forme sau substanță neterminată, fără chip (în ebraică: galmi), iar în ebraica modernă, cuvântul are chiar o conotație depreciativă ca prost sau neajutorat, ori de ființă fără creier. Devine firesc să avem o interpretare atât de complexă deoarece golemul este o ființă vie antropomorfă creată în întregime din materie neînsuflețită (de obicei, piatră și lut) o entitate cu o formă brută, o creatură incompletă, embrionică, fără individualitate proprie despre care, deși este viu, nu se poate spune că este însuflețit deoarece nu are suflet, acesta, sufletul deci, fiind acel eu superior, atribut care depinde direct de voința divină, purtătorul conștiinței și al personalității.

Deși scrierile despre Golem apar mai ales în Europa Evului Mediu, tradiția evreiască plasează știința „fabricării” acestuia mult mai adânc în timp deoarece ea este prezentată în Cabale (din ebraicul qabbāla, care înseamnă „tradiție” sau „ceea ce a fost primit” fiind o tradiție esoterică și mistică evreiască, bazată pe interpretări profunde ale Vechiului Testament (Torah) cu inclusiv ritualul necesar aducerii la viață a unei astfel de ființe. Există scrieri care consemnează faptul că un oarecare Samuel din Speyer trăitor în secolul al XII-lea, a creat un Golem, iar o altă sursă vorbește despre Solomon ibn Gabirol care în secolul al XI-lea ar fi făcut și el un Golem, posibil feminin, întrebuințat pentru treburile casnice. Alte scrieri ceva mai târzii vorbesc de rabinul Eliyahu din Chełm (1550-1583) cel despre care un cabalist polonez a scris: „Și am auzit, într-un mod sigur și explicit, de la mai multe persoane respectabile că un singur om trăiește aproape de vremea noastră, al cărui nume este R. Eliyahu, stăpânul numelui, care a făcut o creatură din materie (Ev. Golem) și formă (Ev. Tzurah) și a făcut o muncă grea pentru el, pentru o perioadă lungă de timp, și numele de emet a fost agățat de gât până când în cele din urmă l-a îndepărtat dintr-un anumit motiv, numele de pe gât și s-a transformat în praf”.

Știm că în comunitățile evreiești din întreaga lume erau consemnate cu grijă toate evenimentele într-un fel de jurnal de bord anual, așa că informațiile ajunse până la noi sunt cât se poate de credibile, mai ales că acelea referitoare la Golem au unele puncte comune precum: originea din Cabale, ritualurile aferente aducerii la viață a unei asfel de entități, materialele care se foloseau, dar și numărul, calitatea și chiar îmbrăcămintea celor care participau la un astfel de ritual. Prin urmare sunt greu de ignorat sursele informative sau de plasare a acestora în registrul ficțional. Cu toate acestea povestea Golemului intră cu adevărat în istoria culturală a omenirii în secolul al XVI-lea sub denumirea generică de Golemul din Praga cel care a fost adus la viață de Rabbi Judah Loew ben Bezalel (Ma-haral) în secolul al XVI-lea, pentru a proteja ghetto-ul evreiesc de persecuții. Maharal (מהר”ל) este un acronim ebraic care înseamnă „Moreinu Ha-Rav Loew” (Învățătorul nostru, Rabi Loew), ceea ce conduce la ideea că respectivul rabin era foarte prețuit pentru știința și înțelepciunea sa, fiind deci greu de crezut că un astfel de personaj, absolut real, ar fi posibil să se implice într-o ficțiune riscantă pentru imagine, de tip literar.

Dar pentru a înțelege mai bine contextul social care impune construirea unui golem, o acțiune care presupune și asumarea unor riscuri, este bine să analizăm unele dintre condițiile sociale care au impus, la acea vreme, inclusiv asumarea acestor riscuri. În acel secol, Praga era capitala Sfântului Imperiu Romano-German, iar împărat era Rudolf al II-lea de Habsburg (1552-1612) un personaj complex, controversat, dar și un erudit ocultist. Cam așa cum se întâmplă mereu în istorie, nu numai în acele timpuri, împăratul avea mare nevoie de bani pentru a duce tot felul de războaie, pentru construcții magnifice, dar și pentru cheltuielile unei curți strălucitoare și extravagante. Bani însă nu prea se găseau fiindcă economia de bază a imperiului era una încă de tip feudal, deci cu profituri foarte modeste. Singurii din imperiu care posedau sume de bani erau evreii a căror politică economică se baza pe meșteșuguri și comerț, iar politica financiară de tip tradițional impunea economia resurselor bănești ca fiind o garanție pentru vremurile viitoare. Prin urmare, împăratul a făcut exact precum înaintașii săi, adică a amenințat comunitățile evreiești cu represalii dacă nu îi „împrumutau” bani. Însă evreii chiar știau ce înseamnă a împrumuta un cap încoronat și de aceea au făcut unele gesturi de bunăvoință, dar au intrat și pe secvența negocierilor fiindcă istoria le demonstrase că oricât de mult ar fi dat nu puteau acoperi lăcomia unui împărat. Din această cauză în Praga au fost declanșate unele acțiuni violente folosindu-se tehnica provocărilor interconfesionale, una care dădea de cele mai multe ori rezultatele scontate. Într-o asemenea situație, viața membrilor comunității evreiești din Praga devenea oricând expusă bandelor de jefuitori stimulate de toleranța oficialităților, așa că rabinul Judah Loew ben Bezalel, cel mai probabil un înalt responsabil al comunității, a hotărât să dea viață unui Golem care să o apare de tâlhari.

Cunoscător al tradițiilor cabalistice, a inițiat ritualul fiind însoțit de fratele său, dar și încă un bărbat, toți trei făcând parte dintre leviți (Descendenți ai lui Levi, unul dintre cei doisprezece fii ai patriarhului Iacov, a cărui seminție a fost destinată preoției Vechiului Testament; figurativ: Cărturari care învățau și propovăduiau Legea la evrei), deci oameni cu o cultură mult peste medie. Interesant este mai ales faptul că întregul ritual a fost consemnat și se poate accesa și acum, iar precizarea formulelor magice care determinau intrarea în viață a ființei din lut precum și cea care asigura controlul ei de către om devine deosebit de importantă. Din textele anerioare se putea afla, destul de vag totuși, că activarea Golemului se producea prin utilizarea ritualică a unor litere din alfabetului ebraic formând un „shem” (oricare dintre Numele lui Dumnezeu), iar shemul era scris pe o hârtie și pusă în gura sau pe fruntea acestuia. Referitor la golemul din Praga aflăm din cele consemnate că literele scrise de rabin pe fruntea Golemului, conform tradiției mistice evreiești, sunt cele din cuvântul ebraic emet (אמת), care înseamnă „viață”, iar prin ștergerea primei litere, aleph (א), rămâne met (מת), „moarte”, moment în care Golemul se dezactivează sau se autodistruge. Este necesară însă o mică explicație! Scrierea ebraică are o singură vocală aleph (א), dar fonetica (rostirea) oricărui cuvânt conține și alte vocale care sunt introduse conform unor reguli pe care cel care învață să citească le primește de la învățătorul său. Din această cauză apar unele aparente neconcordanțe între cuvintele scrise și rostirea lor, dar și unele diferențe între scrierea fonetică accesibilă înțelegerii lărgite și scrierea cu litere ebraice mult mai greu de abordat fără îndrumător.

Oricum, după aducerea la viață a Golemului acesta primește și un nume, Josef, fiind însă mai bine cunoscut ca Yossele, iar evreii, cu recunoscutul lor spirit ludic, îl numeau cu multă bunăvoință “Yossel cel prost” sau “Yossel Argilă”, care înseamnă de fapt “Yossel Golemul”. Este încă o dovadă a faptului că povestea are un suport cât se poate de solid în realitatea istorică. Rabinul Loew îi aduce la cunoștință lui Yossele sarcinile pe care le are de îndeplinit, iar în fiecare vineri seara el îl dezactiva, astfel încât să-l lase să se odihnească de Sabat. Numai că într-o seară de vineri, rabinul Loew a uitat să facă acest lucru și s-a temut că Golemul va profana Sabatul. Așa că s-a întors și l-a dezactivat, dar nu l-a mai readus niciodată la viață. Aceasta este o variantă a poveștii, însă cel mai probabil adevărul ar fi că Golemul, neavând conștiință și neputând deci să deosebească binele de rău va începe că lovească exact în cei pe care primise sarcina să-i apere, așadar dezactivarea totală a fost o măsură cât se poate de necesară. Desigur a mai apărut și o variantă romantică, una în care Golemul se îndrăgostește și fiind respins devine periculos. Este fără îndoială un adaos târziu, un fals edulcorat, destinat consumului prioritar domnișoarelor visătore, deci inutil de analizat.

Mult mai interesantă este însă continuarea poveștii din care aflăm că resturile Golemului au fost ascunse de rabinul Loew în podul Sinagogii din Praga, numită și acum Singoga Veche Nouă, cea mai veche sinagogă funcțională din Europa și a interzis de atunci oricui să mai intre în pod. De aici se vor naște alte legende, însă când sinagoga a fost renovată în anul 1884 nu s-au găsit nici un fel de urme ale Golemului și astfel a apărut o nouă variantă a narațiunii, aceea că între timp resturile fuseseră sustrase și apoi înhumate într-un cimitir din Praga, acolo unde acum se află turnul de televiziune Žižkov. Desigur a apărut și componenta comercială a poveștii, așa că și în prezent în fața sinagogii din Praga se găsește o movilă de lut despre care se spune că ar reprezenta resturile golemului. Și chiar dacă nimeni nu crede cele spuse, turiștii sunt încântați de ceea ce văd, iar afacerea se dovedește de sute de ani profitabilă. Fac toate aceste menționări doar pentru a vedea cât de puternic a fost impactul emoțional al istoriei acestui eveniment pe care ar fi de-a dreptul lipsit de logică, de înțelepciune, dar și foarte greșit, să-l considerăm doar o simplă fantezie literară.

Foarte bine! Admitem că este un fapt istoric, desigur cu misterul său aferent și chiar cu adaosurile ulterioare atât de specifice evenimentelor cu impact social, dar ne putem pune, foarte firesc, întrebarea: de ce ar fi această poveste un teribil avertisment adresat urmașilor? Răspunsul ar trebui să fie simplu și să pună în evidență faptele narate de vechea poveste. Primul ar fi că aducerea la viață a unor ființe de către oameni, chiar dacă aceștia sunt înțelepți și au acces la cunoștințe străvechi, reprezintă o sfidare a regulilor divine, iar lipsa sufletului din aceste ființe le face să nu poată fi răspunzătoare pentru faptele lor. De aceea rabinul Loew a distrus la un moment dat Golemul, iar resturile acestuia au fost ascunse. Era conștient de marele pericol pe care îl reprezenta produsul științei sale. Oare știa sau intuia rabinul că peste ceva vreme vor fi oameni lipsiți de morală care vor crea tot felul de golemi fără să-și asume vreo răspundere?

Înclin să cred că da! Rabinul cunoștea firea trufașă a oamenilor și ar fi dorit să-i ferească de roadele trufiei lor. Faptul că nu a reușit, mă face să cred că și știința a încăput pe mâinile unor iresponsabili interesați numai de glorie și câștiguri deoarece, fără îndoială, lumea care ne înconjoară astăzi este plină de golemi sub diferite forme, dar toate aceste realizări sunt aparent aflate în serviciul omului și doar pentru confortul său personal. Nu vorbesc desigur despre frigiderul inteligent, deși chiar și el ne dă o formă de dependență și nici de automobilul autonom cel așteptat cu nerăbdare de câțiva ani, dar aduc în atenție cel mai nevinovat aparat pe care îl purtăm toți cu mândrie și de care nu ne mai putem despărți: telefonul mobil. O formă de exprimare a inteligenței tehnologice fără de care nu ne mai putem imagina viața! Ne domină oare micul device pe care îl avem în buzunar? Merită să ne gândim și la acest aspect deoarece în viitorul predictibil este foarte posibil ca el să ne schimbe viața radical și într-un mod ireversibil. Dar nu este cazul să ne oprim aici! Industria este plină de roboți, iar peste un timp platformele inteligenței pe care o numim încă „artificială” vor echipa tot felul de androizi construiți în scopul declarat de a ne îmbunătăți viața.

Doar că inteligența are și calitatea de a se autoperfecționa, de a evolua și devine foarte posibil ca, la un moment dat, exact aceste mașini, foarte asemănătoare Golemului din poveste, făcute deci din materiale comune și aduse la o formă de viață care exclude însă prezența sufletului, deci conștiința ori capacitățile empatice, adică exact ceea ce ne definește ca oameni, să preia controlul asupra creatorilor. Iar când entitățile pe care noi le construim acum se vor întreba, foarte posibil, la ce folosim noi, răspunsul în mod sigur ne va defavoriza deoarece consumăm mult prea mult și suntem, printre altele, un pericol pentru întreaga planetă. De aici și consecințele previzibile și nu trebuie să uităm nici faptul că, spre deosebire de rabinul Loew, noi nu avem nici un control asupra noilor golemi, iar o luptă cu aceștia este pierdută din start. În acest sens consider că Ray Kurzweil, gurul scientolog de la Google și în același timp unul dintre cei mai cunoscuți transhumaniști ai omenirii, devine foarte convingător când afirmă că: În societatea „noastră” modernă, golemii sunt printre noi. Sunt golemi tehnologici sau sanitari pe care oamenii de știință „aproape magicieni” îi creează pentru confortul nostru (slogan consumerist) sau pentru siguranța noastră (slogan nazist) pot deveni independenți și sunt cu mult mai riscanți decât golemul din Praga, pentru că își pot crea propria identitate și voință, pot căpăta răutate sau nebunie și își pot trăda creatorii. Cu mult mai grav este că noii golemi informatici pot ajunge pe mâna unor controlori nebuni, care ar putea dispune de prea multă putere asupra noastră, în căutarea imortalității lor. Chiar dacă am considera toate informațiile despre Golem ca fiind simple ficțiuni, cum istoria a demonstrat de multe ori că nebuni care să controleze orice forță disponibilă și capabilă de distrugeri nu au lipsit, ba chiar ne-au prisosit, devine lesne de înțeles de ce prin distrugerea propriei creații înțeleptul rabin Loew ne-a transmis totuși un teribil avertisment. Pe care, evident, noi l-am ignorat, iar consecințele este foarte posibil să le vedem în curând!

Următoarea mare criză a Europei…

Data: 5 octombrie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Decizia luată de statele G7 (Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americi) de eliberare a o sută de milioane de barili din rezerve „pentru Europa”, nu înseamnă rezolvarea crizei combustibililor în UE… Și nu se constituie nici măcar într-o fandare a penuriei inevitabile de motorină și benzină, nici măcar cât să fie depășită iarna, cele o sută de milioane de barili nefiind constituite doar din motorină, ci și din petrol. Iar aici apare principala problemă. Petrolul crud, care va veni majoritar din SUA, ridică probleme majore de rafinare pentru instalațiile europene. Pentru că Bruxelles -ul a reușit să lase iarăși cărțile în avantajul „unchiului Sam”. Astfel, deși nevoia imediată a Europei viza motorina gata rafinată, acesta a picat în plasa propriei neputințe și provocări tehnologice. Și nu doar că nu a făcut rost de motorină din afara Europei (inclusiv din SUA), care să fie cât mai rapid utilizabilă pentru transportul de marfă, dar va fi și „înecată” (tehnologic) cu un petrol greu de rafinat. Desigur, pare un aranjament, mai ales în prag de iarnă, destul de corect pentru principalele două părți vizate. Europa care are nevoie de motorină, dar a obținut mai mult petrol (și, în fond, e treaba ei să se descurce în gestionarea rafinării acestuia) și Statele Unite, de unde era așteptată mai multă motorină pentru UE, dar care, acum, și-au protejat rezervele interne (destul de mici de altfel), oferind, în schimb, petrol (chiar dacă știa că acesta este greu rafinabil în Europa). Astfel, deși vor fi eliberate o sută de milioane de barili de petrol și combustibili pentru Europa, tot UE (în esență, chiar statele membre care au nevoie de motorină) va pune la dispoziție cea mai mare cantitate de motorină, din rezervele de urgență ale țărilor, în timp ce Statele Unite vor contribui majoritar cu țiței. Or, tot acest petrol va trebui prelucrat, iată, în Europa… În rafinării care lucrează deja de mult prea multă vreme (de peste patru ani, de război…) la capacitățile maxime și care au tot depășit normele tehnice de revizii (care au fost „sărite” pentru a se putea livra combustibili Ucrainei), având tot mai mult nevoie de acele opriri tehnice și de mentenanță. Și tocmai Bruxelles -ul, care nu a fost în stare să obțină mai multă motorină, va trebui să coreleze toate aceste revizii tehnice din rafinăriile Europei pentru a nu se ajunge în situația în care mai multe unități să fie oprite în același timp. Mai ales la început de iarnă… Toate acestea pentru că „unchiul Sam” a reușit din nou să se impună. A obținut o eliberare de petrol și combustibili, în marja deciziei „G7”, care îl avantajează net, alocând din propriile rezerve majoritar petrol spre Europa și mult mai puțină motorină. Motorina de care Europa avea nevoie imediată. Și care putea fi utilizată rapid, pe când, petrolul, pe care SUA îl va trimite în UE, nu doar că va trebui rafinat (în unități deja suprasolicitate), dar va ridica dificultăți tehnice majore de prelucrare din cauza structurii sale (sulfurice), neputând fi prelucrat oriunde.

Este drept, Statele Unite oricum dețin în rezerva lor strategică (din care se va face eliberarea de barili conform acordului G7) aproape în totalitate țiței neprelucrat („crude oil”), și mult mai puține produse rafinate (motorină). Dar, tocmai știind acest lucru, Bruxelles -ul trebuia să obțină lucrul cu adevărat important în această criză: degrevarea rafinăriilor europene prin prelucrarea petrolului american chiar în SUA. Doar așa s-ar fi putut reduce presiunea pe rafinăriile europene, suprasolicitate, și ar fi fost gestionat și riscul distrugerii, prin sulfurare, a unor instalații critice.

Pe de altă parte, însăși criza de combustibili ar putut fi gestionată de către Bruxelles din timp. Și poate că și aici este și un mesaj al Statelor Unite, care au reușit să inverseze procentul de motorină/petrol așteptat de UE a fi eliberat în cadrul deciziei G7. Pentru că dacă Europa și-ar fi redus transferurile de motorină către Ucraina, rafinăriile ei ar fi fost acum disponibile. Pentru asta însă, Bruxelles -ul ar fi trebuit să optimizeze capacitățile de rafinare în interesul UE, nu al Ucrainei… Dar cioclii războiului se încăpățânează în deciziile lor, periclitând, nu doar economia Uniunii, care depinde masiv de motorină, ci și securitatea Europei. Aceea în care, tocmai liderii ei anunță, ba, chiar insinuează, simulează și aproape forțează războiul, uitând că prin venele oricărei mașinării de război, înainte de gloanțe, obuze, drone, trebuie să curgă motorină. Fără de care, „mașinăria” nu se poate urni. Iar în timp ce acest Bruxelles, tot mai despotic, vântură într-una probabilitatea unui atac al Rusiei, aproape invocând nevoia de război a Europei pentru însăși „binele” economiei ei (!), și pentru care ar trebui să fim pregătiți, inclusiv în ceea ce privește stocurile de combustibili, prin acordul de eliberarea de petrol și motorină al G7, tocmai acele stocuri, de care statele membre ar trebui să țină „cu dinții”, vor fi golite… Lăsând Europa vulnerabilă… Și nu doar în prag de iarnă…

Europa are nevoie dară de motorină. Pentru utilizare imediată. Și nu atât de petrol. Mai ales un țiței care, pe lângă faptul că trebuie introdus într-o zonă de rafinare în care capacitățile sunt deja suprasolicitate, trebuie și optimizat (ca amestec cu alte sorturi de țiței – iar asta este o provocare în sine…) pentru a putea fi prelucrat fără a distruge instalațiile… Pentru că, dacă Europa își sulfurează capacitățile de rafinare, nici măcar întoarcerea în genunchi spre țițeiul rusesc (pentru care au fost proiectate și construite aceste rafinării) nu o va mai salva… Iar ceea ce putea fi o situație „de avarie”, dar având soluții la îndemână, chiar în interiorul Europei (în primul rând, prin revizuirea priorităților de transfer de motorină către Ucraina) ar putea deveni o criză de lungă durată… Și nu doar ca o lungă iarnă, afectând economiile statelor europene, ci într-o expunere în care securitatea, stabilitatea vor deveni tot mai translucide în dicționarul acestui „woke” bruxelez decizional (economic, social, demografic) fatal Europei…

„Avertizorul de integritate”: Anularea alegerilor din 6 decembrie 2024. Statul român Vs. Calin Georgescu

Data: 5 octombrie 2026 by Zoe Dantes

Patru zile. Cine a hotărât? Și sub a cui presiune? În România, democrația a reușit o performanță pe care cu greu o mai poți explica unui cetățean fără să-i ceri să aibă și răbdare, și memorie, și nervi de oțel. Pe 2 decembrie 2024, Curtea Constituțională valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale. Pe 6 decembrie, aceeași Curte anula întregul proces electoral. Patru zile. Între două hotărâri care au schimbat radical sensul alegerilor prezidențiale din România. Patru zile în care au apărut documente declasificate, au intrat în scenă informații furnizate de mai multe instituții ale statului, a avut loc o ședință CSAT, a fost convocată o întâlnire informală a CCR, iar România a ajuns să-și anuleze propriul proces electoral. Patru zile care au intrat deja în istorie. Și tocmai de aceea trebuie să le reconstruim. Pe 2 decembrie 2024, CCR valida rezultatul primului tur al alegerilor prezidențiale și confirma continuarea procesului electoral pentru turul al doilea. Călin Georgescu și Elena Lasconi urmau să se confrunte pe 8 decembrie. Instituțional, alegerile mergeau înainte. Nu exista atunci o hotărâre de anulare. Nu exista încă public ceea ce avea să schimbe radical situația în următoarele zile. Pe 28 noiembrie avusese loc ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării, convocată și prezidată de președintele Klaus Iohannis. Aici trebuie să ne oprim puțin. Pentru că atunci când spunem CSAT spunem, de fapt, o structură în care se întâlnesc vârful politic și instituțional al statului român cu principalii responsabili ai securității naționale. Nu vorbim despre o redacție, despre un grup de comentatori sau despre niște oameni care discută pe Facebook. Vorbim despre instituțiile statului român. În documentele prezentate ulterior public au apărut informații provenite de la SRI, SIE, STS și MAI. Aceste instituții au avut, fiecare, propriile date și propriile evaluări prezentate în cadrul procesului instituțional care a urmat. Asta înseamnă că povestea nu poate fi redusă la „CCR a decis” și atât. Înainte de decizia CCR a existat un circuit instituțional al informației. Au existat servicii, ministere, structuri de securitate, evaluări și documente. Și deasupra acestui circuit instituțional se afla președintele României de atunci, Klaus Iohannis, care era și președintele CSAT. El a convocat ședința. El a prezidat-o. Iar pe 4 decembrie a aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. Asta este responsabilitatea instituțională. Nu înseamnă că președintele a redactat rapoartele sau că a luat decizia CCR. Înseamnă că numele lui nu poate lipsi din cronologia acelor zile.

Pe 4 decembrie, România a aflat că instituțiile de securitate prezentaseră informații privind presupuse acțiuni de influențare a procesului electoral, finanțări netransparente, operațiuni în mediul online, atacuri cibernetice și ceea ce documentele au descris drept o operațiune de influență străină. În centrul dezbaterii publice a ajuns TikTok, alături de acuzațiile privind o presupusă operațiune rusească. Rusia a negat implicarea. Și aici trebuie să rămânem cu documentul în mână: una este ceea ce au susținut instituțiile române, alta este ceea ce a fost demonstrat ulterior prin anchete, iar alta este ceea ce s-a transformat în narațiune politică. Pentru că între un raport de intelligence și o sentință istorică există o distanță. Iar acea distanță trebuie explicată. Pe 6 decembrie, în dimineața în care România încă se pregătea pentru turul al doilea, judecătorii CCR s-au reunit într-o întâlnire informală pentru a discuta cererile de anulare și informațiile devenite publice. Mai târziu, CCR a adoptat Hotărârea nr. 32 și a anulat întregul proces electoral. Nu doar turul al doilea. Întregul proces. Aici este punctul în care întrebările devin inevitabile. Ce informație a fost considerată decisivă între 2 și 6 decembrie? Ce a știut CCR pe 6 decembrie și nu avusese la dispoziție pe 2 decembrie? Ce documente au fost analizate efectiv? Ce au prezentat instituțiile? Ce au întrebat judecătorii? Ce răspunsuri au primit? Ce s-a discutat în întâlnirea informală a CCR? A existat o stenogramă? Un proces-verbal? O altă formă de consemnare? Dacă există, unde este? Dacă nu există, de ce nu există? Sunt întrebări simple. Tocmai de aceea sunt atât de importante. Pentru că ulterior Călin Georgescu a cerut public desecretizarea atât a stenogramei ședinței CSAT, cât și a documentului referitor la întâlnirea informală a CCR de dinaintea anulării alegerilor. Faptul că a cerut acest lucru este un fapt public. Faptul că întâlnirea informală a CCR a existat este relatat contemporan. Ce nu putem spune fără document este ce s-a discutat acolo și dacă există o stenogramă propriu-zisă. Iar aici statul trebuie să fie foarte clar. Nu putem construi o acuzație pe baza existenței presupuse a unei hârtii. Dar nici nu putem închide întrebarea spunând că nu contează ce s-a discutat într-o întâlnire care a precedat una dintre cele mai importante decizii politice și instituționale ale ultimilor ani.

Mai este ceva. În această poveste nu există doar CCR și CSAT. Există instituțiile care au furnizat informații. Există SRI. Există SIE. Există STS. Există MAI. Există structurile din interiorul acestor instituții care au colectat, analizat și transmis informațiile. Există președintele României, care a condus CSAT și a aprobat declasificarea. Există Guvernul și autoritățile electorale care au trebuit să pună în aplicare consecințele anulării. Există CCR, care a luat hotărârea juridică. Și există întregul lanț instituțional care a precedat momentul în care hotărârea a devenit posibilă. Toți acești oameni și toate aceste instituții trebuie priviți prin prisma responsabilității lor istorice. Nu spun că toți sunt vinovați. Spun că toți trebuie să poată explica ce au făcut. Pentru că istoria nu va reține doar numele judecătorilor care au semnat Hotărârea nr. 32. Istoria va întreba cine a furnizat informația. Cine a cerut-o. Cine a analizat-o. Cine a transmis-o. Cine a declasificat-o. Cine a convocat ședința. Cine a luat decizia juridică. Cine a executat-o. Cine a considerat că situația era atât de gravă încât un proces electoral deja validat trebuia anulat în întregime. Și, mai ales, cine a considerat că nu mai există altă soluție. Aici apare și numele lui Klaus Iohannis. Nu pentru că trebuie să-i atribuim noi o decizie pe care nu a luat-o formal. CCR este instituția care a anulat alegerile. Asta trebuie spus limpede. Însă Iohannis era președintele României. Era președintele CSAT. A convocat ședința din 28 noiembrie. A aprobat declasificarea documentelor prezentate de instituțiile emitente. A fost șeful statului în zilele în care informațiile au trecut din zona clasificată în spațiul public și apoi au ajuns în centrul argumentației care a precedat anularea alegerilor. Așadar, numele lui nu poate lipsi din această istorie. La fel, numele conducerilor instituțiilor care au furnizat informațiile nu poate fi șters din fotografie. Dacă o instituție a prezentat un raport care a contribuit la fundamentarea unei decizii istorice, responsabilitatea instituțională nu se termină în clipa în care documentul este predat. Istoria va întreba cine l-a întocmit, pe ce date, cu ce grad de certitudine și ce concluzii putea sau nu putea susține.

Asta este ceea ce lipsește adesea din dezbaterea publică. Ne certăm asupra rezultatului, fără să reconstruim mecanismul. Apoi apare întrebarea despre Călin Georgescu și pozițiile sale privind războiul din Ucraina. El susținea public oprirea războiului și criticase sprijinul militar acordat Ucrainei. Aceste poziții sunt documentate. Nu avem însă dreptul să transformăm simpla lor existență într-o explicație pentru anularea alegerilor. Dacă cineva susține că aceasta a fost cauza reală, trebuie să arate documentul. Dacă asemenea discuții au existat în instituțiile statului, ele trebuie făcute cunoscute în măsura permisă de lege. Dacă nu au existat, atunci această ipoteză trebuie abandonată. Asta înseamnă cercetare. Nu să alegem dinainte răspunsul și apoi să căutăm dovezi pentru el. La fel trebuie tratate afirmațiile despre Macron, Franța, Thierry Breton, Statele Unite sau alte presupuse intervenții externe. România nu poate înlocui o narațiune despre ingerința Rusiei cu o narațiune despre ingerința Occidentului doar pentru că prima ne convine mai puțin sau a doua ne convine mai mult. Fiecare afirmație trebuie pusă în fața documentului. Dar există o întrebare legitimă pe care nimeni nu ar trebui să o considere „pro-rusă”, „anti-europeană” sau „extremistă”: dacă alegerile au fost anulate din cauza unei amenințări atât de grave pentru securitatea națională, vrem să știm exact care a fost lanțul decizional. Cine a sesizat pericolul? Cine l-a evaluat? Cine l-a confirmat? Cine a cerut declasificarea? Cine a considerat informațiile suficiente? Cine a cerut anularea? Cine a decis anularea? Și cine a exercitat, eventual, presiune asupra cui? Ultima întrebare este cea mai grea. Tocmai de aceea trebuie pusă cu responsabilitate și fără a transforma suspiciunea în verdict. Dacă nu a existat nicio presiune, atunci documentele și mărturiile instituționale ar trebui să poată demonstra traseul normal al deciziei. Dacă a existat presiune, atunci trebuie aflată natura ei, cine a exercitat-o, asupra cui și prin ce mecanism. Iar dacă nu există nicio dovadă, atunci nu avem dreptul să inventăm una.

Dar avem dreptul să întrebăm. Pentru că aici nu mai vorbim doar despre Călin Georgescu. Nu mai vorbim doar despre Elena Lasconi. Nu mai vorbim doar despre TikTok, Rusia, Ucraina, Europa sau NATO. Vorbim despre România și despre momentul în care votul a fost validat, apoi anulat, într-un interval de patru zile. Și poate că aceasta este rana adevărată a societății românești. Nu faptul că oamenii au opinii diferite. Democrația tocmai asta presupune. Rana este că oamenii au ajuns să se urască pentru că pun întrebări diferite despre aceeași istorie. Unora li s-a spus „putiniști”. Altora li s-a spus „obedienți”. Unii au fost trimiși la Moscova. Alții au fost acuzați că și-au vândut țara. Au existat influenceri, comentatori și voci publice care au folosit un limbaj jignitor împotriva celor asociați cu tabăra lui Georgescu. Au existat și reacții agresive din cealaltă parte. România a ajuns să se certe nu doar asupra alegerilor. Se ceartă asupra dreptului de a întreba ce s-a întâmplat cu alegerile. „Marș la Moscova!” nu este un răspuns. Este o închidere a dialogului. „Ești vândut Occidentului!” nu este un răspuns. Este aceeași închidere a dialogului, venită din direcția opusă. Documentul este răspunsul. Cronologia este răspunsul. Stenograma, dacă există, este răspunsul. Raportul este răspunsul. Mărturia celor care au fost în încăpere este răspunsul. Iar responsabilitatea instituțională este răspunsul pe care istoria îl va cere oricum, indiferent dacă noi avem curajul să-l cerem astăzi. Pentru că, peste ani, nu va mai conta cât de zgomotoasă a fost o tabără sau cât de agresivă a fost cealaltă. Vor rămâne documentele. Vor rămâne semnăturile. Vor rămâne datele. Vor rămâne instituțiile. Vor rămâne oamenii care au ocupat funcțiile și au luat deciziile.

2 decembrie 2024. 4 decembrie. 6 decembrie. Patru zile. Între ele, o validare, o ședință CSAT, documente provenite de la SRI, SIE, STS și MAI, o declasificare aprobată de președintele Klaus Iohannis, o întâlnire informală a CCR și, în final, anularea întregului proces electoral. Atât știm cu certitudine. Restul trebuie cercetat. Iar întrebarea care trebuie să rămână în picioare nu este „cu cine ținem?”. Este mult mai simplă și mult mai grea: CINE A HOTĂRÂT, DE FAPT, ANULAREA ALEGERILOR ȘI A EXISTAT VREO PRESIUNE ASUPRA ACELEI DECIZII? Pentru că CCR a semnat hotărârea. Dar istoria va întreba cine a pus toate piesele pe masă înainte ca acea hotărâre să fie luată. Și tuturor celor care au fost acolo, în CSAT, în servicii, în ministere, în instituții și în Curte, le va veni rândul să răspundă în fața istoriei. Nu în fața unei tabere. Nu în fața Moscovei. Nu în fața Bruxellesului. Nu în fața Washingtonului. În fața istoriei României. Iar România are dreptul să știe. Pentru că vă aduc aminte: „Nu poți lupta împotriva Adevărului, ci doar împreună cu el.” Zice Apostolul Pavel în Scriptură. Și viața de 2000 de ani, a demonstrat asta!

Democrație – sărăcie – sclavie – utopie sau ofertă „all-inclusive” paneuropeanistă…

Data: 5 octombrie 2026 by Cristian Ardeleanu

L-ai văzut, popor, pe „Zdreanță”? Mai de aproape sau de la distanță? Când se arată… doar o vorbă i se potrivește: condoleanță! Decât să-l văd, mai bine dau o… „clanță”. Frate, oare la ce o fi bun globe-trotter-ul nostru cel de toate zilele, Nicu Psihicu? Mă cuget nițel și… Evrica! După recentul sărut pătimaș dat „mirobolantei” Mirabela la scara avionului, Nicu Psihicu – acest Maverick cu rucsac de România — poate primi rolul de ispită supremă masculină în sezonul următor al celebrei emisiuni „Insula Iubirii”! Cu siguranță, Nick the President va da pe spate sau pe la spate toate concurentele feminine și va face să crească umezeala din vila fetelor! Și, în timp ce Nicu Psihicu era preocupat să-și aranjeze șosetele colorate la recenta vizită-vacanță în SUA, Călin Georgescu — președintele ales al românilor – era „săltat”, într-un circ mediatic extrem de prost regizat, de către purtătorii de „creiere-n bocanci”. Și, culmea ironiei, exact de către același „procuror” care a anchetat în celebrul caz Dincă. Atunci nu au spart poarta casei criminalului ca să salveze viața acelei tinere captive, dar aici au știut să spargă ușa casei familiei Georgescu! Un Călin Georgescu care este incredibil de hărțuit și vânat pentru singura „vină”: că ține ridicat steagul luptei poporului român pentru demnitate, libertate și suveranitate! Pentru că arborarea tricolorului național în locul steagului curcubeu este un păcat enorm și de neiertat în mințile spălate ideologic și în inimile putrede de răutate ale așa-zișilor occidentaliști proeuropeni!

Astăzi, noi suntem contemporani cu dezastrul democrației europene. Căci ceea ce am văzut în ultimii ani în Uniunea Europeană m-a dezgustat și m-a îngrozit! Respectiv: lideri politici bisexuali sau transgender, promovarea și implementarea minciunii ideologice a egalitarismului în sărăcie, nebunia sinuciderii economice ca soluție ecologică, dezagregarea valorilor morale și spirituale, obsesia colonialistă a birocraților corupți de la Bruxelles de a acapara cât mai mult, victima de acum fiind, desigur, Rusia și resursele ei energetice imense. Ei bine, când vedem toate aceste „rătăciri”, ne dăm seama că civilizația europeană dispare încet, dar sigur! Toate aceste politici occidentale sunt dovada deraierii într-o mare minciună ideologică, în care a fi sărac, nespălat, analfabet sau pur și simplu prost devin astăzi valori europene istorice. Care trebuie musai apărate cu… furtul alegerilor! Cu anularea dreptului de a vota și de a alege liber!

„Valori” devenite, pentru noua nomenclatură neomarxistă, transgender, de la Bruxelles, Paris, Londra sau Berlin, un fel de „nouă religie”… un nou „opium ideologic”. Pompos denumite „corectitudine politică” sau „cancel culture”. „Valori” impuse de o elită europeană imorală și profund coruptă. Sărăcia, falsul, dezmățul sexual deviant, minciuna ideologică, falsificarea istoriei, erodarea morală și politică — toate acestea au devenit instrumente de sărăcire a țărilor și popoarelor europene! La care se adaugă politicile falimentare paneuropeniste de distrugere a națiunilor și a statelor naționale, de transformare a europenilor în sclavi și slugi ale unor politruci din Comisia Europeană — nealeasă și ilegitimă! O Comisie Europeană care este culpabilă de sprijinirea și instalarea unor golani și a unor nulități absolute în fruntea majorității statelor membre ale UE. Exemplul cel mai relevant este, din păcate, România, cu acest gen transgen de politică useristă–securistă! Astfel s-a ajuns inevitabil la o catastrofă politică și economică de proporții… un veritabil Cernobîl politic! Minciuna europenistă, cu democrația în gură și transgenderismul în pat, nu poate dura la nesfârșit! Iar în curând vor trebui să plătească „factura” electorală! Rezultatul negativ și cinic, profund criminal, al degradării acestei societăți occidentale colective moderne este noul imperiu sovietic de la Bruxelles! Și, apropo, după ultimele rezultate electorale din Germania… la Berlin nu au venit rușii, ci comuniștii… neomarxiștii! Cu al lor tovarăș Marx, de la Trier…

Am uitat să privim în ochii copiilor noștri…

Data: 5 octombrie 2026 by Petru Jipa

Pe marea scenă a geopoliticii, unde steagurile sunt fluturate cu fervoare teatrală, iar granițele sunt trasate cu o cerneală ce amintește adesea de sânge, există o victorie tăcută, necelebrată. Ea nu este marcată prin parade și nici imortalizată în statui de bronz din piețele publice. Este absența unei generații pierdute în tranșee; este zumzetul liniștit al sălilor de clasă, în locul vuietului asurzitor al artileriei. Cea mai profundă realizare a oricărei arte a guvernării nu este cucerirea de teritorii, ci protejarea cu succes a tinerilor de mecanismele războiului. A feri tinerii de abisul conflictului nu este doar un act de clemență, ci dovada supremă a eficacității politice, o realizare arhitecturală delicată, care necesită mai mult curaj decât orice asalt pe câmpul de luptă. Războiul, în forma sa modernă, nu mai este doar o confruntare între armate, ci un eșec sistemic al imaginației și al diplomației. Atunci când politicienii vorbesc despre „pregătirea” tinerilor, ei îmbracă adesea militarizarea în haina patriotismului, sugerând că disponibilitatea pentru violență este sinonimă cu datoria civică. Totuși, adevărata măiestrie politică rezidă în demontarea acestei false echivalențe. Ea presupune construirea unor cadre diplomatice solide, capabile să amortizeze șocurile provocate de tensiunile internaționale. Nu este vorba despre un pacifism pasiv, ci despre o implicare activă și riguroasă. Este munca neobosită a negociatorilor care aleg epuizarea dialogului în detrimentul caracterului definitiv al distrugerii. Prioritizând interdependența economică, schimburile culturale și cooperarea multilaterală, statele pot țese o rețea atât de complexă și de reciproc avantajoasă, încât destrămarea ei ar deveni un act de auto-sabotaj pentru orice agresor.

Protejarea tinerilor de război depășește simpla conservare fizică a vieții; ea vizează și salvgardarea integrității lor psihologice și morale. O generație crescută sub amenințarea unui conflict iminent moștenește o traumă care îi distorsionează viziunea asupra lumii, restrângându-i orizontul la simpla supraviețuire, în detrimentul unei dezvoltări armonioase. Atunci când politicile publice reușesc să prevină războiul, ele permit tinerilor să exploreze complexitatea, nuanțele și empatia, calități care devin primele victime ale oricărui conflict. Educația devine un instrument al gândirii critice, nu al îndoctrinării; curiozitatea este cultivată, în loc să fie înăbușită de frică. În acest sens, cea mai importantă moștenire a unui politician nu este extinderea teritorială, ci eliberarea spiritului. Tinerii sunt liberi să viseze la a construi, a crea și a stabili legături, în loc să sape tranșee, să se ascundă și să distrugă.

Criticii ar putea susține că un astfel de idealism ignoră realitățile dure ale dinamicii puterii, sugerând că forța este recunoscută doar prin demonstrații de agresivitate. Totuși, istoria oferă o perspectivă contrară: cele mai durabile puteri sunt cele care au stăpânit arta descurajării fără a aluneca spre distrugere. Războiul Rece, cu toate pericolele sale, a demonstrat că „echilibrul terorii” putea fi gestionat fără o confruntare directă între superputeri, în mare parte pentru că implicarea tinerilor într-un război total era percepută ca o formă de sinucidere existențială pentru însăși civilizația umană. Arta guvernării moderne trebuie să evolueze pornind de la această lecție, recunoscând că pregătirea militară trebuie să servească exclusiv drept factor de descurajare, un scut în spatele căruia diplomația lucrează neîncetat pentru a face ca acel scut să devină inutil. Scopul nu este câștigarea războiului, ci transformarea conceptului de război într-un lucru perimat pentru generația următoare. Am scris acest paragraf gândindu-mă ce se întâmplă în Franța, apoi mă gândesc ce se întâmplă în București. Mai mult, implicațiile economice ale protejării tinerilor de război sunt uriașe. Resursele deturnate de la educație, sănătate și infrastructură pentru a finanța acțiuni militare reprezintă un furt de viitor. Fiecare bănuț cheltuit pe o rachetă este un ban care nu ajunge la un manual, la un laborator sau la un centru comunitar. Evitând războiul, politicienii valorifică „dividendul demografic”, permițând energiei și spiritului inovator ale tinerilor să stimuleze creșterea economică, în loc să epuizeze rezervele naționale. Se creează astfel un cerc virtuos: prosperitatea generează stabilitate, care, la rândul său, consolidează pacea. Tinerii devin promotori ai dezvoltării, contribuind la o societate care le prețuiește viețile ca pe o resursă valoroasă, nu ca pe niște unități sacrificabile într-un calcul strategic. În cele din urmă, măsura succesului unui sistem politic se oglindește în ochii copiilor săi. Privesc ei spre orizont cu nerăbdare sau cu teamă? Văd în ceilalți semeni- sau dușmani? Politicianul care reușește să schimbe această perspectivă a înfăptuit un miracol al guvernării. Această realizare este invizibilă, lipsită de momentul culminant și spectaculos al unei bătălii câștigate, dar ecoul ei se resimte timp de decenii. Este o victorie care se regăsește în zilele de naștere sărbătorite, în ceremoniile de absolvire și în familiile rămase întregi. Este triumful tăcut al rațiunii asupra furiei, al construcției asupra distrugerii. Într-o lume a deconstrucției, cine mai gândește constructiv? Să fie pace!

Vor tăcea ei, dar pietrele vor striga!

Data: 5 octombrie 2026 by Petru-Pavel Patrașcu

Istoria are un mod ciudat, aproape dureros, de a ne pune oglinda în față. Când privim înapoi spre Antichitate, la rădăcinile a ceea ce numim astăzi democrație, îl găsim pe Pericle — fiul unei mari familii de aristocrați atenieni și liderul care a dus cetatea pe cele mai înalte culmi. Deși provenea din cea mai înaltă clasă socială, din neam de mari generali și aristocrați, Pericle a înțeles un lucru esențial: o cetate nu poate dăinui prin sfidarea propriilor cetățeni. A fost liderul care a introdus plata pentru funcțiile publice, tocmai pentru ca și cel mai simplu meșteșugar sau agricultor să poată avea o voce în adunare fără să moară de foame. A deschis marile șantiere ale lumii vechi, oferind comunității roluri active și demne. Aristocratul de atunci muncea pentru a câștiga respectul real al poporului și construia edificii din piatră care au înfruntat mileniile. Astăzi, când ne întoarcem privirea din diaspora spre spectacolul grotesc de la București, vedem o inversare totală și mizerabilă a tuturor valorilor. Liderii de carton ai prezentului nu au nici nobilimea morală sau educația Antichității, dar nici dârzenia omului simplu crescut în sudoarea muncii cinstite. Sunt pioni fără substanță, catapultați în funcții de mâini din umbră, oameni care privesc cetățeanul de sus, îl tratează ca pe o simplă cifră în buget și își amintesc de popor doar când au nevoie de taxe, de împrumuturi sau de voturi. Dar tragedia cea mai mare a societății noastre nu se oprește la Palatul Victoria sau la Cotroceni. Ea se întinde ca o tumoare în ograda celor care ar trebui să fie câinele de pază al democrației: presa „mainstream”. Privim la televiziunile centrale și vedem un jurnalism de tarabă, o presă care nu mai slujește de mult adevărul, ci doar direcția din care bate vântul politic și generozitatea contractelor venite de la stat. O vedem zilnic cum schimbă macazul după cum se rotește puterea, cum tace complice în fața marilor devalizări, cum ignoră deliberat durerile reale ale țării și cum încearcă să anestezieze orice revoltă curată a românului simplu.

Or, pericolele cele mai mari și cele mai cinice abia acum urmează. În toți acești ani de degradare, oameni simpli, jurnaliști independenți și voci curajoase din țară și din diaspora au strigat din prima secundă adevărul. Au fost oameni care au scris, au țipat și s-a expus fără să le pese de consecințe, fără să se teamă de amenzi, de hărțuieli sau de marginalizare. Au pus mâna pe condei plătind un preț uriaș pentru simplul fapt că au refuzat să tacă în fața abuzului. Dar în clipa în care această putere de carton se va prăbuși și guvernarea se va schimba — pentru că nicio tiranie a absurdului nu ține la nesfârșit —, vom asista cu toții la același scenariu mizerabil pe care românii îl cunosc mult prea bine din istoria recentă. Vocile supuse ale sistemului, acești oportuniști de profesie care astăzi primesc ordine pe linie de partid, se vor băga brusc în față. Se vor îmbulzi exact ca babele la rând la pâine pe vremea raționalizării! Vor îmbrânci pe toată lumea cu cotul, își vor pune peste noapte haine de mari dizidenți și vor confisca din mers orice victorie morală a poporului. Este exact rețeta prin care FSN-ul a confiscat Revoluția din 1989! Atunci, cei care au tras în populație sau care au stat ascunși au ieșit dintr-o dată la televizoare îmbrăcați în „eroi”, luând certificate de revoluționari și împingându-i la o parte pe cei care își puseseră pieptul în fața gloanțelor. La fel vor face și presarii de casă ai zilelor noastre: vor veni în „prime-time” să ne explice nouă cum au „luptat” ei din umbră, cum au suferit și cum au rezistat, încercând să fure roadele unei revolte la care au fost doar călăi mediatici.

Acesta este mecanismul cinic al trădării naționale: unii duc greul, încasează loviturile și își riscă liniștea pe baricadele din țară sau din exil, iar la final vin șmecherii de sistem să împartă laurii și să se așeze în primele rânduri ale lojelor oficiale. Totuși, oricât de repede s-ar băga ei la rând, oricât de tare ar striga la televizoarele lor poleite și oricâte emisiuni festive ar regiza, un lucru le scapă complet analiștilor de carton. Adevărul nu se măsoară în audiențe cumpărate din bani publici și nici în scenarii dictate de patroni de trusturi. Când sistemul încearcă să pună pumnul în gură celor puțini care mai au curajul să vorbească, când cumpără redacții întregi și blochează canale de comunicare, uită un avertisment sfânt care a străbătut veacurile și care ar trebui să-i îngrozească: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga!”. Iar pietrele acestei națiuni nu mai pot fi reduse la tăcere. Pietrele suntem noi toți — suntem noi, cei plecați la muncă prin străinătate; sunt oamenii simpli care muncesc cinstit pământul de acasă; sunt conștiințele curate care au refuzat să se lase cumpărate pe doi arginți. Când toate vocile cumpărate ale lor se vor stinge în propria lor rușine și când fardul de pe ecrane se va coji definitiv, strigătul într-un singur glas al acestui popor va face ca zidurile teatrului lor de carton să se prăbușească din temelii, exact așa cum s-au dărâmat odinioară zidurile Ierihonului în fața trâmbițelor și a credinței!

Turnul de la Hotărani

Data: 4 octombrie 2026 by Redacția

Pierdut în peisaj și lăsat în ruină mult timp, turnul medieval de la Hotărani, din comuna Fărcașele, construit în urmă cu aproximativ 500 de ani pentru a fi punct de veghe și de observație, a fost consolidat și restaurat printr-un proiect finanțat prin PNRR în valoare de un milion de euro și va intra în circuitul touristic. După ce în acest an au fost finalizate lucările de consolidare și restaurare, autoritățile locale amenajează acum ultimele elemente din interior, montează panouri informative, exponate despre istoria și cultura locului, astfel încât vizitatorii să aibă acces la informații cât mai complete despre turn și despre zonă. Turnul va putea găzdui expoziții, lansări de carte, conferințe, ateliere meșteșuguri și diferite activități educative, sociale sau culturale. Totodată, în turn au fost montate telescoape astronomice pentru observații, iar printre exponate sunt replici ale obiectelor descoperite în timpul cercetărilor arheologice din zonă. „Acum suntem la stadiul să-l dotăm în interior cu materiale informative și cu exponate, cu panouri cu date de istorie locală. Până în octombrie se încheie și aceste dotări și va fi deschis publicului. El va intra într-un circuit turistic, de fapt chiar în mai multe, odată pe ruta culelor din Oltenia și apoi pe alte rute istorice alături de obiective din Caracal, Corabia, alte localități din județ care au obiective turistice și istorice. Avem o colecție bogată de obiecte găsite chiar în curtea turnului de arheologul Marin Nica, avem niște obiecte deosebite, dar vom expune replici realizate de meșterul Ionel Cococi de la Vădastra pentru că piesele originale sunt în muzee specializate din țară, din Oltenia și nu numai. De exemplu, avem un căpăcel de vas cu o vechime de 4.500 de ani, care prezintă niște forme de scriere, așa le-au interpretat arheologii care zic că ar fi vorba de cea mai veche formă de scriere descoperită în sudul României”, a spus edilul localității.

Reușita restaurării turnului medieval de la Hotărani este considerată de primarul Valdu drept „miracol”, după ce până în 2019 construcția se degrada vizibil de la an la an și în documente nu era în inventarul niciunei instituții sau autorități. „Totul a fost… o întâmplare și nu știu… un ajutor divin să ne întâmple miracolul ăsta cu turnul. Nici nu era al nostru, mai precis nu apărea a fi în administrarea noastră. Până la momentul 2019, când am rămas eu primar, era într-o stare foarte avansată de degradare, cu acoperișul făcut praf, curgea apa prin el. Mai întâi s-a pus problema să construim o sală de evenimente și n-am avut unde decât în zona turnului, unde era un perimetru deschis de circa 3.000 de metri pătrați, spațiul era generos, dar era deschis, numai bălării, sub turn sălășluiau caii”, a afirmat primarul Leon – Viorel Vladu. Primele demersuri pentru punerea în valoare a turnului au apărut în contextul unui alt proiect al administrației locale, o sală de evenimente pentru a cărei ridicare era necesară descărcare arheologică. „Am luat decizia să construim acolo, în zona turnului, o sală mică pentru evenimente. Tot de atunci au început și demersurile pentru punerea turnului în valoare, după ce s-a făcut descărcarea arheologică pentru a putea construi sala de evenimente”, a explicat primarul.

După finalizarea sălii, autoritățile locale au decis să intervină și asupra monumentului, însă pentru acest lucru a fost necesară mai întâi clarificarea situației juridice a construcției. „Ca să putem interveni trebuia să stabilim cui aparține, dar al Consiliul Județean nu era, al instituțiilor de cultură nu era, la Culte nu era și am constata că legea prevedea că obiective de acest fel dacă nu erau deja în inventarul vreunei instituții sau autorități, erau ale localității pe raza căreia se aflau”, a declarat Leon – Viorel Vladu. Primele intervenții au vizat oprirea degradării prin repararea acoperișului și împrejmuirea construcției. „Am putut să intervenim destul de rapid și să oprim degradarea, reparând acoperișul, cu firmă autorizată și specializată în monumente, am făcut apoi și gardul ca să nu mai intre animale. Am avut norocul de a lucra pentru acoperiș cu un proiectant foarte bun pe monumente, care ne-a făcut proiectarea și pentru consolidare și reabilitare pentru că eram hotărâți să-l reabilităm’, a precizat primarul. Finanțarea lucrărilor la turnul medieval prin PNRR a oferit administrației locale posibilitatea de a realiza toate lucrările de consolidare și restaurare necesare, cât și amenajarea obiectivului pentru a găzdui evenimente culturale. „Când s-au lansat proiectele pentru finanțare prin PNRR, părea că n-am șanse să primim finanțare. (…) Dar pentru că aveam proiectul de consolidare și restaurare a turnului deja făcut de la repararea acoperișului, l-am depus și cred că a fost printre primele obiective din țară aprobate. Am mai avut apoi o problemă, că nu mai găseam constructor, dar s-a rezolvat și asta și am reușit să facem și recepția finală cu o lună înainte de a se închide PNRR-ul”, a mai menționat Leon – Viorel Vladu. Potrivit informațiilor publicate de Primăria Fărcașele, turnul reprezintă ultima urmă a curților fortificate boierești din Hotărani. Reședința boierească a fost ridicată de ascendenții lui Mitrea (marele vornic Mitrea Dumitru n.r.) în prima jumătatea a veacului al XVI-lea sau chiar de însuși înaltul dregător înainte de edificarea schitului. Puternicul turn a fost piesa de bază a fortificațiilor curții boierești de la Hotărani și cel mai estic punct de observație din bazinul inferior al Oltului – are o înălțime de 15,80 metri. De la înălțimea ultimului nivel putea fi supravegheată toată Valea Oltului, de la Fălcoiu până în Drăgănești, valea Tesluiului, până la confluența sa cu Oltul, precum și drumul cel mare, comercial, care traversa câmpia spre trecătorile munților. Vizibil din depărtare, Turnul din Hotărani constituia punct de observare peste văi și câmpii, dar și un adevărat punct de reper – far călăuzitor pentru călători, la acestea adăugându-se și siguranța oferită de un punct strategic fortificat. Acum va fi un far călăuzitor pentru istoria locală și cultura națională. (G.V.G.)

Ospățul care l-a ucis pe cel mai bătrân om al Angliei…

Data: 4 octombrie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

– schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar
poate cauza chiar și moartea –

În acest articol se prezintă un caz din istorie care arată cum schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar al unei persoane sănătoase i-a putut cauza moartea. Este vorba despre Thomas Parr, un englez despre care se spunea că s-a născut în jurul anului 1483, că a trăit 152 de ani și că a decedat în 1635. Vestea despre vârsta sa s-a răspândit în toată Anglia, iar „Bătrânul Parr” a devenit o celebritate națională, fapt pentru care a fost adus la Londra și prezentat regelui Carol I, fiind tratat ca un oaspete de seamă. Numai că schimbarea bruscă a modului de viață – de la o mâncare puțină și sărăcăcioasă la una bogată și îmbelșugată, cu vinuri alese, la care s-au adăugat sedentarismul și aerul poluat al orașului – i-a fost fatală bătrânului Parr, care a murit la câteva săptămâni după sosirea la Londra. Medicul care i-a făcut autopsia a concluzionat că, dacă Parr nu și-ar fi părăsit locul natal, continuând să trăiască cu dieta sa simplă, cu munca sa și în aerul său curat și liniștit, ar fi trăit mai mult. Schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar produce un șoc alimentar atât de puternic asupra organismului, încât poate cauza chiar și moartea.

„Șocul alimentar fatal” se produce atunci când un om trece, radical și brusc, 1) de la un regim alimentar sărăcăcios, însoțit de multă muncă și mișcare, 2) la îmbuibare și sedentarism, pe care un asemenea organism nu le poate suporta. Medicina modernă cunoaște un fenomen înrudit, numit „sindromul de realimentare”: atunci când un organism obișnuit cu foarte puțină hrană primește brusc cantități mari de alimente, se pot produce dezechilibre grave ale sărurilor minerale din sânge, care afectează inima și plămânii și pot duce chiar la deces.

Fără prea multă teorie (care se găsește din plin pe Internet), voi prezenta unul dintre cele mai celebre cazuri din istorie, care ilustrează cum schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar al unui om i-a cauzat moartea. Thomas Parr a fost un englez despre care se spunea că s-a născut în jurul lunii octombrie a anului 1482 sau 1483, că a trăit 152 de ani și că a decedat la 13 noiembrie 1635. A locuit în micul cătun Winnington, din comitatul Shropshire, în casa cunoscută astăzi drept „Old Parr’s Cottage”. Nu există informații precise privind modul de alimentație al lui Thomas Parr înainte de sosirea sa la Londra, dar medicul William Harvey a consemnat că acesta a trăit cu o dietă de „brânză verde și lapte subrânced sub orice formă, ceapă, pâine aspră și tare și băuturi slabe, în general zer acru, iar cidru la ocazii speciale”. Viața lui simplă confirmă cuvintele lui Arthur Schopenhauer: „un cerșetor sănătos e mai fericit decât un rege bolnav”, iar sănătatea, spunea filosoful, reprezintă „nouă zecimi din orice fericire”. Agerimea, memoria formidabilă, simțul umorului și istorisirile sale amuzante și fără de sfârșit au făcut ca prezența „Bătrânului Parr” să fie dorită pretutindeni. Pe măsură ce vestea despre vârsta înaintată și sănătatea bună a „Bătrânului Parr” s-a răspândit, acesta a devenit o celebritate națională, iar portrete ale sale au fost atribuite lui Peter Paul Rubens și lui Anthony van Dyck. Un portret al lui Parr este expus la Muzeul și Galeria de Artă din Shrewsbury, iar o copie se află la Galeria Națională de Portrete din Londra. Acesta îl înfățișează cu ochi căprui închis, sprâncene albe și ciufulite, mustață și favoriți. Așa se face că, în 1635, Thomas Howard, al 21-lea conte de Arundel, l-a vizitat pe Parr și l-a dus la Londra pentru a-l prezenta regelui Carol I ca pe o adevărată curiozitate a naturii. Trăsura și escorta au atras mulțimi mari în drum spre Londra, oamenii sufocându-l pe bătrân în încercarea de a-l atinge și de a-l auzi vorbind. Ajuns la Londra, Parr a fost găzduit în reședința contelui de Arundel, a fost prezentat regelui și a devenit vedeta înaltei societăți.

Greu de crezut că ar fi existat cineva care să refuze o asemenea onoare, pe care nici acest țăran nu a refuzat-o, acceptând-o cu mare bucurie și părăsind viața sa simplă de la țară. Dar mai bine n-ar fi acceptat să-și părăsească sărăcia pentru belșugul Londrei, unde „a dus o viață regească”, căci această hotărâre și, respectiv, noua sa dietă i-au fost fatale. Biblia îl avertizase de mult: „Nu fi printre cei ce beau vin, nici printre cei ce se îmbuibă cu carne” (Proverbele 23:20). Iar umoristul francez Coluche avea să spună, peste secole, că „Dumnezeu a împărțit: a dat mâncarea bogaților și pofta săracilor”. Thomas Parr a avut nenorocirea să le primească pe amândouă deodată: pofta săracului și mâncarea bogatului. Fiind acum o celebritate răsfățată, primea o hrană îmbelșugată, asemenea celei de la mesele nobililor, și vinuri dintre cele mai alese. Stimulat și de anturajul din jurul său, „Bătrânul Parr”, fără să se rețină, a început să mănânce atât de mult încât organismul său, neobișnuit cu asemenea excese (îmbuibare), n-a mai rezistat. Cu peste 1.600 de ani înainte, poetul roman Horațiu (65–8 î.Hr.) descria parcă exact ce avea să i se întâmple lui Thomas Parr: „Aduceți-vă aminte, ce bine vă simțiți/ Pe când stăteați la masă hrăniți, nu îndopați./ Dar azi, atâtea feluri, ba fierte, ba prăjite,/ Atâtea scoici, cu sturzii de-a valma înghițite,/ Atâtea dulci bucate, stomacul tău prea plin/ În fiere le preschimbă și scurgeri de venin”. Și tot Horațiu adaugă: „Corpul împovărat de viciile de aseară apasă greu asupra sufletului și țintuiește la pământ scânteia divină a minții” (Satire, II, 2, 79).

La câteva săptămâni după sosirea la Londra, Thomas Parr s-a îmbolnăvit grav: respira cu greu, iar fața îi devenise vineție. A murit la 13 noiembrie 1635. Regele a poruncit o autopsie, pentru a se constata cauza exactă a decesului. Autopsia a fost făcută, în prezența altor medici, de eminentul medic William Harvey (1578–1657), cel care a descoperit circulația sângelui. Potrivit unor relatări ale vremii, moartea ar fi fost pusă pe seama „alimentelor prea bogate, cu care organismul său nu era obișnuit”. Regele a hotărât ca Parr să fie înmormântat în celebra catedrală Westminster Abbey din Londra, unde se află mormintele regilor și reginelor Angliei, precum și ale unor mari poeți și savanți. Înmormântarea a avut loc la 15 noiembrie 1635, după calendarul vremii (25 noiembrie, după calendarul actual), iar mormântul său a fost arătat vizitatorilor multă vreme după aceea. Inscripția de pe mica sa piatră funerară din marmură albă spune ceva aproape incredibil: „Thomas Parr din comitatul Sallop [Shropshire], născut în anul Domnului 1483. A trăit în timpul domniei a zece monarhi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al III-lea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIII-lea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol. A trăit 152 de ani și a fost înmormântat aici, la 15 noiembrie 1635.”

Rezultatele autopsiei efectuate de William Harvey au fost publicate în 1669, ca anexă, în cartea „De ortu et natura sanguinis” („Despre originea și natura sângelui”) a medicului John Betts. Potrivit acestora: 1) toate organele sale interne erau sănătoase, cu excepția unor semne de pneumonie în plămâni și a unor semne ale unei suferințe a inimii (interpretate astăzi drept insuficiență cardiacă stângă), iar moartea s-a produs prin sufocare; 2) schimbarea bruscă a dietei – de la o mâncare puțină și sărăcăcioasă, la una bogată, de îmbuibare, cu vinuri alese –, la care s-au adăugat aerul poluat al orașului și lipsa de mișcare, a fost prea puternică pentru bătrânul Parr; 3) dacă Parr nu și-ar fi părăsit niciodată locul natal (Shropshire), continuând să trăiască cu dieta sa simplă, foarte sărăcăcioasă, și în aerul său curat și liniștit, ar fi trăit mai mult. Deci, schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar a cauzat moartea, în numai câteva săptămâni, a celui considerat de unii drept cel mai longeviv om din lume. Trebuie spus că cercetătorii de astăzi pun la îndoială vârsta de 152 de ani: unii consideră că ar fi putut avea peste 100 de ani, alții doar 70–80 de ani. Însă, indiferent de vârsta sa reală, învățătura rămâne aceeași. Este ușor de înțeles că, la o vârstă atât de înaintată, „Bătrânul Parr” putea muri și din alte cauze.Trebuie însă ținut cont de faptul că la Londra n-a fost adus un om ramolit sau unul care abia își mai trăgea sufletul, ci un bătrân neobișnuit de vioi și de sănătos, care, de la munca câmpului și de la o alimentație puțină și sărăcăcioasă, a trecut la sedentarism și la un surplus de hrană (îmbuibare), pe care organismul său nu l-a putut suporta. Desigur că și despre Thomas Parr circulă multe povești și legende, dar esențială este învățătura pe care trebuie să o reținem: schimbarea radicală și bruscă a regimului alimentar poate cauza chiar și moartea. O schimbare radicală și bruscă a regimului alimentar poate duce la complicații grave, inclusiv la deces, în ambele sensuri: 1) fie prin trecerea bruscă de la foarte puțină hrană la îmbuibare (cum a fost cazul lui Thomas Parr), 2) fie prin restricții alimentare extreme, cu aport insuficient de nutrienți esențiali, decompensarea unor boli preexistente sau dezechilibre electrolitice severe. Riscul unor asemenea schimbări este deosebit de mare pentru persoanele cu boli cronice, pentru vârstnici, pentru copii și pentru persoanele cu tulburări de alimentație. De aceea, orice schimbare importantă a alimentației trebuie făcută treptat și, la nevoie, sub supravegherea medicului. Să nu uităm îndemnul lui Molière: „Trebuie să mâncăm ca să trăim, nu să trăim ca să mâncăm”, și nici avertismentul Mântuitorului: „Luați seama la voi înșivă, să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare și de băutură și de grijile vieții” (Luca 21:34).