Dinu Lipatti – Cel mai important pianist român al tuturor timpurilor și pasionat fotograf

Dinu (Constantin) Lipatti  s-a născut la 19 martie/1 aprilie 1917, în București și a fost un pianist, compozitor și pedagog roman, care a plecat prematur dintre noi, la numai 33 de ani. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române în anul 1997. Este considerat a fi cel mai important pianist roman al tuturor timpurilor. Crescut într-o familie cu tradiție muzicală – tatăl său, Theodor, diplomat de carieră, era un talentat violonist amator care studiase cu Pablo de Sarasate, mama, Anna Lipatti, născută Racoviceanu (1887-1973), o excelentă pianistă, iar naș la botez i-a fost George Enescu – i s-au recunoscut și cultivat din fragedă copilărie înclinațiile muzicale. La rugămintea lui Theodor Lipatti, în 1922 Josef Paschill a notat într-un caiet primele compoziții ale fiului acestuia, Dinu Lipatti, exact cum le executa la pian, fără greș, micul autor de cinci ani. Caietul, care cuprinde 8 compoziții: 1. Le Printemps (Primăvara), 2. Chanson pour Grand Mère (Cântec pentru mama-mare), 3. Dorelina, 4. Triste séparation (Trista despărțire), 5. Marșul ștrengarilor, 6. Regrete, 7. Dulce amintire, 8. À ma bonne Surcea (Bonei mele, Surcea). Caietul se păstrează la Cabinetul de muzică al Bibliotecii Academiei Române. A fost acceptat ca elev de exigenta profesoară de pian Florica Musicescu, care l-a ferit de mentalitatea unui „copil minune”, dându-i în schimb o educație artistică serioasă, care să-i permită dezvoltarea talentului său nativ.

Între timp este admis la Conservatorul din București, pentru ca în 1934 să participe la concursul internațional de pian din Viena. Faptul că i s-a decernat doar al doilea premiu l-a determinat pe faimosul pianist francez Alfred Cortot să părăsească juriul în semn de protest. Cortot l-a invitat la Paris să-și continue sub conducerea sa studiile de pian la Ecole Nationale de Musique, unde ia și lecții de compoziție cu Paul Dukas și Nadia Boulanger și de artă dirijorală cu Charles Munch. În 1936 își începe cariera de pianist concertist cu o serie de concerte în Germania și Italia, reputația sa continuând să crească cu fiecare apariție în public. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial revine la București unde dă recitaluri de pian ca solist sau acompaniindu-l pe George Enescu. În 1943 pleacă în Scandinavia împreună cu viitoarea sa soție, Madeleine Cantacuzino (Dannhauer?) (1908-1983), de asemenea o fostă elevă a Floricăi Musicescu și decide să se stabilească cu Madeleine în Elveția, unde devine profesor de pian la Conservatorul din Geneva. Își continuă cariera concertistică cu recitaluri de pian sau ca solist împreună cu orchestre dirijate de Herbert von Karajan sau Alceo Galliera, realizează în studio imprimări pe discuri. În timp ce se pregătea pentru un turneu de concerte în America se descoperă că suferă de leucemie. Se puneau mari speranțe în efectele curative ale Cortizonului, de curând descoperit, și cum preparatul era foarte scump, muzicieni ca Yehudi Menuhin, Igor Strawinski, Charles Munch au contribuit cu mari sume de bani pentru procurarea medicamentului.

După o ameliorare aparentă, starea de sănătate a lui Dinu Lipatti continuă să se înrăutățească. La 16 septembrie 1950, deși slăbit fizic, are loc ultimul lui concert public la Besançon (Franța). În partea a doua a recitalului intenționa să execute cele 14 Valsuri în Do diez minor de Frédéric Chopin. Puterile însă îl părăsesc, după o lungă pauză în care publicul nu s-a clintit din sală, Dinu Lipatti reapare pe scenă, se așază la pian și interpretează motivul „Jesus bleibt meine Freude” din cantata „Herz und Mund und Tat und Leben” de Johann Sebastian Bach. Cu această rugăciune s-a încheiat una din cele mai bogate și scurte cariere cunoscute în arta interpretativă modernă. „Stăteam pe treptele scării pentru că nu mai erau locuri libere. Încă de la primele sunete m-am ridicat de pe modestul meu loc și mi-am spus:„Nu ai mai auzit așa ceva niciodată până acum!”Nu mi-a scăpat nici o notă; știu că e o formulare convențională, dar de data aceasta e adevărat. Îmi amintesc tot: medicul care stătea pe scenă, pregătit să intervină în orice moment, paharul cu apă de pe pian, toate detaliile ce contribuie la o capodoperă. Boala dădea o altă semnificație evenimentului. La final, Lipatti lăsa impresia că e venit dintr-o altă lume. O lume în care orice e posibil. În acea seară, în sală nu a existat nici un auditor care să poată rămâne indiferent.” Aceste momente au fost fixate pe hârtie de Jacques Kreisler, unul dintre fondatorii Festivalului de la Besançon. Avea 34 de ani când a asistat la recitalul marelui pianist roman. Boala de care suferea, limfogranulomatoză malignă (boala lui Hodgkin), l-a măcinat rapid, iar după două luni și jumătate, la 2 decembrie 1950 Dinu Lipatti se stinge din viață la Geneva în vârstă de numai 33 de ani, cu partitura Quartetului în Fa minor de Ludwig van Beethoven în mână. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. La vestea morții sale, marele pianist german Wilhelm Backhaus exclamă: „Nouă ne rămâne amintirea frumuseților pe care ni le-a dăruit și o profundă întristare”.

Înregistrările pe discuri, cu toate imperfecțiunile tehnice de atunci, au rămas documente vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretări pline de căldură umană și înaltă desăvârșire stilistică, de finețe și noblețe spirituală, de poezie și grație. Multe din aceste imprimări au fost incluse de casa de discuri EMI în colecția „Unvergänglich – Unvergessen” (Nepieritoare – De neuitat). „Un artist de o spiritualitate divină”, așa cum l-a numit Francis Poulenc, Dinu Lipatti prefera pentru înregistrări – înaintea lui Glenn Gould – singurătatea studioului în care se putea concentra pentru a duce arta sa la perfecțiune. În repertoriul său prevalau operele unor compozitori ca Johann Sebastian Bach, Wolfgang Amadeus Mozart, Frédéric Chopin, Béla Bartók, dar și Robert Schumann, Edvard Grieg, Maurice Ravel, Domenico Scarlatti. Era modest și exigent cu sine însuși – „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul său geniu” (pianista Clara Haskil). Compozițiile sale, printre care Fantezie pentru pian, vioară și violoncel Op. 1 (1933), Șătrarii, suită pentru orchestră Op. 2 (1934), Concertino în stil clasic pentru pian și orchestră de cameră Op. 3 (1936), Simfonie concertantă pentru două piane și orchestră de coarde Op. 5 (1938), Sonatină pentru mâna stângă (1941) au rămas în cea mai mare parte inedite.

În amintirea sa a fost organizată „Casa memorială Dinu Lipatti”. Aceasta se află în satul Ciolcești din comuna Leordeni, județul Argeș. Acolo sunt expuse obiecte legate de viața și activitatea marelui pianist și compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein și un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu. Casa adăposteşte, printre obiectele personale, o colecţie impresionantă de fotografii, multe realizate chiar de marele pianist. E doar o mică mărturie a geniului fotografic al muzicianului, despre care nu multă lume ştie. „De copil, Dinu a devenit un excelent fotograf, care-şi developa cu minuţiozitate propriile clişee, frecventând magazine de specialitate şi având acasă un adevărat arsenal de trepieduri, lămpi, cârpe negre, săruri şi acizi. La un moment dat, prin 1930-1931, a fost cuprins de gustul construcţiei de aparate de radio”, povestea diplomatul şi omul de cultură Valentin Lipatti, fratele artistului, în volumele „Strada Povernei nr. 23” şi „Carnet pestriț”. Mărturie a talentului fotografic cu care a fost înzestrat muzicianul stau şi cele 28 de diapozitive recuperate în 2010, graţie Şcolii de Poetică Fotografică „Francisc Mráz” şi profesorilor Francisc Mraz şi Gyuri Ilinca. 17 plăci de celuloid (format 9 x 12 cm) şi 11 plăci pe sticlă (format 6 x 9 cm), toate negative, a căror reproducere s-a făcut, potrivit paginii dedicate muzicianului, dinulipatti.org, prin fotografiere cu un aparat digital de mare rezoluţie, fiind ilumitate prin transparenţă cu ajutorul unei mese optice translucide. „Unele negative erau degradate. Coroziuni stranii îşi croiseră drum pe suprafaţa celuloidului, descompunând chipurile într-un fel care părea să urmeze tragicele deznodăminte ale realităţii trăite de artist. Sensibilitatea lui Dinu Lipatii, rafinamentul său de pianist se transformă – cu fibre de subconştient – în modul în care fotografiază. Calea acestui subconştient a fost atît de eficientă încât ceea ce ar putea să pară o simplă fotografie de familie se transformă într-un portret de grup plin de expresivitate şi căldură.”, explică Francisc Mraz şi Gyuri Ilinca, pe pagina dedicată muzicianului român. Conacul de la Ciolceşti, ridicat între anii 1938-1942 de tatăl lui Dinu Lipatti, diplomatul şi violonistul Constantin Lipatti, a devenit, din decembrie 1985, Casa Memorială „Dinu Lipatti”, un loc care-i poartă prin universul complex al vieţii compozitorului, criticului muzical şi pedagogului pe cei care vor să-l cunoască şi dincolo de marea sa pasiune – a celui considerat a fi cel mai important pianist român: muzica.

Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti” din București, unde se formează viitori artiști ai țării, cu onoare îi poartă numele. În luna septembrie 2017, Primarul General Gabriela Firea și Consiliul General al Municipiului București aprobă înființarea centrului cultural Casa Artelor „Dinu Lipatti”, în semn de omagiu pentru artistul de geniu Dinu Lipatti, ținând cont că în anul 2017 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea acestuia. Noul centru își are sediul chiar în casa în care artistul a trăit și a creat, pe Bulevardul Lascăr Catargiu, la nr. 12. Aceasta a fost închiriată de Primăria Municipiului București și este introdusă în circuitul cultural al Capitalei. Ideea proiectului Casa Artelor „Dinu Lipatti” aparține regizoarei Alice Barb, director fondator al acestei instituții. Noul centru cultural are ca scop organizarea de festivaluri, concerte și manifestări cultural-educative, publicarea unor lucrări de specialitate, partituri sau alte materiale care au legătură cu viața și activitatea lui Dinu Lipatti.

Majoritatea înregistrărilor lui Lipatti au fost realizate sub bagheta de producător a lui Walter Legge, toate pe discuri de gramofon. Ulterior, casa de discuri EMI le-a transpus pe CD, rămânând ca o mărturie vie pentru pasionații artei musicale, dar și pentru melomanii ce simt nevoia acestei călătorii în universul vibrațiilor emoționale.

„Nu cred că a fost sau că va fi vreodată un pianist ca Lipatti […] Era un muzician care folosea pianul ca mijloc de comunicare și expresie. Nu poți spera să-l înțelegi decât de la înălțimea calităților sale de om și de muzician. Lipatti era un om bun în cel mai înalt sens al cuvântului, o natură deosebit de sensibilă, de o delicatețe sufletească și de un spirit aristocrat; avea, ca să spun așa, calitățile din care apar sfinții…” – avea să spună Walter Legge, producător al casei de discuri EMI, în albumul comemorativ Columbia “Dinu Lipatti 1917-1950”, apărut în anul 1955. „Fără nici o îndoială, Dinu Lipatti este cea mai mare speranță a tinerei generații. La 19 ani el este deja un strălucit pianist și compozitor” – ne trasmitea „Le Monde Musical”. „Dl Dinu Lipatti, foarte tânăr încă, s-a relevat ca un pianist de mare clasă. Modul său degajat de a cânta, de o stăpânire desăvârșită, sonoritatea sa luminoasă nu sunt decât mijloacele prin care exprimă temperamentul său de artist înnăscut, înzestrat cu o rară facultate de înțelegere.” – îl caracteriza „Le Courier”. „Între anii 1935 și 1950, Dinu Lipatti a fost o apariție luminoasă în lumea muzicii. Interpret admirabil, compozitor de înaltă perspectivă, om de o puritate angelică, el părea destinat să domine arta epocii noastre.” – a consemnat Henri Gagnebin, Directorul Conservatorului din Geneva în perioada în care Dinu Lipatti a ținut cursul său de o excepțională valoare. „Dacă într-adevăr muzica sporește trăinicia legăturilor interumane, este la fel de adevărat că Dinu Lipatti mi-a fost un frate – George Enescu fiindu-ne la amândoi un naș întru spirit și muzică”- spunea Yehudi Menuhin celebru violonist și dirijor american 10 februarie 1933.

Ca omagiu adus marelui pianist mulți scriitori s-au inspirit din viața sa tumultoasă, ieșind de sub tipar o seamă de volume și scrieri ce ua căutare și astăzi. Astfel, Manase Radnev și Ana Simon au scris piesa de teatru „Clara și Dinu”, o dramatizare a corespondenței dintre Clara Haskil (mare pianistă română ce a trăit un timp în Elveția) și Dinu Lipatti. Muzica interpretată de marele pianist Dinu Lipatti plecat prea de vreme în universal stelar ne bucură încă prin înregistrările sale ce ne-au rămas ca zestre și moștenire. Geniul ce a simțit angelic muzica ne transmite și nouă vibrația înălțătoare a clapelor alb – negre – ca și fotografiile sale – ce ne poartă dincolo de realitate, spre o realitate posibilă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*