Arhiva zilnică: 12 octombrie 2022

Tu, Fiică Basarabie, nu te lăsa învitregită de interesele lotrilor vremelnici!…

Data: 5 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Întrebarea ne doare, ne arde, ne mistuie… Ne seacă a nevoie de a o pune… Căci, totuși, noi, noi cum ar trebui să ne simțim?… Cum ar trebui să ne fie simțul, crezul, încrederea, doinirea de Patrie-Mamă și fiică în aceste clipe?… În care Chișinăul spune întregii Europe că are în buzunar „varianta B” a intrării în UE: prin reunirea cu România… Păi’ asta a ajuns Patria-Mamă pentru conducătorii Moldovei? „Varianta B”, de la și altele?… Cum i-am mai putea privi noi în ochi pe toți acei semeni ai noștri din Țară care, pentru Fiica Basarabia, au acceptat atâtea și atâtea sacrificii?… Ce le-am mai putea spune bătrânilor, mamelor, copiilor, ce vor fi crescut și ei între timp, ajungând a-și pune de drept propriile întrebări, de la care am tot luat atâtea decenii pentru a ne ajuta frații?… Cu donați, cu împrumuturi nerambursabile (nu de către ei, ci mereu rostogolite în bugetele Patriei-Mamă, căci, oare, ce mamă nu ar da tot ce are mai bun fiicei sale?!), cu energie electrică și gaze, combustibili… Toate, fără de preț pentru urgențele pe care le aveau, dar și fără de preț pentru încasările la visteriile noastre… Cum ar trebui să ne numim, noi singuri, în urma acestei palme trântite, nu de Europa, nu de alte țări pizmașe spre dimensiunea europeană pe care am avea ca țară de drept reîntregită, ci de ea, nu Basarabia străbunilor, ci Moldova politicienilor? Căci este o grea palmă dată peste fața Patriei-Mamă… Da, sigur, o va ierta!… O vom ierta, căci, știm că nu ea, Basarabia Reîntregirii, a cuvântat… Ci aceia care o țin ostatică pentru interesele lor de arvunire… Politicienii… Aceiași oriunde în lume… Care și-ar vinde și mamele, și fiicele pentru un folos cât e mic… Și o vom ierta… Dar vom putea uita?… Vom putea uita ziua în care odrasla s-a obrăznicit mustind a interes european?… Vom putea uita această ofensă a fiicei către Patria-Mamă?… Chiar de știm că aceste vorbe pocite au fost puse pe buzele ei; și nu ea este de vină… Căci, nici de ne-am fi fost ca frații învitregiți de timpuri, asemenea cuvinte nu ar fi trebuit să se spună… Nu dinspre aceia ce au așternut și dinspre ei poduri de flori…

Sigur, cei ce au vorbit acum a învitregire (înnodate pe vecie să le fie limbile!), sunt politicienii moldoveni… Aceia care, când o să-i ardă din nou frigul la urne, și nemulțumirile sociale din privațiuni și lipsuri, o să ne liniștească prin vorbe dulci, de amăgire… Că au vorbit „doar într-o doară”… Dintr-un interes politic european, imediat… Nu din cuget și simțire (că ei oricum nu au), ci doar pentru a-și securiza și chiar maximiza șansele de aderare la UE… Dar, într-un fel, este și vina noastră… Pentru că am asistat nefiresc de detașați la felul în care au mers spre UE cu Ucraina, alegând să treacă pragul în familia europeană, ca orfanii, de mână cu niște străini… Deși puteau fi de multă vreme în UE de ar fi ales drumul Reîntregirii cu Patria… Au ales însă un străin… Ba, încă unul ce le-a mai făcut amar de rău prin vremuri… Dar nu oamenii simplii, aceia care fac Unirile, Reunirile, Reîntregirile, și de care se tem politicienii, au ales acel drum, ci, iată, niște conducători vremelnici… Loaze, lotrii… Aceiași peste tot… Dar am tăcut la vremea respectivă… Nu i-am întrebat pe conducătorii de la Chișinău ce au primit, ce și-au arvunit pentru sine, pe și în numele de partide și false curente de țară… Ce au avut de câștigat? Ce le-a promis Ucraina, prin liderii de la Bruxelles, și nu ar fi avut în casa acasă doar în România?…

Da, astăzi, pare că Bruxelles -ul schimbă „foaia”… Iar visul Moldovei de a păși rapid în UE, cu „vecinul”, tot mai vitreg cu ea, în același ritm, se cam năruie, politicienii de la Chișinău încercând să-și joace toate „cărțile”… Nu contează pentru ei că s-au așezat cu picioarele peste podurile de flori… Că au călcat sub ele năzuințe din cuget și simțire… Din inimă și suflet… Iar vorbele de acum ale conducătorilor politicii ai Moldovei, nu cei de un stat și un sfat cu țara, ci arvuniți intereselor bruxeleze și scopurilor ucrainiene, nu sunt poate pentru noi… Ci parte a unui mesaj (din disperare, de șantaj) la adresa unei Europe care pare că vrea să decupleze Moldova de la locomotiva ucraineană, căreia i s-a atașat, sfidând podurile istorice de flori ce o așteptau pe drumul firesc de reîntregirea cu acasă… De aceea trâmbițează acum, că, dacă nu vor avea și ei un parcurs de aderarea la UE similar cu al Ucrainei, vor apela la „planul B”… Și da, este o mitocănie!… Care, fie ea și „motivată” pragmatic, tot mojicie rămâne!… Și oricum, astfel de amenințări nu vor convinge UE să decidă altfel decât îi cer propriile interese… Pentru că Bruxelles -ul nu se va lăsa intimidat de mesajul pe care îl dă Chișinăul printre litere… Faptul că, „varianta B”, de a intra în UE prin unirea cu România, îi va încurca socotelile, Bruxelles -ul trebuind să gestioneze, pe viitor, eventuala prezență în UE a unui stat mai mare, și la nivel de bugete, și ca număr de fotolii de europarlamentari, așa că ar trebui să-i fie înlesnit tocmai drumul „individual”, ucrainean…

Sigur, cuvintele „politice” au fost rostite… Și ne-au durut… Ne-au amărât cu gustul trădării vitregilor politicieni ai Moldovei… Și de acum vom avea, și de n-am vrea asta, de ce să fim îndoiți… Căci, dacă UE îi va da peste nas Moldovei, iar aceasta se va vedea obligată (sic!) să deschidă ca „dosar” imediat de aderare „varianta B”, unirea cu România, câtă încredere vom mai putea avea în politicienii de la Chișinău?… Înscăunați poate în parlamentul european prin parlamentul nostru național… Cum vom mai putea avea încredințarea, sau măcar încrederea, că nu vom fi trădați mișelește din vârful scaunelor în care poate se vor fi cățărat? Că nu ne vom trezi, după ce Moldova va fi intrat în UE prin mijlocirea dată de „planul B”, unirea cu România, că vom avea parte de mișcări secesioniste?… De un soi de MoldoExit, dar nu din UE, ci din Patria-Mamă…

Sunt întrebări care dor acum… Dar mai bine să ne ardă nevoia răspunsurilor, astăzi, decât să ne vedem sfărâmată ființa națională abia reîntregită… Atunci… Într-un posibil atunci…

SAFE nu ar fi trebuit emis de UE; este cu totul… unSAFE!

Data: 5 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

„Security Action for Europe” (SAFE), programul Uniunii Europene de înarmare de urgență a statelor membre ale UE, este pur și simplu toxic prin modul în care a fost conceput. De altfel, la câte necunoscute are*, precum și la câte suspiciuni majore de corupție sunt, acest program SAFE nu ar fi trebuit să ajungă niciodată să polueze agenda publică a României. SAFE ne va adânci procesul de falimentar. SAFE va obliga la plată pe 45 de ani întregi generații, doar pentru că unii vor șpagă și capital politic de moment. SAFE este un program neconstituțional pentru că încalcă Tratatele UE. Nu o spun eu, o spune Roberta Metsola, care a sesizat CJUE pentru anularea programului. SAFE este total unSAFE: dacă SAFE se anulează, dar se păstrează o parte din efectele programului, sumele implicate (150 de miliarde de euro) vor fi suportate din bugetele statelor membre. României o să îi „revină” sarcina de a suporta cel puțin 4 miliarde de euro pe an, cel puțin până în 2030.

Punctul cel mai fierbinte al conflictului juridic de natură constituțională dintre Parlamentul UE, de o parte, și Consiliul și Comisia Europeană, de cealaltă parte, este încălcarea art. 122 din TFUE, care nu menționează înarmarea ca domeniu unde Comisia Europeană poate interveni temporar cu împrumuturi de urgență, fără a mai întreba Parlamentul UE. De altfel, NU EXISTĂ un text expres în Tratate care să permită acordarea de împrumuturi pentru apărare. Conform argumentației comisiei JURI (din care fac parte) a PE, care a stat la baza acțiunii lui Metsola, art. 122 TFUE nu este baza legală corectă pentru programul SAFE. Acest text permite măsuri de urgență dacă apar „dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei”. Argumentul Consiliului și al Comisiei a fost că agresiunea geopolitică a Rusiei asupra Ucrainei a creat o criză de aprovizionare cu echipamente militare critice. Numai că: – Apărarea nu este energie sau economie; – Apărarea și securitatea militară au capitole dedicate în Tratate (Titlul V din TUE), sunt de competența statelor membre, iar nu de competența UE și nu pot fi strecurate mascat sub umbrela unei „crize economice sau de aprovizionare” generale.

Întrucât Tratatele exclud explicit competența militară directă a UE, art.41 alineatul (2) din TUE interzice finanțarea din bugetul UE a operațiunilor cu implicații militare sau de apărare.

Așadar, crearea unui fond de împrumuturi de 150 de miliarde de euro pentru înarmare este ilegală. Este un artificiu juridic care face de rușine întreaga birocrație UE. Mai grav este ceea ce poate face (și ceea ce trebuie să facă) acum CJUE. Metsola a cerut anularea SAFE, dar și păstrarea în parte a efectelor juridice ale programului, din încercarea de a drege busuiocul (și din necesitatea de a evita efecte catastrofice pe piața financiară și în societate). Numai că CJUE poate verifica din oficiu aspecte nesesizate de reclamant și poate dispune măsuri adiționale grave. CJUE nu își poate extinde competența din oficiu în afara Tratatelor, nu poate inventa proceduri noi și nu poate judeca chestiuni politice pure care nu îi sunt aduse în față. Cu toate acestea, CJUE poare ridica din oficiu probleme de Ordine Publică. Dacă Parlamentul European a cerut anularea SAFE invocând motive procedurale (Parlamentul a fost ocolit prin neutilizarea procedurii legislative ordinare), CJUE are dreptul și obligația ca, din oficiu, să verifice dacă UE avea competență materială să adopte SAFE. Dacă va constata că nicio prevedere din Tratate nu permitea un astfel de împrumut pentru apărare, CJUE va anula actul direct pe motiv de lipsă de competență a Uniunii, depășind simpla dispută procedurală dintre Parlament și Consiliu. Asta ar fi o adevărată bombă detonată în plin plan al Ursulei von der Leyen de federalizare a UE prin acapararea temei războiului și a competenței militare, de la statele membre, la UE.

Dacă SAFE se anulează, din orice motiv, dar mai ales pentru lipsa de competență, Comisia Europeană trebuie să își dea demisia de urgență. Parlamentul UE, din calcul politic sau politețe instituțională, a cerut CJUE ca, în caz de anulare, să mențină efectele programului SAFE până la adoptarea unui nou act. Dar aceasta este o chestiune strict politică, iar nu juridică. Parlamentul European susține nevoia de înarmare, dar vrea să forțeze Consiliul să folosească o procedură unde europarlamentarii au putere de codecizie, chiar dacă asta ar însemna modificarea Tratatelor sau acorduri interguvernamentale separate. Solicitarea de „menținere a efectelor” este o tehnică juridică (prevăzută de Articolul 264 TFUE) pentru a evita un haos financiar pe piețele de capital unde UE a emis deja obligațiuni pentru a finanța aceste împrumuturi.

Important: dacă programul SAFE este anulat, obligațiunile deja lansate de Ursula von der Leyen vor trece în sarcina statelor membre, inclusiv România. În cazul României, vorbim de 4 miliarde de euro anual, timp de ce puțin 5 ani. Vom fi obligați la plată pentru o uriașă gafă a UE (sau o forțare anti-constituțională a federalizării), iar nu pentru că există extremiști, rusofili, putiniști, conspiraționiști și eurosceptici. Și nici pentru că există MAGA sau Trump. totul e din cauza politicilor greșite și totalitare ale birocrației UE. Așa cum suntem obligați la sărăcie, privare energetică, insecuritate geo-politică și regres democratic tot din cauza birocrației UE. Nenorocirea este că UE avea un precedent de la CJUE, care ar fi trebuit să oprească din fașă ideea programului SAFE: Ursula nu s-a deranjat de acest precedent și nici de Tratate. Așa a învățat ea că trebuie să facă, de la Carl Schmitt, ideologul juridic al celui de-al treilea Reich. Voila: Curtea de Justiție a UE a limitat drastic interpretarea extinsă a art.122 TFUE în Cauza C-370/12 (Pringle); CJUE a statuat că art.122 TFUE are un caracter strict excepțional și temporar. Textul nu poate fi folosit ca bază legală permanentă pentru a stabili mecanisme de asistență financiară generală sau pe termen lung. CJUE a subliniat că „dificultățile grave” menționate de text trebuie să fie exclusiv de natură economică sau de aprovizionare fizică, interzicând extinderea clauzei către politici structurale care nu au legătură directă cu urgențele pieței interne.

România, sclava UE și a „Marii Resetări”…

Data: 5 iunie 2026 by Ion Măldărescu

România este dusă spre desființarea ca stat și dispariția ca națiune… Momentan, Ilie Bolojan, cel mai distructiv prim-ministru din istoria României a primit bilet de evacuare, dar nu merită să fie liber. Pentru tot răul făcut românilor trebuie judecat… Strigoaica de la Buxelles, ginecolog la bază, care a făcut zeci de avorturi statelor membre și pe care nimeni n-o trimite în celula cu zăbrele în cazul afacerii Covid și sumelor însușite ilegal pentru milioanele de vaccinuri, creația a criminalului schizofrenic Bill Gates, este întruchiparea camuflată a Doamnei cu coasa în uniformă nazistă. Ea dictează în teritoriile incluse în lagărul concentraționar „Auschwitz 2”, supranumit Uniunea Europeană, profitând de cozile de topor înscăunate la conducerea fostelor țări, actualmente teritorii sub ocupație militară americană, franceză și a altor naționalități. Să ne aducem aminte de cele mai mari scandaluri legate de numele său. În perioada în care Ursula von der Leyen a deținut portofoliul Apărării a fost acuzată că a acordat pe degeaba contracte de sute de milioane firmei de consultanță McKinsey și unei firme de IT (numai contractul IT valora 390 de milioane de euro) fără ca respectivele companii să presteze servicii pentru banii primiți. Comisia parlamentară care a investigat cazul său a acuzat-o că a distrus dovezi legate de cele două cazuri, însă după ce au înaintat dosarul procurorilor, aceștia au spălat dosarul. Același lucru s-a întâmplat în cazul fraudei generoase a vaccinurilor. Alt mare scandal legat de numele Ursulei a fost cel al navei școală „Gorch Fockˮ a marinei militare germane, lansată la apă în 1958, navă care avea nevoie de reparații capitale. În 2015, ministerul condus de Ursula a anunțat că reparațiile la Gorch Fock, vor costa 10 milioane de euro, însă, la finalizare, Ursula a umflat suma la 185 de milioane de euro. Tot în 2015, grupul de cercetători voluntari „VroniPlag Wikiˮ, specializat în demascarea plagiatelor, a acuzat-o pe Ursula von der Leyen că și-a plagiat teza de doctorat din 1990. Conform raportului întocmit de acest grup, 43,5 la sută din paginile tezei de doctorat fuseseră plagiate, iar în 23 de pagini au fost folosite citate, fără a se specifica de unde provin. Comisia de analiză a plagiatului, condusă de un bun prieten al Ursulei, a declarat că teza conține un plagiat generos, dar nu i-a retras titlul de doctor pentru că, potrivit comisiei, Ursula „n-a plagiat cu intențieˮ.

Iată că, ginecoloaga plagiatoare conduce Europa fără să aibă coordonate sănătoase necesare. „Toată viața ei, Ursula a fost fiica, succesoarea, cancelarul de rezervă – niciodată ea însăși”, cum scria în 2020 jurnalistul și scriitorul britanic Ben Judah. Pe lângă o Europa osândită la sclavie, haos, înarmare, război, sărăie și prăbușire economică, numele Ursulei rămâne în memoria colectivă cu dopul legat de sticla de plastic, cu etichetele hainelor care zgârie, cu interzicerea prunelor pentru că provoacă diaree. Nu râdeți, astea au fost probleme majore dezbătute de Ursula în plenul PE. Nu puținele critici din Parlamentul European (Comandamentul Auschwitz 2) la adresa Ursulei von der Leyen s-au izbit de „invincibilitatea” strigoacei și a celor care au pus-o acolo, deși în țara sa de origine a comis numai fapte reprobabile. Se pare că acest reziduu murdar – pe care WEF și Bilderbergii îl folosesc pentru realizarea țelului final, „Marea Resetare” – este distrugătoarea țărilor cere au făcut imprudența catastrofică de a adera la „Auschwitz 2”. După ce, în relativ recenta „vizită de lucru” din Bulgaria, unde bulgarii au „cosmetizat-o” cu ouă clocite (bulgarii patrioți, nu ca cetățenii românii care încă dorm și când se intonează „Deșteptă-te, Române”, a aterizat la baza Kogălniceanu, ca să dea porunci proștilor. Chiar dacă ar fi posibil să ne apărăm, din păcate, România mai are armată doar cu numele și armament doar pentru trei ore de război. Adevărații specialiști în domeniul militar fiind transformați în civili și înlocuiți cu civili îmbrăcați în uniforme militare, ceea ce dovedește valabilitatea declarației unui militar de carieră: „General arm. dr. Eugen Bădălan, fost șef al Marelui Stat Major al Armatei Române, spune că armata noastră este praf, iar Art.5 din Tratatul NATO este o vrăjeală. Ei, acum vor sări mulți, că nu, că să vezi, vor zice că generalul Bădălan e plutonier și habar nu are ce vorbește, ș.a.m.d… „O clipă, că ne lămurim: efectivele militare, prezente pe teritoriul României în acest moment, atât românești, cât și străine, Nu sunt pentru a ne apăra da atacuri din afară. Toate aceste efecte viețuiesc pe teritoriul României pentru a reacționa în forță în cazul unei revolte populare. Nu există suficientă încredere în structurile de forță autohtone. România, prin baza de la Mihail Kogălniceanu, va fi punctul de lansare al unui atac al UE (NATO) asupra Federației Ruse. Asta poate declanșa o revoltă. Acesta este adevărul care vi se ascunde. Din acest considerent Ursula von der Leyen a vizitat Mihai Kogălniceanu. Bolșevicii de la Bruxelles nu vor să stingă conflictul ruso-ucrainean, fiindcă în acest răstimp se înarmează. Au nevoie de câțiva ani. Pe urmă, vor ataca. Acesta este și adevăratul motiv pentru care în România s-au anulat alegerile”[1] (Mitică Pinciuc).

Vânătoarea patrioţilor români şi eliminare lor din circuitul valorilor naţionale sunt la ordinea zilei mai ales după ce neromânul Vexler și Institutul pentru Studierea (?) Holocaustului în România „Elie Wiesel” și-a bătut joc de valorile noastre naționale. Printre condamnaţii „în contumacie se regăsesc: – Mareșal Ion Antonescu (2 iunie 1882 – 1 iunie 1946), Conducător al Statului, asasinat la Jilava; – Nicolae Ceauşescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989), primul Preşedinte al României, asasinat în sfânta zi de Crăciun; – Emil Cioran (8 aprilie 1911 – 20 iunie 1995), cetăţean român decedat în Franţa; – Mircea Eliade, membru post-mortem al Academiei Române (13 martie 1907 – 22 aprilie 1986), acuzat ca antisemit şi adept al Mişcării Legionare; – Mihai Eminescu, membru post-mortem al Academiei Române (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) – asasinat; – Radu Gyr (2 martie 1905 – 29 aprilie 1975), – întemniţat politic; – Nae Ionescu (16 iunie 1890 – 15 martie 1940), jurnalist, – întemniţat politic; – Nicolae Iorga, membru post-mortem al Academiei Române – asasinat; Constantin – Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)), filosof – întemniţat politic; – Petre Ţuţea (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991) – întemniţat politic, absent! Interzis!; – Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952), – întemniţat politic; – Octavian Goga (1 aprilie 1881 – 7 mai 1938) poet, publicist şi om politic – bust demolat…

Scapă-ne, Doamne de trădătorii de Neam și Țară!

Comoara antică descoperită în Pădurea Râioasa (Buftea)

Data: 4 iunie 2026 by Redacția

Un grup de arheologi amatori și detectoriști au găsit un tezaur monetar, cu o posibilă vechime de 2.300-2.400 de ani, într-un vas ceramic a cărui datare va fi foarte importantă. Pe baza inscripțiilor și reprezentărilor de pe monede acestea ar fi grecești, spun cei care le-au descoperit. Tezaurul a fost predat autorităților și va intra în circuitul muzeal cât mai curând posibil. Cum s-a ajuns la această descoperire? Atunci când timpul le permite, cei cinci prieteni merg prin pădurile mai apropiate sau mai îndepărtate de Capitală pentru a-și încerca norocul în găsirea unor obiecte vechi cu detectoarele de metale. Astfel, sâmbătă, pe 29 mai 2021, într-o pădure de lângă localitatea ilfoveană Buftea, la un moment dat, unul dintre aparate a oferit un indiciu legat de prezența unui obiect metalic în pământ. Săpând cu grijă, au găsit un vas ceramic îngropat cu gura în jos. Cu mare grija au săpat în jurul vasului pentru a nu-l deteriora. După scurt timp, au făcut descoperirea atât de mult așteptată. Ulcica de ceramică era plină de monede din argint.

Ionel State (43 de ani) este detectoristul care a făcut descoperirea, asistat de prietenii săi: „Inițial am crezut că e doar un ciob, fiind doar fundul ulcelei. Am continuat să săpam și am văzut că e o ulcică. În momentul în care am scos-o, am avut o senzație de euforie, nu știam dacă e adevărat și în momentul de față sunt încă în tensiune.” Bucuria lui a fost împărtășită și de cei cu care era în pădurea ilfoveană. Dacă inițial părea că sunt doar câteva monede, cu ajutorul prietenilor săi, a scos la lumină mica comoară împrăștiată pe o suprafață de aproximativ 1,5 metri pătrați. La început au ieșit la iveală două monede de dimensiuni diferite, după care au scos din pământ ulcica bine conservată, aflată sub un capac de ceramică, plină cu tetradrahme și monede Ilyria – Apollonia, vechi de aproximativ 2.500 de ani. Toată operațiunea a durat aproximativ trei ore. Apoi detectoriștii au predat monedele autorităților și după curățarea și inventarierea lor a reieșit faptul că sunt în număr de 210 drahme și tetradrahme grecești, de secol IV î.Hr.

Cel mai probabil, tezaurul monetar ar fi fost îngropat în pământ de vreun fugar sau de un grup de fugari care fugeau de vreo amenințare. Poate că monedele au fost îngropate pentru ca ulterior să fie recuperate de proprietari. Detectoriștii amatori au anunțat mai întâi autoritățile din Primaria Buftea, apoi specialiștii din cadrul Muzeului Județean Dâmbovița (?). Tot procesul de predare și inventariere a durat în jur de 4 ore. „Toate monedele le-am predat conform legii la primăria Buftea”, ne spune Ionel State. El are acest hobby de aproximativ trei ani și a mai descoperit în 2020 o salbă, formată din 68 de monede de argint, veche de 500 de ani, în pădurea Băneasa. Sperăm ca noua descoperire să completeze istoria locurilor ilfovene de care aparține în prezent, iar tezaurul să fie expus în cadrul unui muzeu unde vor avea acces și locuitorii din Buftea, spre a se bucura de această legătură antică neașteaptată cu îndepărtatele meleaguri elene. (G.V.G.)

Civilizația Digitală sau omenirea la răscruce: resituarea existenței…

Data: 4 iunie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Trăim un moment de cotitură istorică care nu are egal în civilizația umană. Nu mai discutăm doar despre instrumente noi sau tehnologii performante. Vorbim despre o mutare fundamentală – cu tot cu identitate, gânduri și aspirații – dintr-un univers analog într-unul care este digital, virtual și algoritmic. Civilizația digitală nu este doar „era gadgeturilor inteligente”. Este, în esență, un stadiu evolutiv (sau involutiv!?) al omenirii, în care centrul de greutate al existenței se mută din lumea fizică, biologică și spirituală în cea virtuală și algoritmică. Această tranziție este la fel de profundă ca și descoperirea focului, inventarea scrisului sau Revoluția Industrială. Poate chiar mai profundă. Tehnologia informației nu mai este o simplă dependență funcțională – ceva pe care o luăm și o punem jos după nevoie. A devenit mediul de bază al vieții noastre, al comunicării, al lucrului, al divertismentului și chiar al definirii noastre ca indivizi. În lumea aceasta nouă, orice ființă omenească are o „viață dublă”: una fizică și una digitală. Și pentru generațiile viitoare, viața digitală se transformă din opțiune în necesitate existențială. De aceea, este esențial să înțelegem fundamentele acestei noi civilizații, pericolele și oportunitățile pe care le aduce. Numai cunoscând mecanismele ascunse ale acestui nou univers putem păstra – și poate chiar consolida – ceea ce ne face cu adevărat oameni.

Această civilizație nouă se sprijină pe patru coloane fundamentale care redefinesc întreaga existență umană:

Dematerializarea și pierderea proprietății

În lumea veche, valoarea era concretă: o casă, o suprafață de pământ, animale, utilaje, o mașină, aur etc. Puteai să o atingeți, să o vedeți, să știți că este a voastră. În civilizația digitală, valoarea s-a mutat în fluxuri de date și în coduri care circulă prin infrastructuri digitale controlate de corporații. Fotografiile din telefonul vostru? Nu le dețineți cu adevărat – sunt stocate pe serverele unei companii americane. Banii din contul bancar? Nu sunt în depozitul unei bănci – sunt cifre în baze de date. Chiar și cuvintele pe care le scrieți în e-mailuri sunt analizate, catalogate și vândute companiilor de publicitate. Vi se spune că aveți acces la orice. În realitate, nu dețineți nici măcar jumătate din ceea ce vi se pare că vă aparține. Totul este un serviciu, o permisiune revocabilă printr-un algoritm. Un click greșit și puteți fi șterși din ecosistemul digital – iar pentru mulți oameni, asta înseamnă a fi șterși din viață.

Homo Digitalis: nașterea unui nou tip de OM

Omul modern nu mai este doar o ființă biologică care folosește tehnologia. El devine o simbioză între om și mașină – ceea ce numim Homo Digitalis. Priviți orice persoane pe o stradă din orice oraș. Sunt cu ochii în telefon, creierul lor „conectat” la rețelele de socializare, gândurile curgând prin algoritmi de recomandare. Această ființă nu mai poate trăi normal în afara rețelei digitale. Dacă internetul se cade, se simte pierdut, anxios, deznădăjduit. Este o nouă formă de dependență – poate chiar mai profundă decât dependența de droguri. Dar asta nu este o critică ușoară asupra oamenilor. Este o realitate biologică și psihologică. Creierul nostru s-a adaptat. Neurologii au observat că o expunere lungă la ecrane schimbă fizic structura creierului. Tinerii care au crescut cu smartphonul nu gândesc la fel ca generațiile anterioare. Nu neapărat mai puțin inteligent, dar diferit. Creierul lor este modelate pentru a procesa cantități gigantice de informații rapid și superficial, în detrimentul meditației profunde, reflecției continue și al conexiunii spirituale reale. Homo Digitalis este omul care a pierdut capacitatea de a fi singur cu propriile gânduri. Este omul care construiește identitatea lui din imagini pe Instagram. Este omul a cărui realitate este filtrată prin algoritmi. Și este omul din viitorul apropiat – deja este în prezent.

Guvernanța algoritmică și supravegherea totală

Cine conduce cu adevărat lumea astăzi? Nu neapărat președintele unui stat sau un șef de companie. Conducători sunt algoritmii – aceste instrucțiuni matematice care decid ce vă apare pe ecran, ce prețuri vedeți la cumpărături, chiar și pe cine alegeți să iubiți (prin platformele de relații bazate pe algoritmi). Decizia politică și socială migrează treptat din sfera dezbaterii umane către „rece” procesare de date. Iar supravegherea digitală și biometrică devine „aerul” pe care îl respiră societatea. China, sistemul de „credit social” monitorizează fiecare cetățean – de la viteza cu care conduce la comentariile pe care le face online. Ești penalizat algoritmic pentru orice încălcare – de la aruncarea unui rest de țigară pe stradă până la un comentariu critic la adresa guvernului. Asta nu mai este ficțiune sci-fi; asta se întâmplă acum. În Occident, supravegherea este mai subtilă, mai invizibilă – fără penalizări algoritmice explicite pentru încălcări, dar cu efecte similare din punctul de vedere al companiilor de tehnologie. Fiecare clic, fiecare cumpărătură, fiecare locație pe care o vizitezi este înregistrată. Algoritmii știu mai multe despre tine decât chiar și tu. Știu ce te face fericit, ce te face furios, pentru cine ai vota. Și-și folosesc aceste cunoștințe pentru a te manipula. Cetățeanul nu mai este un subiect liber care ia decizii. Devine un obiect de analiză, o cifră într-un colosal sistem de monitorizare care se extinde zilnic.

Atrofierea trăirii directe și deșertificarea sufletului

Poate cel mai trist aspect al civilizației digitale este înlocuirea trăirii cu simularea. Empatia, intuiția, comuniunea spirituală – elemente care au definit umanitatea pentru mii de ani – sunt sacrificate pe altarul eficienței și vitezei. Decât să contempli un apus natural – o experiență care nu poate fi întreruptă sau condensată – când poți consuma o sută de imagini cu apusuri pe Instagram în două minute? Decât să investești în o relație complexă atunci când poți alege următoarea persoană care pare perfectă pe aplicația de întâlniri? De ce să citești o carte care te face să reflectezi o oră și jumătate când poți vedea videourile cu rezumate în zece minute? Algoritmii sunt programați pentru a ne oferi ce credem că vrem. Și ceea ce noi vrem – conștient sau nu – este plăcere, validare imediată și evitarea fricțiunii. Atunci, algoritmii îți dau exact asta, în bucăți mici și digerate, calde și ușoare de consumat. Rezultatul este o „deșertificare” a sufletului – o golire de sens și profunzime în favoarea unei funcționalități pure. Oamenii se simt din ce în ce mai izolați, mai triști, mai anxioși, chiar și când sunt constant conectați. Paradoxul era prezis și de scriitori clasici: multă informație, puțină înțelepciune; multă comunicare, puțină legătură reală.

Mărturia divină versus mărturia algoritmică

Istoria omenirii este marcată de două tipuri de mărturii: cea divină și cea umană. Mesajul spiritual – fie el religios sau filosofic – a oferit liniștea sufletului, speranța și un sens existenței umane chiar și în fața suferinței și morții. Nașterea Mântuitorului sub semnul Recensământului lui Augustus nu este o coincidență în textele biblice. Era o măsură de control și supraveghere împotriva a ceea ce era, în vremea aceea, puterea supremă – cea statală. Iisus Hristos a venit să proclame un adevăr radical: demnitatea și libertatea omului nu pot fi controlate de niciun sistem de putere – nici de registre statale, nici de măsuri de supraveghere. Tu ești liber. Tu ai demnitate. Tu ai suflet. Jertfa de pe Golgota rămâne actul suprem de eliberare. Prin aceasta, omul este eliberat din orice sistem de sclavie – fie el imperial, feudal, capitalist sau algoritmic. Civilizația digitală încearcă ceva diferit: nu te eliberează. Îți oferă confortul iluziei de libertate. Ți se spune că ești liber, că poți alege, că ești protagonist al propriei tale povești. Dar în realitate, totul este orchestrat. Libertatea ta este o iluzie bine calculată – mai subtilă decât sclavie directă, dar sclavie tot.

Marea întrebare: riscul dezumanizării totale

Iată marea întrebare care trebuie să ne preocupe astăzi: Este posibil ca, în timp, civilizația digitală să ne transforme în ceva mult mai puțin uman decât suntem azi? Dacă continuăm pe calea actuală, putem ajunge la o lume în care: Libertatea este o iluzie, iar decizia este algoritmică; Identitatea este un construct digital, nu o esență autentică; Conștiința morală dispare, înlocuită cu eficiență funcțională; Sufletul uman – sursa simțurilor, al spiritualității, al iubirii – este complet gol. Aceasta nu este ficțiune. Aceasta se întâmplă acum. În Statele Unite, companiile de tech vând algoritmi de „predicție” care identifică care copii sunt mai susceptibili la abandon. În Europa, suntem mai puțin radicali, dar tendința este aceeași. „Ce ar folosi unui om de ar câștiga lumea întreagă, dacă și-ar pierde sufletul?” (Biblia, Matei 16:26). Aceasta poate fi marea întrebare a civilizației digitale.

Către o civilizație digitală umană

Dar nu trebuie să fie cale o singură. Civilizația digitală nu este un destin inevitabil. Este o alegere. Și noi – fiecare din noi – avem puterea de a face alte alegeri. Știu că sună optimist. Și probabil este. Dar uite: Tehnologia nu este rea în sine. Algoritmii nu sunt răi în sine. Internet nu este rău. Problema este: pentru cine lucrează? Cu ce scop? Cine le controlează?Și cine beneficiază? Dacă IA ar fi folosită pentru a trata boala, a educa, a conecta oamenii, a rezolva crize climatice – ar fi o binecuvântare. Dar dacă este folosită pentru a controla, a manipula, a exploata – atunci este un blestem. Noi, ca indivizi și ca societate, trebuie să alegem. Iar alegerea nu trebuie să fie între tehnologie și anti-tehnologie. Trebuie să alegem o tehnologie care servește umanitatea, nu invers. Asta înseamnă: educație digitală adevărată (nu doar cum să folosești gadgetul, ci cum să înțelegi algoritmii). Înseamnă transparență în algoritmi. Înseamnă protecție datelor personale. Înseamnă păstrarea unor spații în viață unde nu suntem monitorizați. Și, poate, cel mai important: înseamnă o reformă spirituală – o revenire la valorile care ne definesc ca oameni. Civilizația digitală este mărturia acestei epoci – mărturia a ceea ce suntem capabili să construim cu creierul nostru și mâinile noastre. Și cum în fiecare mărturie, sunt semne de biruință și semne de încercare. Marea lecție pe care o învățam e că oamenii nu au nevoie de mai multă informație. Avem nevoie de mai multă înțelepciune. Nu avem nevoie de mai multă viteză. Avem nevoie de mai mult timp. Nu avem nevoie de mai multă conectivitate. Avem nevoie de mai multă conectare adevărată – cu oamenii, cu natura, cu noi înșine. Civilizație digitală ar trebui să rămână – încă o dată – un instrument al omului, nu un mormânt al spiritului său.

Și asta este responsabilitatea noastră. Acum. Astăzi.

Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672) – Domn al Țării Românești

Data: 4 iunie 2026 by George V. Grigore

Vecinătatea Ilfovului cu Bucureștiul nu putea să nu creeze în timp „alianțe”, iar familiile boierești ilfovene nu puteau să nu caute a se afla la conducerea Țării Românești. Meșteșugurile și bogăția pământului făcea ca boierii ilfoveni să fie înstăriți, iar orășenii să caute această bogăție. Înrudirea necesară se făcea pe diferite căi, în special prin căsătorie. Printre cercetările mele, am aflat că Antonie Vodă din Popești de Ilofv (n. ? – d. februarie 1672) a fost un domnitor al Țării Românești în perioada martie 1669 – martie 1672. El însuși din păturile boierești, fiu al lui Mihai Grecul, comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul, a fost pus pe tron de către familia boierească a Cantacuzinilor. Mihai Grecul (tatăl său) era fratele ibovnicei lui Mihai, Tudora. Rolul său politic era redus la acela de simplă marionetă, aflată sub tutela acestora. Inițial boierii Cantacuzini îl susținuseră pe Radu Leon, dar acesta s-a întors împotriva lor, în 1668. Cronica partidei rivale a Bălenilor precizează – dacă este să i se acorde crezare – că domnitorul era constrâns să-și întregească rația zilnică de mâncare și băutură, fixată de boierii Cantacuzini. Totuși, de la Antonie Vodă ne-a rămas biserica mănăstirii Turnu din Târgșor (azi aflată în „Rezervația Arheologică Târgșoru Vechi”, jud. Prahova), pe care el a reconstruit-o pe ruinele unei mai vechi biserici, ctitorie a lui Vlad Țepeș. La 10 mai 1669 domnitorul Țării Românești Antonie-Vodă din Popești (1669-1672), înțelegând nevoia unei case de învățătură la Câmpulung, a înființat aici prima școală din Țara Românească pentru copiii orășenilor și ai țăranilor din comunele învecinate. Antonie Vodă a fost dat jos de pe tron din ordinul Marelui Vizir Köprülü Fazıl Ahmed, convins cu bani să îl întoarcă pe tron pe Grigore I Ghica, rivalul Cantacuzinilor. Acesta și-a reluat domnia la 20 martie 1672. Fata lui Antonie Vodă, Maria (Marica; n. cca. 1661 – d. decembrie 1729), a fost soția lui Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești. S-a căsătorit în 1674 cu marele dregător Constantin, unul dintre cei mai influenți boieri din țară, rudă cu marile familii Brâncoveanu și Cantacuzino, care din anul 1688 a urcat pe tron. Au avut împreună 11 copii: șapte fete (Stanca: 1676, Maria: 1678, Ilinca: 1682, Safta: 1686, Ancuța: 1691, Bălașa: 1693, Smaranda: 1696) și patru băieți (Constantin: 1683, Ștefan: 1685, Radu: 1690, Matei: 1698). A trăit coșmarul martiriului, când soțul său Constantin Brâncoveanu, împreună cu fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei – și cu ginerele său, visternicul Ianache Văcărescu, au fost executați prin decapitare la Istanbul, trăind una din cele mai cumplite tragedii pe care le-a cunoscut istoria României.

Popești-Leordeni, localitatea „de baștină” a domnitorului Antonie Vodă, este actualmente un oraș din județul Ilfov, Muntenia, România. Localitatea se află în vecinătatea sud-estică a municipiului București, la ieșirea către Oltenița, fiind un oraș-satelit al Capitalei. Conform recensământului din anul 2011, Popești-Leordeni are o populație de 21.895 de locuitori, fiind al patrulea centru urban al județului Ilfov din punct de vedere demografic, după Voluntari, Pantelimon și Buftea. Așezarea este cunoscută drept locul unei vechi comunități de bulgari catolici. Orașul Popești-Leordeni se află la sud-est de municipiul București, pe malul drept al râului Dâmbovița. De centrul capitalei îl despart nouă kilometri. Prin oraș trece șoseaua națională DN4, care leagă Bucureștiul de Oltenița. Șoseaua națională DN4 se intersectează, la limita sud-estică a orașului, cu șoseaua de centură a Bucureștiului. Suprafața orașului este de 5.580 ha. Suprafața de intravilan este de 970 ha, în timp ce extravilanul ocupă 4.610 ha. Localitatea Popești apare pentru prima dată în documente încă din anul 1532, când se face pomenire de moartea lui Vlad Vodă, înecat în apele Dâmboviței. În anul 1632, când Sofica, fiica vornicului Stoica din Sintești, s-a căsătorit cu boierul Gheorghe Caridi, aceasta a primit în dar jumătate din satul Popești, cealaltă jumătate cumpărând-o mai pe urmă. La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe teritoriul actual al orașului erau organizate comunele Popești-Conduratu și Leurdeni, în plasa Dâmbovița a județului Ilfov. Comuna Popești-Conduratu era formată din două sate, Popești-Români și Popești-Pavlicheni, cu 810 locuitori, în majoritate bulgari romano-catolici, care trăiau în 154 de case. În comună funcționau o școală mixtă, o biserică ortodoxă și una catolică. Comuna Leurdeni era formată din satele Leurdeni-Români și Leurdeni-Sârbi, având 496 de locuitori. În comună funcționau o mașină de treierat cu aburi, o școală mixtă cu pot elevi (din care trei fete) și o biserică.

În anul 1873, cele două comune au fost unite sub numele de Popești-Leurdeni, iar în 1925 comuna făcea parte din plasa Pantelimon a aceluiași județ, fiind compusă din satele Popești-Pavlicheni (reședința), Popești-Români, Leurdeni și cătunul Cula, având o populație de 2100 de locuitori. În 1950, comuna Popești-Leordeni a fost arondată raionului N. Bălcescu din orașul republican București, iar în 1968, a devenit comună suburbană a municipiului București, toate satele ei fiind contopite într-unul singur. În 1981, a trecut la Sectorul Agricol Ilfov, subordonat municipiului București, sector devenit în 1997 județul Ilfov. Conform recensământului efectuat în 2011, populația orașului Popești-Leordeni se ridică la 21.895 de locuitori, în creștere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 15.115 locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români. În oraș se găsesc patru școli, șapte grădinițe dintre care trei particulare, o circă financiară (în localul Primăriei), un dispensar deservit de șase medici și doi stomatologi, două farmacii, policlinica „Medica-Popești”, un cămin de bătrâni (patronat de Institutul „Sf. Maria”), un cămin de copii orfani (patronat de fundația F.A.R.A.), biserici ortodoxe și catolice, și multe altele. Orașul este format din trei sate (cartiere), a căror toponimie se regăsește în numele boierilor care au trăit prin aceste locuri cu secole în urmă: Popești-Conduratu sau Pavlicheni, Popești-Români și Leordeni. Orașul Popești-Leordeni are ca patroană și ocrotitoare pe Sf. Fecioară Maria, hram purtat și de principala biserică romano-catolică din oraș, iar în fiecare an, pe data de 8 septembrie (sărbătoarea Nașterii Sfintei Fecioare Maria) toți locuitorii țin sărbătoarea deosebit. Opt obiective din orașul Popești-Leordeni sunt incluse în Lista monumentelor istorice din județul Ilfov ca monumente de interes local. Șase dintre ele sunt clasificate ca situri arheologice (între care ruinele conacului Costaforu), iar două ca monumente de arhitectură — ansamblul fostului conac Manu, datând din secolele al XVII-lea–al XIX-lea, cu pivnițele boltite și biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”; și Biserica Vintilă Vodă din Popești-Leordeni, cu hramul „Sfânta Alexandrina” și „Sf.Ierarh Nicolae” din cartierul Popești-Români (construită în anul 1676). Dată viitoare când mai treceți prin Popești să știți că această localitatea a dat un domnitor Țării Românești, pe Antonie, tatăl Maricăi Brâncoveanu, cel care a înființat la Câmpulung prima școală din Țara Românească pentru copiii orășenilor și ai țăranilor din comunele învecinate.

Ca la Radio Erevan: nu luăm, dăm noi miliardele și mai și plătim penalități de sute de milioane…

Data: 3 iunie 2026 by Gheorghe Piperea

Într-un raport recent, din 6 mai 2026, Curtea Europeană de Conturi constată că Uniunea Europeană nu știe cu exactitate cum și de către cine au fost utilizate fondurile din Mecanismul de Redresare și Reziliență, alocați Statelor membre pentru depășirea dificultăților financiare cauzate de politicile publice din perioada pandemiei. Mare parte din fonduri s-au dus către instituții publice dar, după acest pas, se pierde urma banilor. Mai important chiar: nu rezultă dacă banii au fost utilizați în scopul prevăzut și nu s-au stabilit măsuri de antrenare a răspunderii pentru utilizarea necorespunzătoare a banilor. Consecința pentru state ca România (care, oricum, nu a luat toți banii) este că sumele alocate trebuie date înapoi. Plus penalizări. Colac peste pupăză: UE trebuie să ramburseze o parte din banii împrumutați pentru acest program. E vorba de 380 de miliarde, scadente în 2027. Nu sunt bani, așa că fie vor fi ceruți de la statele membre, fie vor fi storși de la noi, din noi taxe și impozite. Până la sfârșitul lunii ianuarie 2026, Comisia Europeană angajase 577 de miliarde de euro (360 mld. granturi + 217 mld. împrumuturi) din totalul maxim de 723,8 mld. euro.

Ce a constatat ECA (pe scurt și exact): (i) Transparență și trasabilitatea sunt insuficiente. Informațiile publice privind destinatarii finali, costurile reale efective ale măsurilor și rezultatele obținute (nu doar jaloanele) sunt insuficiente; (ii) Modelul de finanțare revelat, „financing not linked to costs” (plăți bazate pe îndeplinirea jaloanelor și țintelor, iar nu pe costuri reale) îngreunează urmărirea completă a banilor. Comisia Europeană nu cere sistematic datele de costuri reale pe măsură, deși multe state le au (notă: de aici rezultă clar că scopul PNRR nu a fost redresarea și reziliența, ci agenda ideologică a Comisiei Europene). Asta limitează evaluarea eficienței și crește riscul ca UE să plătească mai mult decât costurile reale. Notă : absolut ciudat este că, în 15 din 19 măsuri finalizate, analizate în detaliu de Curtea Europeană de Conturi, costurile reale au fost mai mici decât estimările…; (iii) Peste 80 la sută din sume merg către instituții publice, iar subcontractanții privați și sumele exacte plătite nu sunt publicate sistematic. În unele țări (ex. Franța, Spania, România) datele sunt incomplete sau întârziate; (iv) Au fost auditate 10 state membre: Austria, Bulgaria, Estonia, Franța, Germania, Letonia, Malta, Olanda, România, Spania. Doar unele colectează datele sistematic; altele (ex. Franța, Germania) doar la cerere, ceea ce duce la întârzieri de luni de zile.

Aceste lacune reduc responsabilitatea (accountability), îngreunează controlul public, evaluarea eficienței și combaterea fraudei, iar cetățenii au mai puțină încredere în gestionarea banilor publici. Raportul Curții Europene de Conturi subliniază că lipsește transparența privind destinatarii fondurilor. Lipsa datelor despre costuri reale subminează capacitatea Comisiei de a evalua dacă statele membre au folosit fondurile eficient. Raportul confirmă îngrijorările legate de lipsa de trasabilitate completă și transparență publică a sutelor de miliarde de euro alocate combaterii efectelor pandemiei. Iar problema este că programul SAFE este conceput în exact același fel „înțelept”. Gestionat la fel de atent, pus din nou la dispoziția entităților de pe lista scurtă de „mari” beneficiari, mereu aceiași (pentru MRR, raportul din 6 mai 2026 indică o sută de astfel de entități), aplicat pe ochi frumoși, programul SAFE va determina aceleași consecințe „mărețe” – acumularea de bogăție și resurse nemeritate de către puternicii neo-feudali ai economiei, în defavoarea iobagilor și a poporului plătitor de taxe și impozite.

Bâlbâiala medicală și sănătatea precară…

Data: 3 iunie 2026 by Petru Jipa

Nu a început cu un anunț politic, ci cu o bâlbâială, o ezitare surprinsă în mijlocul propoziției în timpul unei conferințe de presă în direct, o silabă care se împiedică de ea însăși ca un ministru care urcă pe o scenă plină de contradicții nerostite. Această bâlbâială, repetată de-a lungul săptămânilor și amplificată de microfoane, s-a transformat în ceva mult mai important decât un simplu impediment de vorbire: a devenit o metonimie pentru disonanța sistemică unde politica de sănătate publică se bâlbâie în timp ce spitalele se epuizează, unde datele epidemiologice se clatină sub inerția birocratică și unde vocea însărcinată cu protejarea bunăstării naționale pare, uneori, să-și piardă propriul ritm. Ezitările verbale ale ministrului, pauzele sale frecvente, ocolișurile lexicale nu sunt, izolat, motive de cenzură. Modelele de vorbire sunt umane, iar fluența lingvistică nu are nicio corelație necesară cu competența administrativă. Totuși, atunci când aceste ezitări reapar în momente critice, atunci când se explică întârzierile în achizițiile de medicamente, se justifică deficitul de paturi în spitale sau se răspunde la acuzațiile denunțătorilor despre achizițiile farmaceutice, limbajul încetează să fie neutru. Devine un instrument de diagnostic. Fiecare poticnire rezonează nu ca o ciudățenie individuală, ci ca un ecou acustic al incertitudinii instituționale: un minister care vorbește în clauze condiționale, în timp ce cetățenii se confruntă cu consecințe absolute, intervenții chirurgicale amânate, clinici rurale fără personal, standarde de sănătate ale UE neîndeplinite. Limba se clatină; sistemul urmează. Ceea ce agravează disonanța este contrastul puternic dintre fragilitatea retorică și gravitatea structurală.

Sistemul de sănătate din România se confruntă cu una dintre cele mai mari rate de emigrare a medicilor din UE, o subfinanțare cronică care se învârte în jurul a cinci la sută din PIB, mult sub media UE și o infrastructură digitală care încă navighează în era dial-up a informaticii medicale. Pe acest fundal, ezitările verbale ale ministrului capătă o greutate simbolică, nu ca eșecuri personale, ci ca o fricțiune simptomatică între cerințele de performanță ale funcției politice și aritmetica neîndemânatică a sănătății publice: o viață pierdută la 12 minute din cauze care pot fi prevenite; o comună rurală fără medic generalist pentru fiecare trei care au unul; un proiect de reformă revizuit, amânat și în cele din urmă diluat. Bâlbâiala nu este problema, este semnul de punctuație dintr-o propoziție pe care statul a evitat mult timp să o completeze. Mai mult, fixarea mass-media asupra foneticii riscă o dezinformare periculoasă: personalizează criza în timp ce depolitizează cauzalitatea.

A reduce responsabilitatea la articulare înseamnă a confunda simptomul cu patologia. Când dosarele de achiziții publice dispar, când rapoartele de audit adună praf în arhivele ministeriale, când termenele limită de condiționalitate ale UE sunt ratate nu o dată, ci în mod repetat, problema nu este dacă un ministru pronunță „reformă” cu o cadență perfectă, ci dacă arhitectura supravegherii, transparenței și consecințelor rămâne deliberat poroasă. Bâlbâiala devine un țap ispășitor convenabil, o perdea de fum lingvistică în spatele căreia neglijența structurală operează cu impunitate, ca un clopoțel de alarmă defect, învinovățit pentru incendiul pe care nu i s-a permis niciodată să-l sune.

Unde ajungem…? Nu cu o cerință pentru o oratorie impecabilă, ci cu o insistență asupra „integrității” lingvistice: un discurs care se aliniază cu dovezile, angajamentul cu execuția, promisiunea cu achizițiile publice. Un ministru al sănătății nu trebuie să vorbească ca un Cicero, trebuie să vorbească ca și cum fiecare silabă ar purta greutatea unui pacient care așteaptă, fiecare pauză ar fi măsurată în raport cu un ceas care ticăie într-o cameră de gardă, fiecare corecție nu reflectă incertitudine, ci curajul de a revizui politica în timp real, ghidată de date nu de dogmă. Bâlbâielile, așadar, nu sunt doar acustice, sunt sunetul unui sistem care își ține respirația, așteptând o conducere care nu ezită să acționeze, chiar și atunci când trebuie mai întâi să învețe să vorbească clar. Pentru că în sănătatea publică, tăcerea nu este niciodată neutră și nici pauza dinaintea adevărului nu este. O întrebare: Ce ar ști să facă un avocat sau un agronom dacă ar fi numit ministru al sănătății?” În România, funcții cheie din administrația publică, inclusiv ministere strategice precum Sănătatea sunt adesea ocupate de persoane fără experiență directă în domeniul respectiv. Competențele esențiale lipesc unui avocat sau unui agronom în conducerea unui sistem de sănătate complex. Absența cunoștințelor în fiziologie umană, patologie, managementul spitalelor, reglementări ale dispozitivelor medicale. Incapacitatea de a gestiona crize sanitare fără înțelegerea modelelor de transmitere, testare, vaccinare sau triaj clinic. Riscul de reducere eronată a sănătății la o problemă de „alimentație sănătoasă” cu izolete, ignorând determinanții sociali, tehnici și organizaționali ai sănătății. Așa de final un banc: Doctore, mi-am fracturat piciorul în două locuri! Ştii exact unde-s aceste locuri? Da. Să nu mai mergi pe acolo, acesta e tratamentul.

Să fie pace!

Numărul 779

Data: 3 iunie 2026 by Administrator

Descarcă PDF

1946-2026 – „Ani de ani de tristă amintire”

Data: 3 iunie 2026 by Ion Măldărescu

La 1 iunie s-au împlinit 80 de ani de la asasinarea la Jilava a Mareșalului Ion Antonescu. Tot în acest an, la 22 decembrie, se vor împlini 37 de ani de la lovitura de stat gorbaciovistă împotriva statului român liber și independent soldată, printre saltele și cu asasinarea primului Președinte al României – 80 și Nicolae Ceaușescu. Acum, în anul 2026, la 80 și respectiv 37 de ani de la cele două crime „Starea națiunii” merge din rău spre dezastru. Trăim într-un climat economic fragil, caracterizat prin recesiune economică, deficite, datorii financiare uriașe, stagnare, sărăcie, probleme sociale, inflație ridicată, criză și instabilitate politică semnificativă. După lovitura de stat din decembrie 1989, la cârma României s-au cățărat o puzderie de cozi de topor și trădători de țară care n-au dat nimănui socoteală pentru faptele lor comise pe timpul guvernării. Jaful vânzării fabricilor și uzinelor românești au dus, sine die, la „evaporarea” locurilor de muncă, astfel încât milioane de români au plecat peste hotare cu iluzia că le va mai bine lor și familiilor lor. Cretinii comandați din exterior precum Traian Băsescu au încurajat expatrierea, iar excursioniștii profesioniști pe banii românilor precum Klaus Iohannis și măscăriciul Muccolini au profitat. Plebea, înșelată de conducerea statului ajunsă pe mâna cozilor de topor ale străinătății – Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, Klaus Iohannis și Nicușor Dan -, re-cumpărați la cinci ani cu o sticlă de ulei și un kil de zahăr a rămas dezorientată și lipsită de reacție.

În toți acești ani „de tristă amintire”, Președintele Țării, Primul ministru și miniștrii nu au dat niciodată socoteală pentru perioadele în care au distrus România, așa cum este obligat să procedeaze și gestionarul celui mai mic „Aprozar”. Îmi amintesc că, în urmă cu niște ani, anual, starea de sănătate a Președintele SUA era făcută publică, dar și în țara de peste marea gțrlă obiceiul a dispărut. Așa s-a ajuns ca România să fie condusă de un rătăcit mintal, iar America, una din puterile lumii, să încapă pe mâna senilului Biden și a psihopatului Trump, aducând planetă în pragul unui război nuclear.

În România postdecembristă, politicul a dominat fără-de-legile. Niciodată vreun președinte sau ministru nu a prezentat vreun certificat medical de sănătate înainte de a fi înscăunat pe fotoliul nemeritat. În sistemul energetic, care, să-I mulțumim Domnului, încă mai „trăiește”, sunt criterii care ar trebui impuse și conducătorilor statului: supunerea la proba eliminatorii de încercarea cu tensiune mărită conform normelor. Propun ca orice posibil viitor conducător să fie supus acestei probe prin aplicarea unei tensiuni de măcar 10Kv c.a. înainte de a fi înscăunat. Dacă proba s-ar fi aplicat, măscăriciul Mucolinni și piratul Bolojan n-ar fi ajuns nici măcar să pupe scaunele pe care stau. Se pare că de Bolojan am scăpat, dar când va da socoteală pentru dezastrul economic în care a adus România?

În aceste împrejurări catastrofale pentru Neam și Țară, nu putem ignora că la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de împlinirea vârstei de 64 de ani, Mareșalul Ion Antonescu și alți trei colaboratori ai săi au fost împușcați. Ion Antonescu decisese intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei și pe baza promisiunilor lui Adolf Hitler că teritoriile românești pierdute în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena și a Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate. La 23 august 1944, în plin conflict militar, comițând un act de trădare națională, Regele Mihai I l-a arestat pe Mareșal și l-a predat, împreună cu câțiva colaboratori, inamicului (URSS). După doi ani de detenție în URSS, a fost retrimis în țară, „judecat” de Tribunalul Poporului (imitație a Tribunalului de la Nűrnberg) și asasinat la Jilava în Valea Piersicilor. Mareșalul Ion Antonescu și primul Președinte al României au fost cei mai mari patrioți pe care i-a avut Neamul Românesc în ultimul secol, înainte ca Țară să fie golită de marile sale bogății naturale și să ajungă un teritoriu sub ocupație militară străină. Astăzi, Mareșalul merită un buchet de flori pe mormânt, dar cei care l-au asasinat i-au incinerat cadavrul pe care îl ceruseră mama sa, Lița Baranga și soția sa. Nu se știe unde a dispărut cenușa Mareșalului. În concluzie, anii 1946-2026 și 1989-2026 sunt ani de tristă amintire în istoria României prin dramatismul evenimentelor care au marcat începutul impus al comunismului, prin asasinarea patriotului Mareșal și, respectiv, sfârșitul regimului ceaușist prin lovitura de stat și asasinarea unui alt patriot, Nicolae Ceaușescu.

Anul 1946 a fost cel al consolidării regimului pro-sovietic. România a fost lovită de o secetă cruntă, suprapusă peste jaful economic al ocupantului și instalarea forțată a regimului condus în majoritatea lor purtători ai Stelei lui David, veniți odată cu Armata Roșie. Perioada a fost marcată de o foamete nemiloasă, care a dus la moartea a peste 100.000 de oameni, majoritatea copii și bătrâni, în special în regiunea Moldovei. De asemenea, a fost anul alegerilor falsificate și al consolidării dictaturii. Anul 1989 a fost anul sângeros al loviturii de stat și al asasinării președintelui Nicolae Ceaușescu, când peste 1.166 de români și-au pierdut viața, mințiți fiind că participă la eliberarea României.

„Fii bun, fi drept şi nu uita că deasupra intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia neamului şi că acolo trebuie să ne întâlnim întotdeauna, chiar dacă un ne înţelegem de fiecare dată!”. Asta trebuie să-i învăţăm pe români – mai ales acum, în vremuri de restrişte – nu să-i lăsăm să cadă în capcanele neprietenilor neamului românesc, scuzând sau preamărind trădarea şi incompetenţa unul președinte-caricatură și a unui guvern trădător de țară vândut străinilor. Măcar acum, când ni se vrea capul, aveţi înţelepciunea, puterea şi curajul să treceţi peste animozităţi. Dacă nu vreţi să piară Ţara, cum vor neprietenii alogeni şi slugile lor autohtone, daţi frâu liber raţiunii şi aruncaţi veninul care vă amărăşte sufletele. Purtaţi-vă cu înţelepciune şi nu vă lăsaţi prinşi în capcana vechiului adagiu „Divide et impera”. Învăţaţi din cele trecute, dar priviţi înainte. Nu daţi cu piatra, e inutil; construiţi, dacă aveţi cugetul curat.

Români, acum, la 80 de ani de la asasinarea Mareșalului patriot, opriți-vă o clipă și puneți o floare la Mormântul Soldatului Necunoscut. Pentru Mareșal. Amin!