Arhiva zilnică: 24 septembrie 2022

Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez”

Data: 27 iunie 2026 by Ion Nălbitoru

„Arta” olăritului datează de câteva mii de ani, chiar din epoca neoliticului, demonstrată de descoperirile arheologice  din diverse zone ale planetei. La noi, descoperirile arheologice reprezintă diferite „Culturi” cum ar fi Cucuteni sau Gumelnița. Asta demonstrează că olăritul a fost una dintre cele mai importante preocupări ale omului. Cu timpul atât tehnica cât și decorul obiectelor ceramice au evoluat. În urma săpăturilor arheologice pe teritoriul României au fost descoperite vase de 4000 -5000 de ani. Dacă la început erau simple treptat au apărut pe ele zgârieturi, linii etc. La noi, olăritul a devenit o tradiție și în zilele noastre sunt organizate anual, în diferite zone ale țării, festivaluri și târguri de ceramică tradițională dar și contemporană. Aș enumera câteva din aceste târguri: – Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” de la Horezu, județul Vâlcea; – Târgul Olarilor din Arcso (Corund) din județul Harghita; – Târgul Național de Ceramică Tradițională „Cucuteni-5000” de la Iași; – Târgul Internațional de Ceramică Contemporană „Caolin” din Cluj-Napoca; – Târgul Olarilor de la Sibiu, etc

Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” de la Horezu, județul Vâlcea, se ține în fiecare an în prima duminică a lunii iunie la Stejari, un parc cu câțiva stejari seculari. De fapt târgul începe de vineri și ține până duminică seara. Anul acesta târgul „Cocoșul de Hurez” a avut loc între 5-7 iunie și ca de obicei a fost organizat de Primăria Orașului Horezu și Consiliul Județean Vâlcea. Lângă Horezu este și un sat Olari unde localnicii modelează diferite forme de ceramică tradițională. Fiecare produs, cu motivele sale decorative, este unicat! Obiectele de ceramică simple sau smălțuite sunt: oale de diferite mărimi, farfurii, căni, cești, ulcioare, solnițe etc.

În anul 2012 Ceramica de Horezu a fost înscrisă în lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO. Ca elemente decorative sunt remarcate: linia ondulată, spice de grâu, spirala, cercuri concentrice, crucea, pomul vieții etc. De ce se numește „Cocoșul de Hurez”? Pentru că pe vasele  ceramice din această zonă „cocoșul” este unul din simbolurile tradiționale, decorative, ce reprezintă această zonă. Târgul Ceramicii Populare Românești „Cocoșul de Hurez” anul acesta, 2026, a fost la ediția 54.

În prima zi, vineri 5 iunie a.c.,  a fost primirea oficială a meșterilor olari din toate centrele de ceramică din țară (Vâlcea, Harghita, Covasna, Argeș, Gorj etc.). Un juriu de specialitate a evaluat producția de ceramică și s-a făcut selecția „oficială a lucrărilor înscrise la Concursul de creație Cocoșul de Hurez 2026”.

A doua zi, sâmbătă 6 iunie a.c., a constat în „Deschiderea oficială a Târgului”, parcurgerea expozițiilor cu vânzare și prezentare a produselor de ceramică la standuri; ateliere aplicative de olărit, un spectacol oferit de Clubul Copiilor din Horezu și „Muguri Brâncoveni”, jurizarea obiectelor de ceramică înscrise în concurs și festivitatea de premiere a câștigătorilor. Seara a avut loc un spectacol folcloric. Duminică 7 iunie a.c. a continuat cu expoziția și vânzarea produselor de ceramică și seara închiderea oficială a târgului.

În afara standurilor cu obiecte din ceramică au fost și standuri unde au fost prezentate costume populare din zona de nord a Olteniei. Prin aceste târguri se transmite mai departe tradiția românească în domeniul olăritului, din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Acest meșteșug sperăm să se transmită și generațiilor viitoare și să rămână nemuritor, cu toată evoluția științifică, pentru că olăritul, păstoritul, apicultura, viticultura sunt specifice acestui popor și-i demonstrează originile de milenii.

Mănăstirea Hurezi (jud. Vâlcea) – unicul monument UNESCO de la sud de Carpaţi

Data: 27 iunie 2026 by George V. Grigore

Când trecem prin Horezu de Vâlcea vizitez tarabele cu minunata ceramică locală cu specific și caut din priviri celebrul și mândrul cocoș de Horezu, care cheamă la deșteptare dimineața. În apropiere se ridică o mănăstire mândră și fortificată: Sfânta Mănăstire Hurezi. Denumirea locurilor și a mănăstirii cred că are legătură cu „huhurezul”, o pasăre de noapte din familia cucuvelelor și a bufnițelor, cu „ochelarii” la vedere, ca semn al cititorilor, al bibliotecilor, al puterii informației. Mai jos voi prezenta istoria acestui valoros obiectiv de patrimoniu mondial – singurul de la sud de Carpaţi -, ridicat de Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu la Romanii de Jos – Horezu. Merită să amintim și rolul jucat de Sfânta Mănăstire Hurezi în acel frământat an 1821, când a adăpostit pe Tudor Vladimirescu, împreună cu oamenii săi. Ansamblul monastic de la Hurezi a fost înscris în Lista Patrimoniului universal UNESCO încă din anul 1993, prin decizia 17COM XI/1993, sub criteriul II, primind numărul de identificare 597. La clasarea lui s-a ţinut cont de unicitatea stilului arhitectonic românesc sau brâncovenesc. Ctitoriei Brâncoveanului i s-a adăugat și „Tehnica ceramicii tradiţionale de Horezu”, pe Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO (Paris, 2012).

Mănăstirea Hurezi este şi locul unde s-a închegat o adevărată şcoală de meşteri zugravi care au răspândit mai departe arta brâncovenească. Pe lângă talentaţii zugravi, domnitorul a avut o echipă formată din cei mai pricepuţi meşteri din acea vreme: vătaful de zidari Manole, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul. Zidirea acestui impresionant edificiu religios a început în anul 1690 şi s-a încheiat în 1697. Brâncoveanu cumpărase moşia Hurezului încă de pe vremea când era mare spătar, în anul 1685, pentru a zidi aici, la poalele codrilor ce străjuiesc muntele Buila, un loc de închinare şi de odihnă veşnică. Radu Greceanu ne spune că în vara anului 1690, la doi ani de la urcarea sa pe tronul Ţării Româneşti, „s-au apucat Măria sa de Mănăstirea Hurezi, cu multă osârdie şi cheltuială, ispravnic trimiţând pe Pârvul Cantacuzino, vel stolnic”. Biserica Mare, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită în plan treflat, cu turle pe naos şi pronaos, înmănunchează în mod fericit toate caracteristicile fundamentale ale stilului românesc ce va purta numele voievodului muntean.

În ziua de 8 septembrie 1693, de Praznicul „Naşterii Maicii Domnului“, biserica era târnosită în prezenţa domnitorului Constantin Brâncoveanu, a mitropolitului Teodosie, a lui Ioan arhimandritul, primul egumen al mănăstirii, a clerului şi a tot poporul, aşa cum este consemnat şi în însemnările de taină ale domnitorului din „Foletul Novel“: „(…) septembrie 6, miercuri, am sosit la Hurezi şi mănăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri (…)“. La Hurezi se mai păstrează şi astăzi semnătura principalului zugrav domnesc, Constantinos. Pisania din pronaosul bisericii mari, de pe peretele de la vest, poartă data de 30 septembrie 1694, iar fragmentul de la final scris cu slove elineşti consemnează: „[…] prin mâna noastră, a celor mai mici zugravi Constantin şi Ioan“, urmând a se înşira, în româneşte, numele celorlalţi patru pictori români „Andrei, Stan, Neagoe, Ioachim“. Constantinos şi meşterii îşi lasă autografele şi la proscomidie, în partea de jos a ferestrei altarului, tot în greceşte: „[…]Pomeneşte, Doamne pe noi păcătoşii, Constantin şi Ion zugravii; în anul 1694; şi mai mici, Andrei, Neagoe, Sta(n), Echim, zugravi“. Numele marelui zugrav grec apare înscris şi pe sabia Sfântului Nichita: „mâna lui Constantinos“. Catapeteasma lucrată în lemn de tei, la anul 1694, sculptată şi aurită, este o inegalabilă realizare a artei brâncoveneşti. Icoanele încastrate în iconostas sunt importante valori ale patrimoniului cultural naţional mobil, clasate în colecţia „Tezaur”. Aici, la ctitoria de la Hurezi au fost depuse și o părticică din Sfintele Moaşte ale domnitorului-martir Brâncoveanu.

Brâncovenii ctitori ai acestui așezământ, sunt pictaţi cu măiestrie, în tabloul votiv din pronaosul Hurezilor este de o valoare istorică de netăgăduit. Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna apar în ipostaza de ctitori, ţinând chivotul bisericii în mâini, împreună cu cei unsprezece copii ai lor. Voievodul este înveşmântat în tunică lungă din mătase albă, după moda bizantină, şi în mantie poloneză de brocart de aur tivită cu blană de hermină, încins cu brâu verde brodat cu argint, cu mâneci roşii, brodate cu fir de aur. În picioare poartă încălţăminte orientală ţesută cu fir de aur, iar pe cap poartă coroana împărătească din aur, pe care o primeşte ca o binecuvântare de la Domnul Iisus Hristos. Constantinos a surprins o anumită blândeţe, dar şi tristeţe pe chipul domnitorului. Doamna sa poartă o rochie de mătase tivită cu aur şi peste ea este aşezată o mantie de brocart de aur, cu blană de samur pe margini. Şi ea poartă pe cap o coroană de aur. Încălţămintea ei este, în întregime, din ţesătură de aur. La gât are un şirag de mărgăritare şi la urechi cercei. Chipul său radiază multă lumină şi bunătate. Cei patru băieţi – Constantin, Ştefan, Radu şi Matei -, îl înconjoară pe tatăl lor, iar fiicele – Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa, Smaranda – sunt reprezentate în partea mamei. În faţa Sfinţilor Brâncoveni, pe zidul de vest al pronaosului, zugravii au imortalizat întru nemurire o galerie de personaje ce reprezintă neamul după soţie al domnitorului, boierii Cantacuzini; la sud este neamul Basarabesc: Matei, Neagoe, Laiotă, iar la nord, cel al Brâncovenilor, începând cu Preda Vornicul, continuând cu David Postelnicul şi Papa Postelnicul… toată „dunga cea mare, bătrână şi blagorodnă a rodului şi neamului său, atâta despre tată, cât şi despre mumă”.

Palatul domnesc de aici este ridicat în stil brâncovenesc şi al culturii vremii de atunci și se află în incinta principal, pe partea de sud şi cuprinde sala gărzilor, sala de consiliu, locuinţa propriu-zisă şi biblioteca. În aceste încăperi se află acum colecţia muzeală a mănăstirii ce cuprinde numeroase piese de artă medievală, documente şi cărţi vechi, ţesături şi broderii, obiecte de artă brâncovenească pictate pe lemn şi obiecte de cult. Pivniţele de mari dimensiuni, de sub Palatul Domnesc, au bolţi susţinute pe stâlpi masivi de piatră şi arce de cărămidă. „Foişorul lui Dionisie” a fost ridicat în faţa bisericii mari, între anii 1752 şi 1753, de Cuviosul Dionisie Bălăcescu, stareţul mănăstirii. Frumoasele coloane şi balustradele sculptate în piatră cu multă măiestrie sunt bogat ornamentate cu motive vegetale, animale şi heraldice. Biblioteca lui Vodă Brâncoveanu de la Hurezi a fost înfiinţată în anul 1708 şi se află pe latura sudică, la capătul opus al incintei, în încăperile de la etaj. Marea majoritate a cărţilor acestei biblioteci au fost donate de voievodul muntean. Între autori figurau Herodot, Hesiod, Euripide, Aristofan, Arhimede, Ana Comnena, Constantin Vtanasses şi alţii, ale căror lucrări se refereau la probleme de istorie, literatură, filozofie, drept ş.a.

Din totalul de 382 de volume consemnate în două cataloage, unul alcătuit în 1791 şi altul în 1804, cea mai mare parte, 115, erau scrise în limba română, 110 în limba greacă, 39 în slavonă etc. În această bibliotecă s-au găsit şi calendarele brâncoveneşti din anii 1693, 1699, 1701 şi 1703. Inscripţia de deasupra unei uşi de la casele egumeneşti ne arată locul unde se afla: „Biblioteca de hrană dorită sufletească, această casă a cărţilor, iubire pre înţeleaptă îmbelşugare, în anul 1708”, scrisă de arhimandritul Ioan. Trapeza mănăstirii se află sub paraclis şi a fost ctitorită de Ioan Arhimandritul între anii 1705 şi 1706. Tot el a construit şi turnul-clopotniţă aflat deasupra porţii de acces în mănăstire. În turlă se află cele patru clopote ale lui Constantin Brâncoveanu. Corpurile de chilii, ridicate pe două nivele, au camerele de la etajul superior boltite. Bucătăria brâncovenească (cuhnia), care se află în colţul de nord-vest al corpului de chilii, are frumoase bolţi suprapuse în trei registre. Pe partea de răsărit a curţii principale este zidul de incintă înalt de aproximativ 7 metri. Fântâna brâncovenească este acoperită de un mic pavilion cu boltă sprijinit pe stâlpi de piatră. În afara zidului, pe partea de sud se află ,,Hambarul Arhimandritului Ioan”.

Din ansamblul monastic de la Hurezi face parte şi paraclisul cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, destinat nevoilor de rugăciune şi reculegere ale domnitorului şi ale familiei pictat de Preda şi Marin, în anii 1696 – 1697. Biserica Bolniţă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1696 şi 1699 de Maria Doamna, a fost zugrăvită de pictorii Preda şi Nicolae, ispravnic fiind Ioan arhimandritul. Portretele ctitorilor sunt pictate în pronaos, pe partea de vest. Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna, aflaţi în stânga, ţin în mâini chivotul bisericii. Biserica Schitului „Sfinţii Apostoli”, terminată în 1698, a fost zugrăvită în anul 1700 de ierodiaconii Iosif şi Ioan. Aici se pot vedea portretele lui Constantin Brâncoveanu şi Maria Doamna, cu fiii Constantin şi Ştefan, ale Mitropolitului Teodosie şi arhim. Ioan, dar şi portretul „bunului şi creştinului şi pururea pomenit, Io Matei Basarab voevod” şi cu Elina Doamna. Biserica Schitului „Sfântul Ştefan” este construită în anul 1703 de către Sfântul Ştefan Brâncoveanu care apare zugrăvit aici alături de tatăl său. Zugravii bisericii, Andrei, Istrate şi Hranite, sunt pomeniţi la proscomidie. Tot aici apare şi chipul doamnei Maria, unul dintre cele mai expresive şi pline de rafinament din epocă.

Mai sus de mănăstire, la Romanii de Sus, se mai pot vedea ruinele Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” – ctitoria lui Eremia (Irimia) monahul, fostul armaş Ilie din Slătioara, înainte de anul 1682, care mai apoi a fost închinat Mănăstirii Hurezi, la 26 mai 1695. În anul 1823, biserica era încă în fiinţă şi fusese restaurată de curând de arhim. Ioan, egumenul Mănăstirii Hurezi. Aici a activat şi o şcoală de copişti de manuscrise. La poarta mănăstirii se află un alt monument brâncovenesc – Biserica „Sfinţii Îngeri” -, un lăcaş de cult făcut pentru robii care munceau pe domeniul mănăstirii. Arhimandritul Ioan este prezent în tabloul votiv alături de Sfântul Brâncoveanu, voievodul Constantin Nicolae, precum şi de o parte dintre monahii mănăstirii care au ajutat la ridicarea acesteia. Biserica a fost pictată în 1757 de Dimitrie zugrav, în timpul egumenului Dionisie Bălăcescu. După pelerinajul organizat de Preafericitul Daniel, Patriarhul României, când racla cu Sfintele Moaşte a poposit la mai multe ctitorii brâncoveneşti din ţară, în zilele de 11 – 12 octombrie 2014 a ajuns şi la Sfânta Mănăstire Hurezi. Cu ocazia acelui fericit eveniment istoric, înfăptuit la 300 de ani de la Martiriul Sfinţilor Brâncoveni, întregul complex monahal de la Hurezi a primit lumina preînnoirii. O părticică din Sfintele Moaşte ale domnitorului-martir a rămas pentru veşnicie aici, la ctitoria de la Hurezi şi o alta la „Mănăstirea Surpatele”, ctitoria Mariei Doamna. Putem spune că astfel s-a împlinit voia Sfântului Martir de a-şi odihni sufletul în liniştea lavrei sale de la Hurezi. Legendele şi istoria unuia dintre cele mai importante repere ale spiritualităţii româneşti trebuie cunoscute de fiecare dintre cei ce simt şi gândesc româneşte. Este adevărat că ne copleşeşte lumina strălucitoare a monumentalităţii arhitecturii şi picturii marelui aşezământ monastic, transmis nouă celor de astăzi, dar, alături de aceste minuni, să reușim să aducem în vieţile noastre, ca pe o moştenire, aura sacrificiului suprem al Sfinţilor Martiri Brâncoveni!

Paradoxuri ce guvernează universul uman: între adevărul care ucide și minciuna care salvează

Data: 27 iunie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Lucrarea de față explorează noțiunea de „paradox” ca pe un concept polivalent, a cărui semnificație și conținut se adaptează specificului fiecărui domeniu al vieții economice, sociale sau științifice. Dincolo de simpla „absurditate” a unei afirmații, studiul demonstrează cum istoria a fost adesea un teatru al contradicțiilor: teorii oficiale susținute milenii întregi s-au dovedit ulterior false, în timp ce idei blamate ca fiind „nebunii”, precum heliocentrismul, au devenit pilonii științei moderne. Articolul analizează acest „impas logic” prin prisma unor figuri precum Galileo Galilei, Giordano Bruno și Constantin Brâncoveanu, reliefând „tragicul paradox al salvării vieții prin minciună și al condamnării la moarte pentru adevărul spus”. De la rigoarea matematicii și ironia poeziilor, până la provocările bioetice ale clonării și „inaptocrația” politică, în articol se realizează o radiografie a mecanismelor care ne guvernează universul. În final, este vizată transformarea omului în „artefact industrial” în contextul nanotehnologiilor, oferind cititorului un instrument de reflecție asupra modului în care logica și realitatea se exclud sau coexistă în mod paradoxal.

Paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului

Un foarte bun exemplu de teorie care mii de ani a fost considerată absurdă, dar care ulterior (peste mii de ani) s-a dovedit că este adevărată, este „paradoxul geocentrismului şi al heliocentrismului”. După facerea lumii, mii de ani a existat teoria geocentrică, care considera că Pământul este o planetă fixă, plată, amplasată în centrul Universului, în jurul căreia se rotesc toate celelalte planete şi Soarele. Această teorie datează, de peste 2.000 de ani, începând cu primele scrieri Sacre, preluate în Sfânta Scriptură (Biblie), în care se găseşte şi astăzi. Galileo Galilei a fost condamnat de biserică (în anul 1633) pentru susţinerea teoriei heliocentrice, considerată de inchiziţie ca erezie, de care savantul s-a dezis în faţa autorităţilor religioase pentru a-şi salva viaţa, dar de care, în convingerile sale, nu s-a dezis niciodată cu adevărat; cu toate acestea, el a fost obligat să stea în arest la domiciliu până la sfârșitul vieții. „Spiritul este, fără voia lui, mai nobil decât trupul. Pe când mâna lui Galilei semna mărturisirea că pământul nu se învârteşte, spiritul şoptea fără voia lui: «E pur si muove!»”, adică „Și totuși se mișcă” sau „Și totuși se învârte”).(Constantin Tsatsos în Aforisme şi cugetări). Giordano Bruno (n. ianuarie 1548– d. 17 februarie 1600, italian, erudit filozof, teolog, umanist, matematician, poet și teoretician al universului), a fost condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa heliocentrică şi asupra infinității universului, idei considerate eretice. În urma acestei condamnări nedrepte și criminale, numele lui Giordano Bruno a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui !” au fost ultimele cuvinte ale lui Giordano Bruno pe data de 17 februarie 1600 înainte de a fi ars pe rug de criminala inchiziţie în Piața Campo dei Fiori la Roma. Modul în care (1) Galileo Galilei şi-a salvat viaţa minţind pentru a-şi salva viaţa şi (2) Giordano Bruno a fost omorât spunând adevărul, în faţa aceleiaşi inchiziţii criminale, sunt cea mai bună confirmare pentru ceea ce poate să fie considerat „paradoxul vieţii prin minciună sau prin adevăr” conform căruia „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul”. Nicolaus Copernic (n. 19 februarie 1473 – d. 24 mai 1543) este considerat cel care a dat o fundamentate temeinică (în anul 1543) teoriei heliocentrică potrivit căreia Pământul se roteşte în jurul Soarelui, care se află în centrul Sistemului Solar, care la rândul său face parte din Calea Lactee, una dintre numeroasele galaxii din Univers, teorie care ulterior a fost dovedită ştiinţific.

Paradoxul (filozofic al) mincinosului sau paradoxul lui Epimenide

Epimenide, care era cretan, a scris într-un poem al său: „Cretanii, întotdeauna mincinoși, fiare ale răului, burtoși leneși. Dacă afirmația sa că toți cretanii sunt mereu mincinoși este o minciună, atunci înseamnă că toți cretanii spun adevărul, iar afirmația lui Epimenides este adevărată”. Deci, dacă o minciună este mincinoasă, atunci înseamnă că nu s-a minţit, ci s-a spus adevărul, sau, altfel spus, „adevărul se poate spune şi printr-o minciună mincinoasă”. Generalizând, „paradoxul mincinosului” poate fi exprimat, sintetic, astfel: „Dacă cineva spune: «Eu mint», minte sau spune adevărul. Dacă ceea ce spune este fals, atunci spune adevărul, dacă este adevărat, atunci este fals. Deci, ca enunţ, afirmaţia «Eu mint» trebuie interpretată ca o dovadă a „falsităţii propoziţiei”. Aceasta, în schimb, ca intenţie, ea trebuie înţeleasă ca o recunoaştere a minciunii spuse”. Într-o altă exprimare: Dacă cineva care spune «Eu mint» este fals, atunci spune adevărul. Dacă cineva care spune «Eu mint» este adevărat, atunci nu spune adevărul. Dacă cineva care spune «Eu mint», niciodată nu vei şti dacă spune adevărul sau minte, iar un asemenea om este „fals”, iar această afirmaţie trebuie interpretată ca „o dovadă a falsităţii propoziţiei”. Paradoxul mincinosului preocupă filozofii de aproape 2.500 de ani , atât pentru a înţelege cât mai bine viaţa, în general, şi pe cea politică, în special, cât şi pentru a dezvolta gândirea critică (benefică). Paradoxul mincinosului, prin care se afirmă că „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” a ajuns să fie considerat „Paradoxul umanităţii”. Mai mult chiar, istoria oferă numeroase exemple de adevăruri conform cărora „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul”. Întrebarea, fundamentală care se pune este următoarea: afirmaţia „Îţi faci prieteni minţind şi îţi faci duşmani spunând adevărul” este adevărată sau este falsă ? Părerile nu numai că sunt împărţite, dar se merge până acolo încât sunt tot mai multe puncte de vedere care susţin că această afirmaţie exprimă tot mai mult adevărul lumii în care trăim, fapt pentru care îşi merită numele de „paradoxul umanităţii”.

Viaţa a demonstrat că, în general, oamenii aflaţi la putere, în politică, în afaceri (şi, pe zi ce trece, tot mai mulţi oameni de rând), trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea după unele „adevăruri axiomatice”, confirmate de viaţă, care nu mai trebuie demonstrate, precum: 1) printre „prieteni duşmănoşi şi duşmani prietenoşi”, 2) „una gândeşte, alta spune şi altceva face”, şi mai afirmă cu aroganță că e cinstit, 3) „vorba a fost dată omului spre a-şi ascunde gândurile”; acest mod de gândire „paradoxal” se aplicată din toate timpurile (chiar de la Cain, primul copil al lui Adam şi Eva, care şi-a omorât fratele, pe Abel, fără ca acesta să aibă vreo vină), dar a fost formulat ca făcând parte din „arta politică” de către Talleyrand, Richelieu, Voltaire, Edward Young, Oliver Goldsmith etc. Viaţa a demonstrat că sunt numeroase situaţiile în care, chiar şi ca om cinstit, nu poţi să spui adevărul pentru a nu-ţi face duşmani, şi chiar pentru a nu plăti cu viaţa, în anumite cazuri. Galileo Galilei, pentru a-şi salva viaţa, a fost obligat să mintă inchiziţia, prin a se dezice de concepţia sa heliocentrică, de care însă nu s-a dezis niciodată cu adevărat în convingerile sale. Giordano Bruno însă nu a putut accepta să spună o minciună, nici chiar şi pentru a-şi salva viaţa, fapt pentru care a şi fost omorât de inchiziţie (prin arderea pe rug). Umanitatea ar fi avut enorm de mult de câştigat dacă şi Giordano Bruno ar fi acceptat să mintă inchiziţia, dar pentru Giordano Bruno adevărul a fost mai presus decât viaţa sa. Deci, în timp ce Galileo Galilei şi-a salvat viaţa minţind, Giordano Bruno a fost omorât pentru că nu a putut minţi. Este o foarte bună şi incontestabilă dovadă a „paradoxului umanităţii” care confirmă faptul că istoria este plină de exemple de oameni, numeroşi geniali, mari patrioţi etc., dintre care „unii şi-au salvat viaţa minţind, iar alţii au fost omorâţi spunând adevărul”. Un exemplu edificator pentru români este cel al lui Constantin Brîncoveanu, care a fost omorât, împreună cu cei patru fii ai săi, pentru că nu a putut minţi că se leapădă de credinţa sa creştinească şi că îmbrăţişează credinţa stăpânirii otomane. „Îţi salvezi viaţa minţind şi eşti omorât spunând adevărul” poate să fie considerat „Paradoxul vieţii prin minciună sau prin adevăr”.

Paradoxurile ÎN RELIGIE

În fiecare din cele circa 4.300 de religii câte există în lume sunt paradoxuri, în unele mai multe, în altele mai puține. Fie și numai din simpla citire a acestor versete, oricare dintre oamenii raționali și umani trăiește puternice sentimente de ură și de dispreț nu numai față de dogmele respective, dar și față de religia care le conține. Biblia conţine și ea mai multe dintre asemenea paradoxuri biblice, dintre care în cele ce urmează se prezintă numai următoarele: 1. Luca 14:26: „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu”; 2. Matei 5, 44: „44 Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc”. Deci, textele din Biblie, redate anterior, ne îndeamnă: 1) să urâm pe cei mai dragi nouă, pe cei care ne-au dat viață și pe cei cărora le-am dat viață, și aceasta în condițiile în care Biblia ne spune că „Dumnezeu este iubire”!? (1 Ioan 4:8;16); 2) dar să iubim pe vrăjmaşi noștri, pe cei care ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc și ne prigonesc.

Paradoxurile în economie

Economia, în general, are şi ea numeroase paradoxuri. Economia României are însă şi mai multe paradoxuri, dintre care îmi permit să formulez următoarele: 1. Veniturile, din salarii, din pensii, cresc, dar puterea de cumpărare din acestea scade; 2. Laptele obţinut prin truda românilor este mai ieftin decât apa extrasă de străini din zăcămintele noastre; 3. Din 1990 şi până în prezent „am muncit puţin, dar am trăit bine” prin sporirea datoriei şi prin vânzarea bogăţiilor acumulate în regimul trecut, când „am muncit mult, dar am trăit prost”. România postdecembristă este într-o continuă petrecere „muncind puţin, dar trăind bine”, lăsând enormele datorii contractate să le plătească generaţiile viitoare, care vor fi obligate să „muncească mult şi să trăiască prost”. Datoriile şi cheltuielile făcute în perioada postdecembristă vor reduce nivelul de trai al urmaşilor noştri şi vor face ca firmele româneşti să aibă o influenţă şi o importanţă aproape inexistentă în afacerile mondiale; 4. România postdecembristă s-a mândrit şi se mândreşte cu prieteni duşmănoşi şi cu duşmani prietenoşi, care ne-au secătuit de bogăţiile materiale şi imateriale, ale subsolului şi ale solului; 5. Numai în România a fost posibil „paradoxul” ca mii de firme, în special cu capital străin, să se înregistreze, timp de 15 – 20 de ani, cu nerealizări de profit (cu pierderi de profit, cu cheltuieli mai mari decât veniturile), dar de îmbogăţit să se îmbogăţească rapid şi exorbitant; 6. România a ajuns paradoxul Europei: se câștigă mai bine la stat decât la privat. În statele dezvoltate, situaţia este invers: se câștigă mai bine în mediul privat. Dar nu numai economia României are multe paradoxuri, ci şi societatea românească are numeroase paradoxuri. O discuţie pe această temă este foarte complicată şi ar necesita un spaţiu destul de mare.

Paradoxurile în politică

Este foarte greu să vorbeşti despre paradoxurile din gândirea şi din activitatea oamenilor care „una gândesc, alta spun şi alta fac”. Consider că următoarele citate (dintre sutele care există pe această temă) definesc destul de bine paradoxurile din politică. „Nu contează cine votează. Contează cine numără voturile” (Iosif Stalin). „Inaptocraţia este un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna sunt aleşi de către cei mai incapabili de a produce, şi care împreună cu ceilalţi membrii ai societăţii cei mai puţin în stare să se întreţină singuri, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă”. (după Jean d’Ormesson: Un nou cuvânt în dicţionarul Larousse al limbii franceze). „Cleptocraţía este un Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obţină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează”. (Conform DEX). „Schimbare politică. Alţi ciobani, alţi câini, aceleaşi oi”. (Valeriu Butulescu – Frunze fără ram). „Paradoxul democraţiei, prin alegeri libere: oameni fără demnitate devin demnitari”. (Valeriu Butulescu). „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).

Diplomația fără memorie…

Data: 26 iunie 2026 by Zoe Dantes

Problema României nu este că nu mai are diplomați. Problema României este că începe să uite ce înseamnă diplomația. Diplomația nu începe la Ministerul Afacerilor Externe și nici în saloanele ambasadelor. Diplomația începe în felul în care o națiune își înțelege locul în lume, interesele și viitorul. Începe în capacitatea unui stat de a privi dincolo de următoarele alegeri și de a construi pentru următoarele generații. În trecut, statele își formau diplomații ca pe niște instrumente strategice. Oamenii aceia studiau istorie, geografie, limbi străine, religii, mentalități și civilizații. Învățau să citească printre rânduri și să vorbească puțin. Cel mai important este că învățau când să tacă. Și doar să asculte. Învățau că un cuvânt rostit la momentul nepotrivit poate provoca mai multe pagube decât o divizie pierdută pe front. Astăzi, în România, am ajuns să confundăm diplomația cu fidelitatea politică. Funcțiile au rămas. Titlurile au rămas. Instituțiile au rămas. Dar meșteșugul pare că s-a pierdut. Total. Nu mai trimitem în lume oameni care cunosc lumea. Trimitem oameni care cunosc partidul. Și interesele de grup. Nu mai promovăm caractere capabile să petreacă ore întregi la masa negocierilor fără să ridice tonul. Promovăm oameni care rezistă câteva minute într-un studio de televiziune. Și li se pare suficient. Normal. Asta nu e diplomație. Asta e scandalul de birt. Nu mai căutăm profesioniști care înțeleg interesele României peste douăzeci de ani. Căutăm oameni care înțeleg interesele electorale peste două săptămâni.

Aici este ruptura…

Diplomația autentică este o investiție în viitor. Politica românească a devenit, de prea multe ori, o investiție în prezentul imediat. Iar această ruptură este cu atât mai dureroasă cu cât România nu a fost niciodată o țară lipsită de diplomați valoroși. Am avut generații de oameni care au înțeles că influența unui stat nu se măsoară doar în tancuri, avioane sau bani. Se măsoară și în credibilitate, prestigiu și capacitatea de a fi ascultat atunci când ceilalți nu se mai înțeleg între ei. Mai ales atunci. Pentru că un stat mic, așezat la intersecție de imperii, devine relevant în medierea celor grei. România a avut cândva școli diplomatice respectate. A avut oameni de stat care vorbeau limbi străine impecabil, care erau primiți cu respect în capitale importante și care înțelegeau că interesul național nu este un slogan electoral. Interesul national, real, trebuie să devină o construcție permanentă. Pe termen lung, și uneori, în funcție de mișcările apărute, pe termen mediu. Printre aceștia s-a numărat și marele diplomat și academician român Mircea Malița, unul dintre puținii oameni care au încercat să privească România prin prisma deceniilor, nu a lunilor. Pentru profesorul Malița, diplomația nu era o succesiune de reacții nervoase la evenimentele zilei. Era o știință a anticipării. O artă a construirii viitorului. Un joc de șah ce durează în timp. El vorbea despre necesitatea gândirii strategice, despre obligația elitelor de a proiecta țara înainte de a o administra și despre pericolul improvizației permanente.

Privind în urmă, este greu să nu observăm cât de puțin din această viziune a supraviețuit în ultimii treizeci și cinci de ani. Pentru că nu s-a vrut, pentru că poate nu s-a dorit, sau mai rău, pentru că distrugerea diplomației românești a fost intenționată. România postcomunistă a schimbat guverne, partide, președinți și doctrine. Dar rareori a reușit să formuleze un proiect strategic coerent care să traverseze ciclurile electorale. Toate statele serioase au obsesiile lor istorice. Francezii au prestigiul. Britanicii au echilibrul de putere. Turcii au influența regională. Rușii au securitatea strategică. Chinezii au continuitatea civilizațională. Americanii au ca intenție, dorință și capabilitate militară de a stăpâni politic și economic tot ce li se pare relevant ca resursă. Israelienii au ca proiect pe termen lung, Marele Israel.

Care este obsesia strategică a României? Care este obiectivul care rămâne neschimbat indiferent cine câștigă alegerile? Care este proiectul național care traversează guvernele și generațiile? Nu știe nimeni. Iar atunci când nu știi unde vrei să ajungi, orice drum pare bun și orice scandal pare important. Poate cea mai bună dovadă a declinului nostru diplomatic este pierderea unor poziții pe care le aveam cândva și pe care astăzi nici măcar nu mai încercăm să le recuperăm. De ce? Găsiți pe cineva să vă răspundă. Din „surse oficiale”. Că tot le place lor sintagma asta nefericită. Au existat perioade în care România era privită ca un interlocutor credibil în Orientul Mijlociu. Bucureștiul reușea să vorbească și cu unii, și cu ceilalți. România putea menține canale de comunicare deschise acolo unde alții ridicaseră deja ziduri. Reușea să-i așeze pe toți: prieteni sau „dușmani” la aceeași masă. Nu era vorba despre putere militară. Nu era vorba despre bogăție. Era vorba despre încredere. Despre capabilitatea rară a diplomaților români de a găsi numitorul comun ce putea aduce pacea pe masă din nou. Era vorba despre reputația unei diplomații care știa să asculte înainte să vorbească și să negocieze înainte să amenințe.

Astăzi, în marile dosare ale Orientului Mijlociu, România aproape că nu mai există. Nu mai este mediator. Nu mai este facilitator. Nu mai este actor. Este, cel mult, spectator. Dar unul care nu înțelege nimic din ce se întâmplă. Iar aceasta poate fi una dintre cele mai amare pierderi ale ultimelor decenii. Pentru că influența diplomatică, odată pierdută, se reconstruiește infinit mai greu decât o autostradă, o fabrică sau o bază militară. Marile puteri nu sunt respectate pentru că sunt iubite. Sunt respectate pentru că sunt previzibile. Prietenii lor știu la ce să se aștepte. Adversarii lor știu la ce să se aștepte. Partenerii lor știu la ce să se aștepte. În schimb, România pare uneori incapabilă să vorbească printr-o singură voce. Nu pentru că ar avea o strategie sofisticată și greu de descifrat. Doar pentru că de multe ori pare că nu există suficientă coordonare, suficientă continuitate și suficientă memorie instituțională. Iar o țară care nu poate vorbi cu o singură voce în exterior ajunge, inevitabil, să fie vorbită de alții.

Poate că acesta este cel mai trist adevăr despre diplomația românească de astăzi. Nu lipsa de resurse. Nu lipsa de aliați. Nu lipsa de oportunități. Lipsa de viziune. Pentru că diplomația nu moare atunci când pierzi o negociere. Nu moare atunci când greșești o declarație. Nu moare nici măcar atunci când pierzi influență. Diplomația moare în clipa în care încetezi să mai gândești strategic și începi să reacționezi exclusiv emoțional. Moare atunci când statul încetează să privească înainte. Moare atunci când memoria este înlocuită de improvizație. Iar o națiune care își pierde memoria diplomatică riscă să descopere, prea târziu, că lumea nu îi mai cere părerea nu pentru că nu are dreptate. Pentru că nu o mai consideră relevantă…

Concluzia? Ideea că România a trecut de la statutul de interlocutor respectat la cel de spectator este o imagine care ne dovedește că diplomația la ora actuală are puterea unui scandal într-un birt, când toți s-au amețit, dar vor cu orice preț să rupă scaunele ca să vină miliția și lăutarii. Cei ce-și spun diplomați sunt deja acolo. Ieftini și cu machiajul curs și întins pe fețele obosite și cu firele la ciorapi duse. Trist, dar adevărat! Dezastruos de real. Pentru viitorul acestui loc, numit România.

„Latinitatea strigă din tranșee”!

Data: 26 iunie 2026 by Magda Ursache

În acest nefericit context, când comportamentul antinațional e apreciat, când se promovează neîntemeierea unei familii, iar copilul e proiectat să devină de gen fluid și fără rădăcini etnice, când limba română e atacată ca „un accident”, când ni se tot repetă că trebuia să fim slavi întregi „în marea slavă”, nu slavi pe jumătate,versul lui Octavian Goga din titlu sună testamentar. Cineva m-a întrebat: „Istoria? Ce nevoie ai de iluzia asta?”. Da, am nevoie de istorie. Mai ales acum, când istoricii școlii Boia dau frâu liber imaginației mai ceva ca romancierii, vrând să probeze ce nevrednici și nevolnici sunt românii, ce nedemocrați sunt, ba chiar se folosesc de ChatGPT, care și el poate fi manipulat de o întrebare dirijată în scopul intoxicării cu idei greșite. Particularitățile etnice sunt negate în fel și chip. Un conferențiar intellocrat se întreabă „Cum poate fi cineva român”, cu aluzie livrescă la Charles de Secondat Montesquieu, care se întreba cum poate fi cineva persan. Alt intellocrat scrie apriat că poporul român ar putea lua „un Nobel pentru ratare”, deși el însuși a fost ministeriabil perpetuu, post- decembrist. Guvernanții își ceartă țara, de parcă țara ar fi vinovată pentru situația în care se află, iar parlamentarii votează umili, cu capu-n jos (din 282 deputați, au votat pentru 173, contra 101 și 6 abțineri, deci servilismul e oarecum incomplet) Legea Vexler, care amenință și unitatea românilor, și memoria lor. În acest context, cum spuneam, s-a întâmplat la Iași un vandalism cu miză simbolică: un bust modest al lui Octavian Goga, de pe Bulevardul Copou, a fost demolat de angajații Ateneului Tătărași, acum numit Ateneul Național Iași, noaptea, în 28 martie, 2026. Unde l-or fi dus? Nu ni se spune unde. Bustul lui Goga o fi fost topit, ca statuia lui Titu Maiorescu, în anii ocupației sovietice? În locul statuii, s-au pus două ghene și două trotinete. Așadar, nu vrem Goga, vrem tomberoane, să încapă-n ele, rupte foaie cu foaie, poemele „poetului pătimirii noastre”, după exemplul deputatului Vexler, care a sfâșiat în patru, miercuri, 17 decembrie, 2025, afișul cu Eminescu, Goga, Mircea Eliade, Alecsandri , Kogălniceanu, Slavici, Xenopol. Gest mic, de om mic. „Un prost”, spune Christian Schenk. Mie gestul mi se pare inteligent calculat, sfidător, provocator. Un scenariu bun să trezească resentimente, ca să se probeze așa-zisul antisemitism al românilor. Eu nu-i văd așa pe români. Dimpotrivă, prea toleranți în războiul statuilor. Am scris, în pandemie, că războiul medical e cel mai urât dintre războaie. Rectific: cel mai urât război e războiul statuilor, dus de torționarii neomarxiști ai memoriei.

După Florian-jr., „Vârfurile de lance ale antisemitismului românesc” ar fi Goga, Iorga, Nae Ionescu, Crainic, Gyr, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia. Iată cum se roagă pentru „rănile țării” umilite, însângerate ca Iisus pe cruce, singurul premiat Goncourt al românilor, Vintilă Horia: „Pâinea noastră coaptă-n bunătate/ Dă-ne-o ca și până-acum./ Fă-ne, Doamne, prin durere drum/ Ca unei corăbii pe-nnoptate.” Se vede vreo umbră de fascism, de nazism, aici? Și încă: „Pe mine nu m-au atacat reprezentanții nu știu cărei etnii sau ai nu știu cărui regim politic. M-au atacat dușmanii omului.” Se vede vreo umbră de antisemitism aici?

Un avocat din Arad, Bogdan Ionescu, a înjghebat un ONG, „Asociația pentru prevenirea și combaterea antisemitismului și legionarismului”, după care a început plângeri penale: cheamă „la tribonal” primării, consilii locale, ca să schimbe nume de străzi, de biblioteci (Biblioteca publică „Octavian Goga” din Cluj), să mute de colo-colo statui… Altceva decât povestea unui „drob de sare” nu-mi vine-n minte. Care drob, dacă ar fi căzut, ar fi putut omorî pruncul nenăscut încă. Îi putem spune și bolovanul de sare, de vreme ce Bolojan n-a reacționat. Nici Demeter, ministrul Culturii, interesat de autonomia Transilvaniei și nu de lupta lui Goga împotriva revizionismului maghiar. A reacționat, însă, Boc, primarul Clujului, care nu s-a temut că-i pică-n cap drobul, cum i-a fost lui Mircea Abrudean, tot clujean, preș. Senatului și semator de Cluj-Napoca, rămas rece la afrontul deputatului Vexler. Se caută un nou premier? Îl aveți pe Boc, nu pe Abrudean. În „Convorbiri literare”, din vara lui 2024, istoricul Mircea Platon semna „Perspectivele lui Goga”, unde avertiza că au crescut „generații oarbe, îngenuncheate”, cu ochii lipiți de televizor, că „duhul rău al lămpii” deformează mintea elevilor și studenților. La un sondaj stradal, unui elev i s-a arătat fotografia Nadiei Comăneci. „Andreea Esca, a strigat, crezându-se victorios, anchetatul, iar altul nu știa în ce secol trăiește.

Cine a dat miliarde pentru tipărire de manuale alternative? Soros, filantropul. S-au eliminat din manuale apărătorii intereselor naționale (dacă le apărăm suntem extremiști?), ca nu cumva să devină extremiști, xenofobi, antisemiți copiii. Ba chiar, ca-n povestea drobului de sare, copilul român nenăscut încă, dar antisemit prin ADN. Școala Ardeleană a fost considerată toxică, deși Biserica greco-catolică a fost biserica etnică atât de necesară, de vitală, Transilvanei.

Eminescu ? Să se citească „Somnoroase păsărele” și-i destul. S-au căutat și se mai caută niscai naziști, niscai fasciști ca Delavrancea, Coșbuc, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, Goga, cu aceptarea tăcută a presei dependente de finanțări politice.

De 1 aprilie a.c., la ziua de naștere a lui Octavian Goga, o angajată „Wiesel”, șefa serviciului de cercetare, a dat un interviu la „Radio France International”: „Cel mai simplu mi s-ar părea, a rezolvat „științific” problema Ana Bărbulescu, să nu mai fie în manualul de Limba română”. Cine să nu mai fie? Goga, cine altcineva? Duhul rău, cel ieșit din lampa radio, a acționat. Mircea Platon, pe Facebook, a formulat un îndemn la trezire și trezvire. Ne-a arătat ce se întâmplă „dacă nu ne trezim și nu începem să realizăm sistematic și sistemic orice milimetru cedat inamicului, Celui viclean”. De duhul lămpii era vorba. Și mă tem că parte din mass-media mainstream are ca ținte, de doborât Educația, Învățământul, Cultura, Istoria. După ocupație, Goga a fost interzis total. Bustul de pe aleea oamenilor de seamă din Cișmigiu a fost decapitat (de bolșevici, după ocupația sovietică a României. Ca o ironie a Istoriei, bustul lui Goga de pe bulevardul Copou, a dispărut de multe săptămâni, fără explicație. Istoria (ciclică și cinică) ne râde-n nas: Așa vă trebuie dacă nu vreți să-mi învățați lecțiile. Zâzania, la Iași, a pornit-o parlamentara Cosette Chichirău, userista sau liberala care se descălța în Parlament, ca semn de protest. Halal mod elegant de a protesta! Cică Goga a retras, prin decret-lege, cetățenia a 225.222 de evrei, numărați de Cosette la bucată, bucată cu bucată. Poate nu-i rău să-i spună cineva coniței să ia tălpile de pe Octavian Goga. Spun istoricii demni de crezare că regele Carol II l-a adus la guvern, pentru a atenua fascizarea ca-n Germania și ca-n Italia și tot Carol II l-ar fi trădat.

Hitler nu l-a dorit pe Goga. Se vede treaba că politiciana traseisă habar n-are că, după Unire, I.C. Brătianu s-a opus încetățenirii fără discernământ. Oct.Goga a guvernat doar 43 de zile, iar anti-gogiștii Armand Călinescu, Const. Argetoianu, Gh. Tătărăscu au continuat încetățenirea, dar atent și responsabil, nu la hurtă. Cât rău face un cetățean nou-nouț ca Fritz, proaspăt lider USR, căruia nu-i place apelul la unire, ci la dezbinare, vedem acum. Și ce vocal este ne-alesul nostru!

În vremi grele, ca ale noastre, Goga, refugiat la Iași, conducea ziarul „România” al Marelui cartier al Armatei. Generalul Prezan l-a prețuit. Elena Chiaburu, doctor în Istorie și bibliotecar șef la Universitatea „Al.I.Cuza”, ne aduce aminte cum arăta Târgul Ieșilor, dulcele, în anii 1916-1018, cu un milion de soldați ruși bolșevizați, chipurile aliați, puși pe jafuri și violuri. Palatul Culturii era spital militar. Bântuia tifosul. Goga stătea pe Stradela Sărăriei, nu-n palat regal. Doamna Elena Chiaburu se întreabă de ce nu există, cum ar trebui, o plăcuță comemorativă pe stradelă. Poate va fi una, plătită de Soros, pe casa unde a copilărit Alina Mungiu, președinta SAR, adicătelea „Societatea Academică Română”. Goga, membru și vicepreședinte al Academiei adevărate (a ținut cuvântarea la primirea lui Coșbuc) și președinte al Societății Scriitorilor n-are parte de plăcuță comemorativă. Ce-ar mai fi de scris în bold? Că studentul Goga a fost stipendiat de Emanoil Godju și că premierul liberal de pe o zi pe alta, Ungureanu, a cedat o avere, a lui Gojdu, lăsată românilor prin testament, ungurenilor lui? „Veniți, ungurenii mei!”, chema la vot premierul-unguent.

De moartea lui Goga, în mai 1938, cine se face vinovat? Nu Carol II? Chiar în anul trecerii dincolo, în februarie 1938, premierul trimisese o circulară care cerea autorităților să aibă grijă să nu se întâmple gesturi ostile față de altă etnie, precizat israelită. De moartea civilă a lui Goga se ocupă Cosette Chichirău, care nu știe, pesemne, că Goga a fost condamnat la moarte în contumacie de autoritatea austro-ungară, deranjată de lupta lui pentru drepturile românilor ardeleni. Cum să-i placă cel supranumit apostolul Unirii? Și cât de fascist, nazist, legionar, antisemit o fi fost (cum scrie pe plăcuța aninată de chichirăi și chichirele de soclul statuii și eliminată de bărbați verticali), dacă Regina Maria i-a trimis la înmormîntare cea mai frumoasă coroană, din crini albi? Dacă nu știi, nu-ți băga capul în „mustul care fierbe”, coniță.

Lui Octavian Goga i se datorează Unirea, dar și faptul că a contracarat, la Kiev, acțiunea ucrainenilor de a anexa Basarabia. Goga a ridicat peste Prut primele școli românești, a tipărit primele ziare, primele cărți cu grafie latină. Cu Hallipa, Ion Pelivan, Ion Inculeț, Alexe Mateevici a fost în relații frățești, de frați de cruce. Goga a scăpat ca prin minune de atentatul cu bombă, pus la cale (zic istoricii cu carte) de Ana Pauker și executat de trei comuniști evrei, Max Goldstein, Saul Osias, Leon Lichtblau. Au murit atunci ministrul Justiției, un episcop ardelean și un senator regățean. Mulți răniți grav. Goga trebuia să deschidă ședința și a întârziat. De ce? Pentru că-l oprise un țăran să-și spună păsul, iar „poetul pătimirii noastre” îl asculta. Un țăran dintre țăranii pe care Caramitru îi face „tembeli și ofticoși”. Țăranul i-ar spune juniorului că n-are niciun Dumnezeu.

Goga a luptat în revista „Țara noastră” pentru țăranii chinuiți sub jug austro-ungar și a ajuns deținut la Seghedin, în iarna lui 1911. Acolo, în închisoare, a venit la el Caragiale, care protestase pro-Goga, în „Situațiune penibilă”. În 1913, a fost arestat din nou și dus la Seghedin. „Ele (capetele noastre, nota mea, Magda U.) pot să cadă. Ardealul nu poate să cadă. Asta declara la București, în februarie 1915, în cadrul „Ligii politice a tuturor românilor”. Ce nu știe anti-gogoloaga Chichirău e faptul că Poeta Vates a avut de suferit enorm pentru crezul său de intens patriot, de vizionar inspirat divin. Era cetățean austro-ungar, așadar a putut fi târât în „proces de înaltă trădare” și condamnat în contumacie (ca Pamfil Șeicaru, prin sentințaTribunalului Poporului, unde activa nevasta „disidentului” Brucan, Alexandra Sidorovici. Oare știe asta Mândruța lui Brucan, care-l intervieva la nesfârșit pe falsul disident din Dămăroaia, alt duh rău al lămpii Protv?). Goga a fost simplu soldat în Dobrogea. A plecat în Franța în 1918 și a revenit în 1919, în România Mare. Și cine altul a luptat mai cu uitare de sine pentru Unitate, În Consiliul Național pentru Unitatea Românilor, înființat la Paris de Take Ionescu, decât Octavian Goga?

Închei acum cui spusa lui Octavian Goga la dezvelirea primului bust al lui Eminescu în Transilvania română, acum dispărut la fel ca bustul din Iași, virală pe Internet: „O graniță se apără cu un corp de armată sau cu statuia unui poet alături de inimile tuturora”. Alo, Primăria, puneți la loc, pe Copou, bustul Poetului. Și nu oricum, ci cu gardă de onoare, așa cum merită. Ieșenii vă vor susține.

O viață de „puzzle” (de țară) impozitată persoană cu persoană…

Data: 26 iunie 2026 by Cezar Adonis Mihalache

Ni se anunță apocaliptic următoarea criză „fără de ieșire” pentru noi… Prin care se va constata, mereu de către alții, inevitabilul faliment al fermierilor și țăranilor… Din cauza imposibilității acestora de a-și mai achita datoriile la bancă și impozitele… Și când ulii recuperatori vor sta la pândă pentru a le lua tot… Lor, dar și nouă… Lor – munca, truda… Nouă – siguranța alimentară a zilei de mâine… De acum, deja mai mult o subzistență, pentru că asta înseamnă agricultura într-o țară în care guvernanților nu le-a păsat de irigații, de subvenții, de sprijin, de neînstrăinarea pământului roditor-hrănitor către străini, de asigurarea piețelor de desfacere, prioritar, pentru țăranii și fermierii noștri… Iar clasa politică știe că vine încă o urgie… Pentru că a fost parte-parte măsurilor și acțiunilor ce ne-au adus aici… Dar, din nou, se face mătrăgună prin ceea ce știe să facă ea mai bine… Să se folosească de greutățile, durerile, neputințele, neajunsurile și, curând, disperarea fermierilor și țăranilor, pentru a mai bifa niște capital electoral populist în fața celorlalte categorii sociale… Pentru că țara merge la vot, și fără țărani, și fără fermieri… Pe vorbele, aceleași vorbe electoral-populiste prin care ne-am înjosit, supus, sărăcit… În care „s-a făcut”, „s-a dres”, dar nu a fost (nu-i așa?!) să fie… Și este mizerabil felul în care cel mai mare partid al țării, parte covârșitoare a dramei în care au ajuns astăzi țăranii, se lăfăie acum cu soluții „de ajutorare”, „de reparare”… Promisiuni, bezele, floricele, dar nici măcar de porumb, pentru o țară asistând tot pasivă, tot indiferentă, tot indolentă la etalarea acestor minciuni politice… Ale unui politic ce a găsit soluția: mai facem niște legi… Sau măcar proiecte, că multe vorbe au fost ele etalate drept inițiative legislative, fiind fluturate prin comisiile parlamentare, prin spatele perdelelor de înțelegeri și blaturi, și, mai mereu, ca tot ce îi trebuia țării, au rămas nevotate… Uitate, îngropate, într-un sertar de acar Păun ori „căzute” la vot, prin „indisciplina” unora sau din cauza acelui veșnic analfabetism politic al unora care nu au înțeles despre ce era vorba în textele pe care le votau… Și pe care, probabil, nu le citeau nici măcar „în dungă”, înlocuind lectura cu rezumatul indicațiile de grup politic…

Da! Deloc surpriză, PSD vine iarăși cu promisiunea unor legi de sprijin a fermierilor și țăranilor! Acum, chipurile, să aibă parte de o „bunăvoință” (obligatorie prin lege!) dinspre camarila bancară… Care să-i amâne cu plățile, cu ratele, cu dobânzile (mai mult și mai real nedatorate decât datorate)… Să-i amâne, nu să revizuiască, pe seama calamităților naturale care afectează agricultura, și care reprezintă tocmai acea Forță Majoră prin care băncile ar trebui să limiteze setea de dobânzi pe spatele țăranilor, cu banii din asigurările pe care, oricum, tot ele îi încasează când necăjitul veșniciei de trudă agricolă, aflat mereu și mereu într-o cursă a „moromeților” fugăriți, hăituiți de alți și alți perceptori, a ajuns la ananghie… Pentru că, deja, s-au închis prea multe ferme agricole… Și societăți piscicole… Iar falimentele pândesc în masă… Din cauza capriciilor vremii, din cauza calamităților naturale, dar și a acelora politice… Care nu au găsit niciodată de drept să dea întâietate dreptului la existență a țăranului nostru… Că nu de la el, nu de la fermierii trudind pe ogoare, li se întorc „paraîndărăturile”… Ci de la toate acele multinaționale infestând țara cu „mâncare” (nu hrană!), nici măcar second-hand, toxică, plină de chimicale, de E -uri, de otravă europenizată pentru decimarea unui popor… De care nu mai are nevoie Europa… Căci, ea numai de pământurile noastre are trebuință… Și atunci, să nu ne mire dacă tot de acolo va veni și „soluția” pentru problemele prin care trec țăranii și fermierii: procedura de faliment. Pentru că doar asta li se va mai oferi… Un „faliment personal”, în fapt, al întregii țării, prin ruinarea fiecăruia dintre țăranii și fermieri aflați în necaz, dar și a fiecăruia dintre noi… Curând… Prin impozite tot mai greu de plătit, prin amenzi la orice pas, prin amenințări, impuneri pentru orice „petic” de, deja, nu doar asfalt de parcat o roată, ci de viață a fiecăruia dintre noi… A unei vieți-„puzzle” de țară impozitată persoană cu persoană…

Fermierii sunt dară în pragul disperării… Țăranii nu mai nici măcar putere să vorbească despre ziua de mâine… Când pare că nici mila bunului-Bunuț nu o să-i mai scoată din deznădejdea lor… Căci, și Bunuțul parcă a fost impozitat, falimentat, prigonit, alungat de către cei ce ne conduc din slujba lor aservită acelora ce vor să fie ei aici stăpâni… Iar analfabetismul politic s-a împletit cu indiferența parlamentarilor și rea-voința guvernanților… Pentru fermierii și țăranii noștri se propun măsuri de clasa a doua de sub roata tenului: amânarea plății datoriilor cu un an… Asta a găsit că e cel mai potrivit prim partidul prim(ex)tovarășilor… Când soluția este de fapt atât de simplă… Dar nu este folositoare în artificiile populiste prin care clasa politică vrea să-și ștanțeze imaginea de salvator… Pentru că nu ajută să te „rogi” de bănci, chiar și printr-un proiect de lege (!), să devină și ele mai înțelegătoare și să accepte amânări ale plăților de la fermieri și țărani… Trebuia impusă o bancă agricolă de stat… Și o lege prin care orice activ (pământ agricol, teren, fermă) scos la vânzare de o bancă pentru a-și recupera banii de la „rău-platnici” să fie răscumpărat, cu drept de preemțiune, de această bancă agricolă de stat… Și care, apoi, putea ajuta la salvgardarea fermierilor prin amânări, rescontări, reevaluări, amânări… Altminteri, așa cum ne-am pierdut resursele una câte una, ne vom pierde și pământurile țării… Și pe cele agricole, și pe cele forestiere, dar și apele… Până la împlinirea anatemei puse astăzi țării de structuri organizate de crime de națiuni, ca faliment inevitabil…

ChatGPT: arhitectura și impactul simbiozei dintre limbajul uman și Inteligența Artificială Generativă (IAG)

Data: 25 iunie 2026 by Grigorie N. Lăcrița

Lansat în noiembrie 2022 de către OpenAI, ChatGPT nu reprezintă doar un nou instrument tehnologic, ci un moment de cotitură în istoria informaticii și a comunicării umane. Dacă motoarele clasice de căutare ofereau acces la informații deja existente, ChatGPT inaugurează o nouă etapă: aceea a sistemelor capabile să dialogheze cu oamenii; să explice; să sintetizeze; să genereze conținut original în timp real. Prin această transformare, omenirea intră într-o nouă eră a colaborării dintre inteligența umană și Inteligența Artificială Generativă (IAG), în care limbajul natural devine interfața universală dintre om și mașină. „Fiecare mare revoluție tehnologică schimbă mai întâi modul în care oamenii comunică” (Idee inspirată din Marshall McLuhan). Pentru a înțelege semnificația acestei revoluții tehnologice, trebuie analizați cei trei piloni care compun denumirea GPT: Generativ. Spre deosebire de bazele de date statice sau de programele informatice tradiționale, sistemul este capabil să creeze răspunsuri noi. El nu reproduce mecanic informații memorate, ci generează formulări originale, adaptate contextului și intenției utilizatorului, într-un mod apropiat de sinteza intelectuală umană; Pre-antrenat. Înainte de interacțiunea cu publicul, modelul parcurge un proces vast de „antrenare” pe baza unei cantități uriașe de texte digitalizate. Prin acest proces, sistemul învață tipare de limbaj; relații logice; structuri argumentative; stiluri de exprimare provenite din aproape toate domeniile cunoașterii umane; Transformator. Arhitectura de tip „Transformer” reprezintă fundamentul revoluționar al acestor modele. Sistemul nu interpretează cuvintele izolat, unul câte unul, ci analizează relațiile dintre ele în ansamblul propoziției și al contextului conversațional. Astfel, poate surprinde nuanțe; intenții; conexiuni semantice complexe, apropiindu-se de modul natural în care omul înțelege limbajul. „Dacă am o conversație cu cineva și nu pot spune dacă este un om sau un AI – acela este sfârșitul comunicării umane pure.” (Adaptare după Yuval Noah Harari)

Evoluția către versiunile avansate, precum GPT-4O, a introdus conceptul de multimodalitate. Aceasta înseamnă că sistemul nu mai funcționează exclusiv prin text, ci poate integra simultan mai multe forme de informație: imagine; voce; sunet; limbaj scris. Cu alte cuvinte, inteligența artificială începe să combine funcții apropiate de simțurile umane: poate „vedea”; „auzi”; „vorbi”; interpreta contexte complexe în timp real. Versatilitatea sa este remarcabilă. ChatGPT poate funcționa ca: asistent educațional; traducător universal; instrument de cercetare; consultant tehnic; partener de creație; analist de date; asistent de programare. Prin această convergență tehnologică, limbajul natural devine principalul mecanism de control al informației digitale.

În denumirea GPT-4O nu apare cifra „0” (zero), ci litera „O”, provenită din termenul „Omni”, cu sensul de „universal” sau „total”. Această denumire subliniază faptul că modelul depășește limitele sistemelor bazate exclusiv pe text și integrează într-o arhitectură unică multiple forme de percepție și expresie. Spre deosebire de generațiile anterioare, GPT-4O este un model nativ multimodal. Acesta poate procesa și genera simultan: text; imagine; voce; dialog audio în timp real. Viteza de răspuns se apropie de ritmul conversației umane, ceea ce creează impresia unei interacțiuni naturale și fluide între om și Inteligența Artificială Generativă (IAG). Prin GPT-4O, relația Om–IA intră într-o nouă etapă: aceea a colaborării conversaționale instantanee și universale.

Noțiunea de „sinergie” desemnează situația în care efectul rezultat din acțiunea simultană și coordonată a mai multor elemente este superior sumei efectelor pe care aceleași elemente le-ar produce separat, fenomen exprimat prin formula „1 + 1 > 2”. „Mașinile trebuie să lucreze pentru oameni, nu oamenii pentru mașini” (Idee asociată lui Norbert Wiener). Din perspectiva fenomenului sinergic, ChatGPT reprezintă o tehnologie cu efecte duale – constructive sau regresive – în funcție de modul în care este utilizată. Sinergia pozitivă apare atunci când omul utilizează inteligența artificială pentru amplificarea propriilor capacități intelectuale și creative. Prin automatizarea sarcinilor repetitive și accelerarea accesului la informație, utilizatorul poate economisi timp și energie pentru activități superioare: analiză; creație; reflecție; cercetare; decizie strategică. „Adevărata putere a tehnologiei apare atunci când amplifică potențialul uman.” (Formulare modernă de inspirație umanistă) Capacitatea sistemelor moderne de a interpreta imagini; voce; limbaj în timp real permite apariția unei simbioze Om–IA fără precedent în istoria civilizației. Sinergia negativă apare atunci când interacțiunea dintre elemente produce efecte regresive, distructive sau inferioare potențialului existent, fenomen exprimat prin formula „1 + 1 < 2”. Sinergia negativă generează riscuri majore. „Pericolul nu este că mașinile vor începe să gândească ca oamenii, ci că oamenii vor începe să gândească ca mașinile” (Sydney J. Harris). Dependența excesivă de răspunsurile generate automat poate conduce la diminuarea efortului intelectual personal și la erodarea gândirii critice.

Un alt pericol îl reprezintă fenomenul de „halucinație” al modelelor lingvistice, prin care sistemul poate produce informații false, dar formulate într-o manieră convingătoare. În plus, realismul conversațional și simularea emoțională pot crea confuzii între autentic și artificial, favorizând: manipularea informațională; dependența psihologică; diminuarea interacțiunii umane autentice; vulnerabilizarea discernământului social. În acest context, inteligența artificială devine nu doar o problemă tehnologică, ci și una filosofică; educațională; etică; socială. „Cea mai mare primejdie a inteligenței artificiale este iluzia că oamenii au înțeles-o complet” (Idee inspirată din Eliezer Yudkowsky). ChatGPT nu este un înlocuitor al inteligenței umane, ci un „copilot” digital al acesteia. Valoarea sa reală nu constă doar în viteza de procesare sau în performanța tehnologică, ci mai ales în modul în care omul alege să utilizeze această putere. Viitorul nu va aparține exclusiv inteligenței artificiale și nici exclusiv inteligenței umane, ci colaborării inteligente dintre cele două. „Viitorul depinde de ceea ce facem în prezent” (Mahatma Gandhi). Succesul acestei colaborări depinde de păstrarea valorilor fundamentale ale civilizației umane: adevărul; responsabilitatea; discernământul; libertatea gândirii; etica utilizării tehnologiei.

Biserica „Brâncoveanu de Sus” din Ocna Sibiului este ridicată de doi domnitori martiri ai Țării Românești: Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu

Data: 25 iunie 2026 by George V. Grigore

„Biserica Brâncoveanu”, aceasta fiind o ctitorie a lui Mihai Viteazul din anul 1600, ridicată după bătălia de la Șelimbăr, din 1599. Mihai Viteazul a făcut popas aici, pe dealul din apropierea bisericii pe care avea să o ridice în cinstea victoriei. Denumită și „Biserica Brâncoveanu de Sus”, aceasta este situată pe strada Mihai Viteazu din localitatea Ocna Sibiului și poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Aceasta are o fundație de piatră și a fost construită din cărămidă. Decorațiile de pe fațade sunt cu specific muntenesc. A fost incendiată de turcii care treceau prin Transilvania, iar pe ruine domnitorul Constantin Brâconveanu a refăcut-o, în 1701, arhitectura monumentului fiind o mărturie a relațiilor artistice dintre Țara Românească și Transilvania. Biserica este construită în stil brâncovenesc, în plan dreptunghiular tip „sală”, cu absida poligonală spre est decroșată (retrasă față de pereții naosului), cu decoraţii exterioare, cu brâu cu profil semicilindric, încadrat cu rânduri de cărămizi aşezate în „zimţi” (dinte de lup) şi firide dreptunghiulare, în care se mai păstrează picturi originale. Biserica adăpostește picturi murale din anul 1723, printre care și tabloul votiv al lui Mihai Viteazu si al lui Constantin Brâncoveanu. Fresca Bisericii ortodoxe din Ocna Sibiului păstrează imaginile apropiate de realitate, așa cum le-au memorat românii din acele timpuri, ale domnitorilor români Mihai Viteazul (1558-1601/dreapta) și Constantin Brâncoveanu (1654-1714/stânga), ctitori succesivi ai bisericii. Biserica a mai fost renovată în 1895, când obiectele de valoare au fost duse în muzee din Sibiu, Cluj și Alba Iulia.

O „poveste” despre cum a fost cu ctitorirea acestui locaș de cult și „minunea” petrecută aici ne împărtășește jurnalistul Dan Tomozei. Povestea spune că în primăvara anului 1599, după bătălia de la Șelimbăr, Viteazul a plecat spre Alba Iulia. A pornit pe drumul sării, care începe din ocnele de lângă Sibiu și care ajungea până la Roma, încă din perioada Imperiului Roman. Auzind că domnitorul românilor vine în zonă, localnicii au ieșit și au întins în cale, covoare și pături, ce aveau mai de preț, cerând ajutor pentru construirea unei bisericii, câtă vreme românii nu aveau loc de rugăciune. Impresionat de credința și rugămințile sibienilor, în acele timpuri iobagi pe propriile pământuri, Mihai Viteazul a dispus învoire să se aducă piatră și cărămidă pentru construirea Bisericii, documentul cu semnătura domnească aflându-se în Arhivele Universității din Cluj Napoca, în vreme ce alte documente originale privind istoria lăcașului se aflau la Arhivele din Cluj Napoca și Sibiu, dar și la Muzeul Brukenthal din Sibiu. După ce Viteazul a fost înlăturat prin trădare și martiraj, biserica a fost incendiată și dărâmat de cotropitorii turci ajunși în zonă. Ajuns pe scaunul domnesc, Constantin Brâncoveanu dispune ca pe ruinele existente să fie reconstruită Biserica, întărind și lărgind zidurile, făcând danie ani la rând cu cele de trebuință. Pictura interioară a fost terminată la nouă ani după martirajul Brâcovenilor (15 August 1714), sub ispravnicul Popa Ioan din Vizocna.

Și acum…minunea: „…În luna Iulie 2006, scriam pentru Jurnalul Național. Deja se înserase, trecuse bine de ora 20.30, iar părintele Savu Popa, slujitor în acei ani al Bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, inițiator al unui muzeu al sării, ne-a primit cu bunătate și îngăduință să pozăm tot ce doream. Numai că, fiind la final de zi, târziu în seară, după ore de fotografiat, niciunul dintre aparate nu mai avea bateriile încărcate. Aveam pozate obiecte din muzeu, dar când am ajuns în Biserică … nimic! Ne frământa supărarea că nu vom putea păstra în imagini fresca bisericii, în care apăreau Viteazul și Brâncoveanu. Am stat la taină lungă cu părintele, am aflat povești și legende ale locuri. Când să ne despărțim, am deschis din nou aparatul foto și mai mult în disperare de cauză am declanșat. Uimire generală! A funcționat și am făcut o imagine în semi-întunericul din Biserică. Am rămas cu toții uimiți. La următoarea încercare am activat și blițul, și am reușit să fac zece fotografii, până când bateriile au cedat definitiv. A fost ca o minune, petrecută în fața domnitorilor martiri Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu. Martori îmi sunt colegii veniți de la București, aflați în caravanele inițiate de Jurnalul Național, dar mai ales imaginea celor doi sfinți urcați în memoria românilor.” Poate încărcarea energetică a locului a ajutat la această misterioasă ședință foto din noapte, sau poate cei doi domnitori reprezentați în frescă au dat puțin ajutor… Minune sau nu, patrioții adevărați, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, cu credință de țară și Dumnezeu, au lăsat semnele hotărârii lor spirituale de a face totul până la sacrificiul suprem și prin această ctitorie comună, ridicată cumva împreună, asigurând continuitatea elementului românesc. Unul dintre ei a pierit pe Câmpia Turzii, trădat și înșelat, iar celălalt, alături de cei patru fii ai săi și sfetnicul Ianache, la Constantinopol, sub securea călăului. Nestrămutați în credință și țel, au stat ca două statui de marmură în fața destinului implacabil. Cinste lor! Cinste patrioților!

Cele 519 trepte spre Vârful Toaca (Munții Ceahlău)…

Data: 25 iunie 2026 by Redacția

Traseul spre Vârful Toacă este unul dintre cele mai populare și frumoase trasee montane din Munții Ceahlău, atrăgând turiști dornici să admire peisaje unice și să aibă parte de aer curat. Accesibil și bine marcat, acest traseu oferă o experiență memorabilă atât pentru începători, cât și pentru iubitorii de drumeții montane. Traseul începe, de regulă, din stațiunea Durău, de lângă Hotel Cascada, o zonă turistică destul de bine organizată, cu facilități pentru vizitatori. Pentru a ajunge pe Vârful Toacă, poți urma traseul marcat cu banda roșie, care are o lungime de aproximativ 4,5 kilometri și durează între 2,5 și trei ore până la Cabana Dochia în funcție de ritmul tău de mers. De la cabană până pe Toacă se mai fac aproximativ 45 de minute, pe faimoasele scări. De jos nu le putem vedea în întregime, dar și așa par impresionant de numeroase. Chiar dacă se urcă pe scări până pe vârf, totuși există o zonă în care scările sunt înclinate la un unghi de ~70grade și necesită atenție. În total sunt 519 trepte, cu o diferență de nivel de 101 metri. Scara facilitează totuși urcarea către vârf, având balustradă de protecție și de care vă puteți ajuta, dacă obosiți. Este important să fii atent la treptele metalice, întrucât acestea pot deveni alunecoase în funcție de condițiile meteo. Odată ajuns pe vârf, la peste 1900 de metri altitudine, nu mai este nevoie de cuvinte, întrucât peisajul va completa experiența în continuare. Pe lângă traseul principal, există și alte rute ce pot fi combinate pentru a face o drumeție mai lungă, precum urcarea pe Vârful Ocolașul Mare sau vizitarea Peșterii Curecheriu. Vârful Toacă este cunoscut pentru condițiile meteo schimbătoare, astfel că este recomandat să verifici prognoza înainte de plecare.

De asemenea, este bine să ai la tine o hartă sau un GPS, chiar dacă traseele sunt bine semnalizate. În vârf există o cruce metalică care marchează punctul culminant, un loc perfect pentru fotografii și pentru a admira liniștea muntelui. Drumul urcă prin păduri de conifere și foioase, pe poteci bine întreținute, dar cu porțiuni mai abrupte ce solicită puțin condiția fizică. Pe parcursul traseului vei întâlni și punctele de belvedere de unde poți admira frumusețea Masivului Ceahlău, văi adânci și păduri dese. Vârful Toacă are o altitudine de 1904 metri și oferă o panoramă impresionantă asupra zonei înconjurătoare, inclusiv lacurile din Munții Bistriței și alte culmi muntoase. Este important să fii bine echipat pentru drumeție: încălțăminte de munte adecvată, haine pentru schimb de vreme, apă și provizii pentru o zi întreagă. În plus, traseul este recomandat a fi parcurs în sezonul cald sau la începutul toamnei, când vremea este stabilă și potecile nu sunt acoperite de zăpadă.

Pe lângă frumusețea peisajului, Vârful Toacă este o zonă protejată, parte din Parcul Național Ceahlău, unde flora și fauna locală merită să fie respectate și protejate. După coborâre, în zona Durău te poți relaxa la pensiunile locale, poți gusta din bucătăria tradițională sau poți vizita mănăstirea Durău. Traseul spre Vârful Toacă este ideal pentru cei care își doresc o escapadă în natură cu peisaje spectaculoase și aer curat, însă este necesară o bună pregătire și un echipament corespunzător. Așa poți vedea Piramida Holografică. Poate voi ați mai auzit despre acest fenomen care se petrece o dată pe an, la începutul lunii august, având cea mai mare intensitate în ziua în care se sărbătorește Schimbarea la Față. Foarte mulți creștini vin aici în această perioadă pentru a vedea acest fenomen deosebit, care are și o explicație științifică, producându-se la răsăritul Soarelui, între patru umbre – ale Vârfurilor Toaca, Piatra Ciobanului, Piatra Vulcanului și Panaghia (durează o oră și este necesar să nu existe nori la linia orizontului). Pentru frumusețea traseului, dar și pentru amenajările ce ușurează cu mult urcușul trebuie să mulțumim oamenilor cu suflet bun de la Serviciul Public Salvamont Neamț. Scara care urcă spre Vârful Toaca, din masivul Ceahlău, a fost reconstruită după o investiţie de peste 500.000 de lei a Consiliului Judeţean Neamţ. Peste cinci sute de trepte şi 60 de tronsoane a câte trei metri lungime înlesnesc accesul turiştilor pe unul dintre cele mai frumoase trasee montane. Reprezentanţii Consiliului Judeţean (CJ) Neamţ au declarat că a fost necesară înlocuirea scării, din cauza uzurii celei vechi şi a riscului producerii de accidente. Potrivit autorităţilor locale, pe Vârful Toaca urcă anual, în medie, peste 1.000 de turişti. Vârful Toaca, situat la o altitudine 1904 metri, este al doilea ca mărime din masivul Ceahlău, după Vârful Ocolaşul Mare. Deşi nu este punctul cel mai înalt din Munţii Ceahlău, acest vârf reprezintă principala atracţie din masiv datorită formei sale piramidale. Pe Vârful Toaca se află staţia meteorologică cu acelaşi nume, dar aici urcă și turiști curioși sau îndrăgostiți de natură și peisaje… (G.V.G.)

Pentru prima dată, serios despre o înmormântare: Congresul care a îngropat un partid…

Data: 24 iunie 2026 by Zoe Dantes

Nu toate partidele mor în ziua în care pierd alegerile. Unele mor în liniște. Altele mor în scandal. Iar unele mor în aplauze. Mor în ovații, în discursuri triumfaliste și în săli pline de oameni convinși că asistă la începutul unei noi epoci, când, de fapt, sunt martorii sfârșitului celei vechi. La vremuri noi, hoți noi. Sau vechi. Sau aceeași hoți. Care se ocupă nu numai de îngroparea României din 2020 până azi. Acum s-au ocupat direct de slujba de înmormântare a PNL. Jana nu moare, Jana se transformă: în usr mai mare. Congresul PNL de ieri nu va rămâne în istorie printr-o mare confruntare de idei. Nu va rămâne printr-o competiție memorabilă sau prin victoria unei viziuni asupra alteia. Va rămâne printr-un detaliu simplu și imposibil de ignorat: Nu a existat alegere. Pentru că acolo unde există un singur candidat, nu există alegere. Există validare. Există confirmare. Există renumire. Există mizerie pe față si pe spate. Există o mizerie morală absolută în direct si senzațional. Dar nu există alegere. Democrația nu înseamnă simpla prezență a unui buletin de vot. Democrația înseamnă existența unei opțiuni. Înseamnă posibilitatea de a compara, de a alege, de a decide între proiecte diferite. Când alternativa dispare, votul rămâne doar un ritual menit să confirme ceea ce era deja stabilit.

Și poate că nimic nu descrie mai bine starea actuală a Partidului Național Liberal decât această imagine: un partid istoric care a ajuns să confunde unanimitatea cu forța și lipsa competiției cu unitatea. Dar problema nu este doar lipsa competiției. Problema este ceea ce a precedat-o. În locul unei dezbateri despre viitorul partidului, românii au asistat la săptămâni de tensiuni interne, acuzații, reglări de conturi, cereri de demisie și avertismente adresate celor care nu se aliniază noii direcții. Mesajul pare simplu: Cine nu este cu noi, pleacă. Cine nu aplaudă, deranjează. Cine pune întrebări, devine problemă. Cine nu este cu noi, este executat! Politic! Poate că aceasta este o formulă eficientă de conducere. La partidele stat din tiranii. Dar nu este liberalism. Pentru că liberalismul nu s-a născut din obediență. Nu s-a născut din uniformitate. Nu s-a născut din tăcere. Liberalismul s-a născut din libertatea de a gândi diferit și din dreptul de a-l contrazice chiar și pe cel aflat în vârful ierarhiei. Marile partide nu sunt construite din oameni care gândesc la fel. Sunt construite din oameni care au curajul să gândească diferit și să rămână împreună. Când diferențele dispar, nu înseamnă că s-a găsit adevărul. Înseamnă că s-a terminat dezbaterea. Si că partidul își dă duhul.

Poate că cel mai dur lucru legat de acest congres este faptul că cele mai severe critici nu au venit din partea adversarilor politici. Au venit din interiorul familiei liberale. Din partea celor care au construit partidul, l-au condus, l-au apărat și l-au reprezentat în momente mult mai dificile decât cele de astăzi. Iar atunci când oameni care și-au dedicat ani din viață acestui partid spun că nu îl mai recunosc, problema nu mai poate fi redusă la un simplu conflict de orgolii. Devine o problemă de identitate. Pentru că un partid poate pierde alegeri și poate supraviețui. Poate pierde lideri și poate supraviețui. Poate pierde guvernarea și poate supraviețui. Dar nu poate supraviețui la nesfârșit pierderii propriei identități. Ceea ce s-a văzut la congres nu a fost doar alegerea unei conduceri. A fost certificarea unei transformări. Într-un batalion al unei garnizoane plină de stele, turnători, ratați si mai ales lingăi ce au limbile băgate în dosul unora care semnează libertatea altora. Sau pușcăria. Si ăștia nu sunt nici procurori și nici judecători. Staționează prin diverse păduri. Momentul în care un partid care vorbea cândva despre libertate, inițiativă, pluralism și competiție internă a ales să își definească succesul prin disciplină, conformare și control, devine certificatul de deces. Prin teroare. Poate că noua conducere va avea succes. Cred ei. Poate că partidul va fi mai eficient. Cred ei. Poate că va fi mai organizat. Cred ei. Doar că sunt deja morți politic și orice resuscitare este degeaba. Eficiența nu este o valoare liberală în sine. Nici disciplina. Nici controlul. Acestea sunt instrumente. Valorile sunt altceva. Iar întrebarea care plutește astăzi deasupra PNL este una pe care niciun discurs triumfalist nu o poate evita: Ce a mai rămas din spiritul liberal care a făcut cândva din acest partid una dintre cele mai importante construcții politice ale României? Pentru că adevărata problemă nu este cine a câștigat congresul. Asta era limpede înainte de primul vot. Adevărata problemă este ce a pierdut partidul în timpul lui. A pierdut doar câțiva lideri incomozi? A pierdut doar câteva voci critice? Sau a pierdut ceva mult mai important: capacitatea de a accepta diferența de opinie fără a transforma adversarul intern într-un inamic?

Partidele istorice nu dispar peste noapte. Ele nu mor când se sting luminile în sala congresului. Ele nu mor când pierd alegeri. Ele încep să moară atunci când încetează să mai creadă în valorile care le-au adus la viață. Iar congresul de ieri a lăsat în urmă sentimentul că nu am asistat la o competiție. Doar la o consacrare. Mesia Bolojan aplaudat de niște limbrici cu asigurare de libertate la garnizoana din Bx. Nu la o alegere. La o confirmare. Nu la o dezbatere. La închiderea ei. Definitivă și irevocabilă. Poate că peste ani, istoricii nu vor privi acest congres ca pe ziua în care un lider a fost reales. Poate îl vor privi ca pe ziua în care un partid istoric a încetat să mai semene cu el însuși. Ziua în care sigla a rămas aceeași, dar sufletul partidului a început să plece. Iar atunci când un partid își pierde sufletul, dispariția lui nu mai este o problemă de timp. Devine doar o problemă de calendar. Veșnică pomenire! Fără popă și fără colive! La sinuciderile chiar și cele politice, nu au ce căuta. Doar în direct și cu multe aplauze. OvaționâND spre groapa de gunoi a istoriei. În sfârșit! A apărut un nou principiu al democrației: pluralism la singular. Urmează să se transforme în PCR, sub „reformatorul pentru Germania” Mesia pârât Bou la Jan!