Trăim într-o lume a contrastelor dureroase. În timp ce în România libertatea de exprimare pare tot mai mult o simplă iluzie formală – un stat în care presei i se bagă tăcut pumnul în gură, iar jurnalismul autentic, considerat cândva „câinele de pază al democrației”, a fost redus la tăcere sau cumpărat prin contracte netransparente -, în marile democrații ale lumii, spațiul public fierbe într-o libertate de exprimare totală, dezbătută direct pe stradă. Semnalele de alarmă vin din toate părțile și apar tot mai des chiar pe jurnalele de știri: titluri apăsătoare precum „Românii din Regatul Unit, amenințați cu expulzarea” nu mai sunt doar scenarii fantastice, ci subiecte de dezbatere politică reală. Când politicieni influenți – precum Nigel Farage, promotorul Brexitului – revin în forță propunând eliminarea dreptului de ședere permanentă și înlocuirea lui cu vize temporare reînnoibile la câțiva ani, frica pătrunde adânc în comunitatea celor peste un milion de români care muncesc cinstit în Marea Britanie. Pentru mulți, amenințarea cu pierderea stabilității după ani de muncă grea devine un motiv întemeiat de a se gândi la întoarcerea acasă. În paralel cu aceste inițiative politice, când privești dezbaterile stradale din spațiul anglo-saxon – precum intervențiile activistului Montgomery Toms, care amintesc izbitor de stilul incisiv al regretatului Charlie Kirk -, rămâi fascinat de ușurința cu care oamenii se pot înfrunta verbal, față în față, fără teama cenzurii. Totuși, dincolo de exercițiul spectaculos al liberei exprimări, analiza atentă a acestui tip de discurs public ridică semne de întrebare adânci și un sentiment tulburător de teamă. Tema centrală promovată cu înverșunare de acest curent este cea a „ascendenței colective” (collective ancestry) și a purității etnice. În viziunea sa, un pașaport sau faptul că te-ai născut, ai crescut, ai muncit și ai plătit taxe într-o țară nu te face parte din acea națiune dacă nu ai rădăcini de generații în pământul respectiv. Se vorbește deschis despre „remigrație”, despre curățarea demografică, despre reducerea drastică a numărului de străini și despre ideea că nativii devin o minoritate în propria lor țară.
Pentru oricine cunoaște istoria, această retorică trezește ecouri cumplite. Definirea apartenenței la o societate exclusiv pe criterii de sânge, linie genealogică și moștenire etnică trimite direct cu gândul la principiile periculoase ale Legilor de la Nürnberg din anii ’30, când cetățenia și drepturile fundamentale au fost smulse oamenilor pe baza arborelui genealogic. Când statul sau strada începe să măsoare originea oamenilor pentru a stabili cine are dreptul să trăiască pe acel pământ, granița dintre patriotism și xenofobie radicală se dizolvă complet.
Trebuie să spun răspicat: nu este vorba despre panică, ci despre un semnal de alarmă necesar și un îndemn la vigilență. Ca români plecați în străinătate pentru o pâine mai bună, simțim cum treptat, dar sigur, se strânge lațul discursului public împotriva străinilor. Chiar dacă astfel de argumente sunt aruncate ostentativ împotriva imigrației din afara Europei sau împotriva celor care abuzează de ajutoarele sociale, mecanismul din spate nu face diferențe la nesfârșit. Întrebarea care ne apasă cu adevărat este una simplă și înfricoșătoare: nu cumva acest discurs antrenează un val de rasism și respingere din partea populației locale, transformându-ne pe noi toți, inclusiv pe românii care muncesc din greu pe șantiere, în spitale sau la volan, în niște simpli intruși care trebuie, mai devreme sau mai târziu, să-și facă bagajele și să plece? Este o ironie amară. Pe de o parte, privim spre casă și vedem o Românie amorțită, unde societatea civilă și presa sunt reduse la tăcere, iar marile decizii se iau în spatele ușilor închise. Pe de altă parte, privim spre Occident și vedem o libertate de exprimare totală, dar care găzduiește tot mai des idei radicale, capabile să dezbine comunități întregi și să semene ură împotriva celor veniți să muncească cinstit. Dar este de datoria noastră să ciulim urechile, să fim atenți la schimbările din jurul nostru și să fim pregătiți. Munca noastră în străinătate poartă deja un preț invizibil uriaș: dorul de casă, înstrăinarea și epuizarea. Dar dacă acestui preț i se va adăuga și stigma de a fi priviți permanent ca „cetățeni de mâna a doua” sau ca o amenințare la adresa fibrei naționale a țării gazdă, atunci viitorul diasporei devine tot mai incert. Libertatea de exprimare este un pilon sfânt al oricărei democrații, însă atunci când este folosită pentru a dezbina și a exclude, ea ne amintește că românul trebuie să rămână mereu lucid, unit și cu ochii bine deschiși.
