Ce au in comun Ilie, Ieremia, Isaia, Socrate, Diogene din Sinope, Seneca, Ioan Botezătorul, Hristos, Boethius, Girolamo Savonarola, Thomas Morus, Carl von Ossietzky, Aleksandr Soljenițîn?! La prima vedere, pentru mulți, aceste nume par a fi aruncate la întâmplare. Ce ar putea avea în comun prooroci, filosofi greci și latini, Hristos, un călugăr dominican, un lord cancelar, un jurnalist german și un romancier rus?! Toți au fost critici radicali ai societății și ai „elitelor”, ai autorităților din vremea lor. Toți s-au manifestat public, plini de curaj și și-au asumat în totalitate poziția de conștiință publică. Toți au fost inflexibili. Toți au fost declarati nebuni, au fost marginalizati, săraciti ori exilati, toți au fost marginalizati ori au plătit cu viață. Exemple?! Socrate, condamnat la moarte în Atena pentru că era un critic al democrației corupte. Diogene din Sinope, batjocorit și marginalizat ca un câine pentru că murea de gât cu ipocrizia elitei. Sfântul Ioan Botezătorul, decapitat pentru că a denunțat imoralitatea curții regale a lui Irod. Hristos, răstignit pentru ca expusese ipocrizia fariseilor. Girolamo Savonarola, spânzurat și ars pe rug în Florența după ce a tunat împotriva corupției papale și a desfrâului nobiliar. Thomas Morus, executat pentru că a refuzat să valideze abuzurile de putere ale regelui Henric al VIII-lea. Alexander Soljenițîn, trimis în Gulag, bătut și exilat de regimul sovietic pentru că a descris adevărul despre teroarea și degradarea morală a sistemului comunist.
Însă dincolo de epocile și contextele diferite, de formările diferite, există câteva elemente fundamentale care îi unesc pe toți. Toți au confruntat direct puterea și autoritatea, elitele corupte, decăderea morală, nedreptatea socială și prostia maselor. Toți au expus ipocrizia și putreziciunea morală. Toți au demascat corupția conducătorilor și decăderea morală a societății. Și indiferent de perioada în care au trăit, de religia pe care au avut-o sau provăduit-o, în cazul tuturor reacția maselor a urmat un tipar psihologic și social identic! Oamenii le-au fost ostili. I-au perceput și tratat ca pe niște dușmani de moarte! Ostilitatea le-a fost alimentată de frică, de conformism orb și de dorința de a distruge oglinda care le arăta propria decădere! De ce? Pentru că atunci când o societate este profund coruptă, majoritatea oamenilor își dezvoltă mecanisme de apărare pentru a-și justifica complicitatea sau lașitatea. Drept consecință, apariția unui om care spune adevărul crud nu este niciodată privită drept o oportunitate de salvare, ci este simțită drept o amenințare directă la adresa confortului psihologic și a „ordinii sociale” impuse de către putere.
În cazul tuturor celor care le spun adevărul in ochi, oamenii au reacționat și reacționează identic chiar și acum! În primul rând, îi scot în afara normalității. Masele pun instant etichete precum „nebuni”, „ciudați”, „trădători”, „periculoși”. Etichetele au rolul de a devaloriza mesajul înainte de a-l asculta. Și mai ales de a-i opri pe alții să asculte! În al doilea rând, masele devin agresive fizic și verbal. Mulțimea a recurs rapid la violență, trecând de la batjocură, scuipat și aruncat cu pietre (în cazul lui Diogene), până la linșaj brutal (cum. S-a întâmplat cu Hypatia) sau execuții publice aplaudate, cum s-a întâmplat la răstignirea Lui Hristos. În al treilea rand, manipularea de către elite a fost și este încă ușoară. Oamenii de rând au devenit brațul umflat al conducătorilor corupți, fiind ușor de instigat prin propagandă împotriva celui care contestă sistemul. În al patrulea rând, efectul de turmă Indivizii din masă și-au abandonat conștiința morală personală, găsindu-și justificarea în faptul că „toată lumea face la fel” și participând activ la marginalizarea sau uciderea dizidentului. Iar după ce au comis orori, a apărut remușcarea tardivă…
După ce masele au distrus fizic sau social gânditorul, generațiile următoare din aceeași societate au înțeles adevărul spus de acesta, i-au ridicat statui. După ce i-au batjocorit și au participat activ la distrugerea celor care le spuneau adevărul, după ce le-au aplaudat moartea, i-au transformat în simboluri morale. Deși în timpul vieții, i-au urât din toți rărunchii! Adevărul umblă gol. E mereu „dezbrăcat” de nimicuri, de futilități, de lucruri fără importanță reală. Și oamenii îl primesc greu pentru că e prea direct și incomod. Adevărul doare, te scoate din zona de confort. Îți arată unde greșești. Îți pune o oglindă în față. Și atunci, oamenii preferă să creadă o minciună îmbrăcată frumos, decât să privească adevărul gol. Și prigonesc adevărul, îi prigonesc pe cei care îl spun, îl dezvăluie, îl arată tuturor. Și, dacă nu îl omoară, îl lasă singur, sărac, exclus. Iar acest lucru se întâmplă, documentat, de vreo 3.000 de ani. Cel puțin de la Isaia, din anul 765 înainte de Hristos. Și până azi…
Aveți nădejde în Dumnezeu!





