Arhiva zilnică: 21 iulie 2022

Între Ilie Moscovici şi Nicu Steinhardt…

Ilie Moscovici a fost deputat social-democrat în primul parlament al României Mari, cea de după 1 Decembrie 1918. În şedinţa solemnă a Parlamentului României, care a consfinţit noile hotare, cele adevărate, ale Rmâniei, când toţi participanţii s-au ridicat în picioare să aplaude şi să ovaţioneze istorica izbândă, Ilie Moscovici s-a remarcat prin atitudinea sa cu totul singulară: a rămas ţintuit locului, nu s-a ridicat şi nici nu a aplaudat. Pasă-mi-te, constituţia României Mari intra în contradicţie cu doctrina şi ideile sale politice, vexa drepturi legitime ale altor state şi mai ales ale măreţei Uniuni Sovietice. După înfiinţarea în 1921 a Partidului Comunist din România ( P C d R), Ilie Moscovici se pare că i-a devenit membru. Membru ilegalist. Nicu Steinhardt a fost şi el evreu. Prieten şi coleg, camarad de generaţie cu Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran şi alţii.

A scris – după părerea unora, inclusiv a subsemnatului, cele mai inspirate pagini despre sufletul românesc : eseul Secretul Scrisorii piedute. Când spun inspirate sper că spun „exacte, perfect argumentate şi susţinute”. A făcut ani de temniţă sub comunişti, adică pe vremea când România era sever controlată de evrei din speţa lui Ilie Moscovici. N-au fost putini nici evreii din speța lui Nicu Steinhardt. Evrei care au simţit româneşte, care au fost educaţi in familie, de către părinţii lor, să fie loiali ţării în care se născuseră, să-şi iubească şi să-şi respecte semenii printre care găsiseră adăpost şi un rost în viaţă. Dintr-o astfel de familie, de evrei pământeni, se trăgea Nicu Steinhardt. Ar merita să aprofundăm cunoaşterea acestei comunități evreiești, spre a ne feri de greşeala, inadmisibilă, de a-i pune la un loc cu alde Ilie Moscovici, cu evreii vânduți Moscovei sau Budapestei, cu evreii cominternişti, trădători de țară, care nu-şi recunoşteau nici una din obligaţiile cu care îi incărca actul de cetăţenie românească.

În general generalizările sunt păguboase pentru adevăr, mai ales în planul răspunderii morale şi, la nevoie, penale. De aceea, nu vom spune nici măcar că toţi evreii comunişti au fost de teapa lui Moscovici, lipsiţi de loialitate etc. Măcar unul dintre ei a fost deopotrivă un veritabil evreu pământean! Îl am în vedere pe Alexandru GRAUR. De la el am aflat prima oară de aceşti minunaţi evrei pământeni… Am învăţat şi cum să-i recunosc pe cei mai mulţi dintre ei: după numele de botez. Părinţii lor au avut grijă să le dea un nume românesc care să nu-şi aibă originea în Vechiul Testament. Bună oară Alexandru sau Nicolae, Constantin, Barbu, Dumitru, Vlad, Tudor, Radu, Horia ş.a.m.d.

Aşadar, îi invităm pe cititori şi colaboratorii noştri să reţină aceste două modele de comportament pe care le-au generat evreii în anii petrecuți printre români, motiv pentru care nu vom accepta acele judecăţi superficiale şi eronate, cu pretenţii de valabilitate, privitoare la evreii din România, bazate pe ideea că evreii din România au constituit o comunitate omogenă şi unanimă în atitudini. Comportamentul evreilor din România, fiecare gest al fiecărui evreu, a însemnat un pas mai aproape sau mai departe de cei doi poli intre care evreii s-au mişcat: între Ilie Moscovici şi Nicu Steinhardt, între minus şi plus, întuneric şi lumină, bestialitate şi omenie, ură şi dragoste. Noi, românii, din partea evreilor, am avut parte şi de una şi de alta. Şi de evrei demonici, şi de evrei angelici. N-avem voie să-i uităm nici pe unii, nici pe ceilalți. Și n-avem voie nici să-i amestecăm.


Muzeul „Mihai Eminescu” din Iași – antecamera geniului poetic românesc…

Dintr-o plimbare prin viaţa culturală a Iaşului nu trebuie să lipsească Muzeul „Mihai Eminescu”, o clădire a cărei semnificaţie este de o profunzime aparte, pentru românii care îl iubesc pe marele poet şi îi divinizează opera. Construcţia acestui muzeu este cel mai firesc lucru care se putea realiza pentru marele poet, fiind de datoria noastră să îi cinstim memoria şi să îi respectăm creaţiile. Astfel, o vizită a acestui muzeu reprezintă o mică incursiune într-o fărâmă din viaţa poetului nostru naţional, prin care avem posibilitatea să descoperim aspecte ale personalităţii sale geniale. Anul deschiderii Muzeului „Mihai Eminescu” este 1989, odată cu comemorarea a o sută de ani de la moartea poetului. A fost ales municipiul Iaşi ca și gazdă a acestui edificiu datorită importanţei deosebite pe care a căpătat-o acest oraş moldovenesc în viaţa poetului şi în creaţiile sale, fiind locul în care a locuit şi în care a publicat importante poezii, precum „Venere şi Madona”.

Interesant este că locul ales pentru Muzeul Mihai Eminescu nu este una dintre locuinţele poetului, ci Parcul Copou, locul de plimbare, de inspirație și meditație. Acest parc, vechi de peste 200 de ani, aminteşte de poet, care îndrăgea aleile sale pe care se plimba singur, sau uneori alături de Ion Creangă, un foarte bun prieten al poetului. Una dintre sursele de inspiraţie pentru poet este teiul din Parcul Copou, un tei argintiu de aproximativ 250 de ani, numit astăzi „Copacul îndrăgostiților”, care este cel mai vechi copac al parcului. Astăzi, acest copac încă mai supravieţuieşte, în mod surprinzător, fascinându-ne la gândul că a fost martor la plimbările poetului şi la momentele de inspiraţie ale acestuia, la realizarea unora dintre cele mai valoroase poezii, precum „Mai am un singur dor”, unde versurile: „Deasupra-mi teiul sfânt / Să-şi scuture creanga” sugerează importanţa acestui copac în sufletul lui Eminescu. Putem considera că Parcul Copou a fost ales ca locul ideal pentru ridicarea Muzeului „Mihai Eminescu”, aflat în componența Muzeului Literaturii Române din Iași. Înainte de a se deschide acest muzeu, s-a organizat o „Expoziţie permanentă a poetului”, într-o clădire situată în centrul Iaşului. De aici s-a născut ideea construirii unei clădiri speciale, pentru a cinsti memoria poetului, sarcina fiindu-i atribuită arhitectului Virgil Onofrei.

La intrarea în muzeu, sunt impresionante cele două turnuri, asemănate cu „Turnul Tezaurului” de la Mănăstirea Putna, care a fost numită de poet „Ierusalimul Neamului Românesc”. Turnul în vârful căruia se izolează poetul de lume și caută către cer inspirația este o imagine de basm, mirifică. Ca un Făt Frumos, ca un prinț rătăcitor și scrutător ce are nevoie de turn, ca verticală a locului, ca și fortăreață de apărare a visului plăpând ce se naște în secunda de inspirație, și poetul nostru național Mihai Eminescu avea nevoie de turnul său. Imaginea generală a muzeului – castel este emoționantă. Odată ce am cuprins cu privirea imaginea generală a muzeului la exterior, îndrăznim să trecem pragul. La parterul Muzeului „Mihai Eminescu”, se află două Săli, numite inspirit „Sala Destinului” şi „Sala de Artă”. Aici, vizitatorii pot admira o bogată colecţie de carte, din care fac parte cele mai vechi ediţii ale operelor sale, precum volumul intitulat „Poesii”, publicat de Editura Socec, în anul 1884. De asemenea, se află un volum de poezii traduse în limba engleză, numit „Poems” şi publicat în anul 1938 de Editura Grimm, precum şi o variantă în limba germană, din anul 1932, sau una în limba franceză din anul 1931. Colecţia de carte cuprinde toate apariţiile literare ale poetului, de la primul volum, până la ediţiile din zilele noastre, alături de monografiile dedicate vieţii lui, traducerile în alte limbi ale poeziilor şi comentariilor istorice şi filologie ale lucrărilor sale. Alături de colecţia de carte, Muzeul „Mihai Eminescu” oferă vizitatorilor şi o colecţie de fotografii, care conţine toate fotografiile referitoare la cariera literară şi viaţa poetului, atât în varianta originală, cât şi în fotocopii (Mihai Eminescu, Veronica Micle, fiicele sale). Este adevărat că poetul nu are multe fotografii, pentru că nu îi plăcea foarte mult să fie fotografiat, însă se poate vedea o fotografie a sa, din anul 1884, făcută la Iaşi, de către Nestor Heck. Mai sunt și scrisori ale lui Eugen Lovinescu, Mite Kremnitz, Iosif Vulcan etc. Lângă colecţia fotografică, poate fi admirată şi colecţia de artă, ce cuprinde sculptură, pictură şi grafică, create de artiști renumiți și dedicate poetului şi creaţiei sale. Astfel, se pot vedea 25 de creaţii grafice inspirate din operele lui Eminescu, realizate de către Done Stan, sau Ligia Macovei. Tot aici se află bustul poetului din bronz, realizat în anul 1935 de către sculptorul Richard Hette, sau un pian de epocă care a fost în posesia surorii sale, Aglaia, fabricat de către firma Fr. Ehrbar, în anul 1873.

Într-una dintre sălile acestea ar trebui să se proiecteze filme documentare despre viața marelui poet național, pentru ca impresia vizitatorului să fie una completă. La etaj există masca poetului, confecţionată din gips, însă pentru a urca la etaj, trebuie să păşiţi pe o scară care trece peste un bazin ce are o semnificaţie aparte; este simbolul „lacului albastru”, de o importanţă deosebită în poezia „Lacul” şi în creaţia eminesciană. Pentru a ne introduce în lumea creaţiilor sale, în care natura şi iubirea se împletesc într-o manieră desăvârșită, din direcţia bazinului din muzeu se aude un murmur de o sonoritate deosebită. Este oare o voce ce recită în surdină versurile eminesciene? Este sursa izvorului de inspirație? La etajul clădirii se poate vizita colecția „Istoria teatrului românesc”, ce înfățișează lumea spectacolului prin afișe, documente, fotografii, obiecte personale, costume purtate pe scenă de marii actori (Matei Millo, State Dragomir, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu, Aglae Pruteanu, Haricleea Darclée, Agatha Bârsescu, Miluţă Gheorghiu, Margareta Baciu etc.).

O expoziție specială o constituie cea de fotografie din patrimoniul Muzeului Literaturii Române din Iași. Este vorba despre artiști fotografi ai secolului al XIX-lea, început de secol XX. Aceasta prezintă o selecție de portrete ale marilor familii regale, personalități românești și europene de la 1850 și până în primele decenii ale secolului al XX-lea. Expoziția este organizată în funcție de două criterii (ateliere celebre și personalități ale lumii culturale, politice, artistice) și cuprinde 180 de exponate originale. Sunt prezentați mari artiști fotografi europeni și români: Félix Nadar, Mayer&Pierson, Gustave Le Grey, Abdullah Frères, Disdéri, Hans Hanftaengl, Paul Boyer, Carol Popp de Szatmary, Franz Mandy, Spirescu, Nestor Heck, M. Bisenius, Weiss, John Deiner. Printre personalitățile ilustrate în fotografiile originale din colecția MLR Iași se numără Mihai Eminescu, Ion Creangă, Veronica Micle (fotografie inedită), Yehudi Menuhin, George Enescu, Aurel Vlaicu, Constantin Nottara, Grigore Manolescu, Regele Carol I, Regina Elisabeta ș.a. Muzeul a fost renovat și reorganizat în anul 2014, întâmpinându-și vizitatorii cu suprize plăcute: condiții mai bune pentru exponate și reamenajări ale expozițiilor.

Pentru a simţi puţin din frumuseţea Parcului Copou şi a vremurilor de altădată, în care poetul se plimba pe aleile parcului, se poate vizita Muzeul „Mihai Eminescu” vara, atunci când înfloreşte teiul şi vă îmbie cu mirosul său deosebit de plăcut. Se pot oferi, printre alte suveniruri minunate, „fiole” cu parfum de tei, spre amintirea minunatelor efuziuni florale. Săpunuri, șampoane, crème, esențe, ceaiuri, din extract de tei ar putea să completeze gama de amintiri ce pot fi accesate de cei ce caută spiritual singular al poetului. Poți veni aici oricând, dar dacă îl vei vizita pe 15 iunie, atunci când, în fiecare an, se comemorează moartea poetului, unde oamenii care îl respectă merg în Parcul Copou, pentru a fi aproape de Teiul lui Eminescu, pentru a pune flori la bustul acestuia, aflat în fața teiului şi pentru a admira valoroasele colecţii prezente în muzeu. În minte cu versurile eminesciene dragi nouă, putem să facem o incursiune în această „anticameră” a geniului, care este Muzeul „Mihai Eminescu” din Iași. Vom pleca mai bogați sufletește și mai sesibili la atingerea inefabilului, iar muzele ne vor însoți pe parcursul acestei vizitei, ca buni îngeri păzitori…


O aprofundată istorie despre identitatea unor personalități și mentalități colective…

Profesorul Din Petre a fost premiat de două ori de către Liga Scriitorilor, în anii 2020 pentru cartea „Viață cotidiană și mentalități colective” și, în anul 2023 pentru volumul „Primul Război Mondial .Istorie și mentalități colective”. Prezentul volum cuprinde 11 studii, unele publicate, altele așteaptă să vadă lumina tiparului, în care autorul analizează și redă informații istorice despre oameni de cultură, politicieni, preoți și teologi, relatări despre aspecte ale identității naționale și al mentalității colective românești din perioada secolelor XVIII-XX. Încă din Prefață, autorul subliniază faptul că prezenta lucrare se înscrie în școala istoriografică pozitivistă ce respinge metodă de cercetare a fenomenelor, diametral opusă metodei dialectice, care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere și neagă contradicțiile interne ale obiectelor, mai precis respinge metafizica. Autorul se bazează pe studii bine documentate, adevărate izvoare, precum studiul lui Simona Nicoară și Toader Nicoară, intitulat „Mentalități colective și imaginar social.Istoria și noile paradigme ale cunoașterii”.

Cartea se deschide cu studiul despre Johann Jakob Ehler, publicat inițial în revista „Cultura Medieșană ”, publicație editată de Primăria Mediaș, ce abordează perioada încorporării Banatului în Imperiul Habsburgic din anii 1683, acest personaj fiind revizor la administrația imperială a Banatului.Cu toate că nu prea sunt informații multe despre acest personaj, unele lapidare, totuși, autorul a descoperit un document din martie 1774, intitulat „Instrucțiunea pentru oficiile administrative bănățene”, fapt ce l-a făcut pe Din Petre să afirme că aceste informații au avut consecințe practice.

Un tablou pregnant este luminat precum o face rază de soare sunt paginile despre Răscoala lui Horea despre care scrie Jacques-Pierre Brissot. Eveniment care a avut un răsunet în toată Europa. Imaginea monarhiei habsburgice a fost abordată cu acuitate de către Samuiel Micu și Petru Maior, care prin publicistica lor evidențiază, în jurul anului 1700, Unirea cu Biserica Romei ca eveniment favorabil pentru români și cler. Un alt aspect abordat în volum este interferențele culturale dintre doi mari intelectuali: Onisifor Ghibu și Nicolae Iorga. Consemnările lui Ghibu relevează plastic și sugestiv dimensiunea intelectuală și umană a lui Iorga. Un alt aspect abordat în carte este activitatea națională a lui Iuliu Maniu până în anul 1919. Este scoasă în evidență integritatea morală, onestitatea politicianului ardelean. Remarcăm modul identitar național în publicistica interbelică a lui Mircea Eliade și Emil Cioran. Mircea Eliade evidențiază în publicistica sa necesitatea îndepărtării culturii române de cultura orientală și îndreptarea acesteia spre cultura occidentală europeană. Emil Cioran este dezamăgit de lentoarea românilor și lipsa profetică al acestui filon românesc.

Un document deosebit este scrisoarea Patriarhului din decembrie 1948 pentru eliberarea preoților arestați de comuniștii atei.

Cartea doctorului în istorie profesor Din Petre este un fascicol de lumină ce evidențiază „bornele„ ce marchează pagini de istorie esențială din secolele XVIII și XX, evidențiind imaginea societății românești. Volumul ne relevă un istoric aplecat cu acribie și dragoste asupra istoriei neamului și un adevărat dascăl care își îndeamnă învățăcei să cunoască și să iubească trecutul neamului, căci numai așa viitorul este mai trainic și mai luminos.


Cînd va veni refluxul…

Atunci să vedeți cîți dintre ștampilații voștri n-au costum de baie! Căci, anul acesta vom face cărare la urne. Localele și europarlamentarele s-au dus, au fost cele mai fraudate alegeri din ultimii zece ani, deci, pînă la alegerile prezidențiale și parlamentare, poftiţi în vagoane, tot la clasa a doua! Corupții știuți și neștiuți și-au împărţit între ei consiliile județene şi primăriile, iar cînd e vorba de cetățean, s-a zis cu faţa lor umană din campanie. Sînt complet dezumanizaţi ca să priceapă realele probleme ale cetăţenilor care alergă amăgiţi, ca şoriceii, după firimituri, pe o bandă rulantă, fără să înţeleagă că nu firimiturile sînt problema, ci banda care îi duce cu rapiditate în hău. De atîta timp se cîntă „Deşteaptă-te române!”, dar tot cu personajele care circulă pe contrasens în politică votați. Ați mai avea două șanse mari să vă dezmeticiți: prezidențialele și parlamentarele. Dacă și la acestea alegeți să tremurați ca varga și să aveți doar mărunțiș în buzunar, veți fi în continuare la mîna americanilor și a Bruxelles-ului. Nici americanii nici integratorii europeni nu ne vor binele. Au interesele lor! Am văzut noi vreodată ceva de la ei? Ultimele două runde de alegeri vor hotărî dacă România rămîne în continuare o piesă pe tabla de şah a marilor puteri. Atunci trebuie să decideți dacă vreți să trăiți cu firimiturile de la masa străinilor sau cu mîncarea din traista românească, într-o ţară suverană. Șocant este că niciunul din președinții postdecembrişti, absolut niciunul, n-a fost preşedinte pentru România, iar voi v-ați uitat la ei ca la apostolii biblici. Dacă erau preşedinţi pentru România, nu vindeau, nu trădau, nu cedau ce li s-a cerut şi nici nu luau ce li s-a băgat pe gît.

Hai, plătiți bucuroși, „pensii alimentareˮ unor primari risipitori şi corupţi care țin localitățile în șanț, în noroi, întuneric (la sate, primarii croiesc, primarii taie), și unor șefi de consilii județene inerți și dezinteresați de ceea ce este în teritoriu. Atunci cînd va veni refluxul veți vedea clar cîți dintre ștampilații voștri n-au costum de baie! Politica noastră e în delir total. Alegerile au fost întotdeauna nişte mascarade, institutele de sondaj electoral și o parte a mass-media s-au vîndut cui dă mai mult, iar majoritatea votanților pun ștampila pe numărul „sarmalelorˮ electorale. Orice purtător de mandat, instalat prin diabolicul algoritm politic într-un scaun important, uită imediat pentru ce a fost pus acolo. Intrarea în raiul puterii și al banului îi modifică radical gîndirea și morala, apoi excelează în facerea şi desfacerea alianţelor de buzunar. În ţara noastră doar politicienii mai au „industriaˮ lor de îmbogăţire rapidă. Au vîndut industria naţională şi uite-aşa au ajuns milionari, miliardari, ba portocalii, ba galbeni, ba roşii, ba violeţi. Iar acum umblă în cele mai luxoase limuzine, au şoferi, vile cît şcolile de mari, conturile pline de galbeni, umblă îmbrăcaţi cu mii de euro, îşi oblojesc entuziasmul prin ţările exotice, iar sănătatea, în clinici din străinătate. Ce, mai contează culoarea partidului? Bani să iasă în „off shore!” Au întins mese mari între ei, au mîncat acelaşi borş capitalist şi aşa s-a dezvoltat ciuperca otrăvitoare a corupţiei, care nu poate fi stîrpită cu niciun medicament. Cum să-şi mai revină din furat și sindrofii, cînd nota de plată îi revine poporului?

În fine, trecem în vedere pomelnicul europarlamentarilor, plin de roţi de rezervă reșapate și umflate de partidele politice, majoritatea cu bis la mandat, cercetați de-a lungul vremii în dosare penale: Virgil Popescu, scamatorul facturilor la energie, Motreanu, Rareș Bogdan, Dîncu, Manda, Nica, Bena, Hava, Falcă, Tudose, Sturdza-prințul din Carpați, Barna, Voiculescu, Evghenie Tomac în bulletin, pe piața politică, Eugen Tomac, Luis Lazarus, cu numele real, Vicențiu Tuturiga și, Dumnezeu să-i ierte pe nenumiții din listă, scandalagii, sinecuriști, oportuniști de doi bani, inculți și extremiști, care își vor pleca pînă la pămînt capetele în fața imperatorilor europeni precum suspușii lui Suleyman Magnificul. Tastați numele fiecărui europarlamentar pe google, iar în dreptul fiecăruia, cheia, „corupțieˮ și veți găsi eticheta „cercetat penalˮ. Cred că nu v-ați săturat de corupți, arivişti, trîntori şi de alte sinistre personaje care au dat buzna în fotoliile Parlamentului European, să ne reprezintă doar pentru că au adunat niște semnături, pe alocuri false. Scaunele din Parlamentul European sînt cu adevărat confortabile, iar beneficiile mandatului, considerabile. De obicei, aceştia se fac că lucrează de trei ori pe săptămînă, au propriile cabinete, proprii funcționari, fac naveta gratis la Bruxelles, au cazare și păpică de lux inclusă. Așadar, avem și noi faliţii noştri la Bruxelles, ei vor umple golul din sală cu proiecte de intenţie care atrag ca un magnet „fonduri europeneˮ în curtea lor. Uniunea nu mai este ceea ce au dorit statele fondatoare. A fost transformată într-un cartel al puterii mafiote, controlat de „Bilderbergii” gradului 33. Exemplu relevant? Salariile „nesimţite” plătite de U.E. parlamentarilor europeni şi funcţionarilor C.E. Dar, asta-i fluştuc pe lîngă ciubucul intrat în buzunarele lor fără fund, pe lîngă pensiile de peste zece mii de euro pe lună ale trepăduşilor pensionaţi la cincizeci de ani. Cine îi plăteşte? Tot noi îi plătim din impozite, taxe şi din cotizaţia la uniune. Sistemele de pensii unde au cotizat muritorii de rînd se prăbuşesc, şi se recomandă, ca soluţie, creşterea vîrstei de pensionare.

Regimentul trecut de europarlamentari n-a făcut nimic pentru România! A ars gazul de pomană. La fel și cu noii ieşiţi din linia de front a partidelor care au dat din coate să prindă un loc confortabil în Parlamentul European. Gîndiţi-vă cu ce sume uriașe sînt plătiți europarlamentarii, drept pentru care funcţia în cauză este foarte rîvnită. Efectul europarlamentarului român pe scara Richter a ţării este nul. Soluţii pentru România nu există în bucătăria Uniunii, oricîte trupe de filfizoni am trimite la Curtea Europei. Nu există în acest sistem capitalist, pentru că, însuşi, sistemul este fundamentat pe escrocherii şi ideologii machiavelice de escroci mondiali, lepădați de morală, responsabilitate şi bun-simţ, de care, mai toţi politicienii Ţării s-au lepădat.


O masă amorfă de carne de tun: marele foc dintr-o Mare Neagră devenită sângerie…

Grija guvernanților noștri nu este nicidecum aceea că, în zona perimetrului de exploatare a gazelor românești din Marea Neagră, ne-ar putea aprinde rușii, la propriu, un mare foc… Pentru că nu-i interesează coordonata de securitate pentru noi în zona de litoral ce ar putea fi afectată. Mai ales când vizează deschiderea unei industrii cu risc maxim chiar în preajma unei arii tot mai extinse de război… Una ce nu va rămâne pe loc, ci, în perspectiva împingerii din zona inițială a apelor internaționale a frontului și conflictelor armate dintre statele de sub UE-NATO și Rusia, se va extinde masiv prin „revărsarea” spre țărmuri… Fără a mai ține cont de contururile de granițe și nici de dreptul maritim internațional… Pentru că, practic, se va pune o țintă chiar pe zona românească de coastă, pe Marea Neagră, pe instalațiile ce se vor ridica în perimetrul „Neptun Deep” (și să nu ne trezim cu un „Neptun Deep War”!) și, în cele din urmă, la propriu, pe resursele de gaz ce ar putea să se aprindă și să ardă mult timp necontrolat la prima rachetă, mină sau dronă subacvatică mai mult sau mai puțin „rătăcită”. Pentru că niciodată nu proiectezi o structură industrială de risc major în zona, nu doar de posibil front extins, ci de foc deschis…

Dar atenția, cu atât mai puțin preocuparea!, guvernanților nu se îndreaptă nicidecum spre protejarea țării și a populației… Mai importante sunt încasările din ceea ce ar mai putea vinde… Din ce ceea vor da altora, nu nevoilor casnice și necesităților industriale ale României. Pentru că noi suntem scoși din calculul de consum al propriului gaz chiar de către guvernanți… Și suntem trimiși, ca preludiu al stării de subzistență ce va urma, să căutăm sticle de plastic prin gunoaie, în timp ce dăm din avuția noastră refugiaților, ucrainienilor și altor „înfășurați” în „burke”, „hijaburi” și alte felurite fulare-cearșaf … Pentru noi se taie totul la sânge, se impozitează, se fiscalizează, și nu doar pentru nevoile țării, restricționându-se energetic, din motive ecologiste tot mai puerile, tot ceea ar mai putea utiliza gazul drept combustibil, întâi la nivel industrial, apoi și casnic. Mai mult, legislația exploatării din Marea Neagră este modificată fățiș pentru a fi scut pentru alții în exportul resurselor noastre, grija guvernanților fiind aceea de a asigura „uniformitatea tarifelor vamale și accizelor”. Or, dacă acest gaz ar fi pentru noi, nu am vorbi despre tarife vamale, nu?!… Și nu am trasa din pix zonele de delimitare teritoriale, maritime „de contigență”.

În fond, nici un guvern al unei țări aflate lângă o zonă de război, predictibil a deveni o țintă, dar și o posibilă arie de conflict, cel puțin parțial, nu ar sta, la acest răboj ce numără zilele de pace și acalmie rămase inclusiv nouă, pentru a face socoteli de uniformizare valutară… Ci, dintr-o minimă grijă față de țară, ar trebui să pregătească mecanismele de protecție, de asigurare a securității zonei de litoral…

Dar, din nou, noi contăm cel mai puțin pentru guvernanți… Iar realitatea este că, prin punerea țării în jugul de colonie al Ucrainei (și abia apoi, și poate doar prin acesta, a UE), românii devin, cu fiece zi ce trece fără a se ridica, o masă amorfă aproape ambalată în hârtia morții… O masă amorfă de carne de tun. Și atât. Fără copârșee… Pentru că, dacă va fi un mod în care vom beneficia de gazele extrase din rezervele noastre va fi doar prin tonele de importuri dintr-o Ucraină ce se va dezvolta industrial. Iar noi vom deveni, dintr-o piață cândva de consum una gata consumată, epuizată… Epuizată în și de absurdul situației de a deschide o exploatare cu risc major într-o zonă, nu doar aflată aproape de un război în derulare, ci pe drumul acestuia, prin minele ce rătăcesc pe Marea Neagră, dar și prin cătarea la care ne-am înhămat de vii într-o moarte în urma căreia nu vom primi nici elogii, nici ferpare, nici recviemuri. Mai ales dinspre un stat ce ne va folosi fiecare picătură de resursă și care, deja, ne-a pus într-o cușcă de slugă, prin interzicerea transportului de cereale sub pavilion românesc din danele de la Odesa…

Să ne privim în ochi și să recunoaștem! De atâta trădare și nepăsare de ființa noastră nu am fi avut parte nici de eram noi cei de pe linia Herței, cei executați cu revolverele la tâmpla unei istorii hidoase, nu prin repetarea ei, ci prin aceia ce permit reinserarea ororilor, fie și sub alte farduri și cosmetice… În fond, mortul, machiat ori nemachiat postmortem, tot cadavru rămâne…


Tâlhărie pe față cu zâmbet de călugăr pomădat…

În primele luni ale anului 2024, Guvernul Ciolacu a cheltuit cu 57,29 miliarde de lei mai mult decât a încasat la buget. Este un deficit. Este un deficit bugetar de 3,24 la sută din PIB, unul care depășește deja ținta de deficit bugetar anual, care este de trei procente. Posibil să ajungă la zece procente la finalul anului, ceea ce ar reprezenta o recidivă, anul trecut fiind vorba de un deficit de 6,5 la sută. Asta înseamnă posibile sancțiuni de la UE, ca de exemplu înghețarea unor fonduri europene, din PNRR sau din programul de coeziune. N-o să îl apuce austeritatea pe Ciolacu în an electoral. El va continua să arunce cu bani (că altceva nu știe): – în aparatul bugetar supra – dimensionat; – în arme vechi și muniție depășită; – în deplasările inutile sau în interes personal ale lui Iohannis (omul se visează șef la NATO, șef la Comisia Europeană, șef al Alianței Solare, ceva de genul, dar neapărat șef); – în serviciile secrete; – în pensiile speciale ale statului paralel și polițienesc; – în ajutoarele de stat pentru multinaționale; – în subvențiile pentru speculatorii din energia „regenerabilă”.

Desigur, Ciolacu va tolera în continuare „optimizarea” fiscală comisă de companiile cu cifre uriașe de afaceri și pierderi care le depășesc, chestii coafate din contabilitate, cu semnături de la consultanții „big” care practică și lobby, și sponsorizare politică, și ușa rotativă (revolving door). Că doar nu s-o duce acum Ciolacu peste Coca – Cola, Kauffland – Lidl, Profi, Enel, Liberty Steel Galați, cu care a tăiat panglici, să le ceară banii aruncați peste graniță și să îi amendeze cu patru la sută din cifra de afaceri pentru abuz de poziție dominantă și uzanțe comerciale necinstite.

Nu, Ciolacu se va duce, de fapt, după cetățeanul de rând, suspectul de serviciu, care are salariul minim pe economie pe cartea de muncă și mai face ore sau job-uri suplimentare, că nu se descurcă altfel cu costul supraviețuirii sau cu costurile umflate ale creditelor.
Se va după lucrătorul în străinătate care trimite bani acasă. Se va duce și după influencerul care face bani pe tik tok, după cel care își pune casa pe airbnb, după pizza delivery boy, după țăranul din piață. Pe toți îi va impozita cu 70 la sută pe „venituri din surse neidentificate”, ca să arate lumii că e un dur care strânge șurubul și poartă curea lată, ce bărbat era odată…

Chestia e că Ciolacu va băga bugetul și economia într-un oribil cerc vicios. Pentru că nu vor mai fi bani de salarii bugetare și de măriri de pensii (notă: numai această măsură, amânată pentru 1 septembrie a.c., înseamnă un efort bugetar suplimentar de 35-50 de miliarde de lei), guvernul Ciolacu va sista investițiile, plățile pentru lucrările publice deja executate și compensările la facturile de energie casnică. Dacă face asta, va determina o inflație cu cifra trei în față, după propria expresie. Adică, vom avea inflație de peste 30 la sută. Asta înseamnă că, cei 1000 de lei pe care îi faci luna asta vor mai valora 700 de lei la anul. Furt. Tâlhărie pe față și cu zâmbetul de călugăr pomădat pe față.

Alternativ, guvernul Ciolacu se va împrumuta din nou, masiv. Deja dobânzile sunt uriașe (făcând fund gras banksterilor), iar gradul de îndatorare aleargă către 60 la sută din PIB, pe o traiectorie similară cu cea a Greciei, care a intrat de două ori în faliment, în 2009 și 2011, pregătindu-se acum pentru al treilea faliment. Așadar, cu asemenea guvern stabil, condus de un ins cu bacalaureatul (incert) „loat” la 38 de ani, susținut de un președinte de Senat semi-analfabet funcțional și de un președinte de republică ficus – călător – picotitor, sunt „șanse” mari de prosperitate, pace, libertate, egalitate de destin. Mergem victorios înapoi, către societatea socialistă multi-co-lateral dezvoltată și către statutul de gubernie a noii Uniuni Sovietice Europene.


Expoziția „Aurul de la Brukenthal” – la „Art Safari”- București

Muzeul Brukenthal din Sibiu aduce în capitală, la „Art Safari”, în perioada 27 iunie – 28 iulie 2024, o colecție extraordinară de piese preistorice, romane și medievale din aur, argint aurit și pietre prețioase, bijuterii și obiecte de cult realizate de meșteri aurari sibieni, ce strălucesc prin complexitatea tehnicilor și prin frumusețea motivelor decorative. Muzeul Naţional Brukenthal şi-a format, începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, un adevărat tezaur de piese din metale preţioase – argintărie liturgică şi uzuală, obiecte de podoabă şi bijuterii. Nucleul acestei colecţii l-a constituit cabinetul de numismatică al baronului Samuel von Brukenthal, amenajat în palatul său din Piaţa Mare. În paralel, colecția de orfevrărie („Tezaur”) s-a format și îmbogățit prin donații sau achiziții de la bisericile evanghelice, bresle, bijutieri-colecționari, proprietari privați sau prin descoperiri arheologice. Cea mai importantă parte a „Tezaurului” este colecţia de argintărie liturgică – una dintre cele mai bogate şi mai valoroase din Europa Centrală și de Est –, majoritatea pieselor fiind opere ale meşterilor argintari sibieni, considerate capodopere ale artei prelucrării metalelor preţioase în Transilvania. Acestora li se adaugă piesele provenite din cercetări arheologice mai vechi sau mai noi, din detectări de metale şi, mai rar, din achiziţii – cel puţin în ultimii 50 de ani.

Expoziția „Aurul de la Brukenthal”, curatoriată de Alexandru Constantin Chituță, managerul Muzeului Național Brukenthal, aduce în premieră la București lucrări din tezaurul Muzeului de Istorie „Casa Altemberger” din cadrul celebrului muzeu sibian. Tezaurul Muzeului Național Brukenthal cuprinde peste 2000 de piese. Vor fi expuse la „Art Safari” în București piese preistorice din aur, piese romane (bijuterii și monede), piese medievale timpurii (din secolele VI-VII), monede de aur bătute la Sibiu, inele cu gemă, podoabe săsești și obiecte de cult realizate de breasla aurarilor sibieni. Sunt piese spectaculoase realizate printr-o complexitate de tehnici și motive decorative decorate cu pietre prețioase: diamante, perle naturale, rubine etc. Printre piesele de excepție expuse se numără: crucea-relicvar de la Cisnădie, făcută în jurul anului 1440 (cea mai spectaculoasă piesă de argintărie de cult transilvăneană, realizată la comanda bisericii romano-catolice din Cisnădie), potirul din nucă de cocos din 1650, cupa din corn de rinocer din 1694, paharul de fecioară din secolul al XVII-lea, paftaua de tip Marienheftel, cu Fecioara Maria, din secolul al XVI-lea, și numeroase alte piese spectaculoase.

Una dintre cele mai interesante exponate, de importanță istorică remarcabilă, este, însă, moneda „Sponsianus” – o monedă rară, cercetată atent de specialiștii de la „University College London” din Marea Britanie. Britanicii susțin că ar fi existat un împărat numit Sponsian și care ar fi condus Dacia romană într-un timp, concluzie la care au ajuns analizând moneda aceasta, care provine dintr-un tezaur descoperit în Transilvania în anul 1713. Cercetările în acest sens continuă… Atestat documentar încă din anul 1191, Sibiul a fost, în epoca medievală, unul dintre cele mai importante orașe din Europa Centrală și de Est. Breasla aurarilor din Sibiu a avut parte de o istorie îndelungată și înfloritoare, localitatea devenind unul dintre cele mai importante centre de prelucrare a aurului și argintului din acea vreme. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, aurarii sibieni ocupau diferite funcţii politico-administrative. Pe lângă comenzile primite de meşteri pentru obiecte de cult, cererile de executare a unor podoabe trebuie să fi fost din ce în ce mai numeroase. Portul orăşenesc săsesc punea mare preţ pe anumite accesorii specifice: ace de păr, paftale, cordoane etc. În timpul domniei regelui Matei Corvin, mare iubitor de artă, argintăria sibiană a fost la mare preț și meșteșugul a cunoscut o dezvoltare extraordinară. Când regele a venit la Sibiu în fruntea armatei sale pentru a înăbuși revolta nobilimii, reconcilierea a constat în primul rând în argintărie, mantale lungi de blană, alimente și alte bunuri.

Faima aurarilor sibieni le-a adus acestora numeroase comenzi de peste munți. Se cunoaște cea din 1492 a domnului Țării Românești – Vlad Călugărul. De asemenea, la Sibiu a fost realizată o minunată cruce de altar, la comanda domnitorului Alexandru Lăpușneanu. Totodată, la comanda lui Constantin Brâncoveanu, meșterii aurari din Sibiu au realizat diferite obiecte. Fascinați de somptuoasele piese pe care le executau meșterii sibieni, unii domnitori români le-au transmis comenzi importante, fiind create, astfel, lucrări de referință pentru istoria orfevrăriei țărilor române. Astăzi, numeroase muzee din țară și din străinătate se pot bucura de piesele de o mare valoare realizate la Sibiu. Expoziția „Aurul de la Brukenthal” de la Art Safari este realizată în colaborare cu Muzeul Național Brukenthal și cu Parohia Evanghelică CA din Sibiu, precum și cu sprijinul Ministerului Culturii. (G.V.G.)


Ultimul tezaur dacic descoperit în zona Mediaș, de la Sibiu, din nou „acasă” la Muzeul Municipal Mediaș

În cadrul Complexului de la Mediaș se află locul unde este adăpostit tezaurul de la Șeica Mică (sec I î.Hr.), de factură dacică și romană, având elemente numismatice (monede) și de podoabă (brățări, pandantive, cercei și alte obiecte de mare valoare din argint decorate cu capete de șerpi stilizate (simbol al reînvierii, al schimbării corpurilor). Ca importanța istorică, tezaurul oferă o perspectivă prețioasă asupra vieții și culturii dacilor din acea perioadă. Este o sursă de informații despre modul în care aceștia confecționau și purtau bijuterii, precum și despre relațiile comerciale și culturale dintre daci și romani. Această comoară istorică reprezintă o fereastră către trecut și merită să fie admirată și studiată cu atenție. Aici se mai află parte din tezaurul de la Pănade (care a fost trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial și nu a fost niciodată returnat în întregime) și piese de ceramică populară din diferite perioade.

În anul 2019, medieșeanul Victor Dima a descoperit un alt tezaur dacic pe teritoriul municipiului, format din 54 de piese din argint (podoabe dacice cu capete de șerpi stilizate și o monedă romană ce poate ajuta la identificarea perioadei din care provine tezaurul).

Muzeul Municipal din Mediaș nefiind acreditat oficial, chiar dacă are 123 de ani de la înființare, nu a putut solicita acest tezaur pentru colecțiile sale. Acesta a ajuns pentru curățare, restaurare și conservare la Muzeului de Istorie din Sibiu, care este parte integrantă a Muzeului Naţional Brukenthal, găzduit fiind de Primăria Veche, în strada Mitropoliei nr. 2 și care a fost inaugurat în anul 1988. Prin Ordinul nr. 3.809 din 22 decembrie 2021, Ministerul Culturii aprobă acreditarea Muzeului Municipal Mediaș, ordin publicat în Monitorul Oficial nr. 17 din 6 ianuarie 2022. În baza Hotărârii Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor nr. 8.140 din 14.12.2021,în conformitate cu prevederile art. 12 din Criteriile și normele de acreditare a muzeelor și a colecțiilor publice, aprobate prin Ordinul ministrului culturii și cultelor nr. 2.057/2007,în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea muzeelor și a colecțiilor publice nr. 311/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al prevederilor art. 11 alin. (1) și (4) din Hotărârea Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, cu modificările și completările ulterioare; ministrul culturii emite prezentul ordin. Articolul 1 Se acreditează Muzeul Municipal Mediaș, cu sediul în municipiul Mediaș, județul Sibiu. Articolul 2: Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

După ce a trecut de aceste proceduri legale, în anul 2021 Muzeul Municipal din Mediaș trece la solicitarea către Muzeului de Istorie din Sibiu de a returna tezaur tracic descoperit pe teritoriul municipiului în anul 2019, format din 54 de piese din argint. Tezaurul s-a „întors” pe meleagurile unde a fost descoperit, spre bucuria muzeografilor de la Muzeul Municipal din Mediaș, îmbogățind colecțiile acestuia și „chemând” iubitorii de istorie la întâlnirea cu strămoșii… (G.V.G.)


„Peștera de sub Zgurăști” (jud. Alba) – peste cinci kilometri de galerii și cel mai mare lac subteran permanent din România

„Peștera de sub Zgurăști” mai este cunoscută și ca Peștera-Aven ori „Ghețarul de sub Zgurăști”. Este o peșteră complexă și activă situată pe teritoriul comunei Gârda de Sus, județul Alba, în Munții Bihorului. Peștera este situată în versantul abrupt ce coboară din Dealul Mununa spre Valea Ordâncușii, la altitudinea de 921 m. Se ajunge la ea fie urcând din Valea Ordâncușii pe versantul drept pe o potecă greu de găsit ce începe aval de Peștera „Corobana lui Gârtău”, fie coborând din Dealul Mununii, din marcajul cruce roșie care duce din comuna Gârda de Sus la Cabana Scărișoara. Prima mențiune a peșterii este făcută de R. Jeannel și Emil Racoviță (1929), care dau o descriere, o schiță de hartă și prezintă diferite fenomene hidrologice, biologice și meteorologice. Ei denumesc peștera „Ghețarul de la Zgurăști”. Porțiunea explorată cuprinde avenul de intrare, „Sala lacului temporar” și cinci scurte galerii. În 1984 speologii Liviu Vălenaș și Gabi Halashi explorează și recartează partea cunoscută a peșterii și profitând de nivelul scăzut al sifonului de la capătul „Galeriei V”, îl depășesc și descoperă o galerie de 35 de metri, dar declară peștera terminată. În 1986 această concluzie a fost infirmată de următoarea echipă de speologi sosită în zonă, formată din Roru Ludușan și Jenel Cindrea, de la Clubul Polaris.

Printr-o cățărare dificilă, după opt metri, pătrund într-o galerie care promite continuare. Ei descoperă și explorează în mai multe ture „Sala de Mese”, Galeria „Jenel Cindrea”, „Galeria Cehilor” și marele lac „Minunea Mununii”. Zona nou descoperită este foarte frumos împodobită cu coralite, clusterite, precum și clasicele stalactite, stalagmite, scurgeri parietale, cristale și draperii. Dincolo de lac este descoperită galeria „Roru Ludușan”, cu „Sala Lacului cu Nuferi”, „Lacul Necunoscut”, „Băile de Nămol”, „Lacul Lung”, „Sala Catastrofei” și „Lacul Styx”, lungimea peșterii trecând de 5 km. (5100 m. până în prezent). Accesul e destul de dificil şi solicitant, fiind îngreunat de vegetaţia deasă a versantului. Practic, accesul se face pe poteci neclare şi pe pante repezi care pornesc din zona Zgurăşti (situată deasupra Cheilor Ordâncuşii), sau de la peştera „Poarta lui Ionele”, faţă de care „Peştera de sub Zgurăşti” se află la circa 100 metri distanţă. Însă oricât ar fi de greu, efortul merită din plin. Atât peisajele din exterior, cât mai ales interiorul acestei magnifice peşteri uimesc prin pitorescul lor încă neatins de mâna omului. Sculptată în calcare albe masive (de Wetterstein), peştera e de mare interes turistic şi, fireşte, ştiinţific, fiind un aven continuat cu peşteră. Iar apa care se pierde aici, în calcar, apare în peştera „Poarta lui Ionele”.

Pentru cine dorește o călătorie subterană în acest cavernament cu două intrări, trebuie să știe că în versantul abrupt al Văii Ordâncușa, pe o porțiune limitată se formează o platformă care este perforată de deschiderea unui aven cu diametru de 40 metri, cu o adâncime de 50 metri; peretele dinspre nord (cel dinspre versant) este vertical, atingând o înălţime de 80 metri, aici se deschide o dublă arcadă: la dreapta (est) un mare portal de 20 m lățime și 30 metri înălțime, iar la stânga (vest) un portal mai mic, de zece metri lățime și trei-patru metri înălțime. Deasupra acestor deschideri peretele avenului mai are până la buză circa 50 metri înălțime. În aven se coboară fără dificultate cei 30 metri prin colțul de sud-vest și se ajunge pe marele grohotiș care se prelinge pe sub cele două portaluri. La jumătatea acestei pante în peretele din dreapta pe lângă care coborâm se deschid două mici guri de galerii. Cea inferioară se închide la câțiva zeci de metri, dar cea superioară, mai complicată, se termină în abruptul muntelui, formând cea de-a doua intrare a peșterii. După portal se mai coboară 30 m și se ajunge într-o vastă sală, impresionantă prin dimensiuni, luminată din belșug de lumina ce se revarsă prin marele portal. Sala, alungită est-vest, are 120 m lungime, 60 m lățime, 50 m înălțime și fundul plat, constituit din argilă, pe care se dezvoltă o bogată vegetație de mușchi. De peretele opus intrării este lipit un grohotiș ce se întinde pe o mare lungime și care ajunge la o înălțime de circa 25 m față de fundul sălii. De jur împrejurul sălii diverse nivele de argilă indică înălțimea până la care se ridică apa, nivelul maxim fiind la circa 25 metri, când întreaga sala este inundată și transformată în lac.

Din „Sala Mare” se pornesc patru galerii la diferite nivele. În extrema stângă găsim „Galeria U”, ca o nișă descendentă de patru metri ce începe la nivelul sălii cu o deschidere de 50 cm. Ea se înalță apoi la doi metridiametru, terminându-se cu un puternic colmataj de argilă. Urmează spre dreapta „Galeria V” care, după câțiva zeci de metri, debușează în „Sala de sub Poartă”. În partea opusă sala urcă, ca apoi să cadă într-o săritoare de doi metri, terminându-se în „Sala Sifonului”. Următoarea, „Galeria H” e ceva mai sus și paralelă cu „V”, dar strâmtă și joasă. Aici găsim o poartă metalică, numită „Poarta Egoiștilor” montată de „Clubului Sfinx” din Garda de Sus. Galeria se termină în tavanul „Sălii de sub Poartă” de care o leagă două puțuri. Ultima, „Galeria Y” începe câțiva metri mai la dreapta, neinteresantă deocamdată și se termină după 40 m. Continuarea peșterii se face prin trecerea sifonului din capătul galeriei „V”. După câțiva metri se ajunge sub hornul de 10 m care, odată urcat, dă acces într-o galerie largă, puternic ascendentă, plină cu bolovani imenși. Galeria se transformă în „Sala de Mese”, orizontală, plină cu numeroase scurgeri parietale, stalactite, stalagmite, gururi… Totul e de o culoare roșu-maroniu depresantă. Din această sală se poate continua pe „Galeria Jenel”, o diaclază înaltă de până la 22 m. Se poate înainta pe podeaua întreruptă pe alocuri de gururi de un alb ireal înconjurate de negrul funebru al stâncii sau pe terase de eroziune superioare, printre ciorchini de clusterite, coralite, coloane, draperi… Culorile sunt aici ireale, de la albul de cocos al gururilor și perlelor de cavernă, la galben și maro, roșu și vânăt până la negru pe speleotemele de la înălțime. Galeria se termină după câteva sute de metri. Continuarea peșterii se face pe a doua galerie ce pornește din „Sala de Mese”, spre „Galeria Cehilor”.

Largă și plină de speleoteme, galeria duce la „Lacul Minunea Mununii”, cel mai mare lac subteran din România. Pentru traversarea lui e necesară o barcă de cauciuc. Ajuns pe malul opus, direct din barcă se urcă pe coardă o verticală de 14 m., până într-un balcon care continuă cu „Galeria Roru Ludușan”. Este cea mai lungă galerie a peșterii. După o primă treaptă dificilă se pătrunde în „Sala Lacului cu Nuferi” pe podeaua căreia sunt câteva gururi cu fundul plin de cristale. O altă treaptă trebuie urcată pe coardă și după câțiva zeci de metri se coboară până la buza „Băilor de Nămol”. E locul în care podeaua galeriei s-a prăbușit formând un puț larg de 14 metri în fundul căruia e cantonat un lac. Nivelul lui e variabil, dovadă stând nămolul proaspăt lăsat pe pereți și pe scurgerile parietale. Continuarea e la același nivel în peretele opus. Se ajunge acolo traversând pe peretele din stânga. Galeria se îngustează și printr-o poartă între două coloane se trece într-un balcon deasupra „Lacului cu Arcadă”. Acesta, ca și cel anterior se traversează la nivel superior folosind spațiul de sub tavan plin de scurgeri parietale ce oferă suficiente prize pentru cățărare. Galeria de după lac e largă și ușor descendentă. Pe podea apar straturi de nămol, semn că se apropie un alt lac.

„Lacul Lung”, cantonat în fundul diaclazei pe care s-a format galeria, duce după câteva meandre la baza unui perete aproape vertical care trebuie cățărat. Cu fiecare metru urcat, nămolul dispare și culoarea din jur trece de la brun la maro deschis, roșu, galben și apoi alb. Formațiuni de dimensiuni mari apar în golul ce se deschide pe măsură ce se urcă. Podeaua e acoperită de mici gurui cu perle și cristale albe. Din vârful treptei ce se află cu aproape 50 m deasupra lacului, poate fi văzută în continuare toată „Sala Catastrofelor”. Se coboară pe coardă 8 m în sala a cărei podea e înclinată dinspre dreapta spre stânga, partea de jos duce la „Styx”, un lac îngust și lung, parțial explorat. În partea superioară a sălii, printre coloane se poate ajunge într-o diaclază adâncă în fundul căreia se zărește iarăși „Stixul”. Peștera este unul din marile goluri subterane ale țării, depășește cinci kilometri lungime, are 4 mari lacuri subterane, galerii și formațiuni extraordinare. Potențialul locului este însă foarte mare. Lungimea rețelei e apreciată de Roru Ludușan la cel puțin 100 km de galerii. O reală provocare pentru speologii romani. Și nu numai…
Este o peșteră foarte dificilă. Se recomandă numai echipelor de speologi foarte versați. Echipament necesar: costume impermeabile, cizme de cauciuc, multiple surse de lumină, coardă, blocatoare, coborâtoare, bărci de cauciuc.

În această peșteră a fost semnalat de către R. Jeannel și E. G. Racovita (1929) un interesant fenomen meteorologic, formarea ceții în cadrul fasciculului de raze luminoase care pătrund pe gura peșterii la ora prânzului. Autorii presupun că este vorba de un proces de condensare a apei în jurul ionilor în formare, adică de un proces analog celui din camerele Wilson. Un alt element interesant îl constituie prezența mușchilor de pe podeaua sălii. Este vorba de speciile „Thamnium alopecurum L.” și „Oxyrrhynchium praelongum” (Hedw.), forme ce cresc sub apă și care indică ca atare nivelul de creștere maximă a lacului. Faunistic peștera este puțin studiată. Sunt prezente multe elemente trogloxene (moluște, coleoptere), dar în părțile întunecate ale culoarelor abundă „Pholeuon proserpinae glaciale”. Cel mai mare lac subteran permanent din România, denumit și „Minunea Mununii” aflat în această peșteră are următoarele dimensiuni: 65 metri lungime, 20 metri lăţime, 12 metri adâncime – valori pentru nivel mediu al apelor. Ultimele date înregistrate prevăd altitudinea de 921 metri, dezvoltarea de 5424 metri, denivelarea totală de 75 metri, denivelare negativă de 45 m. Informaţii de contact se pot obține de la A S „Sfinx” Gârda – Christian Ciubotarescu, Codul ariei protejată este 2.74, conform Act.constitutiv L 5/2000. Asociaţii contributoare la toate aceste cercetări au fost Clubul de Speologie Cristal, Asociaţia Speologică Sfinx Bucureşti, Asociaţia Speologică Focul Viu, Clubul de Speologie Politehnica și Clubul de Speologie „Z” Oradea. Cercetările continuă… (George. V. Ggrigore)


Șansa noastră de a ne trezi…

Românii ca popor niciodată nu au fost agresivi, nu s-au dus peste nimeni să-i jefuiască, să-i cotropească, să-i subjuge. Și-au văzut de viața lor, de gospodăria lor și mai degrabă s-au dat în lături de la primejdii decât să le înfrunte, așteptând să treacă furtuna. Un popor blând și la locul lui, trăind mulțumit și comod în spațiul său geografic generos în resurse și condiții de viață. Comoditatea sa uneori ori l-a dus la o stare de exagerată îngăduință, exploatată nu o dată de dușmani care au mizat pe lipsa lor de reacție, întinzând coarda peste măsură și jucând țonțoroiul peste răbdarea lui. Ei bine, acestea au fost momentele când românii au ieșit din somnolență, s-au trezit, au pus mâna pe bâtă și au zis „dar până când?”, iar principiul III al mecanicii (acțiunea și reacțiunea) și-a avut ilustrația perfectă. Dacă românul nu a acționat niciodată cu violență, întotdeauna a reacționat însă pe măsură. Cu întârziere, dar cu aceeași forță de magnet cu polii inversați. Această forță de reacțiune întârziată a fost dublată de ambiția și de încrâncenarea dusă până la limitele ei extreme, pornită din orgoliul lor călcat în picioare: Mai bine mor cu ei de gât decât să-i las să mă calce. Așa s-a întâmplat, de exemplu, la Mărăști, Mărășești și Oituz, când cu capitala ocupată de dușmani, când aliații dăduseră bir cu fugiții, când nu se mai zărea nici o speranță, mii de români au murit de gât cu invadatorii, dând peste cap orice teorie logică a războiului.

Întotdeauna după aceste momente de trezire români au avut parte de perioadele lor de renaștere, de conștientizare națională, de creștere în ochii lor și ai adversarilor. Dușmanii îi treziseră, dușmanii îi smulseseră și salvaseră din starea lor de comoditate și de păguboasă indulgență, îi făcuseră să reacționeze.

O mână de ajutor le dau astăzi românilor și cei care le contestă istoria, trecutul, originea. Cei care mint sfruntat și penibil, urmărind să se insinueze în mijlocul lor. Poate că sunt crezuți de semidocții de aiurea, dar reușesc cu siguranță să atragă atenția românilor, să îi avertizeze de veninul care se revarsă asupra lor, să îi trezească. Dacă înainte de ’90, datorită relațiilor frățești proclamate cu insistență de la catedra partidului, românul trăia cu iluzia inexistenței ideilor revanșarde, astăzi, când vede steaguri străine atârnate la poarta lui, își ia seama și deschide ochii. Dușmanul îl trezește și de data aceasta, îl salvează de somnolență.

În vechime romanii se săturaseră să mai plătească tribut dacilor pentru a le păzi frontiera de pe Dunăre de invaziile barbare. Și atunci i-au cucerit, le-au luat aurul, grânele și mierea, dar au stârnit roiul de albine pe care l-au scos din stup, albine întărâtate care, până la urmă, au roit chiar la Roma cu împărații Maximin Tracul, Regalianus, Galerius (Leru-i Ler și n-ai ce-i face), Constantin cel Mare si Iustinian cel Mare, toți de origine traco-geto-dacă. Acțiune și reacțiune, principiul III al mecanicii. Și gândul mă duce la cei patru-cinci milioane de români care au roit după ’90. Sigur, există pericolul ca principiul III al mecanicii să nu fie întotdeauna respectat în totalitate. Se poate întâmpla ca reacțiunea să fie mai mare decât acțiunea. Se poate, dar nu e vina celui sculat din somn de sperietură. Riscul și-l asumă acțiunea. Dar de valurile de imigranți care invadează Europa, cine ne păzește? Cine a răspândit în lume imaginea monstruoasă a urmașilor lui Dracula care dacă te prind îți beau tot sângele de nu-ți mai lăsă nici măcar pentru analize? Cine a băgat în ei frica de tiranul Ceaușescu și de succesorii lui ascunși pe de te miri unde și care ies noaptea pe furiș sub protecția nemuritoarei securități? Dar despre sărăcia lucie a românilor care bagă oamenii în pământ de foame și de sete și despre poziționarea lor invariabilă pe ultimul loc la toate capitolele contabilizate de Bruxelles cine vorbește sus și tare peste tot în lume? Cine? Dușmanii noștri. Ei ne păzesc de imigranți. Se zice că unul care voia să o ia prin Serbia, Ungaria și Austria ca să ajungă în Germania, după ce a trecut Dunărea și s-a trezit în România a început să plângă. Lasă, băiatu, nu te speria, lasă că nu te mâncăm, îți arătăm noi drumul. Du-te la Roma secolului nostru, du-te în toate Romele Europei că acolo e de tine.

Participasem de curând la un colocviu literar în care se punea problema zgâlțâirii din temelii a statuii lui Eminescu. Ce era de făcut se întrebau participanții. Nu e nimic de făcut. Și de această dată salvarea ne va veni tot de la dușmani. În ciuda denigrărilor, acuzațiilor, contestărilor venite din toate punctele cardinale și din chiar interiorul casei, Eminescu este astăzi mai viu în conștiința românilor cum n-a fost niciodată. De prea multă insistență pe poezia sa patriotică și socială, Eminescu ajunsese înainte de 90 să se cam banalizeze, să fie resimțit ca un dulce turnat prea mult și des pe gât. Tinerii se uitau mai degrabă la un Marin Sorescu, la un Nichita Stănescu, sau Jacques Prévert. Acum, când e scos din manuale, Eminescu s-a mutat cu totul în sufletele și în conștiințele românilor care citesc tot mai puțin, dar știu tot mai mult despre el și tot mai mult îl prețuiesc. De ce Eminescu e mai prezent azi în Basarabia decât în România? Pentru că în Basarabia a fost mai prigonit decât în Romania, a avut dușmani în vremea când în România începea să fie neglijat. Eminescu avea nevoie de mai mulți dușmani ca să fie salvat, să fie readus la dimensiunea sa gigantică și în Romania, iar acum îi are cu prisosință, așa cum îi merită pentru reînvierea lui biblică.

Românii au fost întotdeauna singuri pentru că au fost singulari. Singurul popor latin ortodox și nu catolic, singurul popor latin estic înfipt între popoarele slave. Cum au rezistat românii de-a lungul istoriei? Ca o piatră în drumul dușmanilor, dușmani care, în afară de faptul că i-au trezit din când în când, pentru a-i scoate din amorțeală, mai au și beneficul obicei (pentru noi) de a se ciondăni între ei, neînțelegându-se cum și unde să încadreze acest popor surprinzător, care când zici că-i terminat se scoală de jos învârtind ghioaga deasupra capului.