Arhiva zilnică: 18 iulie 2022

Între șatră și kibbutz…

Data: 14 mai 2025 by Mihai Ogrinji

Să te crucești, nu altceva: N. Dan este împins, de toți „elitiștii” de la noi și de aiurea, să devină Km 0 al României… Are cap, are față, are alură, are replică să fie președinte al României? Exclus. Pare mai degrabă o calchiere a poveștii cu gloaba dusă la târg, ca să fie făcută de rușine. Sigur, lumea nu va râde de el, ci de România. Și nu poți să nu te întrebi: chiar numai de atâta să fie în stare această țară care, totuși, a rămas în picioare și pe vremea când democrația sărise bine din tezaurul Greciei în parlamentele Vestice? N. Dan confirmă, cu prisosință, o veche zicere prăsită și pe plaiurile mioritice: la noi, olimpicii se nasc genii (?!) și sfârșesc ca promisiune. Promisiune pentru cine, pentru ce? Nu sunt pe partea științelor fixe, dar, garantez că râvnaciul NeDan nu este un lăstar viabil din preajma lui K.F. Gauss ori J.G. Darboux – nu mergem mai la vale în timp și spațiu –, cum nu este posibil să-l așezăm nici pe lângă iluștrii Gh. Țițeica, Gh. Vrânceanu, Grigore C. Moisil sau Grigore Gheba, ca să revenim mai pe lângă casa noastră.

Este suficient să urmăriți privirea rătăcită spre pustiu a NeDan-ului ca să-i zăriți azimutul pierzaniei de care este în stare. Dar și Nadir latent, dacă vreți să ne amintim și de Ion Barbu. Din nefericire, NeDan nu înseamnă nici cultură, nici operă științifică, nici performanță administrativă, nici credință, și nici altceva care să-l îndrituiască întru poftirea puterii supreme a țării. Tot așa cum România adevărată nu-i totuna cu „elitiști” de rasa unor Pleșu, Liiceanu, Papahagi, Cornea, Tănase, Dinescu, Blandiana, Mungiu-Pippidi, Fritz, Patapievici, Paleologu, Tismăneanu și toți ceilalți care sug beneficii din ugerele soroșiste. Degeaba inteligențe multe, dacă atât de puțini sunt cei cu caracter (l-am parafrazat pe M. Eminescu, fiindcă tot a fost declarat „2025 anul Eminescu”)… Pe de altă parte, lucrarea „diasporei” noastre, în deșelată măsură, întrece toate întunecimile posibile. Exilul, care altădată ținea de principii și virtuți, a devenit, de mai multă vreme, o tristă migrație dirijată de steaua mațului. Că prostia este mai cumplită decât foamea, asta este altceva, pentru o altă ocazie.

Peste o săptămâna ni se va spune – în stilul lui Băsescu, Baconschi și ceilalți asemenea – că iar am fost… ciuruiți. De data asta de un ipochimen ce distilează desăvârșit ideea de minoritarism în devălmășie, călare peste turmă. O „turmă” care ar merita, fără nici o îndoială, un alt destin dacă cârmacii n-ar fi, pur și simplu, niște cârnățari.

Nu mi-l doresc președinte pe NeDan, tot așa cum G. Simion, un fel de „Răzvan și vadra”, este o maximă rușine fie și numai că a intrat în această hărmălaie pentru cea mai înaltă demnitate a țării. Inutil de adăugat: este rudimentar, grobian, fără cultură, fără înzestrare spirituală, cu un inadmisibil comportament specific coviltirului. Este ambalat de ruși pe post de matrioșcă; normal, trebuia, legal, exclus din competiția electorală. Rusia – de care PSD nu și-a desprins ombilicul niciodată – este, din nefericire pentru omenire, imaginea fidelă a cârdășiei numeroaselor compromisuri pe care, mai cu seamă Vesticii, le-au executat în propriul și nesimțitul lor folos. Americanii, prin Trump, de data asta, sunt cel mai iresponsabil exemplu, din păcate… (…) Dincolo de toate acestea, sfârșitul nu-i aici… Țara asta, plină de prostiți, dar și de proști cu ghiotura – de au dat afară și din țară – au răzbit vremuri și mai grele. Nu însă prin cei fără căpătâi, desigur. Fiindcă România nu este, slavă Domnului, nici șatră, nici kibbutz. Numai că, deocamdată, cu iarba uscată, vorba lui I. Neculce, arde și iarba verde…

A te baza pe informații oficiale plătite de delincvenți și „lobbyști”, fabricate de către „auditori” și adoptate de autorități…

Data: 14 mai 2025 by Gheorghe Piperea

În anul 2020 a avut loc un faliment răsunător în Germania, „Cazul Wirecard”, un caz cu fraude, corupție la nivel foarte înalt și mușamalizări jenante, operate cu ajutorul politicienilor, al presei main stream și al auditorilor din grupul celor patru consultanți grași (The Fat Four). Este vorba de compania Wirecard care a comis o fraudă financiară de 1,9 miliarde de euro și care a cauzat pierderi de 20 de miliarde de euro pe bursă. Cazul s-a uitat repede, pentru că… plandemie. Cazul este, însă, dărâmător pentru politica main stream, aceea care a instituit cordonul sanitar contra „extremiștilor” și a inventat scutul democratic european contra dez-informării, pentru siguranța noastră… Reuters titra atunci, în 2021, două lucruri esențiale despre afacerea penalo – falimentară Wirecard: (i) că sistemul „revoluționar” de plăți electronice operat de Wirecard a început în domeniul jocurilor de noroc și al filmelor porno și (ii) că avertizorii de integritate și ziariștii de la Financial Times care au atras atenția încă din 2019 asupra toxicității Wirecard au fost persecutați, șantajați sau intimidați de sistemul politic german, ghidonat cu mână forte de Merkel.

În plină derulare a acestei fraude, în anul 2019, Angela Merkel făcea lobby pe față pentru această companie, pe lângă autoritățile din China, prezentând Wirecard ca pe un mare gheșeft tehnologic nemțesc. Cu asemenea lobby, Wirecard ajunsese, în 2019, la o valoare de piață de 28 de miliarde euro. Ceea ce, de altfel, a dus la implicații și ramificații bolnăvicoase în întregul sistem bancar european, nu doar în Germania. Alături de alți politicieni și funcționari de rang înalt ai Germaniei, Merkel a fost audiată în Bundestag, în septembrie 2021. Cu toate că, în mod indirect, a contribuit la perpetuarea fraudei, Merkel a declarat arunci că acțiunile sale au fost justificate în contextul informațiilor oficiale disponibile și că „nu există protecție 100% împotriva comportamentului criminal”. Merkel a fost exonerată de orice răspundere, în ciuda implicării sale pe față în afacere, a neregulilor comise de oficialii guvernamentali și a eşecurilor de reglementare, control și supraveghere de care era responsabilă BaFin (Autoritatea Federală de Supraveghere Financiară). Restul politicienilor și birocraților audiați au fost mustrați și…atât. Nici politic, nici moral, nici penal, nimeni nu au răspuns. S-a considerat că toți s-au bazat pe informațiile oficiale, luate de bune de autorități, din auditul făcut de Ernst & Young. Singurul care și asumat o oarecare responsabilitate a fost șeful de atunci al BaFin, care a demisionat.

Auditorii Ernst & Young au fost criticați pentru că au aprobat ani la rând bilanțurile Wirecard, lipsindu-le „atitudinea critică” necesară, dar nu au fost trași la răspundere penală. Ei au primit sancțiuni administrative blânde – o amendă de doar 500 de mii de euro și interdicția pe termen de doi ani (2023 – 2025) de a mai contracta audituri mari, importante, în Germania, dar nu și la nivel global. Produsele, serviciile și creditele achiziționate de la corporații care erau și sunt auditate de Ernst & Young conțin și costurile cu serviciile sale, chiar dacă sunt serviciile unui delincvent.

Iată o adevărată cultură a iresponsabilității celor prea mari pentru a fi suspectați că se înșală. Chit că există multe dosare penale pe rol, principalii vinovați nu au fost condamnați încă. Markus Braun, capul afacerii, este încă judecat în Germania, fiind liberat pe cauțiune. Jan Marsalek, șeful de operațiuni, a fugit în… Belarus. Acum e refugiat în… Rusia… Iată pericolul imens de a fi obligați să ne informăm doar din surse oficiale. Iată de ce este vital pentru societate și democrație să păstrăm dreptul la informare din surse alternative și libertatea de opinie. Informațiile oficiale pot fi fabricate, cu bună sau rea credință, de cei mai credibili actori politici, economici, sociologici sau medicali, motiv pentru care „nebunii” și „conspiraționiștii” sunt absolut necesari sănătății speciei, că altfel, nou-normalii ne-ar duce la pieire cu zâmbetul pe buze.

Înființarea și extinderea NATO: De la Războiul Rece la Pacea Rece, 1987-1997…

Data: 14 mai 2025 by Tiberiu Tudor

În Cartea a IX-a a vastei sale opere De la Întemeierea Romei (Ab Urbe Condita), Titus Livius relatează un episod al războaielor dintre romani și samniți, rămas în istorie sub numele de Încercuirea de la Furcile Caudine. În cursul unei expediții militare împotriva samniților (321 B.C.), trupele romane au fost atrase și încercuite de samniți, într-un ținut muntos, între două trecători, denumit Caudinae Furcae. Romanii nu puteau ieși din încercuire, dar tinerii luptători samniți, conduși de Gaius Pontius, nu știau ce să facă în continuare cu ei. Au trimis un mesager la fostul lor conducător, Herennius Pontius, tatăl lui Gaius, un bătrân înțelept, retras din funcțiile militare și civile. „Să li se dea imediat drumul tuturor romanilor, fără nici o jignire” – a fost răspunsul laconic al lui Herennius. Nemulțumiți de o astfel de soluție, după o victorie de asemenea proporții, samniții au retrimis mesagerul la Herennius, pentru a-i solicita o altă variantă. „Toți romanii, până la ultimul, să fie uciși”- a răspuns Herennius. Deconcertați de antagonismul celor două răspunsuri – „de parcă erau răspunsurile echivoce ale oracolelor”, comentează Titus Livius – tinerii conducători samniți l-au adus pe Herennius la sfat, în tabără. „Dacă îi veți elibera, veți avea relații pașnice cu cel mai puternic popor din lume. Dacă i-ați ucide pe toți, ați amâna războiul pentru câteva generații. Alt sfat nu vă pot da”. Luptătorii samniți au ales ceea ce li s-a părut o cale de mijloc: i-au lăsat în viață pe romani, după ce i-au umilit prin ritualul antic tradițional al „trecerii pe sub jug”. Trupele romane au fost dezarmate, celor doi consuli li s-au smuls mantiile de război, ostașii legiunilor au trecut, unul câte unul, pe sub culoarul jugului simbolic creat de propriile lor sulițe (pierderea suliței fiind cea mai mare dezonoare pentru un legionar roman). Pacea, după această înfrângere și umilire a romanilor, a durat cinci ani, evident o Pace Rece; războaiele samnito – romane au durat cincizeci de ani. Ele au marcat începutul cuceririi peninsulei italice de către romani.

Peste mai bine de două milenii, Statele Unite ale Americii și, implicit Europa Occidentală, câștigau, la fel de spectaculos și categoric, printr-o veritabilă încercuire („containmentul”), un război de cu totul alte proporții – Războiul Rece. În politica externă americană și occidentală a anilor 1989-1993 a existat o dilemă a învingătorilor. La summitul de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, președintele G.H.W. Bush se exprima: „Putem instaura o pace durabilă și transforma relația Est-Vest într-o cooperare îndelungată. Acesta este viitorul pe care secretarul general Gorbaciov și cu mine îl începem aici, la Malta.” Liderii europeni îmbrățișaseră ideea lui Gorbaciov a Casei Comune Europene și a unei structuri de securitate pan-europene sub auspiciile CSCE (OSCE din 1995). Este bine cunoscută obstinația lui Hans-Dietrich Genscher, ministrul de Externe și vicecancelar al Germaniei, în a promova conceptul unei structuri de securitate euro-atlantice lărgite pe toată emisfera nordică („de la Vancouver la Vladivostok” ̶ de fapt toate statele OSCE), ca pilon al securității mondiale. Toți acești mari oameni de Stat, Reagan, Bush-senior, Mitterrand, Thatcher, erau politicieni maturi, formați în perioada Războiului Rece, și care considerau că încheierea acestui război oferă o șansă unică în schimbarea paradigmei de securitate mondială, de la una confruntațională, la una cooperațională. Pe aceeași linie de gândire politică s-au situat, în 1997, George Kennan și „grupul celor 50″ ̶ diplomați, oameni de Stat și politologi, din aceeași generație ̶ care au contestat, plini de îngrijorare, politica externă a administrației Clinton, în esență neo-containmentul, aplicat de data aceasta Federației Ruse.

În 1992 G.H.W. Bush a pierdut alegerile pentru al doilea mandat și, la 20 ianuarie 1993, a preluat funcția prezidențială Bill Clinton, unul dintre cei mai tineri președinți americani (după J. F. Kennedy). În cele două mandate, tânăra administrație Clinton a pus bazele instaurării „leadershipului american în NATO și Europa”, prin ocuparea totală a vidului de putere creat în Europa de Est în urma imploziei Uniunii Sovietice.

Știm astăzi, după declasificările corespunzătoare, că documentele doctrinare de bază care au definit noua strategie a politicii externe a Statelor Unite au fost:

– Ghidul Planificării Apărării (DPG – „Defence Planning Guidance”), un document de 97 pagini, elaborat în 1992 pentru perioada 1994-1999, de către Departamentul Apărării al Statelor Unite, condus la acea dată de către Dick Cheney, unul dintre lupii tineri ai liniei dure a politicii externe americane. Esența acestui document, parțial declasificat în 2008, cunoscut ca Doctrina Wolfowitz, este: Statele Unite, rămase unică superputere mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort. Cu alte cuvinte unipolaritatea politică, bazată pe „excepționalismul american”. Una dintre indicațiile DPG este: „Trebuie să acționăm pentru a preveni crearea unor aranjamente de securitate pur europene care ar eroda NATO («European-only security arrangements which would undermine NATO»).

– Strategia Expansiunii și Transformării NATO, document declasificat în 2018, din care reiese că strategia și calendarul expansiunii NATO fuseseră elaborate la Washington încă din septembrie 1993. Această strategie a fost completată cu înființarea Consiliului NATO-Rusia, care ̶ – după caracterizarea expresivă a lui Strobe Talbott, adjunct al secretarului de Stat între 1994 și 2001 – a avut rolul „de a ține Rusia sub același acoperământ cu partenerii noștri NATO cheie, dar la un braț distanță, docilă pentru moment, închisă într-o rezervație («it was still being kept at arm’s length, docile for the moment, but confined to a reservation»)…Vederile Rusiei contau prea puțin pe arena internațională”

Voi cita, în încheiere, părerile retrospective a două personalități politice care au făcut parte din administrațiile americane care au avut un rol hotărâtor (și agresiv) în impunerea acestei politici externe – administrațiile Bush-junior și Jo Biden. Robert M. Gates a fost secretarul de Stat al Departamentului Apărării al Statelor Unite între 2006 și 2011 (numit în funcție de către Bush-junior). În memoriile sale, publicate în 2014, după retragerea din politică, Gates afirmă: „Relația cu Rusia a fost prost gestionată după ce G.H.W. Bush [Bush senior] a părăsit președinția, în 1993″. Gates a fost un promotor al absorbției în NATO a Europei de Est, inclusiv a Balticelor, dar a considerat intenția Statelor Unite de a extinde NATO la Ucraina și Georgia (exprimată de către președintele George Bush [junior] și secretarul de Stat Condoleezza Rice în 2008 la summitul de la București) o „provocare monumentală”. William Burns, adjunct al secretarului Departamentului de Stat al Statelor Unite între 2011 și 2014 și viitor director al CIA în administrația Biden declara, într-un interviu din 2019, că politica față de Federația Rusă a fost trecută pe „pilot automat”, fără lua în considerare întregul ei impact asupra gândirii ruse. Comenzile pilotului automat au fost instalate încă din 1993 ̶ sunt documentele doctrinare menționate mai sus ̶ și nu aveau cum să nu ducă la escaladarea confruntării dintre cele două mari puteri nucleare, astăzi din nou înarmate până în dinți. În continuare evenimentele au urmat, într-o logică absolut cauzală și previzibilă, programul confruntațional al acestui pilot automat. Proiectul lui Reagan și Gorbaciov, al unei lumi fără arme nucleare, a fost una dintre scurtele himere pacifiste ale lumii.

Numărul 724

Data: 14 mai 2025 by Administrator

Descarcă PDF

Inelul din aur cu gemă de la Micia (jud. Hunedoara)

Data: 13 mai 2025 by Redacția

La Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva (jud. Hunedoara), mai exact la Palatul Magna Curia, în Sala tezaurului, este expusă o mică piesă misterioasă, dedicată iubirii. Este vorba despre un inel din aur cu gemă descoperit la Micia romană și trecut drept patrimoniu. Inelul este un artefact atipic, care nu seamănă cu nici un inel cu formă rotundă „clasic”, așa cum suntem noi obișnuiți. El are mai degrabă forma unei piulițe, cu nouă laturi, care are îl are gravat în piatra cărămizie pe zeul Amor (culoarea sângelui, magnetismul fierului), poznașul Cupidon. Nouă laturi la care se adaugă imaginea zeului iubirii aduce cea de a zecea latură, IO. Descoperit de arheologi în noiembrie 1974 în situl roman de la Micia (azi Vețel, în județul Hunedoara), inelul era singurul obiect recuperat dintr-un mic sarcofag de andezit roșu de Măgura Uroiului, aflat într-un mormânt de cărămidă, în care se mai mai aflau un ulcior, patru opaițe și câteva cuie. Imaginea care ne intrigă este aceea a unui Cupidon grăsuț care este schițat stângaci pe o gemă (piatră prețioasă) de jaspis roșu, provenit probabil dintr-o sursă locală. De altfel, se bănuiește că inelul face parte din producția autohtonă a vremii de bijuterii și pietre gravate și este datată în secolele II – III d.Hr.. Eros este declarat zeul iubirii, dorinței carnale și sexului în mitologia greacă. Inițial o divinitate primordială, Eros (Cupidon) este descris ulterior ca fiind unul dintre copiii Afroditei și ai lui Ares.

Eros este reprezentat fie ca bebeluș, în compania mamei sale, fie ca adult, sub forma unui tânăr chipeș. În ambele cazuri este înaripat, și poartă arcul și săgețile sale caracteristice, pe care le folosește pentru a-i face atât pe muritori, cât și pe zei să se îndrăgostească. Rolul său în mituri este în cea mai mare parte complementar; el apare adesea în prezența Afroditei și a celorlalți zei ai iubirii, și acționează adesea ca un catalizator amoros, dar nu are o mitologie extinsă proprie; cea mai mare excepție este mitul lui „Eros și Psyche”, povestea despre cum și-a întâlnit soția. Eros, sub forma echivalentului său roman, Cupidon, a rămas popular în Evul Mediu și în Renaștere. Iconografia și rolul său au influențat reprezentarea lui Cupidon, în concordanță cu tradiția creștină. Această iterație a devenit și un simbol major al Zilei Îndrăgostiților. Grecul ἔρως (eros), însemnând „vrere”, „dorință”, vine de la ἔραμαι (a dori, a iubi), termen cu etimologie incertă. Lingvistul olandez R.S.P.Beekes a sugerat o posibilă origine pre-greacă, ceea ce este foarte bine.

Micia – locația descoperiri – a fost o importantă așezare romană, dezvoltată în jurul marelui castru. Astăzi ruinele așezării se află pe teritoriul satului Vețel din județul Hunedoara. Deși avea numai statut rural (pagus), așezarea prezenta un înalt grad de urbanizare, cu rețea stradală ortogonală, edificii publice monumentale (terme, amfiteatru etc) și un port la Mureș (amenajat cu cheiuri din zidărie de piatră). Situl se află pe malul stâng al Mureșului, în dreptul termocentralei de la Mintia. „Inelul descoperit la Micia, cu veriga de formă nonagonală, are încastrat în chatonul sudat o gemă circulară din jaspis roşu, provenit cel mai probabil dintr-o sursă locală. Pe suprafaţa plană a pietrei a fost gravat schematic Amor întors spre stânga, cu aripioare şi ţinând în mâini atribute greu de identificat (o torţă orientată în jos sau un pedum într-o mână, iar în cealaltă nu este exclus să fie un fluture redat extrem de stângaci). Sub picioare este marcată linia pământului. Piesa face parte, cel mai probabil, din producţia locală de bijuterii şi pietre gravate şi este datată în secolele II-III p. Chr”, ne completează cunoștiințele Oana Tutilă, de la Muzeul din Deva. Prin specificitatea sa, creat ca un inel de legământ, cu mai multe laturi, precum elementul „octagon” aflat pe meterezele Monumentului de la AdamClisi, inelul din aur cu gemă de la Micia (jud. Hunedoara), cel ce are o reprezentare a poznașului Cupidon ce ne săgetează pe neașteptate, este parte a legendelor lumii din care o latură este dedicată iubirii adevărate… (G.V.G.)

Filosofia indiană și sublima ei subtilitate: concepții cosmogonice indiene, chinezești și grecești (IV)

Data: 13 mai 2025 by George Petrovai

Funcție de forța lor spirituală, toate popoarele antice, chiar și cele mai puțin civilizate, au fost intens preocupate de marile probleme ale filosofiei (existență-nonexistență, viu-neviu, materie-spirit, macrounivers-microunivers, absolut-efemer, mișcare-repaus, temporal-atemporal, spațial-nespațial, haos-cosmos, moarte-nemurire), încercând să răspundă în manieră proprie la etern sâcâitoarele întrebări umane privind începutul și sfârșitul lumii, apariția viului și condiția umană, necontenita metamorfoză a materialului/corporalului (care pentru viu se cheamă moarte) și posibila nemoarte a sufletului sau eului omenesc, fie în sensul răsplății creștine pentru exemplaritatea scurtei vieți pe Pământ, fie în sensul metempsihozei indiene. De pildă, toți bibliștii onești și echilibrați (a se citi nefanatizați ba de ideile creaționiste, ba de cele evoluționiste), admit că – taman ca la indieni – admirabila Genesă provine din tradiție, fiind așezată de Moise în fruntea Pentateuhului (primele cinci cărți ale Vechiului Testament), pe care tot tradiția i le atribuie acestui prim reformator și organizator al seminției iudaice. Mai exact, așa cum rezultă din inscripțiile cuneiforme mesopotamiene, concepția cosmogonică a evreilor antici prezintă frapante asemănări cu legendele babiloniene, întrucât primii patriarhi ai lui Israel (în primul rând Avraam) au împrumutat-o de la chaldeeni și au adus-o cu ei în Palestina. De altminteri, ne face cunoscut Petre P. Negulescu în tratatul Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), numele simbolic Abram/Abraham înseamnă în prima lui formă „tatăl cel mare sau cel înalt”, în a două formă înseamnă „tatăl mulțimii”, iar populațiile locale mai vechi le-au spus acestor imigranți „ibrim”, adică „cei de dincolo” (de peste Eufrat). Cu timpul, acest „ibrim” („întrebuințat mai mult de străini decât de ei înșiși” – P.P. Negulescu) a devenit „ebrei” și, în pronunția grecească de mai târziu, „evrei”…

În opinia lui Theofil Simenschy, speculațiile filosofice din sistemele cosmologice și ontologice ale indienilor, chinezilor (adaug eu, G.P.) și grecilor despre nașterea și alcătuirea Universului, „au de asemenea o mare vechime și reprezintă cele dintâi încercări de gândire la aceste popoare”.

Dar, ne atenționează ilustrul nostru indianist în tratatul Cultură și filosofie indiană în texte și studii (Bibliotheca Orientalis, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978), spre deosebire de cosmogonia indică, însușirea fundamentală a cosmogoniei grecești este aceea că „lumea nu s-a născut dintr-odată, adică n-a fost creată, ci a evoluat, pornind de la începuturi obscure și elementare, dezvoltându-se și organizându-se, până a căpătat aspectul final al lumii perfecte de azi (Cosmos)”. Altfel spus, „filosofii greci nu se ocupă de creațiune, ci de alcătuirea universului și de elementele primitive din care s-a format, singur, fără intervenția vreunei divinități”, concepție cosmogonică – ne lămurește același Simenschy – care „își găsește suprema expresie în atomismul lui lui Democrit” (de reținut că această teorie atomistică, la fel ca doctrina lui Epicur, ce ne este înfățișată de Lucrețiu în poemul De rerum natura, prezintă izbitoare asemănări cu concepțiile atomistice ale sistemelor upanișadice Nyāya și Vaiseșika) și că acest colosal proces cosmic poate fi pătruns/înțeles doar dacă este urmată metoda aristotelică sau calea plotiniană (de jos în sus): de la ceea ce e prim pentru noi (sensibilul) la ceea ce e ultim pentru noi (suprasensibilul).

În episoadele anterioare arătam excepționala valoare a celor 1028 de imnuri în versuri ce alcătuiesc Rig-Veda: cu ele începe literatura indiană, așa încât tot ele „constituie cel mai vechi document literar al grupului de popoare indoeuropene” (T. Simenschy). Nu doar atât, căci unele  dintre aceste imnuri au un conținut filosofic (se ocupă de originile lumii), cel mai celebru între ele fiind Imnul creațiunii. Din următoarele motive: a) Conține in nuce sau „în sâmbure” (sugestiva expresie simenschyană) „întreaga concepție cosmogonică de mai târziu a indienilor”; b) Împreună cu comentariile făcute pe marginea lui, de-a lungul timpului, de diverși învățați și filosofi hinduși (cel mai vestit la acest capitol este Sāyana din secolul al XIV-lea e.n., ale cărui comentarii „explică textul rigvedic cuvânt cu cuvânt”), are – precizează Simenschy – „o mare însemnătate pentru studiul teoriilor cosmogonice la indieni și chiar la greci” (subl. mea, G.P.).

Din referențiala traducere a marelui indianist român aflăm că atunci, adică în starea primordială sau înainte de creațiune, „nu era nici neființă, nici ființă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat”, stare redată/interpretată în Brāhmane prin lipsa diferitelor părți ale lumii („Lumea aceasta nu era nimic la început; nu era nici cerul, nici pământul, nici văzduhul”), iar în  transpunerea eminesciană din Scrisoarea I prin „La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă”.

Nota 1: Așa este, la început n-a fost nimic, însă prin excepționala redare lirică a cestui „nimic” rigvedic de către Eminescu, cultura română s-a îmbogățit cu două dintre cele mai consistente concepte filosofice: ființa (sāt în sanscrită și Sein în germană), respectiv neființa (āsat în sanscrită și Nichtsein în germană).

Dar iată trei memorabile tălmăciri pentru succesiunea profundelor interogații ce alcătuiesc al doilea vers rigvedic („Ce acoperea? unde? sub a cui ocrotire erau apele? era oare un adânc fără fund?”): a) La Mihai Eminescu: „Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?”; b) În Brāhmane (după autorizata opinie a lui T. Simenschy, cea mai veche interpretare dată părții introductive a Imnului): „Lumea aceasta a fost la început și reală, și nereală; ea a existat și n-a existat; ea a fost pe atunci numai gândire. De aceea, înțelepții spun despre ea: «Atunci nu era nici neființă, nici ființă; pentru că gândirea nu era nici ceva real, nici ceva nereal. Această gândire a dorit să se manifeste ca ceva creat, mai pronunțat și mai concret; ea își dori o personalitate (ātman), se înfiebântă și se condensă»”; c) În Codul lui Manu (acesta are 2685 de versuri în cele 12 cărți ce au fost scrise în perioada cuprinsă între sec. II î.e.n.-sec.II e.n. și, după Vede, este considerată de indieni cea mai sfântă operă a lor, cu un meritat loc de frunte în literatura universală) la fel se spune cât se poate de clar că „atât ceea ce încă nu s-a desfăcut, cât și gândirea sau substanța gânditoare pe care Brahmā a produs-o cea dintâi din sine, sunt în același timp și reale, și nereale”.

Fiorii existentului și bornele timpului nu apar nici în cel de-al treilea vers al Imnului: „Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopții și al zilei (încă) nu era”. De-abia al patrulea vers introduce în scena creațiunii Unul, adică Brahmā sau substanța/entitatea primordială („Liber sufla fără suflare acest Unu; mai presus de el nu mai era nimic altceva”), despre care ni se spune în prima parte (a versului) că era doar spirit și inteligență, pentru ca în cea de-a doua parte să se precizeze că nu era nimic mai presus, implicit mai prejos sau diferit de el (Brahmā), stare demiurgică astfel înfățișată în Scrisoarea I: „Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns”, un Unu care mai apoi devine Totul, atât în Rig-Veda („Unul e stăpân peste tot ce mișcă și tot ce stă; el a devenit tot ce merge și tot ce zboară”), cât și în creația eminesciană („Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate”).

Dar chiar dacă Unul devine Tot, versul al cincilea ne înștiințează că „acest Tot era o întindere nedeslușită de ape”. Da, căci încă suntem „la început”, acel „moment” atemporal despre care Imnul afirmă că „era întuneric învăluit de întuneric” și pe care comentatorii indieni îl plasează „înainte de creațiune”, adică în acel metalogic netimp, când „nu era cine să vadă, nu era vedere și nici obiect care să fie văzut”. Versurile „Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază” ne încredințează că Eminescu cunoștea dintr-o foarte bună traducere în germană nu numai Imnul creațiunii, ci și comentariile înțelepților indieni pe marginea acestuia…

Dincolo de frapantele asemănări dintre Unul indian, principiile fundamentale din filosofia chineză (Dao, Unul, perechea de principii creatoare Yin-Yang) și faimosul Unu plotinian, T. Simenschy are grijă să ne pună sub ochi asemănarea până la identitate dintre versurile 4-5 ale Imnului și versetul 2 din primul capitol al Genesei biblice: „ (…) peste fața adâncului de ape era întuneric și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor”.

Și iată că începe prima fază a creațiunii rigvedice („Germenul care era ascuns în haos, acel Unu care s-a născut prin puterea căldurii”, conceptul de „căldură” sau „asceză” în sanscrită, desemnând fierbintea năzuință lăuntrică din care purcede actul zămislirii), precum și al celei eminesciene: „Dar deodat-un punct se mișcă…cel întâi și singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…”

La începutul creațiunii primitive, ne face cunoscut Imnul, „s-a ivit deasupra acestuia (a Unului, nota mea, G.P.) dorința, care a fost cea dintâi emanație a spiritului”. Vasăzică, lumea materială a rezultat din „ființa primordială spirituală”, printr-o emanație nematerială a Ființei, mai bine spus printr-o succesivă separare/desfacere a acesteia, urmată de materializarea ei.

De unde provine lumina rațională asupra întregului act al creațiunii? De-acolo, ne spune versul următor („Legătura cu ființa au găsit-o înțelepții în neființă, cercetând cu înțelepciune în inima lor”), că „Ochiul spiritual al celor ce văd (al înțelepților) a pătruns cu raza sa de lumină de-a curmezișul, adică prin mijlocul întunericului acelei epoci premergătoare” (T. Simenschy).

Nota 2: Sintagma de-a curmezișul, ne atenționează comentatorii, nu doar că îndreptățește Imnul să se întrebe dacă în acea stare primordială a lumii exista un spațiu cu dimensiuni („a fost oare un dedesubt? a fost oare un deasupra?), dar chiar legitimează mult mai dificila întrebare filosofică dacă acel Unu a fost dedesubt sau deasupra…

Însă cu toate că deja există condițiile rigvedice prielnice creației („Puterile creatoare erau; puterile primitoare erau”) și este prezentă perechea principiilor creatoare („puterea pasivă era dedesubt, puterea activă era deasupra”) în sensul aluziilor din vechile sisteme cosmogonice indiene la împreunarea cerului cu pământul pentru nașterea zeilor, oamenilor și a tuturor viețuitoarelor, totuși, îndoiala și întrebările persistă în Imn („Cine știe într-adevăr, cine ar putea spune, aici pe pământ, de unde s-a născut, de unde-i această creațiune?”), îndoială ce cu necesitate purcede din limitele minții umane și pe care poetul nostru național a infuzat-o cu universal în memorabilul vers „N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”.

Nota 3: Pentru corectitudinea și completitudinea expunerii, consider că trebuie făcute următoarele două precizări: a) Fără putința de-a ști vreodată dacă este vorba de interinfluențe ori de un miraculos sincronism cultural al lumii antice, în sistemele cosmogonice ale vechilor chinezi, îndeosebi în cele daoiste (de exemplu, în celebra carte Dao De Jing sau Cartea despre Dao și Putere) se susține că nenăscutul Dao l-a născut pe Unu, Unu a născut pe Doi, Doi a născut pe Trei, iar Trei naște cele zece mii de ființe și lucruri. Ce vrea să spună această exprimare eliptică, specifică tuturor textelor antice chinezești și indiene, dar îndeosebi lui Lao Zi (în traducere „Copil bătrân”), presupusul autor al cărții și legendarul întemeietor al daoismului (în limba chineză „d” se citește „t”)? Că Dao este arhetipul arhetipurilor, temeiul tuturor lucrurilor și principiul primordial care stă la obârșia lui Unu; că Unul este suflul unic (Qi), prin a cărui diviziune au apărut Yin și Yang, cele două principii (sufluri) creatoare (în perspectivă cosmogonică, prin Doi se înțelege Cerul și Pământul); că Doi este obârșia lui Trei (Yin sau principiul feminin, Yang sau principiul masculin și suflul îngemănat He Qi sau urmarea unirii dintre Yin și Yang), triada cosmică fiind formată din Cer, Pământ și Suveran (umanitate); că Trei zămislește cele „zece mii de ființe și lucruri” sau mulțimea nenumărabilă a creațiilor. Fără să insist prea mult, deoarece am detaliat în ampla lucrare Umanismul confucianist și misticismul daoist, cei doi poli între care a oscilat îndelung filosofia chineză, socot că trebuie menționate cele cinci elemente din cugetarea chinezilor antici (apa, focul, lemnul, metalul, pământul) și că acestea, în pofida faptului că li s-au atribuit ba numere (1 pentru apă, 2 pentru foc, 3 pentru lemn, 4 pentru metal, 5 pentru pământ), ba culori, gusturi, alimente, măruntaie, activități umane sau virtuți, nu sunt numai substanțe sau elemente chimice, ci „implică o repartizare spațială și temporală” (Max Kaltenmark în Filozofia   chineză; Editura Humanitas, București, 1995); b) Cum spuneam mai sus, filosofii antici greci nu s-au ocupat de creațiune, ci de elementele primordiale din care s-a format lumea, fără intervenția vreunei divinități: apa, aerul, pământul și focul la gânditorii ionieni, numărul la Pitagora, Unul sau zeul unic la Xenophan, Ființa sferică (fără început și fără sfârșit) a lui Parmenide, Rațiunea ordonatoare a lui Anaxagora, Demiurgul sau zeul suprem (plus lumea Ideilor și lumea materială) la Platon, Inteligența cosmică la Aristotel, Unul la neoplatonicieni.

Întrucât cărturarii moderni (și nu numai) ai Apusului, iar pe urmele lor ai întregii Europe, de regulă s-au raportat/se raportează la filosofia necreaționistă a grecilor antici, o cugetare preocupată în cel mai înalt grad de estetism și de Cosmos (termenul îi aparține lui Pitagora) sau ordinea universală, iată – zic eu – principalul motiv pentru care evoluționismul s-a constituit în sfidătoarea modă a ateilor și a tot mai scepticilor științifici din zilele noastre!

De pildă, eminentul profesor italian Giovanni Reale (1931-2014) și-a intitulat una dintre opere Istoria filosofiei antice (la noi a apărut în 10 volume la Editura Galaxia Gutenberg din Târgu-Lăpuș). Mă rog, foarte bine c-a apărut în limba română. Este cartea unui erudit, care izbutește să capteze atenția cititorului avizat atât prin coerența ideilor și bogăția deloc ostentativă a argumentației, cât și prin fluența expunerii. Atâta doar că, ocupându-se numai și numai de gândirea greco-romană (de la presocratici și până la neoplatonicieni, ultimele două volume cuprinzând lexicul și bibliografia filosofilor analizați), se subînțelege că titlul mult mai potrivit pentru această carte era Istoria filosofiei antice greco-romane sau, mai simplu, Istoria filosofiei greco-romane…

Revenind la cosmogonia rigvedică, aflăm în antepenultimul vers al Imnului că „Zeii s-au ivit după crearea acestei lumi” (la rândul său, Demiurgul platonician creează în primul rând zeii ce primesc sarcina de-a crea celelalte ființe!), după care vine seria de întrebări derutante, aparent fără posibilitatea de-a primi vreodată, de la rațiunea umană, un răspuns mulțumitor (evident, cu excepția răspunsurilor liniștitoare pe care le dă creștinismul nedistorsionat prin modernizarea sa): „ (…) atunci cine știe de unde s-a născut?/De unde s-a născut această lume, dacă a făcut-o sau nu”. Așadar, Imnul creațiunii nu numai că nu face afirmații tranșante privind nașterea existentului, iar prin aceasta se deosebește net de Genesa biblică (dimpotrivă, el avansează întrebări care îngroașă neînțelesul și întăresc îndoiala), dar în penultimul vers, prin acel „dacă a făcut-o sau nu”, poetul nu ezită să-și exprime neîncrederea că lumea, într-adevăr, a fost făcută de principiul creator Unul (el însuși ivit prin „puterea căldurii”, un proces asemănător cu clocirea) sau s-a născut într-un alt mod, un mod lăsat cu totul la cheremul fanteziei noastre.

În ultimul vers al Imnului, îndoiala poetului se învecinează cu impietatea („Cel care-i stăpânul ei în cerul cel mai înalt, numai acela o știe, – sau nu știe nici el”), acuzație pentru care inegalabilul Socrate a fost condamnat la moarte de către judecătorii atenieni.

Dincolo de toate elementele controversabile ale Imnului, important este faptul că „în imnurile din Rig-Veda găsim marea idee despre Unitate, ideea că tot ceea ce vedem în natură și pe care credința populară o numește «zei» este în realitate numai o emanație a acelui Unic, că orice pluratitate este numai aparență” (T. Simenschy). Aceasta, de altminteri, este ideea călăuzitoare a Brāhmanelor și doctrina fundamentală a Upanișadelor. Brāhmanele, cu calitatea lor de tratate teologice despre jertfe și de anexă a Vedelor, conțin numeroase legende despre creațiune și Prajāpati (Creator). Dacă în cele mai multe legende, Prajāpati este singurul Creator, T. Simenschy ne face cunoscut că există pasaje în Brāhmane „unde însuși Parajāpati e creat, iar creațiunea începe cu apa sau cu neființa sau cu Brahmā”. Bunăoară, una dintre aceste legende susține că, aidoma ca la greci, la început era „o mare de apă”, că apele au practicat asceza, astfel născându-se  din ele „un ou de aur”, și că, după plutirea lui pe ape vreme de un an, din el s-a născut un om. Acest om era chiar Prajāpati, care numai ce rosti bhuh și acest cuvânt deveni pământul, rosti bluvah și noul cuvânt deveni văzduhul, apoi rosti suvar ca să apară cerul. Deosebit de interesantă pentru chestiunea cosmologică indiană este legenda din Brāhmane care se deschide cu „La început era numai neființa (āsat)”, o neființă echivalentă în plan conceptual-filosofic cu haosul sau vidul primordial din Theogonia lui Hesiod. Dar, ne asigură ilustrul nostru compatriot, marele progres al gândirii hinduse se datorează Upanișadelor sau „învățăturilor secrete” (ăsta-i sensul termenului „upanișade”) din această anexă a Brāhmanelor, respectiv din cea de-a treia subîmpărțire a Vedelor (cele mai vechi „învățături  secrete” datează din anul 800 î.e.n.), precum și celor șase sisteme filosofice care purced din ele (Nyāya, Vaiseșika, Samkhya, Yoga, Mimamsā și Vedānta), ale căror scrieri, sub formă de aforisme foarte concentrate și obscure, poartă numele de Sūtra.

Pentru desfătarea cugetului, iată două admirabile mostre din filosofia upanișadică: a)„Întreg universul acesta este Brahmā; de la el purcede; în el se reîntoarce; în el respiră”; b) „La început era numai Ființa, și anume ca Unul, fără al doilea. E drept că unii au spus: «La început era numai Neființa, și anume ca Unul, fără al doilea, și din această neființă s-a născut ființa». Dar cum ar putea să fie așa? Cum ar putea să se nască ființa din neființă? Numai ființa a fost la început, și anume ca Unul, fără al doilea”. Al doilea splendid citat din subtila cugetare upanișadică ne duce de îndată cu gândul atât la versetul XL din capodopera chineză Dao de Jing („Ființele aflate sub Cer se zămislesc din ființă, iar ființa se zămislește din neființă”), cât și la neperechea spusă a lui Zhuang Zi: „Eu pot să înțeleg că neființa există, dar nu și că neființa nu există”.

Despre moarte, formă firească de a trăi în nefirescul vremurilor…

Data: 13 mai 2025 by Nicolae Bălașa

„Domnule Eugen Ionescu, care e cea mai mare durere a dumneavoastră?” a fost întrebat într-un interviu… „Cea mai mare durere e că soția mea și fetița mea vor muri într-o zi”… Am început articolul cu acest citat din emisiunea „Profesioniștii”, realizată de către Eugenia Vodă, la TVR, în primul rând pentru a arăta înălțimea, statutul, noblețea sufletească spre care trebuie să tindem în asceza noastră, ca oameni iubitori de oameni, în al doilea rând pentru a repune în scenă ideea conform căreia, omul conștient de sine, chiar și prin simpla sa prezență în lume, este preocupat de moarte, de cele mai multe ori, în aceeași măsură în care este preocupat de viață. Altfel spus, atunci când uiți că ești muritor, abia atunci cotești spre cărarea disperării. Noi, pământenii, ca locuitori vremelnici ai acestei planete, în marea noastră majoritate ne temem de moarte sau cel puțin regretăm despărțirea de această lume. Felul în care ne raportăm la plecarea din ea ține, în mare măsură, de structura spirituală sub a cărei palmă ne naștem. Deși pe undeva mă repet, reamintesc faptul că dacă ne-am născut sub cupola creștinismului, după „trecerea la cele veșnice”, ne așteaptă „învierea de apoi și viața veșnică”, dacă ne-am naște sub cupola hinduismului, undeva pe valea Indului, în India sau în alte țări ce au împărtășit această credință, după mai multe cicluri de purificare aici, în această lume, am deveni sine din sinele suprem, adică ne-am contopi cu zeul Brahman etc.

În lumea modernă, lume în care s-ar părea că tradițiile, încet, încet, tind spre dispariție, promisiunile tuturor cultelor religioase, cu excepția celor radicale, sunt din ce în ce mai puțin luate în seamă. Locul lor este preluat de tot ce pune pe masă, în special, fizica cuantică, în general, știința ca ansamblu al tuturor cercetărilor. La mijloc, între legătura firavă, de tip tradițional și cea nouă, etalată de către știință, îndoiala, apoi durerea, chinul și, desigur, plictisul în a tot aștepta vremurile bune, făgăduite omului. Lipsa de încredere își are rădăcinile în el, în om, stă în firea sa, ține de instinctul de conservare, un fel de precauție în cunoaștere, însă ștergerea încrederii de pe chipul oricărei ființe ține, pe de o parte, de biserică, instituție ca oricare alta, pe de altă parte, de structurile social politice ce nu mai pot furniza speranță și încredere.

Când politicul oferă doar amăgiri și minciună, disprețul și ura fierb până și la cel mai neînsemnat colț de stradă. Odată ajuns cuțitul la os, anarhia își spune cuvântul. În astfel de situații, omul, în disperarea sa, irațional, preferă moartea în locul vieții. Urmează revolte, războaie civile, într-un cuvânt, dezumanizare. Părăsit, într-o lume potrivnică „omul devine lup împotriva omului”. În varianta pesimistă, atunci când înțelepciunea nu mai există, când comunicarea și înțelegerea este înlocuită de amenințare, războaie între națiuni, de-aiurea și artificial învrăjbite, sunt inevitabile. Iresponsabilitatea celor ce conduc popoarele depășește oricare limită. Peste omenire, haosul, iar ieșirea omului din lume și din propria-i istorie, mizerabilă și absolut nefirească.

Scos din turmă, fiecare pleacă în felul său, de cele mai multe ori neîmplinit, regretând și cu conștiința pătată. Puțini sunt cei împăcați cu viața și cu semenii. Apoi teama de necunoscut ne agață de orice. Exceptând cazurile patologice, doar suferința prelungită și chinurile îndurate îi fac pe oameni să-și piardă sensul vieții. În astfel de situații nu poate fi vorba de sinucidere, ci pur și simplu de singura formă de a se „salva” din cruzimile unei vieți, în care, de cele mai multe ori, te aruncă structurile social-politice, prin activiștii plesniți de duhoarea obedienței.

Ani la rând, în preajma mea s-au mișcat oameni, fiecare cu forma sa de a fi și de a se mișca în lume. Unul dintre ei mi-a atras atenția. În tinerețe, el, Ionele al Ioanei lui Ionele, un bărbat chipeș, ce plesnea de sănătate. Ca oricare om din timpurile sale, și-a făcut o casă, apoi o familie, într-un cuvânt, a intrat în rândul lumii. Prin anii `60, când activiștii ciumei din răsărit băteau toba cu scoaterea țăranului român din matca sa, la mezat, cu colectivizarea, pentru a nu-și pierde pogoanele de pământ, de pădure, de fânețuri și animalele, sursă a existenței lui și a familiei sale, a fugit în munți, împreună cu alți săteni. Potera securistă după el, până la Petroșani. Acolo l-au priponit. Opt luni mai târziu i-au dat ca singură șansă de revenire în lume, munca prin reeducarea în fundul unei mine din care, în cel mai rudimentar mod, se scotea cărbune.

La intrarea în „șut” grija orânduirii pentru binele omului: o zeamă lungă, un colț de pâine neagră și, pentru amorțit conștiința, o cană cu rom, un fel de amestec de alcool industrial, coloranți și zahăr ars. La ieșirea din tură, pentru a pune pe roate viciile și dependența individului, un pachet de tutun ordinar și încă o cană cu băutura minune, băutură ce, pentru neghiobii vremurilor, reprezenta primul pas spre cele mai înalte culmi ale societății multilateral dezvoltate. După câțiva ani, în urma unui accident în galeriile subterane, accident de care se făceau vinovați tocmai neghiobii, idioți ai regimului, pentru a nu exista ca martor, l-au mutat la sute de kilometri, pe un șantier al unei termocentrale. Deși nu era calificat, l-au specializat peste noapte în construcția coșurilor de fum. La peste 80-100 de metri spre cer, de pe o platformă de nimeni garantată, puteai muri în cădere, până să atingi pământul, iar de vină era vântul. Dincolo de vânt, desigur, cana cu rom își cerea de-acum și ea dreptul. Dacă nu aveai ce mânca dimineața sau seara, nu crăpa pământul, însă dacă lipsea romul, același pământ se aprindea. Cu tutunul, același blestem. Ani buni la rând, cu o hârtie falsă în buzunar, hârtie fără de care oricare analfabet pe post de șef de echipă, parte a sistemului, te putea trece la târnăcop și lopată, a tot fost șantajat să tot construiască coșuri de fum pentru termocentrale sau combinate chimice, să tot urce pe fel și fel de platforme, la zeci de metri deasupra pământului, fără a ști dacă se va mai întoarce întreg de acolo. Cum ulciorul nu merge de multe ori la apă și într-o zi plesnește, în același fel și cu Ionele. La numai 33-34 de ani, într-una din zilele fierbinți de vară, la sfârșitul programului de lucru, lângă stresul zilnic provocat de frica cu care trăia zi de zi, a adăugat un „duș” rece, făcut la o pompă de pe strada din preajma locului de muncă și două beri cumpărate de la o dugheană. La doar câțiva pași, un preinfarct și o insuficiență respiratorie a dat cu el de pământ. A ajuns la spital, iar acolo, ca în mai toate vremurile din România, lipsea una, alta, lipseau cam toate, cu excepția indicațiilor de partid, indicații conform cărora poporul român, deși lipsit de orice perspectivă, trebuia să fie sănătos tun. Forțat de împrejurări, Ionele s-a întors la muncă. Două săptămâni mai târziu, când încă nu apucase să urce pe platforma coșului de fum, a făcut înfart. A avut noroc! După intervenții și alte intervenții, o salvare l-a dus la un spital din București. Greu de explicat cum a scăpat cu viață, însă un an mai târziu, Ionele, cunoștința mea, s-a pensionat.

Statul, indiferent de forma sa politică și indiferent cât de bogat ar fi, atunci când te vrea doar forță de muncă productivă, cu un oarecare grad de libertate în mișcare, are toate mecanismele financiare cu ajutorul cărora te face să trăiești de pe o zi pe alta. Prin astfel de timpuri au trecut toate popoarele lumii, inclusiv poporul român, popor furnizor doar de generații de sacrificiu. Generații după generații! Ideea unui viitor luminos a fost momeala vremurilor. Personajul meu, ca de altfel noi toți, am mușcat din ea. De ce? E o altă discuție. Amintesc doar că, în această perioadă, intelectuali (cu pretenții mai târziu, chiar și azi, după 30 de ani de la schimbarea regimului) cântau ode partidului și conducătorului iubit pentru un post de vază la universitate și o vilă, casă naționalizată la bulevard.

Om în toată puterea cuvântului, cu responsabilitatea întreținerii familiei sale, fără resurse financiare, odată ce s-a pus, cât de cât pe picioare, s-a întors la lucru. Drămuitorii vremurilor nu l-au mai urcat pe un coș de fum, ci pe o macara turn cu o comandă electrică dintr-o cabină la doar doi metri deasupra pământului. Ionele părea împăcat cu sine, mai ales că, din șase în șase luni, putea merge când la Buziaș, când la Vatra Dornei, să-și trateze și să-și protejeze inima.

După o scurtă perioadă de timp, la locul de muncă se comporta ca și când nu i se întâmplase niciodată ceva. Anturajul, dependența de tutun și alcool au reapărut, iar stresul s-a strecurat din nou în toată fiziologia sa. În una din perioadele de recuperare, în Bucovina, la Vatra Dornei, i-a apărut, pe gamba piciorului drept o ulcerație. Până să ajungă din nou acasă, la unul din spitalele regionale, ulcerația s-a mărit și a devenit dureroasă. Trombi îi blocaseră circulația sângelui în zona respectivă a piciorului. Fără să vrea, a ajuns iarăși la mâna medicilor. De data aceasta, șansa nu i-a mai zâmbit. Flocea, medic chirurg, un arogant și un nepriceput, ce doar terminase pe undeva, prin țară, la nu știu ce spital, rezidențiatul, i-a făcut „o circumvolațiune”, în ideea de a face ulterior curățirii zonei, un transplant de piele. Neatent și fără îndemânarea necesară, din punctul meu de vedere, dintr-o culpă evidentă, i-a secționat artera piciorului.

Pănă să cauterizeze vasele de sânge, aproape instantaneu, pacientului i s-au înnegrit degetele de la piciorul bolnav. Desigur, i le-au amputat, dar fără rezultate. Cangrena s-a ridicat pe picior în sus, de la o lună la alta și tot cam la aceeași perioadă, specialistul în ciuntit și despicat oameni, un fel de criminal autorizat, i-a amputat din picior până ce a ajuns aproape de șold. Suferința lui Ionele trecuse cu mult de limitele suportabile ale unui om normal. Timp de aproape doi ani și jumătate, ridicat pe brațe și așezat pe tărgile unor salvări ponosite, cunoștința mea a făcut drumul dus-întors casă-spital. Când rana de la șold aproape că se închisese, ani la rând chinuită de gânduri și de lipsuri, în urma unui accident vascular cranian, soția i-a murit. Din acel moment Ionele și-a pierdut definitiv sensul vieții. În momente de luciditate, deși suficient de rațional, nu mai înțelegea nici de ce a fost adus în lume, de ce a fost născut, nici de ce a trăit și nici de ce nu i se sfârșește chinul. Nu mai putea înțelege rostul lumii.

Câteva luni mai târziu, alți câțiva trombi au blocat circulația în piciorul celălalt. Chinul, mai ales la nivel mental, a revenit. S-a mai dus pănă la spital doar cât să asculte vorbele unui alt medic chirurg, atunci de gardă: „Trebuie să te operăm”. „Nu, domnule doctor, încerc și în altă parte” – a fost răspunsul său categoric. Târându-se ca un câine, ce voia să moară departe de ochii stăpânului, a ajuns la un prim telefon din urgența spitalului. M-a sunat pe mine și m-a rugat să îl duc acasă. Mi-a arătat o anume sumă de bani, semn că mă plătește. Înainte de a părăsi orașul, am mers la magazinul de pompe funebre. Acolo, și-a ales, apoi a probat un cosciug. L-a achitat și s-a înțeles cu vânzătorul să îl ridice a doua zi. Următorul popas a fost la un magazin de haine. L-am însoțit peste tot. Și-a cumpărat chiloți, cămașă, ciorapi, cravată, un costum și o pălărie. Într-un cuvânt, „hainele de moarte”. Ultimul popas a fost la el acasă. Acolo mi-a dat toți banii ce îi mai rămăseseră. „Din ăștia oprești și tu pentru binele ce mi l-ai făcut, iar cu restul mă duceți la groapă. Plătești doar groparii și preotul. Aprindeți și voi, după datină, vreo lumânare, două. Restul nu mă interesează” – mi-a zis și parcă extenuat de un drum lung, s-a întins pe pat. Părea mai liniștit ca oricând. Două zile mi-a povestit întreaga lui viață, din care, în parte, am spicuit anterior, apoi a tăcut. Nu s-a văietat de nimic. Nu mi-am dat seama dacă îl mai durea ceva. Respira și atât. O săptămână mai târziu, ne-a părăsit. Înainte de a-i ieși sufletul, parcă, totuși, a vrut să îmi spună ceva, însă nu a mai putut. Ce voia să îmi zică?! Nu știu!… Doamne, – se „ridică” Eugen Ionescu împotriva lui Dumnezeu – ai făcut rău, ai construit-o rău viața, nu trebuia să începi cu nașterea, trebuia să începi cu moartea. Dumneata mă faci, dumneata mă faci sănătos, mă faci frumos și începi să mă demolezi!…

O avea dreptate Eugen Ionescu!…

Europa de mâine: acolo unde oricine altcineva își va rupe „piciorul”, dar nu Ucraina…

Data: 12 mai 2025 by Cezar Adonis Mihalache

Să ai un summit organizat și, mai ales, „vestit” de către Kiev, ca un convocator de urgență a membrelor UE, fără a da măcar întâietate Bruxelles -ului în anunțarea unor asemenea întâlniri, denotă că Europa a fost, nu doar slăbită, ci pusă deja în genunchi în fața Ucraina… Mai ales, a Ucrainei de mâine… Și poate fi semnalul că, în curând, vom asista la mult așteptata reformare a actualei UE, dar nu pe linia cerințelor de astăzi ale statelor membre, ci, probabil, ca o uniune europeană „nouă” sub formula UE-UV… O „uniune” în care Ucraina de Vest să impună ea, poate nici măcar „de la egal la egal” cu Bruxellesul, noile condiții economice, de producție, de desfacere și livrare a mărfurilor și serviciilor pe piețele europene. Cu un nou „aquis” în care cantitățile, producțiile, normele și, mai ales, limitele impuse membrelor UE la nivelul propriilor producții de mărfuri (și nu doar ale cantitățile permise la export de întâiul „aquis”) să fie decise de către Kiev. Inclusiv din perspectiva importului de către statele Uniunii a producțiilor agro-industriale ucrainiene, prin liniile de infrastructură impuse și „siguranțate” de către Bruxelles pentru miile de tone de mărfuri ale Kievului ce vor sufoca posibilitățile de producție și punere pe piețele europene a mărfurilor țărilor membre… Mai ales că aceste coridoare au fost trasate, verificate și puse în funcțiune sub pretextul sprijinirii Kievului în timpul războiului… De fapt, va mai rămâne doar gestionarea, ca un soi de nou capitol-impunere de la Bruxelles, a managementului acceptului statelor membre… Care a fost și el conturat, nu ca posibilitate a zilei de mâine, ci, aproape, chiar premiză a zilei de mâine în noua UE (UV)…

Sigur, doar anunțul Kievului de organizare a unui summit european (care, de drept, trebuia să aibă loc doar într-o țară UE) putea fi trecut cu vederea… Putea fi considerată o altă mojicie a unui Zelenski forțând prelungirea „stagiunii” sale la Kiev și pe podiumul tot mai jalnic scârțâind al Uniunii Europene… Acolo unde, oricine altcineva își va rupe piciorul (nu neapărat pentru succesul reprezentațiilor de mâine ale UE-UV) dar nu Ucraina… Pentru că „fractura” va fi una colectivă, a statelor membre, dacă acestea vor înghiți și acest început de translatare a prerogativelor lor (și nu strict ale Bruxelles -ului) către Kiev, prin acceptarea unor „summit” -uri tot mai des organizate în afara UE… Problema este că, deja, încă actuala UE, prin clica pro ucraineană de la Bruxelles, dar și din multe state membre, a început practic să furnizeze structurile de zdrobire a actualei UE, prin livrarea unui miliard de euro către Ucraina din sărăcia statelor UE (dacă nu sărăcia de azi, precis pauperizarea „în familia” tot mai puțin europeană de mâine)…

Un miliard de euro care, înainte de a fi „din activele rusești înghețate”, era al statelor europene. Singurele în măsură să decidă dacă vor să „dezghețe” aceste fonduri din activele rusești din Europa și să riște și ele sancțiuni ale Moscovei, în viitorul apropiat, când Rusia, singură sau prin BRICS, va fi tratată din nou cu respect de Europa… Cu respect și, poate, cu teamă… Sigur, Bruxelles -ul va găsi o justificare în fața unui, nu doar „posibil”, ci și, cât de curând, tribunal judecând acțiunile clicii bruxeleze… Deloc bizar, formula de motivare va fi aceea a contrabalansării tarifelor vamale ale „unchiului Sam”, prin creșterea solidității monedei euro prin aducerea Ucrainei la masa statelor ce se raportează la moneda europeană…

Și poate că aceasta este și miza pentru care UE înghite obrăzniciile lui Zelenski… Tupeul și condițiile acestuia… Poate că acesta este motivul pentru care UE a livrat Ucrainei deja peste șase miliarde de euro… Cu o țintă finală de peste 18 miliarde, care vor face din Ucraina o forță în Europa. Mai ales dacă banca sa centrală va decide trecerea de la moneda americană ca referință la euro… Dacă va renunța în managementul său bancar la raportarea la un regim de curs de schimb care utilizează dolarul, reproiectându-și moneda folosită ca instrument de măsurare a intervențiilor valutare spre euro. Și nu va fi doar o îndepărtare a Ucrainei de dolarul american, prin raportarea monedei sale naționale, „grivna” (devenită moneda națională în 1996 în locul „cuponului”, o unitate monetară „temporară” folosită după ce Ucraina a părăsit Uniunea Sovietică), ci, poate, apoi, chiar o adoptare a euro ca monedă „națională” (cel puțin în Ucraina de Vest), ca mișcare a unei părți a „elitei” financiare globale de a reduce și chiar disipa puterea dolarului ca monedă de rezervă.

Tragicomedia primului tur al prezidențialelor din România…

Data: 12 mai 2025 by George Petrovai

După primul tur din 4 mai 2025, România ar trebui cu un  ochi să râdă, iar cu celălalt, dacă nu să plângă, măcar să fie pregătit pentru așa ceva. Da, căci Crin Antonescu, candidatul cu niscaiva bube în cap, scos de la naftalină de fosta coaliție guvernamentală (PSD-PNL-UDMR-minorități), totodată singurul – zic eu – cunoscător de subtilități politice din cei 11 aspiranți la fotoliul cotrocenist, n-a izbutit să treacă în turul doi, astfel că finala se va disputa între extremistul (el își spune suveranist) George Nicolae Simion, președintele AUR, și Nicușor Dan, primarul general al Capitalei. Mai înainte de consumarea primului tur, obișnuiam să le spun prietenilor și cunoștințelor că, în țara politrucilor orbi, chiorul Crin Antonescu este împărat. Acuma, după misologul și năucitorul vot al maselor isterizate în favoarea primitivului Simion (a obținut peste 40%), spun la fel ca Gustave Le Bon, fondatorul psihosociologiei, în celebra lui carte Psihologia maselor (Editura Științifică, București, 1991), capodopera politologică pe care președintele american Theodore Roosevelt (laureat al Premiului Nobel pentru Pace) o păstra la Casa Albă alături de Biblie: „Acțiunea inconștientă a mulțimilor, substituită activității conștiente a indivizilor, reprezintă una din trăsăturile distinctive ale epocii noastre” (și a noastră, adaug eu, cu decisiva contribuție a tembelizorului și, îndeosebi, a idiotizantelor rețele internautice); „Evenimentele memorabile sunt efectele vizibile ale unor schimbări invizibile, intervenite în sentimentele oamenilor”; „Nu în consiliile princiare, ci în adâncul sufletului oamenilor se pregătesc destinele mulțimilor”; „Mulțimile acumulează nu inteligență, ci mediocritate” (astăzi, completez eu, acumulează enorma prostie de pe rețelele sociale, de unde necontenitul spor al analfabetismului funcțional); „(…)lipsită de spirit critic, mulțimea se arată de o credulitate excesivă” (atât la absurditățile debitate cu ceva timp în urmă de dubiosul „guru” Călin Georgescu, cât și la gogonata promisiune electorală a fostului ultraș George Simion, discipolul primului, cum că va construi un milion de apartamente la prețul de 35000 euro, iar naivii dădeau năvală să se înscrie pe liste).

Și mai spun că, după ce mulțimile din țară și străinătate și-au astâmpărat oful democratico-patriotic prin mătrășirea lui C. Antonescu cu votul lor antisistemic (un eminamente vot al urii față de înciocoiții postdecembriști și al răzbunării pe toți aceia care, direct sau indirect, au anulat primul tur al prezidențialelor de anul trecut, astfel disprețuind sufragiile câtorva milioane de români și irosind o mulțime de bani publici), ar fi cazul ca, în zilele rămase până la turul doi, să-i analizeze la centimă pe cei doi competitori, precum și (asta mai ales) posibilele consecințe pentru țară și nație a înscăunării unuia dintre ei la Cotroceni prin masivul lor sprijin, atunci când sprijinul electoral decurge, fără urmă de discernământ critic, doar din pornirile afective ale alegătorilor și din debordantul joc al imaginației/închipuirilor acestora.

Este George Simion omul potrivit ca, pe plan intern, să facă pace, să stimuleze activitatea economico-socială (prin idei constructive care să atragă investitorii străini) și să respecte toate legile, iar pe plan extern să reprezinte cu cinste și folos obștesc interesele țării? Având, aidoma „maestrului” său C. Georgescu, tendințe autarhisto-izolaționiste (ei le spun suveraniste) și impulsuri legionaro-revanșarde (de pildă, după respingerea de către judecătorii BEC-ului a candidaturii lui Georgescu, iar de Curtea Constituțională a tuturor contestațiilor acestuia, nărăvașul lider aurist a afirmat public că „toți cei implicați în această «lovitură de stat» ar trebui jupuiți de vii”!), iar pe plan extern stând chiar mai rău (privit cu neîncredere de oficialii europeni, având ușa doar nițel întredeschisă la Casa Albă, persona non grata în Ucraina și Republica Moldova), lesne se poate deduce că instalarea lui la Cotroceni ar genera doar crize și probleme pentru țară: permanente conflicte între Parlament și Președinție, căci puterea aparține coaliției majoritare, ostilă extremismului, nicidecum decorativului nostru președinte, ales cu atâta tam-tam mediatic și atâtea cheltuieli (aproape) inutile; recul economic prin drastica reducere a fondurilor europene (poate chiar totala lor stopare în cazul exacerbării atitudinii antieuropene a chiriașului de la Cotroceni) și, desigur, împuținarea investitorilor străini (deja, îndată după câștigarea primului tur de către acest exponent al extremismului mioritic, pe unii investitori au căzut pe gânduri, iar leul s-a devalorizat); guvern minoritar (un hâtru ne prezintă pe internet următorul Guvern Călin Georgescu: Bogdan Peschir la Finanțe, Paul Ciprian (opt clase) la Educație, Diana Șoșoacă la Justiție, Horațiu Potra la Apărare, Garcea la Interne, Makaveli la Dezvoltare, Gigi Becali la Sport), adică instabilitate cu carul. Dar slabe speranțe ca masele indigene și din afara granițelor să-și folosească discernământul critic, pe care cei mai mulți membri nu-l au nici de leac. Că doar de aia fac ce vor mușchii lor…Iar când funia va ajunge la par, foarte mulți dintre acefalii de azi n-o să-și recunoască vina inerției la aplicarea ștampilei pe buletinul de vot (Grigore C. Moisil spunea că „Legile țării nu interzic nimănui să fie imbecil!”), ci tot ei vor vocifera și vor înjura statul paralel al sistemicilor, că nu-i lasă pe (ne)vrednicii lor favoriți să-și facă treaba (mare)… Explicația acestor nocive legături între unii lideri malefici (Putin, Kim Jong-un, Călin Georgescu, George Simion etc.) și mulțimile turmentate de aura lor pretins mesianică, o găsim în următoarea butadă: „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”…

Și încă ceva. Să nu-și închipuie auriștii și ciracii lor (șișocii, potiștii) că n-au nevoie de banii Uniunii Europene (peste 100 miliarde euro din 2007, cu ajutorul lor PIB-ul României ajungând la aproape 500 miliarde dolari) și că – după răcirea relațiilor cu europenii – vor fi ajutați de Statele Unite, taman acuma când Donald Trump are o mulțime de probleme interne și externe: cu războiul ruso-ucrainean și al tarifelor, deportarea migranților în țările lor, neîncrederea foștilor aliați (Canada, Japonia, Coreea de Sud ș.a.), protestele îndreptățite ale mai multor state americane (de ex. California), ale instituțiilor, universităților, sindicatelor etc. În brutala manieră ce-l caracterizează, Trump le va spune simionilor că, dacă nu dau ceva consistent în schimb (Ucraina și-a plătit datoriile cu metalele rare), atunci n-au decât să se descurce singuri sau să meargă la naiba…

Aceasta fiind starea de lucruri în România asediată de extremiști, dar neuitând de excepționala mobilizare a maghiarilor cu ficare prilej, precum și de îndemnul Victoriei Stoiciu, senatoare PSD de Vaslui („În astfel de momente trebuie lăsate deoparte toate resentimentele, pentru că important este ca România să urmeze o traiectorie pro-europeană și nu una izolaționistă”), eu zic că Nicușor Dan poate să câștige turul doi. Confruntarea de-acuma dintre occidentaliști și suveraniști, seamănă cu ciocnirile politico-ideologice din anul 2000 între Ion Iliescu și C.V. Tudor (ca să vezi cum se repetă istoria pe spirala timpului). Răul mult mai mic fiind astăzi întruchipat de pro-europeanul N. Dan (mă rog, cu defectele lui), sper să câștige, la fel cum în 2000 a câștigat Ion Iliescu, inclusiv cu voturile liberalilor… Poate de aceea spunea Simion că pentru el „cel mai dificil adversar în finală este Nicușor Dan”. Știe el foarte bine că nu prea are de unde să smulgă alte voturi după iureșul din primul tur, pe când celălalt va aduna voturile împărțite între C. Antonescu și nefastul Victor Ponta (sociologul Alin Teodorescu susține că reprimirea mitomanului în PSD n-a fost o eroare, ci o oroare!), plus cele primite de Elena Lasconi de la useriști, la care s-ar mai putea adăuga ale unor nehotărâți și ale unor absenteiști în primul tur.

Drobul de sare a rămas pe sobă…

Data: 12 mai 2025 by Maria Diana Popescu

În loc să se străduiască să înţeleagă cum funcţionează administraţia Trump şi încotro au de gînd să vireze nesocotiţii de la volanul UE, autorităţile de la Bucureşti şi mass-media au pierdut mai bine de o săptămînă cu jelitul papei, însă pentru catolicii conservatori din Columbia şi din întreaga lume, „liderul de la Vatican a fost doar Bergoglio, un fals profet al lui Dumnezeu, care potrivit Bibliei, şi-a oferit puterile lui Satan şi a încălcat Evanghelia şi autoritatea lui Iisus”. A deschis uşile homosexualilor, a înregistrat chiar un CD de muzică rock, la lansarea căruia a figurat cu mîna semnul satanei către public. Culmea sfidării, Ciolacu a decretat 26 aprilie 2025 zi de doliu naţional în România. Au pierdut timpul cu propaganda mincinoasă pentru Ucraina şi împotriva Rusiei, care nu aduce profit, au pierdut timpul cu artificii. Pînă le vor exploda în faţă. Ei ştiu că izmenele de pe culmea României sînt de multă vreme în posesia UE, dar se simt bine. Aşa cum demult toate drumurile duceau la Roma, fiind în legătură cu istoria, cu religia Romei şi cu felul în care Imperiul Roman a influenţat lumea şi civilizaţia occidentală, la fel, azi, dar, prin constrîngere, toate drumurile duc la Bruxelles. Mai nou, via Paris. E coadă la uşile coruptei Ursula von der Leyen pentru caietele de sarcini. Fiţi liniştiţi, mult comentata apocalipsă de după moartea papei nu mai vine, au fost speculaţii, drobul de sare a rămas pe sobă. Problema e că România are cel mai mare deficit bugetar din UE. Are cele mai mari scumpiri din UE. România a redevenit ţara cu cea mai ridicată inflaţie din UE, cu un avans anual al preţurilor de 5,1%, arată datele publicate de Eurostat. UE fiind o uniune economică în primul rînd, cred că banii pe care nu-i are, dar îi tot dă cu împrumut, vor decide dacă va mai exista sau nu ca uniune. Deocamdată, UE e închisă în casă şi trebuie să decidă urgent dacă merge în continuare cu SUA şi menţine relaţia transatlantică sau virează spre China. Sau urmează „directivele” lui Macron, care a ajuns „singur, împotriva tuturor”. Fără un spate puternic UE nu-i capabilă decît să exploateze dictatorial statele membre. Apropo de parteneriatul strategic româno-american, tot cu linguriţa ne-o serveşte Trump. Delegaţia SUA care ne-a vizitat recent a venit cu o investiţie de doi lei, un lanţ de fast-food american! Piece of cake! De ce nu investesc în România companii de talia Tesla, Apple, Ford, Boeing? Aţi ghicit de ce! Pentru că serviciile şi justiţia română şi-au bătut joc de democraţie în decembrie 2024 şi au anulat dreptul liber de vot al cetăţenilor români. Au avut profesori penali, pe Băsescu şi Iohannis. România e trădată şi batjocorită de guvernanţi de peste trei decenii!

România se împrumută în ritm alert la dobînzi mult peste media UE! Statul e principalul client al băncilor comerciale. Unde s-au dus cei 208,3 miliarde de euro din datoria publică? O parte din ei, mai precis, 20 de milioane de lei au finanţat campania electorală din 2024. Alţii se scurg spre pensiile speciale, spre salariile astronomice ale unor directori de companii şi pe apa sîmbetei politice. Economia României e prinsă în haosul european şi global. Dobînzile mari, deficitul uriaş, cheltuielile nesfîrşite în folosul Ucrainei, la comanda UE, au creat un mare gol bugetar. Statul plăteşte deja dobînzi uriaşe la împrumuturile pe care le face în cascadă pentru a-şi finanţa deficitul. În acest scenariu, războiul taxelor lui Trump a prins România descoperită. Trump se află în poziţia în care, doar prin declaraţii, poate influenţa catastrofal evoluţia burselor. Se pot pierde sau cîştiga sume colosale din declaraţiile sale. Atunci, de ce n-ar trage, ca întotdeauna, cenuşă pe turta americană? Macron îl imită pe Trump pe spinarea românilor. Bolojan se înclină şi execută porunci. Halal, „parteneri strategici”! Halal, conducători de ţară!

Iată, a venit ziua votului prezidenţial şi nu ştim dacă cel pe care îl vor scoate din căciulă serviciile ne va arvuni şi mai mult hăitaşilor externi care controlează statele la buzunar sau va ţine cu vatra strămoşească. Cetăţeanul român a rămas eternul turmentat! Nu mai poate ieşi din ironia amară a lui Caragiale. Se întreabă mereu, „eu cu cine votez?”. Pînă la urmă îi votează pe trişori, expiraţi, papagali, corupţi, informatori ai securităţii şi tupeişti. Într-un cuvînt, manipularea şi prostia sînt endemice la noi. S-au instituţionalizat guvernamental şi prezidenţial. În acest moment e o confuzie totală creată de servicii cu privire la candidatul preferat sau impus de acestea. Să nu uităm că cei care l-au votat pe Băsescu au fost manipulaţi de facţiunea Coldea. Cei care l-au votat pe Iohannis au fost manipulaţi tot de securitatea coldistă. Vînătorii de tot felul de prognosticuri şi sondaje, adică, „celebrii” analişti autohtoni au şi ei de cîştigat cîte un os aruncat de servicii.

În timp ce autorităţile şi serviciile se bat în orgolii şi sondaje, să vedem ce se întîmlă cu adevărat în lume. Demis Hassabis, co-fondator şi CEO al Google DeepMind, afirmă că modelele AI pot vindeca toate bolile în următorul deceniu. Afirmaţiile sale au primit sprijin din partea rivalului Aravind Srinivas, CEO al Perplexity AI, care l-a lăudat pe Hassabis ca fiind un geniu, scrie publicaţia „Mint” din India. „Publicaţia „Economic Times” scrie că China a lansat prima reţea 10G din lume. Rezultată în urma colaborării dintre China Unicom şi Huawei, aceasta oferă viteze de aproximativ 1.000 Mbps şi are o latenţă de trei milisecunde. Tot China a produs cel mai mare avion amfibiu civil din lume, care va intra pe piaţă în China, primind deja aprobare din partea autorităţilor. AG600 are o lungime de 38,9 metri, o înălţime de 11,7 metri şi o anvergură a aripilor de 38,8 metri, urmînd să fie folosit pentru situaţii de urgenţă, despre care doar chinezii ştiu care ar fi acelea. Forumul Economic Mondial (WEF) a deschis o anchetă împotriva fondatorului său Klaus Schwab, în urma unor acuzaţii anonime de delapidare, care au condus la demisia acestuia după mai bine de o jumătate de secol la conducerea acestei organizaţii. Încă un scelerat, tras pe linia moartă din cauza demenţei. Dar, va scăpa nevătămat, aşa cum au scăpat de dosare penale corupţii Lagarde, Ursula şi Klaus Werner Iohannis. Noi, românii, trebuie să fim optimişti, sîntem norocoşi prin tradiţie, avem înfiinţat de curînd şi un Oficiu Naţional pentru Jocuri de Noroc (uite cine papă banii ţării), condus de avocatul Vlad-Cristian Soare. De-aia s-au înmulţit cazinourile, bett-urile, mai numeroase decît trecerile de pietoni, iar Ciolacu nu s-a îndurat să le ducă la periferia oraşelor, aşa cum a minţit în campanie. Statul, ca jucător necinstit, speră că într-o zi va trage lozul cel mare, ca să dezumfle inflaţia. Vai de noi!